Author: nelurs

Alarma

On By nelursIn poetryLeave a comment

Cârdei V. Mariana

 

Ursi, mistreti si alte animale
traiesc din ce în ce mai greu,
fiindca nu au de mâncare
si nici un leu în portmoneu.

În Racadau, pe înserat,
coboara ursii ca sa vada
cât suntem noi de omenosi
cu puii lor, în timp de iarna.

Padurea-i goala si pustie,
doar vântul trece hoinarind,
si de mâncare nicaieri
ursoaica nu a mai gasit.

Micutii nu mai sug demult,
ursoaica lapte n-are,
si cauta cu disperare,
mici resturi de mâncare.

Sunt hamesiti, n-au hibernat,
si nimeni nu gândeste
sa le ofere ajutor
când puii vor mai creste.

Ei se hranesc cu radacini
si resturi din gunoaie
si uneori, în miezul noptii,
dau iama în saivane.

O oaie, uneori o capra,
un porc sau un vitel
servesc ursilor drept hrana,
întremându-i putintel.

Ma-ntreb: de ce mai marii
zilei la ei nu se gândesc
si-i fac vedete negative
când se razvratesc?

Ca vânatoarea nesabuita
si defrisarea de paduri
constrâng bietele animale
ca sa cerseasca firimituri.

Ferice de cine citeste

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

În Biblie cuvântul fericire este pus în concordanta cu ascultarea si împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu


Fericirea e promisa pentru cei care citesc Biblia si asculta de învatatura ei si cauta sa împlineasca poruncile lui Dumnezeu.

Nu este alta fericire pentru om decât sa manânce si sa bea, si sa-si înveseleasca sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am vazut ca si aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.Cine, în adevar, poate sa manânce si sa se bucure fara El? Caci El da omului placut Lui întelepciune, stiinta si bucurie; dar celui pacatos îi da grija sa strânga si s-adune, ca sa dea celui placut lui Dumnezeu! Si aceasta este o desertaciune si goana dupa vânt. (Eclesiastul, 2:24-26)

[pullquote]Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape!

Apocalipsa, 1:3[/pullquote]

Evanghelia lui Luca spune Caci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. (1.37).

Orice scrie în Sfânta Scriptura are putere, deoarece e adevar, care s-a împlinit si se împlineste caci Dumnezeu vegheaza la aceasta.

Cuvintele fericire si binecuvântare sunt folosite adesea ca sinonime. Si sunt sinonime în multe privinte. Fericirea o ai atunci când esti binecuvântat. Esti cuvântat de bine. Fericit esti când Dumnezeu te vorbeste de bine. Când lui Dumnezeu i se face mila de tine si te binecuvânta.

Te vorbeste de bine, nu îti trimite foc si pucioasa ca Sodomei si Gomorei …

Prin credinta în Dumnezeu, în viata si lucrarea lui Isus Cristos, si, prin pocainta de faptele imorale, esti absolvit de vinovatie, daca începi sa traiesti în ascultarea de El.

Pe paginile Sfintei Scripturi sta scris, in Geneza 12, cum Dumnezeu l-a chemat pe Avram sa-l urmeze. Dar, mai întâi se pare ca îndemnul plrcarii l-a primit Terah, tatal lui si, împreuna cu Avram si nepotul Lot,  s-a îndreptat în directia indicata de Dumnezeu. Au ajuns pâna la Haran, unde Terah a murit si a fost îngropat. Unii nu au harul sa-si sfârseasca calatoria în Canaan, împotmolindu-se pe drum. Nu a fost însa si cazul lui Avraam, care s-a încrezut în Domnul.

Oricine are nadejdea aceasta în El se curateste, dupa cum El este curat. (1 Ioan, 1:3)

Domnul zisese lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare.(…) Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, si a plecat si Lot împreuna cu el. Avram avea saptezeci si cinci de ani când a iesit din Haran. (…) Si, dupa ce l-a dus afara, i-a zis: „Uita-te spre cer si numara stelele, daca poti sa le numeri.” Si i-a zis: „Asa va fi samânta ta.”Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire.(Geneza, 12.1-4; 15.5-6)

Când Dumnezeu a vazut strarea depravata a oamenilor  din Sodoma, imorala,  rautatea lor fiind strigatoare la Cer, El s-a agândit la  Avraam:

Atunci Domnul a zis: „Sa ascund Eu oare de Avraam ce am sa fac? (… ) Caci Eu îl cunosc si stiu ca are sa porunceasca fiilor lui si casei lui dupa el sa tina Calea Domnului, facând ce este drept si bine, pentru ca astfel Domnul sa împlineasca fata de Avraam ce i-a fagaduit”… Si Domnul a zis: „Strigatul împotriva Sodomei si Gomorei s-a marit, si pacatul lor într-adevar este nespus de greu.(Geneza, 18)

Ce vreau sa spun, e faptul ca Avraam a fost foarte binecuvântat de Dumnezeu si l-a numit prietenul Sau, de aceea nu a ascuns de Avraam ce avea de gând sa faca cu Sodoma si adorit, din pricina lui Avraam ( prietenul Sau) sa-l salveze pe Lot (nepotul lui Avraam).

Avraam era un om cu vaza, binecuvântat nu numai spiritual, ci si material. El umbla cu Dumnezeu, în voia Lui. Si, Avraam, era fericit!

Avraam a cautat în permanenta sa faca voia lui Dumnezeu, si, împlinind-o, Avraam a ajuns sa fie fericit înca de pe acest pamânt!

Si credinta este o încredere neclintita în lucrurile nadajduite, o puternica încredintare despre lucrurile care nu se vad. Pentru ca, prin aceasta, cei din vechime au capatat o buna marturie. Prin credinta pricepem ca lumea a fost facuta prin Cuvântul lui Dumnezeu, asa ca tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad. (…) Prin credinta Avraam, când a fost chemat sa plece într-un loc pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el în tara fagaduintei, ca într-o tara care nu era a lui, si a locuit în corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau împreuna-mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu. (Evrei, 11: 1-3; 8-10)

George Danciu

Pași în căutarea fericirii

On By nelursIn Biblia, Credinta, Natura UmanaLeave a comment

  În Biblie cuvântul fericire  este pus în concordanță cu ascultarea și împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu

Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!  (Apocalipsa, 1:3)

Fericirea e promisă pentru cei care citesc Biblia și ascultă de învățătura ei și caută să împlinească poruncile lui Dumnezeu.

Nu este altă fericire pentru om Continue reading “Pași în căutarea fericirii” →

FASCINATIA IPOTEZELOR

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Mihai Batog-Bujenita

Posibilele adevaruri din legenda lui Grui-Sânger

                           Imaginatia este mai importanta decât cunoasterea,

                   cunoasterea este limitata, imaginatia înconjoara lumea.

                                                                                                          Albert Einstein

În esenta, putem considera stiintele ca fiind o suma de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o masura mai mare, sau mai mica, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivarii unei ipoteze si celelalte, adiacentele, îsi au factoriilor lor augmentativi însa, la un moment dat, din varii ratiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însa nici celelalte nu dispar. Uneori, asa cum în istoria cunoasterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimba sub presiunea noilor descoperiri si una uitata, sau temporar abandonata, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentata inclusiv în procesul didactic drept cea valabila, cu gradul de cuprindere cel mai amplu si cu cele mai bune capacitati de a explica fenomenul la care se refera. Nu de putine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu si, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumita ipoteza, de cele mai multe ori neconforma cu acea admisa oficial pâna la data respectiva.

Istoria, o stiinta, prin definitie politica dar si puternic politizata, manifesta, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevar si nu de putine ori acesta nu poate fi aflat niciodata. În studiul acestei stiinte, numita pe buna dreptate de capatâi, întâmpinam mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit si uneori chiar de interpretat, deoarece, dupa cum stim, înca de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intentionat deformat, de regula în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limba oarecum cunoscuta. Mult mai dificil este sa descifram evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra carora proiectam propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoastere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune ca atunci când avem în fata ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideratiuni si ne putem imagina orice despre acel eveniment, însa nu vom sti niciodata ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a facut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinta, adevarul despre acesta ne va ramâne necunoscut, iar cunostintele si interpretarile noastre ar putea mai mult sa ne deruteze decât sa ne apropie adevarul.

În concluzie, uriasele dificultati de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari si mai multe cu cât subiectul este mai îndepartat în timp, fac din aceasta, nu de putine ori, un vehicul perfect pentru manipulari de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precadere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de actiune. Se poate considera însa ca fiind benefica aceasta nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul continut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeste, prin doza de incertitudine si uneori chiar de enigma, aceasta stiinta devine subiect predilect de conversatie sau dezbatere cu o cuprindere aflata mult peste ariile academice sau didactice. Exista în context si mult diletantism, sau exaltari de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor inventii!) dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaste fara sa o confundam cu un sir nesfârsit de date plictisitoare pentru memorat, ci un sir incitant de evenimente cu adevarat memorabile. Aici desigur, profesorii îsi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultator.

În acest context, stirea care, în aceasta vara (2011) a tinut capul de afis al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturala fireasca, dupa un sezon plin de informatii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua masina a unui rocker, sau mostrele de întelepciune ale unei starlete. Rezumata, stirea respectiva suna destul de banal: a fost descoperita, în România, localitatea Coliboaia din muntii Apuseni, o pestera care are picturi parietale. Vechimea estimata 23.000-35.000 ani. Pentru mai multa credibilitate însa este bine sa citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian:

Pestera si gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei si din cadrul Picturile Asociatiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Pestera Coliboaia este strabatuta de un râu subteran, care formeaza mai multe sifoane, facând astfel exceptionala, dar si dificila parcurgerea ei. Pâna acum, nu i s-a acordat importanta acestei pesteri. Nu a fost inclusa nici macar pe lista pesterilor protejate, desi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expeditii aici, însa cei cinci speologi au intrat în interior si au strabatut trei zone complet inundate, dupa care au dat peste o galerie înalta, pe peretii careia au gasit picturile, ceea ce lor li s-a parut a fi arta rupestra”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre si reprezinta animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felina, unul sau doua capete de urs si doi rinoceri. S-a gasit, de asemenea, o gravura reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusa de apa, iar o alta de ursii care au stat în pestera si se vede ca au zgâriat si au lustruit peretii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)

La fel de importanta, vom vedea din ce cauza, pentru abordarea ulterioara si dezvoltarea temei propuse, este si prezenta unor specialisti francezi în cadrul echipei de speologi români: Picturile au fost verificate de o echipa condusa de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuti specialisti în arta de pestera din lume, echipa din care a mai facut parte Bernard Gély, si el specialist în arta de pestera, speologii Marcel Meyssonnier si Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de pestera, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generala. În urma analizelor, expertii au confirmat autenticitatea picturilor si a gravurii. „Dupa factura acestora, picturile pot fi încadrate ca apartinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 si 35.000 de ani). Este pentru prima data când în Europa Centrala se atesta arta parietala asa de veche”, a aratat presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pilda”, a conchis Lascu. (preluat dupa site-ul lovendal.net)

Prin urmare, o descoperire speologica, având un potential urias în evaluarea istorica a existentei si a nivelului de dezvoltare a societatii umane pe aceste teritorii. Prezenta speologilor francezi, benefica sub toate aspectele, avându-se în vedere experienta lor în acest domeniu, dar si acela, devenit si el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reactiei mediului academic fata de acest gen de descoperiri. Daca ar fi sa luam în consideratie numai modul penibil în care universitarii au încercat sa mistifice adevarul la momentul descoperii picturilor din pestera Lascaux si sa acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu ca s-ar fi schimbat cu trecerea anilor si tot am fi avut nevoie de partici- parea unor specialisti francezi la aceste verificari si autentificari. Evenimentul în sine, nu este unul de exceptie. În România mai sunt picturi rupestre în pestera Chindiei, pestera Cuciulat, poate si în altele, precum acea din muntii Buzaului, destul de contestata de altfel si care nu va intra în aceasta abordare.

Pasarea din pestera Chindiei, considerata de unii analisti si ca o reprezentare a unei zeitati, este policroma, cu o puternica sugestie si bine pastrata. Vechimea este apreciata cam la 12-15.000 de ani, adica asemanatoare cu mult mai cunoscutele picturi din pestera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai putin descifrate, sau reprezentarea solara, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei pesteri.

Amintesc desigur si faptul ca exista interpretari care plaseaza aceste picturi (amprentele si discul solar) în aceeasi perioada cu celelalte de la Chindia, dar si unele care afirma ca este vorba de interventii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fara specificarea unei perioade mai explicite.

Fara îndoiala, aceasta trecere rapida prin problematica, intentionat lipsita de comentarii, are rolul doar de a arata ca pictura rupestra este prezenta în muntii din arealul românesc, mai ales în muntii Apuseni, dovedind existenta unei societati umane care manifesta interes si chiar o anumita preocupare fata de cultura, indiferent de motivatie.

Putem deci sa ne putem pune întrebarea, destul de fireasca, prin ce se deosebeste pictura recent descoperita din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatica a desenului. Acesta este executat numai cu carbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferentiaza ferm de anterioarele, iar altele respecta „traditia” si sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazata pe spectrometria de masa cu ioni accelerati, care este mult mai sensibila si permite o datare mai precisa a picturilor rupestre, dar si coroborarea datelor obtinute cu informatiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, ramasite lemnoase, etc…) posibil a fi facute în bune conditii, Felina, pestera Cuciulat

datorita materialului folosit (carbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabila deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar si cu unele desene rupestre din Tassili si mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din pestera La Sarga, provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani). Dar si mai interesanta este reprezentarea interpretata ca fiind a unui rinocer, animal totusi necunoscut în acest habitat, cel putin în istoria didactica a locurilor. Chiar daca interpretarea poate parea discutabila (reprezentarea unui proboscidian ar fi mult mai rezonabila si ar fi chiar mult mai credibila, întrucât existau totusi mamuti!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert ca un asemenea animal poate fi considerat straniu pentru un privitor care nu a mai vazut un asemenea specimen, niciodata în viata. În rest picturile reprezinta alte animale dar si unele scene din viata de zi cu zi a comunitatii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus mentionate. Ba chiar, se remarca aceeasi tehnica de „basorelief”, artistii din stravechime folosind denivelarile peretelui stâncos pentru a da senzatia de volum reprezentarilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultura care, desi raspândita pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de radacina comuna, dând o ciudata senzatie de unitate conceptuala si de executie. Mai putem vorbi însa si de o alta caracteristica comuna tuturor acestor pesteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea si au fost tratate multa vreme, mai ales de lumea academica, dar si de biserica, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercari de fals cu scop autolaudativ .

Însa noi, acum, am putea sa ne punem întrebarea daca aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezinta forme primordiale de arta, indiferent de motivatie, sau daca o civilizatie straveche are o nevoie profunda de a reprezenta scene din viata cotidiana, în conditii destul de greu de realizat, hranind un timp destul de îndelungat artistii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc usor de procurat? Sau care era motivatia unor asemenea atitudini?

Studiile istorice ne demonstreaza ca, întotdeauna, motivatiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizari de forte si au ca final adevarate opere de arta. Iar aceste reprezentari, specifice unei activitati umane foarte riscante, vânatoarea, dar si cu un grad înalt de responsabilitate (este vorba de uciderea unor fiinte!), necesita un anumit gen de initiere sau poate chiar de ispasire, de purificare, dupa savârsirea unui omor. Sa nu uitam ca si în timpurile noastre sacrificarile animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugaciune pentru iertarea pacatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafica rupestra are ca fundal o societate umana aflata preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânatoarea era principala sursa de hrana.

O alta întrebare pe care ne-o putem pune este daca locatiile respectivelor pesteri erau, la fel de greu de accesat si atunci ca si în vremurile când ele au fost descoperite. Raspunsul ar fi mai degraba nu, deoarece, în rastimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de functionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin miscarile scoartei la importante modificari ale locului dar si a topografiei acestuia. Exista chiar unele interpretari, corelate cu lipsa afumarii peretilor, inerenta unei activitati de pictare într-un spatiu mai degraba întunecat. Se presupune ca, la vremea decorarii lor pesterile erau altfel luminat, ba chiar o anumita dispunere a desenelor pe o traiectorie circulara releva un fapt surprinzator. ?i anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinoctiul de primavara, sau poate un solstitiu, evenimente oricum remarcabile în viata unei comunitatii, razele de soare revelau scenele într-o anumita ordine, fara îndoiala cu mare semnificatie, ducând la o puternica impresia asupra celor prezenti, asa cum, mult mai târziu, cinematograful a facut-o cu spectatorii lui.

Dar pentru a nu rataci prea mult printre presupuneri diletantiste sa facem apel la unele clarificari ale perioadelor istorice, asa cum sunt prezentate în mediul stiintific, precum si a etapelor de dezvoltare a societatii umane în aceste perioade. Pentru o mai buna echidistanta, recursul la informatiile Wikipedia, enciclopedia libera, se impune de la sine.

Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior si Epipaleolitic.

Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de aparitia uneltelor rupestre, asa-numitele “Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

PALEOLITIC INFERIOR

Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin aparitia a doua unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatra. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanta majora este descoperirea unui numar de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilitatii hominidului de a stapânii focul pe teritoriul ce astazi se numeste România.

PALEOLITICUL DE MIJLOC

Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistenta culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatra au început sa se diferentieze în functie de functionalitatea acestora, si apare prima unealta din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

PALEOLITIC SUPERIOR

În 2002, cel mai în vârsta om modern (Homo sapiens sapiens) ramas în Europa, a fost descoperit în Pestera cu Oase de lânga Anina. Numit Ion din Anina, ramasitele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximatie ca având cca 42.000 de ani.

ECONOMIA

Caracteristica epocii paleolitice este totala dependenta a hominizilor de natura. Comunitatile umane se hraneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, radacini, seminte, bulbi, ciuperci, melci, insecte, oua, sopârle, pesti si alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „pradalnic“. Sursa principala de alimentatie o oferea vânatoarea realizata în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânatoare si cules: unelte rudimentare din aschii si bolovani de râu cu o muchie taioasa pentru cioplit, taiat si razuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei pâna în sud-vestul Asiei si Sudul Africii). Aceste unelte evolueaza catre „toporasele de mâna” în forma sâmburelui de migdala, lucrate prin lovituri date pe ambele fete (Africa de Nord, zona centrala si de rasarit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificari si în structura anatomica. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, razuitoare (racloare) pentru curatarea pieilor de animale si cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns si taiat, folosite probabil si ca vârfuri de lance pentru vânatoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine si gratoare întrebuintate pentru râcâit si taiat. În aceasta perioada se ajunge la o diviziune naturala a muncii: vânatul – îndeletnicire a barbatilor, iar culesul – practicat de femei. O alta îndeletnicire era aceea a pescuitului.

În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cutite, strapungatoare, razuitoare si dalti lucrate prin tehnica aschierii, având ambele margini ascutite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulite de aruncat, sau pentru sagetile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrarii osului, fildesului si cornului (pentru sulite, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânatoarea se realiza si cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


ASEZARI SI LOCUINTE.

La început, stramosii oamenilor traiau în asezarile în aer liber, dar cautau sa se adaposteasca si în pesteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii sa-si construiasca colibe prevazute chiar si cu vetre, spatiu pentru dormit, activitati domestice, sau evacuare. Se constata o crestere a densitatii si o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeasi vreme, în continuare, erau folosite si adaposturi sub stânci. Apare, totodata, tendinta de concentrare a grupurilor umane si de revenire periodica în acelasi loc.

RELATIILE SOCIALE

Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în aceasta problema sunt sarace. Desigur, o societate bazata economic pe cules, pescuit si vânatoare cu ajutorul unor arme si unelte primitive, în strânsa legatura cu o munca putin productiva, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obtine în cadrul societatii o pozitie deosebita (dovada: descoperirea unor figurine antropomorfe si a unor înmormântari cu ocru rosu, precum si a unor morminte cu podoabe ce au apartinut unor femei).

VIATA SPIRITUALA

Din paleoliticul mijlociu exista dovezi mate­riale privind grija fata de cei morti: depuneri rituale, dar concomitent se practicau si unele sacrificii rituale umane. Alaturi de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatra, dinti de ren sau de cerb, coarne de capra de munte. Corpul era presarat cu ocru rosu.

ARTA

Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistica a activitatii productive, a omului primitiv. Exista reprezentari fantastice despre om si realitatea înconjuratoare (magia, totemismul s.a.). Arta plastica se manifesta prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografica larga: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argila, piatra, os sau fildes cu o semnificatie si functie magica. În paleoliticul superior se remarca pictura si gravura rupestra (sudul Frantei, nordul, estul si sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, muntii Tassili). Sunt redate figuri de animale în miscare (urs, bizon, cal, cerb, tap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar pasari, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o functie preponderent magica – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franta), Altamira (Spania) s.a.

Prin urmare, se verifica în timp toate afirmatiile anterioare si, foarte important, se delimiteaza temporal activitatile care duc la reprezentari rupestre precum si motivatiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Ramâne însa o nelamurire! De la aparitia lor si pâna la iesirea din functionalitate picturile rupestre îsi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intra în uitare, iar miscarile telurice le scot chiar dintr-o eventuala posibilitate de a fi vazute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai asa ele se pot pastra în forma, oarecum, initiala. Exista însa alte indicii despre aceste locuri, pentru ca, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emotional si cultural puternic, pe o perioada destul de îndelungata, mii de ani, ar fi normal sa dea nastere altor forme de cultura prin care sa le fie mentionata existenta sau, de ce nu, functionalitatea…

Folclorul din spatiul carpatic, unul dintre acelea destul de putin afectate de influentele religioase sau de alte culturi de contact pare sa aiba raspuns la aceasta întrebare. Exista o legenda, cea a lui Grui-Sânger, care aminteste despre o asemenea pestera pictata, dar si, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umana preponderenta în paleolitic, vânatoarea.

Aceasta legenda, destul de putin cunoscuta în original, dar prelucrata de Vasile Alecsandri si adaptata cerintelor poetice si normativelor romantismului târziu, este aparent simpla:

Un vânator, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbra maretie, traieste într-un codru întunecat ca si firea sa dar îngrozeste pe cei din jur, care nu mai sunt vânatori, ci pastori sau agricultori, cu firea sa sângeroasa, cu nestavilita sa dorinta de a ucide. La un moment dat tatal sau vine în codru pentru a-l dojeni însa confundat fiind de mintea ratacita a fiului este ucis. Apoi, plin de remuscari acesta se retrage într-o pestera unde aprinde un foc. La lumina flacarilor vede pictate pe pereti animalele pe care le ucisese, dar si altele, considerata de Sânger ca fiind nemaivazute. Destul de ciudat pentru un vânator care, putem presupune ca stia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de pestera (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flacarile si chinurile sufletesti ale personajului dau o ciudata impresie de miscare a fiintelor de pe peretii pesterii. În nebunia sa, Sânger arunca sageti spre ele, în timp ce, însufletite parca de flacari, reprezentarile se materializeaza si îl sfâsie cu ghearele si coltii, iar altele, cu copitele, îi amesteca trupul în solul pietros al pesterii. Mai târziu, ca o eterna aducere aminte a acestei osânde divine, dreapta si necrutatoare, din sângele sau creste un arbore cu frunze rosiatice numit sânger. Acest arbore intra si el în legende, fara nici o legatura aparenta cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplita crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretari târzii, influentate evident de crestinism si care au o importanta deosebita, precum vom vedea, chiar si în abordarea de fata. Asa cum am mai aratat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri aceasta legenda si îi modifica sfârsitul, însa problematica de baza ramâne. Cum stim însa din definitie ca o legenda contine un sâmbure de adevar (Povestire traditionala în proza sau în versuri, transmisa, de obicei, pe cale orala, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred ca este foarte important sa ne straduim a ajunge la acest sâmbure.

1. Este cert ca legenda certifica existenta unor pesteri care au pe pereti reprezentari de animale dar cu referire, s-ar parea destul de stricta, la activitatea de vânatoare, dar sugereaza si o functie ritualica a ansamblului, fie ea si de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca aceasta functie sa fi fost determinata si de o nevoie asemanatoare celor din zilele noastre, respectiv, împutinarea sau disparitia fondului cinegetic, incluzând toate consecintele acesteia, pâna chiar la înfometarea comunitatii umane, deci posibila disparitiei a acesteia.

2. Figura vânatorului Grui-Sânger este prezentata cu o evidenta admiratie desi ea nu exprima de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o nalta aratare/Ce sta în dreptul lunei c-o barda groasa-n mâna… Si pâna-n ziua urla dulaii de la stâna”… Grui-Sânger, ucigasul, e regele padurei! (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

Iar cei impresionati de spectrala aparitie sunt: „Atunci pastorii sarbezi zaresc din departare”… Iata deci cum poetul folosind forta metaforei subliniaza folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele aparute în societatile umane odata cu noile diviziuni ale muncii. Asa cum biblicul conflict între Cain si Abel pune în discutie starea de încordare dintre populatiile de pastori si cele de agricultori, acum este prezenta fascinatia, dar si groaza, pe care vânatorul ancestral o exercita asupra populatiilor de pastori. Figura sa este, într-un fel, tragica, marcata de un fel de blestem sanguinar, cumva nefireasca într-un timp în care hrana poate fi procurata fara sa ucizi fiarele padurii sau ale câmpiilor, o situatie vazuta ca fiind asa cum am mai spus si înfricosatoare dar si plina de o sumbra maretie. Nu se poate elimina discutia asupra activitatii omului-vânator întrucât de-a lungul întregii sale existente societatea umana a fost depozitara tuturor activitatilor chiar daca cea de baza era agricultura, pastoritul sau, mult mai târziu, productia industriala. Constatam ca, în timp, a fi vânator este un privilegiu, conditionat însa de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum stim, în întregul Ev Mediu, dar si mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de catre tarani era pedepsit cu moartea. Chiar si în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îti trebuie nu numai documente care sa-ti ateste acest drept ci si unelte scumpe, o anumita uniforma si, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinata si laborioasa, literatura dedicata acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregatire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematica, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul sau bine delimitat, însotit si acum de un gen de mistica admirativa, chiar daca, uneori, cu accente satirice (povestile vânatoresti!). Putem spune deci, ca lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

3. Pesterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însa o caracteristica. Par uitate de timp si de oameni, în asa masura, încât acum readuse în lumina cunoasterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine stie ce altceva si abia dupa decenii de dezbateri stiinta le gaseste un loc în cultura umanitatii, încercând sa le stabileasca si rolul. Legenda vânatorului Sânger ne spuen însa ca el stie despre pestera, iar accesul în ea nu-i ridica nici o problema. Spre deosebire de prezent când în pestera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apa subteran, imposibil de facut fara echipamente adecvate. Numai ca peretii cavernei pictate poarta urme de gheare ale ursilor de pestera, o specie disparuta din fauna arealului cu mii de ani în urma (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona ca, probabil în perioada marilor framântari tectonice datorate marelui dezghet petrecut cam între 20.000 si 10.000 de ani în urma intrarile în pesteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformari severe. Cu toate acestea amintirea lor ramâne în traditiile culturale stravechi ale umanitatii si se verifica acum prin datarile cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datarile, cât si ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânator la cel de agricultor (pastor), ramânând a fi de acord ca si vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeasi.

Nu stim desigur cât de bine delimitata în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însa racordarea ei la mitologia crestina, demonstreaza ca aceasta legenda era cunoscuta înainte de evenimentele care au facut posibila raspândirea crestinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discutie a blestemului cu care arborele numit sânger traverseaza mileniile, este edificatoare pentru impactul emotional deosebit de puternic al acestei creatii culturale.

Privind însa astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar daca racordate logic, apare o problema! Istoriografia didactica sustine existenta comunitatilor umane în urma cu mai bine de 10.000 de ani, numai ca acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravietuire, fara nici un fel de preocupari de tip cultural. Desi, daca luam în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiulesti, dar si unele reprezentari antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societatii omenesti la nivelul continentului.

Asa cum am spus însa toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar sa nu uita ca, pastrând, cu sfintenie, proportiile, tot ipoteze au fost si acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visator care a avut curajul sa creada ca scrierile lui Homer contin informatii istorice. Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!

NOTA REDACTIEI: Fotografiile, suport al articolului, excelent realizate, regretam ca nu le-am putut afisa!

CORNEL POPA – Silvicultor în padurile canadiene

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

A fost legionar si a parasit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimanui nu i-a fost usor! Dar Cornel Popa a fost un curajos si, totodata, foarte ambitios: ajunge în Canada, studiaza, se-aventureaza, investeste în terenuri împadurite, si-aduna prietenii, se straduieste, munceste si doreste sa prospere.
    “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitica, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut si apreciat, a avut locul si bucatica lui de vina în sufletul si viata lui Mitica Sinu.
    Astazi, la ora destainuirilor, timpul îi tese în fire nevazute cuvintele, dar retraieste, cu toata stradania de a-si masca emotia, fiecare întâmplare în parte.
     Învatatorul din Cugir – silvicultor în Canada!
   Cornel Popa era prietenul lui Eugen Stefanescu – amândoi silvicultori, scoliti, cu diplome în regula în buzunare, diferind doar locurile în care studiasera:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada.
    „Mi l-a prezentat Eugen Stefanescu” – afirma nea Mitica continuându-si povestirea. Urmau sa formeze mai târziu un trio reusit, tintind spre aceleasi idealuri, având în suflete aceleasi doruri si fiind fideli unei prietenii frumoase si sincere.
    Cornel Popa provenea din Cugir, oraselul de pe meleaguri transilvane pline de legenda, cu Dealul Cetatii aproape si vocile istoriei razbatând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orastiei cu muntii Sureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împadurite ce ating înaltimi de peste 700 m si cu panorama deosebita a muntilor Sureanu, apartinând lantului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata lunca a râului cu acelasi nume si terasele sale.
   În tara profesase ca învatator si ajunsese apoi în Canada. Ce ti-e si cu viata aceasta, uneori se întâmpla lucruri care leaga într-un fel sau altul chiar si continentele între ele: asa era si în cazul lui Cornel Popa, românul caruia îi fusese sortit sa traverseze Atlanticul pentru a-si continua studiile într-un domeniu care mereu sa-i aminteasca de freamatul codrilor de-acasa, de cântecul si poezia lor, terminase facultatea de silvicultura în Canada. Si cum în codrii arborii sunt frati tot asa si acest om îsi adunase pe lânga sufletul sau, semeni cu aceeasi vibratie sufleteasca si carora dorul de obârsie li se alina în acelasi fel… 
     „Banii se fac la padure, din firez si din secure!”
    Cum nu i-a fost frica niciodata de munca si nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stapânit de o ambitie de invidiat, Cornel Popa si-a cumparat în Canada un teren împadurit, în munti, pe care urma sa-l defriseze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Parea a fi afacerea vietii lui si pornise cu mare elan în aceasta initiativa privata. „Nu a fost însa prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la radacina, fie la vârf – îmi zice nea Mitica -. Am lucrat si eu cu el la taiat lemne, împreuna cu Radu Bumbaru si Titi Filip”.
    Nu aveau o viata usoara, dar toti erau oameni harnici si munceau cu sârg, erau prieteni si erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însotindu-i mereu si la munca de la padure. Facând haz de situatia în care erau când munceau la padure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi faina precum nu-i slanina! / Ca apa de mamaliga ne da nasu’!”, pentru ca munca nu era usoara si rezultatele nu întotdeauna asa cum le doreau si faceau ca si tiganu’ când se trezea flamând dând fuga la nasu’…Sau mai avea o vorba: “Numa’ o târa îi rau si iar nu-i bine!”.  Încercau astfel sa depasesca acele momente în care vedeau ca muncesc si roadele nu erau pe masura asteptarilor. Mai venea si nea Mitica cu completarile de rigoare: începea sa cânte o melodie pe care tatal sau o fredona adesea atunci când muncea si care cadra cu taiatul lemnelor: „Banii nu se fac asa / Stând în cârciuma si-a bea / Banii se fac la padure / Din firez si din secure”. Când începeau cu cântece si versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul si cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor batatorite si îndemânatice nu stateau locului: „Bate vântul, viscoleste / Stânjenarul gramadeste”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele taiate si le „gramadea”, le facea gramezi, le stivuia.
    „Mai, Mitica, ce-au învatat astia în Franta, nici nu se compara cu ce-am învatat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, facând comparatie între scoala franceza si cea canadiana, pentru ca era uimit de cunostintele lui Eugen Stefanescu în domeniul silviculturii, desi facusera aceeasi facultate.
       „Cornel Popa era legionar!”
    „Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitica – si asa cum „la padure rupea arborele cu dintii”, ideile miscarii legionare erau de neclintit din mintea si sufletul lui, si cu dintii tinea de ele.
    Miscarea legionara, înfiintata în România interbelica la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitara terorista de orientare national fascista, creata dupa modelul organizatiilor fasciste SA si SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist si antimasonic. „Capitanul” era denumit Zelea Codreanu de catre ortacii sai si alaturi de el, membrii fondatori ai miscarii legionare au mai fost si altii, ca de exemplu: Ion Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata.
    La 3 ani de la înfiintare, în 1930, Zelea Codreanu decide sa transforme miscarea în partid politic care poarta numele Garda de Fier, intentionând sa atraga si alte partide si împreuna sa lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei.
    „Sa nu crede?i, cum spun adversarii Mi?carii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mi?carea Legionara a fost o mi?care autohtona, nascuta din grupari studen?e?ti anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitica avusese ocazia sa-l cunoasca la Paris – facând referire la originile acestei miscari; dar, “…legionarii s-au pregatit de alegerile din tara cu un program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însarcinat de rege sa organizeze alegerile, a crezut de cuviin?a sa interzica participarea la alegeri a Garzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933.
    Uniformele legionarilor erau asemanatoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici si denumirea de „camasile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul miscarii era crucea tripla, o retea de zabrele de închisoare reprezentând martiriul si cunoscuta ca si „crucea arhanghelului Mihail”. Fata de alte miscari similare europene de sorginte fascista, miscarea legionara din România se distingea prin importanta acordata religiei ortodoxe. Miscarea legionara din România era sustinuta cu precadere de catre studenti si tarani.
    Lider plin de carisma, inteligent si foarte agresiv, Zelea Codreanu reuseste sa-si faca o propaganda de succes, transformând miscarea într-un adevarat spectacol la scena deschisa.
    O data cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianta cu Antonescu si astfel a luat nastere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului asa-zisului „stat national legionar”, partidele politice istorice refuzând sa participe oficial la guvernare. În ziua urmatoare formarii acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constitutiei si a Parlamentului, fortându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea sa abdice în favoarea fiului sau în vârsta de numai 18 ani, Mihai I.
    Ajunsa la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunitatii evreiesti si nu numai, înfaptuind cele mai cumplite asasinate si împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute actiunile antisemite ale Garzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucuresti si masacrul de la Jilava.
    Nea Mitica îsi aminteste câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În laturi serpi nu scoateti capul / Caci apucam sacurea-n mâini / Destul ne-ati omorât copiii / Destul si înca n-ati plecat” sau „Pentru tradatori si misei si tradare / Azi vrem gloante si vrem streang –razbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu miscarea legionara, desi n-a facut parte din aceasta grupare niciodata. Când a reusit sa treaca granitele României în 1948, sa nu uitam ca Dumitru Sinu a fost ajutat de catre legionari.
            Românii si nevestele lor canadience
    Majoritatea prietenilor lui nea Mitica si-au luat sotii canadience de origine engleza sau franceza. Având o abilitate deosebita în învatarea limbilor straine, aproape toti stiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana si italiana. Unul dintre ei, Titi Filip stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit.
    Cornel Popa s-a casatorit cu o canadianca din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de exceptie, dupa cum îmi spune nea Mitica. Vorbeste din când în când cu ea la telefon, este înca în viata.
    „Si Cornel Popa a fost plecat în Franta o perioada” – ma surprinde la un moment dat nea Mitica – a mers sa lucreze la padure, unul dintre copiii lor s-a nascut în Franta”. În amintirea lui nea Mitica, prietenul sau Cornel Popa a ramas ca un simbol al ambitiei si harniciei. Îsi aminteste cum i-a spus la plecarea în Franta: „Eu daca am o drujba, îmi câstig pâinea oriunde în lume!”
    Ca un facut, dupa ce a revenit în Canada, urmatoarea destinatie înscrisa pe traiectul vietii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca si în cazul lui nea Mitica!
    În Michigan si-a cumparat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobila. Era pasionat de ceea ce facea si muncea cu placere în livada lui de nuci.
    Mergea acolo destul de des si uda copaceii. La plantatia de nuci se simtea în largul lui. Adesea, când venea vremea sa plece acasa, mai zabovea chiar si dupa lasarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în aceasta plantatie, si-a amânat plecarea cu înca o ora si apoi înca una…”Nu stiu daca glasul pamântului din acea livada îl chemase si-l îndemnase sa mai ramâna, dar în aceeasi seara, în drum spre casa a fost lovit de o masina si a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca si spiritul se regaseau într-o combinatie reusita, iar dragostea si dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc si farmecul poeziilor sale.

Octavian Curpas

Ai mila, Doamne…

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

Mai vine-un sfânt, mai trece-un sfânt, ramâne vie

Aceeasi tara inglodata-n saracie,

Aceeasi regi, sau prea saraci, sau prea avuti,

Aceleasi Iude, implorând sa le saruti –

 

Te vindem toti, si  nesmeritii, si smeritii,

Din egoism, din lasitate, si ambitii –

Te vindem toti, si prea Inalti, si pacatosii,

Pauni in cer, sau pe pamânt, cântand, cocosii –

 

De-ar curge lacrimi din morminte si din moaste,

Aceiasi fauni le-ar slavi, si-aceleasi broaste –

Precum vedetele, la groapa, le aplauda

Aceleasi Iude ce Te vând pe bani, si lauda –

 

Mai vine-n sfânt, mai trece-un sfânt, om cu pacate,

Si totusi, cât a rupt din el, a le razbate –

Si totusi, cât s-a micsorat, dând munti de bine

La Iudele ce s-au marit, mereu, din Tine –

 

Mai vine-un sfânt, mai trece-un sfânt, ramâne-n urma,

Chiar pe pamânt, un Rai ratat de-o-ntreaga turma,

Si ca magari, in fruntea ei, fara de vise,

Doar niste Iude de sperante sinucise…

 

Mai vine-un sfânt, mai trece-un sfânt, ramânem, nude,

In fel de fel de travestiuri, numai Iude,

Când nu se-ajunge pe pamânt nici viata, cruda,

Ai mila, Doamne, si de fratele tau – Iuda…

Sfânta traditie bate legea bunului simt

On By nelursIn Credinta, Eveniment, Familia, Natura UmanaLeave a comment

“Nu s-a întâmplat niciodata vreun accident!” –

Justificare neadevărată

Opinia publică s-a “familiarizat” deja cu barbarismul de care dă dovada inconstiența preoților care “oficiaza” actul “încreștinării” copiilor de câteva săptămâni. Constituția României arată clar că religia este o chestiune de optiune liber consimțită, ori copilul e agresat fizic și psihic prin acel act la mâna sfintei tradiții Continue reading “Sfânta traditie bate legea bunului simt” →

Barbarism legalizat prin traditie

On By nelursIn Bible, Children, Christian Perspective, Culture, Inspirational, Parenting, PersecutionLeave a comment

Sfânta traditie bate legea bunului simt medical

Opinia publica s-a “familiarizat” deja cu barbarismul de care da dovada inconstienta preotilor care “oficiaza” actul “increstinarii” copiilor de câteva saptamâni. Constitutia României arata clar ca religia este o chestiune de optiune liber consimtita, ori copilul e agresat fizic si psihic prin acel act la mâna sfintei traditii, nebiblice si abuzive.

Biblia, care cuprinde cartile canonice – nici vorba de asa zisa sfânta traditie – invata ca “Cine crede si se va boteza va fi mâtuit, iar cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu, 16.16). Copilul, inocent, el este inconstient dpdv al intelegerii pocaintei si credintei (docrtinei crestine biblice), deci, actul in sine este, cum se zice, ca si apa sfintita, nici nu ajuta, nici nu incurca!

[pullquote]Legile sunt uneori permisive, dar bunul simt este filtrul cel mai fin care ar trebui sa ne opreasca de la actiuni care pot rani sufletele semenilor.

Vavila Popovici[/pullquote]

 

Doar ca il poate omorî inconstienta si grosolania preotilor, care, in fata traumelor copilului micut, supus supliciului, sa raspunda cu nonsalanta:

“Nu s-a întâmplat niciodata vreun accident!”  – Justificare neadevarata!

Redam mai jos cazul publicat azi 31.X.2011 de  gândul.info/news, sub titlul Experienta traumatizanta la un botez: bebelus în “soc apneic” dupa ce este scufundat în cristelnita. 

Articolul la care ne referim reaminteste si alte  cazuri in care, in loc sa faca un bine, familiei si copilului, cum se propovaduieste  (degeaba), adica, vezi Doamne, sa nu moara copilul nebotezat-increstinat, il omoara “botezat”, cu zile.

Insa invatatura Mantuitorului Isus zice asa:

Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit sa chem la pocainta nu pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.” (Marcu, 2.17)

Nu venise pentru cei care nu-L pot primi (si sunt inocenti dpdv al moralei). Isus a venit pentru cei pacatosi, sa-i cheame la pocainta.

Actul comis de preoti e cu totul nejustificat. Ar trebui sa se teama de vremea când li se va cere sa dea socoteala pentru faptele lor de-o cruzime (neglijenta-necrestineasca) deloc necesare copiilor de câteva saptamâni.

 Andrei CIOBANU

***

Experienta traumatizanta la un botez: bebelus în “soc apneic” dupa ce este scufundat în cristelnita

 de Diana Marcu

Dupa ce a fost scufundat de trei ori în cristelnita, cu capul în jos, un bebelus de doua luni si jumatate a început sa tremure cu convulsii pret de câteva secunde. Ceea ce pentru mama copilului a fost un episod traumatizant, diagnosticat ulterior de un pediatru drept “soc apneic”, pentru preotul care a oficiat botezul a fost un fapt obisnuit. Scena însa a fost înregistrata de un cameraman care “a sistat filmarea în momentul în care a vazut copilul iesit vânat din cazan”, ne-a declarat mama, Andreea R.

“Nu s-a întâmplat nimic deosebit”, explica pentru gândul Tudor Gheorghe, parohul bisericii din Bucuresti, unde a avut loc incidentul. “Mai mult a intrat în panica nasa”, mai spune acesta, povestind ca la botez a ajuns si o salvare, chemata de martorii la eveniment, pentru a consulta bebelusul.

“Cum a venit, asa a plecat. Copilul era bine”, sustine parintele Gheorghe amintindu-si ca în acel moment în biserica se mai afla un medic pediatru, nas la un alt botez. “A vazut si el copilul si le-a spus tuturor sa stea linistiti”. “Nu s-a întâmplat niciodata vreun accident”, da asigurari parohul amintind de cei 28 de ani de preotie pe care îi are.

“Nu are cum sa se întâmple ceva neplacut”, mai spune acesta rememorând o replica pe care tatal copilului i-ar fi dat-o la finalul ceremonialului religios. “Mi-a spus ca a mai avut un astfel de episod si acasa”.

ASCULTA cum explica preotul paroh Tudor Gheorghe incidentul de la botez

Mama lui Filip, bebelusul crestinat la mijlocul lui octombrie la biserica Precupetii Vechi din Capitala, afirma ca episoadele sunt diferite. “Sotul meu a crezut ca Filip s-a înecat cu apa, ca atunci când acasa a înghitit apa la baita si a tusit”, povesteste Andreea R. “La botez însa, copilul a iesit din apa vânat si cu ochii bulbucati. N-a mai respirat”, sustine mama. “Se auzea doar preotul care ne cerea sa avem încredere în Dumnezeu, ca Filip o sa-si revina, dar clipele alea au fost cumplite”, mai spune aceasta. Femeia îsi aminteste cu groaza clipele traite. “Mi s-au parut minute. Filip era alb, fara reactie”, povesteste Andreea.

Prematurii primesc recomandare speciala de botez

“Acestea sunt simptomele socului apneic”, declara pentru gândul Alina Boboc, medic pediatru. Doctorul, care a diagnosticat copilul în urma relatarii mamei, vorbeste despre absenta respiratiei si spune ca aceasta poate duce la stop cardiorespirator si ulterior la moarte în cazul unui nou-nascut. “Exista copii care pot face stop respirator în contact cu apa”, afirma Alina Boboc, explicând ca nou-nascutii nu au deprinderea de a-si tine respiratia: “Scufundati pâna peste cap, ei aspira apa, care patrunde în caile respiratorii si ulterior în plamâni”.

“Botezul nu înseamna barbarism”, afirma dr. Boboc, care sustine ca parintii ar trebui sa ceara preotilor, la oficierea botezului, sa nu le scufunde copilul în cristelnita în totalitate. “Nu cu capul la fund, ci doar pâna la gât”, recomanda pediatrul, “pentru a evita orice risc”. “De altfel, copiii nascuti prematur primesc chiar o recomandare medicala parafata în legatura cu modul în care ar trebui botezati”, mai spune dr. Boboc. Medicul, colaborator al Spitalului Judetean Ilfov, sectia Neonatologie, aminteste cazurile copiilor care au murit dupa botez, la Sibiu si în Republica Moldova.

Reprezentantii Patriarhiei sustin ca nu au auzit în România de cazuri în care nou-nascutii sa fi avut de suferit de pe urma botezului. “În acele cazuri a fost vorba de probleme medicale pe care copiii le aveau si au fost confirmate de rezultatele autopsiei”, spune parintele Constantin Stoica. “În 1996 un copil din zona Giulesti a murit la o saptamâna dupa ce a fost botezat, dar era bolnav de pneumonie, iar raportul histopatologic a confirmat diagnosticul”, conchide preotul Stoica.

Citeste si BISERICA FACE PACTUL CU INTERNETUL. Drumul banilor din pomelnice online: 1 euro acatistul de o zi, 24 de euro abonamentul la pomenire pe o luna

Un copil a murit înecat peste Prut

Un nou-nascut însa a murit înecat la botez, în iulie 2010. Tragedia s-a petrecut peste Prut, în comuna Mihaileni, când copilul sotilor Gaidau a fost scufundat de trei ori în cristelnita. Bebelusul si-a pierdut cunostinta, iar câteva minute mai târziu un doctor chemat de urgenta a constat decesul. Desi preotul a sustinut ca este nevinovat, la autopsie s-a stabilit contrariul. Copilul a murit prin asfixie mecanica prin înec, iar preotul e judecat pentru omor prin imprudenta.

“Sotul meu a iesit din biserica. N-a mai rezistat sa-l vada pe cel mic bagat în apa”

Printr-o tragedie au trecut sotii Bianca si Marius Vintila din satul Sasag, Sibiu. Ei si-au pierdut fiul, pe Marius Claudiu, la doar câteva ore dupa botez, pe 19 octombrie 2009. Baiatul avea doar 6 saptamâni. “Preotul Schiau nici nu si-a cerut scuze”, povesteste cu tristete Bianca Vintila. “E în continuare cu noi în sat, trece prin fata portii si nu a venit odata sa ne întrebe ce simtim. Ba dimpotriva, a încercat sa ne faca si rau dupa tot necazul”, sustine tânara. Ea spune ca fiul ei nu a fost bolnav, asa cum ar fi explicat preotul ulterior satenilor din Hasag. “Am bilet la iesirea din spital unde zice clar ca copilul era clinic sanatos”, declara mama pentru gândul.

Bianca Vintila nu-si explica rezultatul de la autopsie, care a venit dupa patru luni, potrivit caruia baiatul ei a avut o problema la inima. “Dar când a venit SMURD-ul si am mers la Sura, o ora s-au chinuit sa-l resusciteze. Iar când am ajuns cu el la Spitalul de Pediatrie din Sibiu ne-au zis ca avea apa la plamâni, ca plamânii lui sunt mici”, aminteste femeia plângând. “A murit la doua dimineata”, rememoreaza aceasta.

La un an de la pierderea lui Marius, sotii Vintila au mai avut un copil, un baiat, Ricardo, pe care l-au botezat la Sibiu, si nu în Hasag la preotul Ioan Schiau. “Eu n-am putut sa merg. A mers doar sotul care a iesit din biserica când l-a bagat în cristelnita pe Ricardo. N-a mai rezistat”, încheie femeia.

TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

De vrei sa-ti începi cartea, mai Mitica, atunci vei scrie asa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, capitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adica! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonica ce se consumase cu ani în urma între cei doi prieteni, atunci când nea Mitica se gândise ca ar fi bine sa aseze în file de carte, toate amintirile sale din viata de refugiat.
   Cu tatal medic si mama evreica, nefiind dispus sa suporte consecintele originii sale semite, într-o societate ostila, condusa de comunisti, Titi Filip îsi cauta norocul în lumea libera, pribegind pe trei continente si încercând sa-si împlineasca destinul departe de România. 
   Dezradacinarea unui campion
    Titi Filip s-a nascut la Oradea. A fost sportiv de performanta, un priceput înotator pe spate. Alaturi de fratele sau, Gicu Filip  juca polo pe apa la echipa Crisul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viata de sportiv: Îi bateam pe bucuresteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dadea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucurestenii tot bucuresteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Traiasca! Traiasca! Traiasca!», ne raspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamna «traiasca», pe ungureste. Ne agreau bucurestenii!
    Tatal sau, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comunistilor (sotia lui era evreica); se refugiase la Timisoara cu toata familia, dar aici Titi si ai sai se simteau dezradacinati: Refugiul mi-a fost greu…tatal meu era doctor, dar dupa ce-ti strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
    La un moment dat se hotaraste sa paraseasca România si ia calea exilului. Fratele sau, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleaca si el din tara si se stabileste în Germania. Nea Mitica Sinu nu mai stie nimic de el, doar ca este în viata si ca locuieste în Germania.
    Paradoxal, vietile lui Titi Filip si a lui nea Mitica se intersecteaza, dincolo de  granitele tarii, de mai multe ori. Se cunosc la Paris si se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în gluma, mai în serios îi spunea amicului sau: Mai Mitica, daca am avea si noi o meserie….
    Parisul parca i-a adunat pe toti prietenii lui Mitica la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei si-a luat zborul spre directia trasata de linia  propriului destin… Dupa Paris, Mitica Sinu si Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal si Vancouver… 
      Când ceri bani si te trezesti cu… portocale!
    „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toti prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sarea în sus si cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” .
    El astepta o scrisoare anume, care pâna la urma a si sosit: avea o matusa la Montreal, dar nu-i stia adresa; sosise acum, odata cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca sa-si gaseasca drumul, cautând puncte de sprijin într-o tara în care nu cunostea pe nimeni. Însusi faptul de a sti ca ai o cunostinta, cât ar fi de îndepartata, cu care sa poti lua legatura atunci când ai nevoie, sau pur si simplu pentru a nu te simti atât de singur, conta foarte mult! Viata refugiatilor nu a fost niciodata nici simpla si nici usoara. În momentele în care disperarea pune stapânire pe tine, o vorba buna, un sfat, oricât de neînsemnat, valoreaza mai mult decât orice pe lume.
    Nichita Tomescu, avocatul bucurestean despre care povestise nea Mitica, când a aflat ca în sfârsit, Titi si-a gasit matusa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui ca ai mai multi si îi mai spui în ce situatie suntem… ca nu prea avem de lucru, ca o ducem greu…
    Bucuros ca îsi gasise matusa, oradeanul nostru, plin de speranta, îi face imediat o vizita. Era aproape sigur ca întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Mai,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecaruia câte-o portocala –, a fost raspunsul lui Titi, în timp ce scotea niste portocale dintr-o plasa ponosita – stiti ce mi-a zis matusa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, si-aici» – si mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
    Dan Isacescu, românul care ajunsese în Franta într-o cutie fixata artistic între rotile unui tren, cel care statuse printre closarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în fata? În naivitatea lor, toti au crezut ca Titi va fi ajutat de acea matusa. Se înselasera însa si erau constienti de faptul ca nimeni altcineva, decât ei însisi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar pâna la bani!
      Despre meserie cu mult umor
    Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitica Sinu. Inteligent, agil si cu abilitate în vorbirea mai multor limbi straine – pentru ca  stia bine engleza, franceza, germana, maghiara si greaca – era de cele mai multe ori sarea si piperul întâlnirilor lor.
    Avea darul de a te scoate din starile mai putin placute si a te bine dispune atunci când erai catranit: “Când jucam la bursa, venea de multe ori si Titi si ma întreba: Mitica, ai facut ceva la bursa?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi raspundeam, iar el ma corecta în momentul imediat urmator, spunându-mi: Mai, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-si ca tare îi mai placea sa manânce oradeanului!
    Pe vremea când muncea la taiat de lemne în padurile canadiene, împreuna cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru si Cornel Popa (acesta din urma fiind cel care cumparase o parcela de padure pentru defrisare si valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Mai, eu vin cu voi la padure, dar sa nu ma lasati sa-mi tai piciorul!  Le dadea astfel de înteles ca el munceste, dar trebuie sa manânce bine, ca sa faca fata…
   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua sa tina legatura cu prietenii sai cu care vorbea la telefon ore în sir. Astazi îsi aminteste ca era deja în Arizona când   începuse sa-si adune la un loc toate amintirile, si-i destainuise lui Titi Filip într-o îndelunga convorbire telefonica, intentia de a scrie o carte a exilului.
    Daca vrei sa scrii ceva despre mine, atunci scrie ca «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poti mentiona si poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Ploua ziua, ploua noaptea / ploua, poate ma înec / Da-o dracului, ca plec! / Nu mai stati, români  flacai / Colindati lumea prin vai /Faceti ca si Decebal / Cu caruta sau pe cal». Si nu uita sa descrii zapada canadiana si nici cum dormeam toti sapte la Montreal într-o camera, sa nu uiti!
    Acea disperare a lui Titi era justificata, pentru ca el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, baiatul de doctor, caruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume noua, diferita de cea lasata acasa, în care, neavând o meserie era nevoit sa se descurce cum putea… Dar era harnic si nu se dadea la o parte atunci când era vorba de munca.
    Cum nu se putea sa se încheie o discutie cu nea Mitica decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai înca un pic sa-ti zic una de la Bihor si în secunda urmatoare a si început sa cânte cât îl tineau plamânii: «Cum dai mama laptele / Tri li li li li / Trei pitule, domnule! / Cum dai mama smântâna / Tri li li li li / Tot asa ca vecina! / Lasa-l mama si mai jos / Nu pot domnule, ca-i gros!»
    Sa tot ai un asemenea prieten, care sa nu te lase niciodata sa te-adâncesti în umbra gândurilor tale si sa-ti aduca mereu buna dispozitie! Dar viata cu cararile ei încurcate, uneori ne tine departe de cei pe care-i iubim, pentru ca-si urmeaza cursul firesc. Asa s-a întâmplat si cu Titi.
      O noua viata pe „continentul negru”!
    La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blonda foarte frumoasa, grecoaica, fiica unui capitan de vas. Pe lânga greaca, limba ei materna, Elfy vorbea limba engleza si franceza. Cunoscând bine limba greaca, având el un sarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucereasca pe frumoasa elena. Mai târziu, cei doi s-au casatorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.
    Viata lui Titi s-a schimbat radical dupa casatorie, si-a modificat total traiectoria si prioritatile au fost altele. Au parasit Canada si s-au mutat într-o tara din Africa. Titi si-a gasit imediat un serviciu la primaria orasului în care s-au stabilit.
    Elfy i-a daruit mai apoi un copil, o fetita, careia i-au dat numele Ileana. „Fetita de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astazi este femeie la casa ei, casatorita cu un grec, împreuna cu care s-a stabilit în Grecia”.
    Dar viata în Africa presupune anumite riscuri si nenorocirea a facut ca Elfy sa se îmbolnaveasca de tuberculoza si sa se stinga din viata, înainte de vreme, pe pamânt african.
    Odata cu plecarea din Canada, legatura dintre Titi Filip si Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar vesti despre evenimentele importante din viata lui Titi.
    Dupa înmormântarea sotiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitica o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristete: Mai, Mitica, un popa rus a oficiat înmormântarea si eu nu întelegeam nimic… Era frig… iar eu o tineam pe Ileana de mâna…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai stie nimic de prietenul sau, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian Curpas

 

Serbana Dragoescu se dedica artei tapiseriei

On By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

Doctorul Nae Cernaianu, bun prieten, traitor acum in Germania, imi trimite fotografia unui portret al lui, realizat recent din memorie de catre o pictorita din Romania… Il recunosc pe studentul de altadata si, pentru ca tabloul e bun, ma interesez cine e autorul. Si astfel fac cunostinta cu Serbana Dragoescu, o artista plastica remarcabila, care picteaza rar acum, pentru ca s-a dedicat artei tapiseriei.

“Am crezut ca pictura si tapiseria sint doua regine care nu pot sta pe acelas tron” marturiseste Serbana Dragoescu intr-o emisiune de televiziune consacrata ei. E adevarat ca pictura si tehnica tesutului presupun tehnici foarte diferite, dar ambele sunt in ultima instanta suporturi ale expresiei estetice, cerind inventivitate, deschidere spre experiment, disponibilitate ideatica. Din relatarea prietenului meu am inteles ca e vorba de un talent complex, liber de orice constringeri sau comenzi, imun la orice fel de compromisuri in viata si creatie.

Arta tapiseriei isi propune dobindirea independentei spatiale a genului. Serbana prefera formele dinamice, bogate in simboluri si semnificatii, cu elemente traditionale specifice , dar si alternative. Sinteza dintre frumoasele elemente folclorice si tendintele moderne caracterizeaza lucrarile majoritatii artistilor textilisti. In cazul Serbanei Dragoescu se adauga adesea surpriza unor compozitii inedite, a culorilor magnifice, aproape ireale. Si o tematica adesea nespecifica tapiseriei, conferindu-i un statut la granita dintre arte, dar nu marginal . In acest sens, creatoarea confera expresii vizuale unor texte din autori celebri din mai toate timpurile, cum ar fi Platon filosoful, regele David psalmistul, Eminescu si Appolinaire poetii, Borges scriitorul si altii.

Serbana Dragoescu este descendenta unei familii nobiliare romanesti cu puternice traditii artistice. In acest spirit de noblete, putem intelege un gest al ei, singular in vremurile noastre, donarea unei tapiserii de 11/3 metri Muzeului de Arta. A lucrat la tapiseria aceasta, intitulata “Punct” ( prima, expusa de noi in Revista ARMONIA), nu mai putin de noua ani !

Arta tapiseriei este in mare masura ornamentala, decorativa. La Serbana se adauga lirismul, o calda intimidate, fantezia neingradita. La limbajul artistic universal cu insemne si valori locale, ea adauga interactia cerebrala si emotionala care ii fac lucrarile inconfundabile.

Dr. DOREL SCHOR

NOTA: In portret,  prietenul  Nae Cernaianu

 

Halloween-ul, o sarbatoare necrestineasca

On By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

“Halloween” – O sarbatoare pagâna

Motto:

Când ai dat peste un adevar, n-ai voie sa-l tii pentru tine. Adevarul e ceva public. Ai datoria sa-l împarti cu toti.(Cugetari, D.I. Suchianu)

Tot ce-Mi da Tatal va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am coborât din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. (…) Isus a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata.(Ioan, 6:37-38; 14:6)

Unul dintre apostolii Domnului Isus marturiseste la începutul scurtei sale epistole, de doar 25 de versete, ca a fost nevoit sa schimbe subiectul pe care ar fi dorit a-l scrie:

Preaiubitilor, pe când cautam cu tot dinadinsul sa va scriu despre mântuirea noastra de obste, m-am vazut silit sa va scriu ca sa va îndemn sa luptati pentru credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna. (Iuda, 3)

La semnalul de alarma tras de Laurentiu Dumitru în articolul sau Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie, în ALTERMEDIA.INFO si eu am fost nevoit sa nu trec cu vederea subiectul zilei.

 Dumnezeu a dat poruncile Sale ca sa fie învatate si respectate cu sfintenie.

 Dumnezeu a scris cu degetul Sau, în piatra, Tablele Legii (Exod, 20):

Sa nu ai alti dumnezei înafara de mine.

Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfatisare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pamânt, sau în apele mai de jos decât pamântul.

Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos (…)

Sa nu iei în desert Numele Domnului Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua în desert Numele Lui.

Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna închinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este în casa ta.Caci în sase zile a facut Domnul cerurile, pamântul si marea, si tot ce este în ele, iar în ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.

Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele în tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau.

Sa nu ucizi.

Sa nu preacurvesti.

Sa nu furi.

Sa nu marturisesti strâmb împotriva aproapelui tau.

Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau.

Cel mai întelept om, Solomon, îsi încheie învatatura lasata urmasilor sai, cu aceste cuvinte:

Sa ascultam, dar, încheierea tuturor învataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau (Eclesiastul, 12:13-14)

Dupa cum întelege orice om cu discernamânt – obisnuit cu ce vrea Dumnezeu sa spuna în Cuvântul Sau – Dumnezeu pretinde ca numai Lui sa i ne închinam si sa-i aducem lauda. Si, omul,  trebuie sa traiasca o viata morala, dupa Cuvântul Sau .

Cum ar putea întelege cei care nu respecta aceste principii?

Sa ne venim în fire, sa venim la El cu pocainta si sa-i cerem iertare, în Numele lui Isus, singurul Mijlocitor între om si Dumnezeu.   Dumnezeu este credincios si drept ca sa ne ierte, daca incepem sa traim prin credinta si pocainta. (1 Timotei, 2:1-5; 1 Ioan 1: 7-10 si 2.1).

Dumnezeu este Duh si Lui trebuie sa ne închinam în Duh si în Adevar (Ioan, 4:23-24).

Toata închinarea si toata slava (gloria, lauda) i se cuvin doar lui Dumnezeu (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt). AMIN!

TOATA INCHINAREA  SI TOATA ADORAREA TIE ITI DARUIESC, O,  DOMNUL MEU!


                                                        ***                                                                         ***

                                                                                                          ***



Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

de Laurentiu Dumitru

CRESTINII NOSTRI mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…

 Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

 America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

 De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !

 Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

 Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

 Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

“Halloween” – O sărbătoare păgână

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Incurajare, Mantuire, Natura Umana, TineriLeave a comment

Motto:

Când ai dat peste un adevar, n-ai voie sa-l tii pentru tine. Adevarul e ceva public. Ai datoria sa-l împarti cu toti.(Cugetari, D.I. Suchianu)

Tot ce-Mi da Tatal va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am coborât din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. (…) Isus a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata.(Ioan, 6:37-38; 14:6)

Unul dintre apostolii Domnului Isus mărturisește la începutul Continue reading ““Halloween” – O sărbătoare păgână” →

SALVATORE GRECO – o prietenie fara frontiere!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Dumitru Sinu împreuna cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Stefanescu si Radu Bumbaru se întâlnisera cu totii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb si cu ochii înrositi, poate de la aburii alcoolului sau, cine stie, poate de la fumul de tigara ce învaluia ca într-un nor de ceata siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridica privirea si la fel de mirat ca si prietenii sai, asteapta ca strainul sa le spuna ceva: Vorbiti italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare ca-i auzise vorbind si i se paruse ca dialogau în italiana. „Da!” – raspunse nea Mitica pentru ca învatase destul de bine aceasta limba de la italienii cu care lucra de o buna bucata de vreme. Afla astfel ca insul ce le întrerupsese discutiile era suedez, ca dorea sa comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era si el în restaurant, si nu gasise pe nimeni care sa-i mijloceasca aceasta comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitica si pleaca împreuna cu suedezul spre masa la care era italianul.
    „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu si dupa ce l-a ajutat pe suedez sa-si rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalti români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.
De la Terra straniera  si Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!
    Îl placuse si Salvatore pentru ca italienii, ca de altfel orice alta natie îi apreciaza mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitica lucra cu italieni si prezenta  lui Salvatore nu facea altceva decât sa confirme faptul ca îi simpatiza si-i facea placere sa se cunoasca mai îndeaproape.
    Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; multi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunostea, veneau din acea parte a Italiei. Stia el ca natia aceasta, de limba careia se îndragostise de-a binelea avea un har, cu care nu multi sunt înzestrati: stiau sa cânte frumos. Intuitiv parca, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l sa cânte o melodie calabreza. „Când a început sa cânte Terra straniera, toti câti eram la masa am amutit. Salvatore avea o voce superba, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a facut o liniste prin care razbateau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor ca mai avea patru frati si toti aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reusind sa câstige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.
    Ca multi alti emigranti, Salvatore Greco era în cautarea unui loc de munca. Dumitru Sinu, suflet mare si deschis spre a face bine, avea deja solutia: se gândise sa-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus ca el îi va rezolva problema locului de munca, doar ca va trebui sa cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost raspunsul managerului, asa ca de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitica. „Vedeti? Mitica stie sa-i organizeze pe toti! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore ca din ziua urmatoare va avea de lucru” –  povesteste prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îsi amintea cu atâta placere.
    A doua zi au plecat împreuna la restaurantul la care mai lucrau înca multi italieni si Salvatore a fost angajat, fara nicio problema. Urma sa faca curatenie. Cânta Salvatore si la restaurant. Managerul era foarte multumit de el si îi spunea adesea lui nea Mitica: Mike, ce voce are Salvatore!
    „Îmi placeau italienii, aveam multi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu ma împacam deloc: nu stiau sa faca decât macaroane si spaghetti” – zice nea Mitica. M-a uimit cu câta placere îmi povestea despre Salvatore si despre italienii  cu care lucrase si de care îl legau doar amintiri frumoase.
“M-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viata!”
    Traind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebita, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vietile lor. Era partas la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecaruia, asa cum se întâmpla între prieteni.
   De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase sa mearga cu tatal lui sa sustina examenul de obtinere a cetateniei. Trebuia sa aiba doi martori care-l cunosteau.  În plus, italianul nu prea cunostea limba engleza, asa ca nea Mitica l-a pregatit anterior interviului, i-a tradus din  italiana în engleza tot ce avea de pregatit,  repetând cu el provinciile canadiene, sarbatorile lor specifice si alte particularitati ale acestei tari, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare facea o pauza si se uita la mine, asteptând ca sa-i spun raspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetatenia. Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu copiii sai, care nu stiau mai nimic despre Canada si carora, comisia de examinare le-a spus: Sunteti tineri, voi trebuie sa le învatati! – relateaza Dumitru Sinu – m-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viata!”.
    Cu Salvatore, relatia de prietenie a fost de exceptie: i-a cunoscut si parintii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, si acum, când discutam pe aceasta trema accentueaza: “Cu nicio natie nu te împrietenesti atât de repede ca si  cu italienii!”
    Mai târziu Salvatore s-a casatorit si a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat si dupa casatoria lui Salvatore. Îi cunostea nea Mitica si sotia si stia totul despre ai lui: “Greco junior si-a luat de sotie o frumusete cubaneza care i-a daruit un copil superb, atât de frumos, încât toata lumea care-l vedea spunea ca are un zâmbet care te topeste”.
    Prietenia dintre Salvatore Greco  si Dumitru Sinu a fost trainica, ea s-a pastrat intacta si dupa ce viata fiecaruia dintre ei a urmat o alta traiectorie.
   Întâlnirea din toiul noptii cu un barman în Calabria
    În intervalul de timp în care a locuit în Franta, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a facut o vizita lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit sa traverseze întreaga Italie pâna a ajuns la destinatie, însa a facut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viata lui.
    Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vietuia Salvatore Greco apartine provinciei Regio Calabria, care se întinde pâna în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scaldate de Marea Ionica – parte componenta a Mediteranei – la est si sud, si Marea Tireniana – un brat al bazinului vestic al aceleiasi Mediterane – în vest, despartita la nord de restul Italiei printr-o bariera naturala formata de Muntii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turisti din toate colturile lumii. Dispune de nenumarate obiective turistice: temple antice care înca mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locatii agroturistice minunate unde obiceiurile si traditiile calabreze sunt la ele acasa, hoteluri elegante si plaje minunate.
    Situata la 66 km nord-est  de capitala provinciei – orasul Regio Calabria – si 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localitati mai mici ce i se subordoneaza din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara si Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astazi a ajuns un orasel dezvoltat, cu multe companii si obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei si nu a ajuns în Calabria, e ca si cum n-ar fi vizitat nimic!
    “Am ajuns în satul lui Salvatore dimineata, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut sa-l trezesc atât de devreme si mi-am amintit ca îmi spusese ca în sat la ei este un bar, la care tragea el de obicei. Stiam deja multe despre barmanul de-acolo. Asa ca m-am oprit la un pahar de vorba, iar când am intrat si l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale pâna la ziua, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata. Italienii sunt singurii, dintre toate natiile, care te iau în brate din primul minut!”.
    Dumitru Sinu este mândru de faptul ca în vremea aceea, emigrantii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectati de toate comunitatile ce convietuiau aici: venisera legal, primisera viza si dadeau dovada de seriozitate în tot ce faceau, le placea munca, erau inteligenti si deosebit de prietenosi. Salvatore Greco a ramas cu acest respect pentru conationalii nostri si dupa ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitica, marturisindu-i ca în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adapostea mai multi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.
      „E come noi, altri no sono!”
    „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix –  îmi spune nea Mitica – tatal sau îi daduse acest nume încarcat de simboluri! Era arhitect si venise la noi sa-si perfectioneze engleza”.
    Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatal sau, prin care acesta îl ruga pe Mitica Sinu sa scrie o carte despre viata lor din Vancouver: Caro Mike, îti trimit dedicatia,  cui adica sa dedici cartea, pentru ca în momentul în care ai dedicatia, cartea e pe jumatate scrisa!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Si urma dedicatia scrisa cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore stia povestea lui nea Mitica si-i sugera sa dedice cartea pe care dorise sa o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care sa ilustreze frumusetea pamântului si durerea vietii lui…
    „Dupa parerea lui Salvatore, cartea ce urma sa o scriu, trebuia neaparat dedicata tuturor celor din exil care au avut curajul sa treaca frontiera clandestin, care au lasat o mama si un tata, poate si o sotie, un copilas si o carte deschisa pe masa, si dintre care unii au ajuns la închisoare… Dupa cum spune Nicole, sotia mea, nu pot atipi nici astazi când se încalzeste perna. Si mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o si celor care cânta sau au cântat fara sa astepte sa fie rugati sau platiti, si pune-i si pe stângaci, pentru ca si ei au probleme chiar si atunci când vor sa deschida o conserva…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat sa-mi vorbeasca despre întâlnirea cu baiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor si cu o voce, nu chiar ca a tatalui sau, dar foarte apropiata”. Cu un spirit inconfundabil, baiatul lui Salvatore dezbatuse paragraf cu paragraf cu nea Mitica si doamna Nicole, continutul scrisorii tatalui sau. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea sa o faca doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariata ce sa scrie despre sotul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte si cu care nici macar nu doarme în aceeasi camera, Italo izbucneste în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semana tare bine tatalui sau!
    Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevar, viata lor în Vancouver fusese frumoasa, tumultuoasa, plina de amintiri de neuitat. Când erau împreuna, toti acei emigranti care faceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!
    „Înainte sa moara, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim asa usor! – i-am raspuns, pastrându-mi cumpatul. Simtea ca se duce… si asa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continua retoric: ”Ce este viata?!”
    Emotia ce-l stapânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe fata lui  nea Mitica. „Când Beethoven simtise ca moartea i se apropie, se întrebase: Si asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat si ferm, încheie hotarât: „Asta-i tot, domnule!”

 Octavian Curpas