Author: nelurs

La Fundatia „Paul Polidor” din Bucuresti: Serata Elisabeta Iosif si Elena Armenescu

On By nelursIn Europe, literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

Paul Polidor
Bucuresti, 5 martie 2010

La Centrul International Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4 – Bucuresti de Interferente Culturale al Fundatiei „Paul Polidor” a avut loc miercuri, 3 martie 2010, orele 18.00, Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU. Manifestare desfasurata în cadrul Clubului de Lectura si Arte „Paul Polidor” si organizata de catre fundatia omonima în colaborare cu Liga Scriitorilor din România – Filiala Bucuresti, serata cu numarul 9 s-a deschis cu o lectura din scrierile semnate Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, atât din aria prozei, cât si din cea a poeziei. Textele în lectura autoarelor, reprezentând o selectie bine aleasa din propriile scrieri, au încântat asistenta prin farmec si colorit imagistic, prin dezinvoltura metaforelor si robustetea constructiei literare, dar si prin respiratii interioare, cu suflu tainic, metafizic, impregnat de efuziuni muzicale si lirism… Despre aceste aspecte si destinul omului de condei în societatea româneasca de azi a vorbit criticul literar Cristian Neagu.
În partea a doua a seratei, pentru contributii deosebite la promovarea programelor fundatiei, scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu li s-a conferit titlul de membru al Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”. Astfel, Elisabeta Iosif si Elena Armenescu se alatura unor prestigiosi oameni de cultura, care au devenit (antum sau post-mortem) membri ai Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”, între care amintim: poetul Traian T. Cosovei; criticul muzical Florin-Silviu Ursulescu; regretatul scriitor si promotor cultural Artur Silvestri; poetul Mihail Sinelnikov (Federatia Rusa); poeta Paula Romanescu; scriitoarea Crina Bocsan-Decusara; regretatul poet slovac Ondrej Stefanko; actorul Eugen Cristea (Societar de Onoare al Teatrului National „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti); poeta Victoria Milescu; artistul plastic Ashraf Heybatov (Germania) s.a.
Serata s-a încheiat cu doua momente artistice în onoarea scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu.
Primul moment a fost o surpriza: un dans imaginat (pe „Italian Polka” de Serghei Rachmaninov) de grupul de copii „Poli d’or” (Bianca Dumitrache, Zaheda Bahbouh si Mariam Ashkar) de la Gradinita 234 „Zori de zi” din sectorul 2 al Capitalei (conducator artistic: Simona Polidor).
A urmat recitalul de muzica culta al elevilor-artisti din centrul fundatiei „Paul Polidor” Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4-Bucuresti (director: prof. Hortensia Orcula, amfitrion al seratelor alaturi de Paul Polidor).
Repertoriul clarinetistului Eduard Ignat, acompaniat la pian de catre prof.Ileana Georgescu, a inclus:
Demnitz – Studiu melodic nr.1;
J.A.Hasse – Boureé;
W.A.Mozart – „Dans german”.
Acompaniat de catre prof.Irina Barbu, clarinetistul Cristian Eftimie a propus auditoriului:
Demnitz – Studiu melodic nr.5;
W.A.Mozart – „Divertisment”;
E.W.Ferari – Romanta.
Conducatorul artistic al partii de muzica culta a fost muzicianul Stefan Mihailescu, profesionist care a imprimat un tonus sensibil interpretarilor în dificila zona de exprimare a suflatorilor.
Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU „glasuieste”, de fapt, despre o urgenta spirituala a neamului românesc: aceea de a ne recunoaste propriile valori într-o lume cu repere îndoielnice si înselatoare, de a conferi forta axiologica si perenitate actului de emisie culturala într-o tara batjocorita de kitch-uri manelizante, de a cauta lumina în Dumnezeu si în fortele României profunde, zilnic strivite sub cizma indiferentei…

Viitorul poate începe astazi

On By nelursIn Children, Europe, Family, Life and Health, Romania, USALeave a comment

by Tudor Petrut
Los Angeles, California
Numai în statul California functioneaza peste 50.000 de fundatii si alte institutii non-profit care încearca sa acopere o raza incomensurabila de cauze nobile în întreaga lume. Iar californianul, de la cetateanul de rând la vedeta de cinema, sunt generosi în a sustine, mai ales pe cei saraci si suferinzi. Orfanii si copiii bolnavi de SIDA din România au fost mereu printre sarmanii ajutati de americani.
Numai ca, în timp, du rererea lor a fost umbrita de alte si de alte cauze, în alte colturi de lume. Cum poate atunce o fundatie pentru copiii din România, una dintre multe altele care au aparut si disparut în ultimele doua decenii, sa devina cea mai importanta si recunoscuta în sudul californian? Pentru cine a avut placerea sa o cunoasca pe Stefania Magidson nu mai exista nici un dubiu, fundatia Blue Heron este rodul unei generozitati din dragoste.
”Atât de mult din viata mea este alaturi de copilarie. Ma intereseaza bunastarea copiilor, multiplele fatete ale vietii lor diurne, si cum sa facem sa le fie mai bine”, se destainuie Stefania. ”Simt ca lumea lor e înca foarte aproape de lumea mea. Înca îmi place sa ma joc ascunselea.” Pentru ca este mama a doi copii minunati, Stefania le împartaseste simtul ludic. Dupa ce s-a casatorit cu cineastul Mark Magidson, producatorul celebrului documentar Baraka, tânara brasoveanca emigrata în SUA recunoaste ca: ”am fost expusa la generozitatea neconditionata prin care sa împartasim din bunastarea si bucuriile noastre cu cei nevoiasi, sa sustinem cauze nobile. Am învatat ca misiunea mea este sa ajut, sa încerc sa îmbunatatesc viata unor suflete tinere, uitate si abandonate. Sa le ofer sansa unor oportunitati.”
Multe din initiativele caritabile se adreseaza unor nevoi de moment, necesare pentru minima supravietuire. Spre deosebire de alte actiuni de caritate, Blue Heron a optat pentru o perspectiva. Alaturi de colaboratori si de donatori, Stefania investeste în viitor. ”Eforturile organizatiei noastre s-au concentrat asupra unui program de burse universitare, acordate unor tineri orfani sau abandonati care studiaza în universitatile din România. Este o initiativa inedita, care nu a mai fost implementata în tara pâna acum.” Aceasta gândire novatoare asigura nu numai un trai decent bursantilor, cât mai ales necesarul acces la educatie.
Prin intermediul fundatiei, tinerii nu numai ca supravietuiesc, dar mai ales îsi construiesc un parcurs prin care vor functiona activ în societate si în viata.  Prin aceasta perspectiva, Stefania a reusit sa impuna cauza adolescentilor români si sa genereze interesul american, dar si al conationalilor români stabiliti în SUA. De la fosta ei colega de scoala generala, Nadia Comaneci si pâna la Anastasia Soare, Petru Popescu sau Liliana Cerepnalkoski, români-americani s-au alaturat eforturilor fundatiei, sponsorizând câte un tânar student român. De putine ori de-a lungul timpului a reusit comunitatea româneasca sa se concentreze firesc în jurul unei initiative, si prin aportul comun sa genereze un program coerent si plin de succes. Si de sperante.
Este eminamente rodul unei munci neîntrerupte si al dedicatiei prin care Stefania reuseste sa mobilizeze energiile celor din jur. Mare amatoate si sustinatoare a artelor si artistilor, Stefania este mereu prezenta la manifestarile care celebreaza artisti de origine româna. Printre altele, dupa ce a produs un spectacol teatral în România, ea a concretizat un proiect în Los Angeles, spectacolul-monolog al lui Silvian Centiu intitulat ”A Transylvanian in Silicon Valley”, foarte apreciat de public si de critica. Mereu atenta la promovarea valorilor românesti, Stefania face parte din comitetul de organizare al anualului South East European Film Festival care mereu prezinta pu blicului californian filme românesti si pe realizatorii lor. Oricând o prezenta pozitiva în mijlocul comunitatii românesti, Stefania nu face politica. Echidistanta în comentarii, ea se refera cu aceiasi generozitate la nevoi sociale: ”Peste tot în lume se gaseste mâncare organica, naturala. România ar trebui sa se evidentieze în acesta ramura pentru ca are resurse agricole traditionale. Acest lucru ar putea deveni si un punct de atractie tu ristica. Din pacate, multe din lucrurile care se gasesc în România sunt importate, desi taranul român stie cum sa cultive produse de cea mai buna calitate.
Din pacate au disparut si produse care erau atât de specific românesti. E trist sa pierdem o asemenea oportunitate. Poate este unul dintre motivele pentru care românii pleaca la munca în strainatate. Si îsi abandoneaza familia si copiii.” Si ca de fiecare data când vorbeste despre copiii nevoiasi, Stefania nu îsi poate ascunde o lacrima. O picatura de dragoste prin care Stefania Magidson si fundatia Blue Heron încearca cu sârg si omenie sa ajute, sa tamaduiasca. Sa investesca, cu speranta, în viitorul unor tineri care într-o buna zi vor fi floarea unei tari de care suntem departe, dar întotdeuna aproape.
Sursa: www.gandaculdecolorado.com

PASTILA SAPTAMANII (10)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

APROAPELE
SAU
DEPARTELE
MEU

Vederi de jos si de sus

În Biblie sta scris „Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine însuti!” Nu scrie însa cine este aproapele tau. Poate fi oricine din cei pe care îi întîlnesti în drumul tau. Din pacate, nu este fiecare. Aproapele tau poate fi cel care traieste alaturi de tine, cel care munceste alaturi de tine. Poate fi oricare dintre cei care se bucura sau plîng lînga tine, iubesc sau urasc în preajma ta. Dar nu de toti acestia si nu de fiecare poti spune cuvintele încarcate cu înteles mult adânc omenesc: „aproapele meu”.

Aproapele tau poate fi si cel de care te plângi: „Vai, cât de pisalog este!” Ba chiar si cel despre care spui: “Nu-l pot suferi!”.

Aproapele poate fi si omul despre care nu zici o vorba, despre care nu gîndesti nimic, pe care nici nu-l bagi în seama, nici nu-l vezi.Treci pe lânga el fara sa-l privesti, fara sa-l vezi.

Fiecare dintre apropiatii tai, poate fi si aproapele tau si departele tau. Chiar si parintii tai, nevasta ta , fiii tai, fratii tai, rudele tale. Nu despre fiecare poti spune: e aproapele meu. Din pacate. Multi dintre apropiatii tai sunt departatii sau îndepartatii tai.
Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tau, decât parintele tau. Uneori chiar si un dusman poate sa-ti fie mai aproape decât a fost Cain de Abel. Aproapele tau se poate întruchipa în trecatori de pe strada, în copii, adulti, batrîni. În casieritele de la supermarket, în soferii de taxi, în instalatorul care-ti vine în casa.

Aproapele tau poate lua chipul unor cersetori, infirmi, leprosi.

Aproapele meu se poate gasi aici,lânga umarul meu sau la patru mii de kilometri de-aici. Aproapele meu este cel care e aproape de mine sufleteste, omeneste. Îngereste sau dumnezeieste.

Acesta de lânga mine este departele meu. Aici, câinele meu mi-e cel mai aproape. Fata de el, animalul este poate acest om din autobus. Este poate chiar fiara. Fata de multi oameni, câinele meu este aproapele meu. Poate chiar si fata de mine însumi, câinele meu îmi este mai aproape.Fata de mine, uneori, poate câinele meu este îngerul iar eu diavolul. Îmi dau seama ce lucru teribil am spus. Asa este.

Acest om de aici care sade în metro lânga mine este departele tau misterios. Poate fi prezumptivul tau ucigas. Împovaratul de ura fata de tine. Cum sa-l recunosti pe aproapele adevarat de cel fals ? Greu de spus.

Necunocutul e de cele mai multe ori departele meu. Între mine si el poate fi o distanta enorma. Ne aflam poate în galaxii spiritual-sufletesti diferite. În paradisuri diferite sau în infernuri diferite. Poate eu în iad iar el purgatoriu. Sau amândoi pe pamânt, acest rai infernal al nostru, al tuturora, fie noi apropiati sau departati unul de altul.
Nu-l suport pe cel necunoscut pentru ca mi-e frica de ascunzisurile pe care le ghicesc în el. Mi-e frica de întunecimile sau luminile prea puternice din el, de tainitele sale, de demonii din el care ar putea stârni demonii din mine.

Aproapele nostru este sinele nostru amplificat, multiplicat. E dublul, e asemenea mie dar si exterior si interior mie. Egal cu mine, asemenea si diferit de mine .
Iubeste-ti departele, fa din el aproapele tau, cred ca acesta ar putea fi un ideal etic al umanitatii.

Dar în aproapele se ascunde , poate, Diavolul. Iar în departele meu se afla poate salvarea mea. Cum sa-mi dau seama de toate astea?

Aproapele adevarat este cel care nu se ascunde de tine, cel care nu te tradeaza, cel care nu te minte, cel care gândeste numai bine despre tine, cel care vede la rândul lui, în tine, aproapele sau. E cel care te iubeste. Si pe care îl iubesti.

Acest aproape ascunde departele unor obiceiuri straine de mine, este adeptul altor estetici, slujeste o alta morala, uraste ceea ce eu iubesc sau invers.

Ce încâlceala de cuvinte si de sensuri si de simtaminte în jurul unui singur cuvânt: aproapele !

Fa-ma, Doamne, pe mine însumi, aproapele meu ! Sa-mi fiu seaman si aproape. Apropie-mi si departele ! Descopera-mi aproapele printre necunoscuti. Fa-ma sa-l cunosc.

Apropie-te de mine, semen al meu, pâna la a fi aproapele meu! Nu-ti fie teama de mine. Nu-ti voi face nici un rau. Nu stiu si nici nu pot sa urasc. Si nici nu vreau sa fiu urâtit de ura.

Apropie-mi, Doamne, departele. Îndeparteaza-mi aproapele neadevarat sau periculos. Învata-ma sa-i pot deosebi.

Iar pe tine, aproapele meu, te rog sa-mi fii si mai aproape. Sa-mi fii prieten apropiat si frate de-aproape.

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetry, Romania, TheologyLeave a comment

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

Lansare de carte: „Confesiunile Angelei” – Vasilica Mitrea

On By nelursIn literature, NewsLeave a comment

by Gabriela Petcu
februarie 2010

În plina iarna, cu zapada acoperind orasul ca o poveste, la Cercul Militar din Constanta are loc o lansare de carte. Cu toate capriciile vremii, iubitorii condeiului s-au adunat în salonul pregatit special pentru acest eveniment. Romanul „Confesiunile Angelei” scris de Vasilica Mitrea într-o maniera autentica, a vazut lumina tiparului la editura „Nelinisti metafizice” din Constanta. Coperta este realizata de tânarul Aris Andrei Manoliu, elev în clasa a V-a, pasionat de literatura si arta fotografica.
Prefata acestui roman, porta semnatura doamnei Prof. Ghiuner Acmola, Directoarea revistei EMEL, cea care a transcris din alfabetul chirilic în alfabetul latin, traducând în româna un valoros volum de poeme, „EY, ANA TILI!” (Ei, limba materna!).

Cine este Vasilica Mitrea?

O doamna draguta, ne întâmpina cu zâmbetul blând si ochi veseli, cu o tinuta demna si purtând mare grija ca fiecare din noi sa fie multumit de aceasta întâlnire. Are multi prieteni iar prezenta ei face ca orice eveniment sa capete culoare si eleganta.

În „Confesiunile Angelei”, aceasta scriitoare moderna, captiveaza cititorul prin naturaletea si cursivitatea descrierilor, a dialogurilor nefortate, libere si pline de nuanta, surprinzând viata de cuplu necenzurata, asa cum este ea cu adevarat.

Romanul „Confesiunile Angelei” reprezinta nu numai destinul unei femei cu toate framântarile ei. Cu multa sensibilitate evoca si trairile barbatilor, egoismul si lasitatea lor, dar si mustrarile de constiinta în momentele de luciditate. Vasilica Mitrea, cu întelepciune, a construit un roman social, de un mare adevar uman. ( A. Matase)

Vasilica Mitrea are o bogata activitate artistica, literara, participa la foarte multe evenimente culturale aducând bucurie în rândul cititorilor prin materialele pe care le publica în diverse editoriale.

– Revista Camarazii – articole pe teme sociale
– Revista Marea Noastra – stiri lansari, expozitii pe teme marinaresti
– Revista EMEL – redactor, articole pe diferite teme
– Revista DOBROGEA CULTURALA – redactor
– Ziarul Karadeniz – articole privind etnia tatara si vizite în Crimeea
– Ziarul Cuget Liber, câteva stiri despre cultura
– Revista Arma Pontica
– trei carti:
– Stiai ca timpu-i colorat?
– Cândva,… prietene
– Confesiunile Angelei

– membra a Ligii Navale Române
– membra a Cadrelor Militare în rezerva
– membra a Cenaclului „Mihail Sadoveanu“
– membra a Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea

În deschiderea evenimentului, au luat cuvântul domnul Lazaroiu Aurel, doamna Prof. Ghiuner Acmola, doamna Prof. Maria Pop – Pesedinta Ligii scriitorilor din Constanta, Prof. Geo Vlad, Col. Craciun C-tin, redactor sef revista Arma Pontica, Col. Alexandru Bala, scriitor.
Invitatii, încântati de aceasta carte oglinda a realitatii sociale, au trecut pe rând pentru autografe si felicitari. Pe lânga felicitari, Vasilica Mitrea a primit în dar, un acrostih din partea scriitorului Col. Alexandru Birou.

Vinovat ca de tine mi-e dor,
Acum sunt departe si nu mi-e deloc usor,
Stiai ca timpu-i colorat?
Iar rosu când este îi semn ca te-ai jucat!
La pieptul meu, nimic n-ar mai conta.
In clipa în care capul îti vei aseza,
Ca numai în preajma ta doresc sa ma gasesc,
Apropierea ta iubita, mereu o doresc,

Mi-e sufletul gol si pustiu,
In a ma elibera de cenusiu,
Ti se pare acest lucru ciudat?
Recunosc, am fost cam obsedat,
Esti o fiinta atât de minunata,
Astazi fericita, mâine poate întristata.

Nici nu s-a uscat bine tusul din paginile acestui roman si Vasilica Mitrea ne-a destainuit ca mai are un volum în lucru pe care îl va lansa în aceasta primavara. Sunt sigura ca va fi o carte la fel de captivanta pe cât este romanul „Confesiunile Angelei”.

„CU ÎNCETINITORUL”

On By nelursIn Inspirational, poetryLeave a comment

(…) O apreciez, însa, prea mult pe Rodica Elena Lupu ca intelectual caruia îi pasa si iata-ma asternând pe hârtie câteva gânduri. Am citit aceste poeme si usor surprins, si cu interes, iar nu o data, ca atunci când am ajuns la „Clipa”, la „Voi trai”, la „Tainic joc”, la „Comoara trista”, la „Drum închis”, la „Tainele marii nu se stiu de pe mal”, la „Scara cu flori”, la „Toamna”, la „Iubita mama”, cu o emotie tulbure. (…)

Octavian PALER

***
(…) Am tradus cu placere aceasta Poezie, care, trebuie s-o recunoastem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lasat interzis, anumite poeme fiind descinse parca din pana marilor Poeti ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebam de unde provine aceasta poezie, care sunt sursele ei si ce a inspirit-o. Lupa extreme de puternica cu care opereaza Traducatorul, ne-a edificat curând! Pare o varianta feminina a eliadescului Mit al Vesnicei Reîntoarceri… Dar care nu întoarce spatele Realitatii, oamenilor, Timpului ori Spatiului, într-o miscare rectilinei spre Înalt. Superb!

Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN
Officier des Palmes Académiques
Officier des Arts et Lettres

Câteva poezii din acest volum:

CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Aerul e doar o aburire,
doar un spatiu din care au migrat clipe,
din care s-au scurs lacrimile,
acolo sus-sus la fereastra singuratatii,
un Auschwitz de rame cazând sau urcând,
un gând imens construit din sticle,
concave
convexe
cum stai ca un porumbel de granit
ciocanind geamul orb reflectând,
interior
exterior
cum stai ca o frunza speriata
de picaturile de mercur ale furtunii de vara,
senzatii
sentimente.

DE CE OARE?

Se iubeste, se traieste si se moare
Într-o lume plina de minciuni
Si ma-ntreb într-una: de ce oare,
Când pamântul cu noi este bun?!

Soarele e pentru toti un dar
Care îl primeste fiecare
Multi însa de viata n-au habar
De aceasta clipa trecatoare.

Solutii gasim, buni de gura suntem
Ne-o iau însa altii înainte
Nu stim ce sa facem, atâta putem:
Sa râdem de vorbele sfinte.

GRIPA

Se mira Soarele si Luna
Când privesc ce se întâmpla
Pe Pamânt ziua si noaptea
Unde-i doar ura si lupta.

A fost gripa aviara
S-au ucis galinacee
Ca sa intre de afara,
Sa nu vindem indigene.

Lume toata-i panicata,
Radio, televizoare,
Prin ziare se prezinta:
Porcina-i necrutatoare!

Drobul de sare de pe hota
Ca soba nu prea mai avem
Daca de-acolo o sa cada
Cu baba cu coasa plecam.

Râd si curcile de noi
Ca azi, în mileniul trei
Ne purtam de parca am fi
În era primitiva, mai!

DRUM ÎNCHIS

Sa vorbim despre altceva,
Despre copaci sau statui,
Despre ceva ce nu se misca
Si nu poate vorbi.

Sa facem aluzie doar la realitate
Ca nu cumva realitatea
Sa se supere pe noi.

Evident, putini au strigat „Jos Hitler!”
Sub dictatura hitlerista.

Excrementele mustelor stau pe tavan,
Mustele nu vorbesc,
Ele au ochi mari si pot zbura,
Sunt negre, au antene
Si numar mic,
Au microfoane si megafoane
Si îsi fac veacul
În jurul nostru.

În general m-am saturat
Sa tot gasesc metafore,
Sa tot scriu fabule, alegorii.

În fond fiecare stie
Cine sunt mustele,
Cine sunt statuile,
Cine sunt copacii,
Cine a fost Hitler.

Vreau sa scriu poezie,
Nu vreau sa scriu fabule,
Nu vreau sa scriu caracterizari,
Nu vreau sa scriu reclamatii,
Nu vreau sa-mi scriu biografia,
Nu vreau sa scriu epitafuri,
Nu vreau sa scriu în stainatate!

Cer sa se recunoasca greselile,
Cer sa se dea jos lozincile,
Cer înapoi vietile celor morti,
Cer înapoi timpul pierdut,
Cer înapoi poezia!

Daca nu stiti ea este o bucurie
A cuvintelor – o nunta a unui biet om
Cu o biata realitate
Atât cât încape ea în câteva cuvinte.

Stie oricine,
Poezia nu a declansat revolutii,
Nu a ucis – decât pe poeti
Pentru ca ea e o aripa transparenta,,
Nicio pasare nu si-a folosit aripa
Ca sa înjunghie.

În fine, sa vorbim totusi despre altceva!

Mustele înca zboara,
Excrementele ma privesc din tavan
Si eu strig:
Gata! Ajunge!
Jos puscariile!
Jos spitalele!
Jos frica!
Jos mustele! Ajunge!

Nu vedeti ca sunt ocupat?
Nu vedeti ca n-am timp?
Nu vedeti ca traiesc?
Nu vedeti ca scriem toti aceleasi fabule
În loc sa scriem macar
Un singur adevar?

MARTIE

Frumusetea, tineretea,
ca si zborul si iubirea,
aprind dorul si fiorul,
de cenusa-si leaga firea.

De-i stergi fluturelui praful
De pe aripile sale,
nici o vraja, nici o boare,
nu-l vor face sa mai zboare.

As vrea sa vin, as vrea sa fiu,
fluturele vostru dar…
Sa nu-mi stergeti de pe aripi
praful dragostei ce-l am!

Azi voi uita cine sunt,
si ma voi trezi la viata
voi fi floarea primaverii
în natura, dimineata…

Pe aripi nestiute,
din departare plin de dor,
în prima zi de martie
va daruiesc un martisor.

Cu albul fulgilor de nea
si cu a soarelui sclipire
am împletit un martisor
sa va aduca fericire!

Un fir rosu, altul alb…
anotimpuri se despart,
primavara iarasi vine
pentru mine, pentru tine…

V?RS?TOR

E ziua mea în calendar
si-mi spun de fiecare data:
Iata, a mai trecut un an,
Dar oare câti or sa mai treaca?

Înca din luna lui gerar
îndraznesc sa ma gândesc,
sa visez în alta luna,
ca poate pot sa iubesc.

Neînceputul calendar
iluzie de tinerete,
chiar daca a trecut un an
nu ma gândesc la batrânete.

Atunci când ninge disperat
iar soarele este cu dinti
si crapa pietrele de frig
pretext sa fii-n brate fierbinti.

Îmi plac si minciunile
începutului de an
ca sunt foarte parfumate,
si lipsite de amar.

Mi-e draga luna lui gerar,
Chiar daca are doua fete:
Una catre vechiul an,
Si alta spre cel ce începe.

Toate sunt dulci si frumoase,
iar azi va marturisesc:
Pe planeta Ianuarie,
mi-as dori sa mai traiesc!

Aici este un loc bun
unde când se întâlnesc
îsi spun veseli “La multi ani!”
si toti oamenii iubesc.

BRAMBUREALA

Era clar ca va începe
brambureala în sistem
daca cei ce sunt în frunte
acum nu au niciun tel.

De ce sa-nvete copiii
astazi despre Decebal,
despre ?epes înteleptul
sau de Marele Stefan?

N-au nevoie de chimie,
de fizica nici atât,
doar computerul sa-l stie
si sa vorbeasca urât!

Nici de sport nu au nevoie.
De ce sa se oboseasca?
Joace poker si… sa fure
si droguri sa foloseasca!

Dintr-un stat cu multi savanti
am ajuns de râsul lumii,
scoala-i unsa cu slanina
poate s-o manânce câinii.

Dam examene pe bani
iar licenta se obtine
ca pe banda, de oriunde,
Trebuie doar sa ai pile.

Un post astazi se ocupa
de nepoti si de nepoate
chiar de sunt antitalent
daca stiu sa dea din coate.

Nu se intra prin concurs,
dupa ce ai promovat
vine tata si da plicul
iar mâine esti angajat.

La resursele umane
pentru o bijuterie
se dau clase la salarii
ca esti pe a lor mosie.

„Daca ai carte ai parte!”
Pe la noi asta nu tine.
Banul cumpara azi totul,
Prost sa fii, sa-ti mearga bine!

Rodica Elena LUPU
ianuarie 2010
Bucuresti

CEZAR IVANESCU – MOARTEA UNUI MARE SCRIITOR ROMAN

On By nelursIn History, News, Persecution, poetry, RomaniaLeave a comment

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc ca Cezar Ivanescu a murit în conditii tulburatoare si suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute înca, la doua zile dupa o interventie medicala banala, programata si garantat moderna si neinvaziva. Poetul a fost constient pâna la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15 si a vorbit si s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstantele si documentele legate de interventia chirurgicala care a provocat decesul sunt în continuare ocultate cu obstinatie de toate institutiile abilitate (IML Mina Minovici Bucuresti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judetean Bacau) sa raspunda cu transparenta solicitarilor legitime ale familiei de a afla adevarul.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declansat de o „sursa“- rapid-si-galagios-autodivulgata, printr-o institutie media (agentia NewsIn, parte a Grupului Catavencu), Cezar Ivanescu a fost livrat linjasului public. Sursa, conform propriilor afirmatii facute în direct si pe postul TV Realitatea, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea conditionata a efectuarii pedepsei (pentru infractiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentintei penale nr. 1439, data în sedinta publica de la 4 septembrie 1981, Judecatoria Sectorului 3, Municipiul Bucuresti, dosar nr. 10121/1980), si în lumina dezvaluirilor facute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezinta interese straine ostile României.

Începând cu acea data (29 ianuarie 2008) Cezar Ivanescu a fost suspus unui atac mediatic care a avut la baza o actiune premeditata si concertata si care a vizat, în mod evident eliminarea scriitorului Cezar Ivanescu din viata publica. La acesta a participat – oferind implicit o sustinere oficiala prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor si prin lipsa de reactie – si conducerea U.S.R., formata la acea data, ca si astazi, din Nicolae Manolescu, presedinte si Varujan Vosganian, vicepresedinte.

Ca raspuns la atacul ilegal si profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R. si la atitudinea incorecta si nestatutara a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivanescu a recurs la toate formele legale de reactie si protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele presedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluata si de agentia Amos News). O alta scrisoare redactata de Cezar Ivanescu, în calitate de cetatean al României, dar si de Comandor al Ordinului Steaua României, i-a fost adresata, în aceleasi conditii de legalitate, presedintelui României Traian Basescu, totodata Sef al acestui Ordin (scrisoarea  Nr. 2994 din 4.02.2008, depusa la Administratia Prezidentiala, Registratura Generala. Vedeti textele reproduse mai jos). În scrisorile sale Cezar Ivanescu a denuntat nedreptatea flagranta si ilegalitatile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea functiei sale publice într-o institutie a  Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultima si decisiva forma de protest social nonviolent. La nivel institutional, urmarile tuturor acestor forme legale de protest fata de o ilegalitate comisa de un Înalt Functionar al Statului Român au fost practic nule. Pe 29 aprilie Cezar Ivanescu a fost înmormântat.

Astazi, la doi ani de la declansarea acelui atac mediatic, de o virulenta fara precedent în presa româna postdecembrista, mai cu seama ca persoana vizata, poetul Cezar Ivanescu, nu ocupa functii în vreo structura a puterii de stat, va cer sprijinul pentru a sustine oficial demersul de stabilire a adevarului în cazul Cezar Ivanescu.

Adresez pe aceasta cale un apel tuturor redactiilor si tuturor ziaristilor din presa tiparita si din cea on-line, care au publicat pâna la moartea lui Cezar Ivanescu si chiar dupa aceea, în ferpar, informatia ca Cezar Ivanescu ar fi primit o asa-numita decizie de colaborare sau de politie politica din partea CNSAS, considerând ca au obligatia, din punct de vedere deontologic si uman, sa clarifice o situatie pe care au generat-o constient si benevol în momentul în care au preluat o informatie care nu avea la origine absolut nicio proba.

Am dorit sa transmit acest apel în mod public pentru ca, în pofida evidentei nevinovatii a scriitorului Cezar Ivanescu si a întregii sale vieti traite în onestitate si saracie, dar si a zguduitoarei declaratii facute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „NU EXISTA NICI O DECIZIE! CINE A VRUT SA-I FACA RAU LUI CEZAR IVANESCU I-A FACUT!”. (Miron Manega, Cezar, Poeta Magnus, Jurnalul National, 30/04/2008), nimeni dintre cei implicati, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinta de a dori îndreptarea acestei situatii.

În continuare, si post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergura si pentru un mare scriitor român elogiat de Marin Preda, Petru Cretia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu si înca de multe alte personalitati ale vietii culturale din România si din afara tarii (Mircea Eliade, Besnik Mustafaj s.a.).

Pe 24 aprilie 2009 s-a împlinit un an de la tragica moarte a lui Cezar Ivanescu. Ar fi fost firesc ca în presa sa apara macar câteva cuvinte. Am propus ziarului Jurnalul National un colaj de documente continând si ultima înregistrare video, inedita, a poetului facuta în Albania, la Tirana, pe 15 aprilie 2008. Nu a fost posibil sa apara, cum nu a fost cu putinta sa obtin un simplu drept la replica, de doua rânduri, conform legii presei, drept pe care l-am solicitat înca din anul 2008 ziarului Evenimentul Zilei. [Pentru a întelege cât de mare este gradul de manipulare si dezinformare redau si reactia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. În newsletter-ul (nu buletin, nota bene!)  din 1 februarie 2008 era reprodusa, printre alte câteva stiri, si informatia ca Cezar Ivanescu a primit de la CNSAS decizie de politie politica. Sursa informatiei citate era chiar un articol din Cotidianul, ed. 29 ian. 2008, cu un link. În acel interval (29 ian -1 febr.), în presa din întreaga tara au aparut pe tema presupusei colaborari a scriitorului sute de articole, în Bucuresti numarul acestora fiind de ordinul zecilor. Atunci am încercat sa raspund la întrebarea: „De ce ar alege niste «profesionisti», ca cei de la IICCR, un singur articol (si acela bazat pe o sursa dintr-un ziar satelit al grupului de interese Realitatea-Catavencu?!), de ce un institut serios ar functiona aparent doar ca o agentie de presa de cea mai proasta calitate, si din nou, unde este deontologia, onestitatea sau macar dreptul la revizuirea opiniei.

Crezând ca aceasta institutie are printre cei care întocmesc „news-letter-ul“ doar neprofesionisti, nu si oameni de rea-credinta, am încercat sa iau legatura cu reprezentantii acesteia, prin e-mail. I-am informat, imediat dupa aparitia articolului din Jurnalul National, 12 febr. 2008, „Cazul Ivanescu: O nebuloasa pentru CNSAS“, ca au acum si o pozitie cvasioficiala a membrilor CNSAS si ca ar fi profesional sa o posteze si pe aceasta. Nu mi s-a raspuns si nu a fost efectuata, desigur, nici o modificare pe site. La solicitarile mele repetate, trimise prin e-mail, prin care îi rugam sa posteze, asa cum au postat acea stire incriminatoare (1 februarie 2008), o alta prin care sa dezminta informatia falsa, mi s-a raspuns într-un târziu ca, citez: „Regretam disparitia poetului Cezar Ivanescu, o mare pierdere pentru literatura româna. IICCR nu poate însa confirma sau infirma un act emis de o alta institutie de stat, în speta CNSAS, care are atributia de a se pronunta asupra calitatii de colaborator al fostei Securitati.“ (From: IICCR <office@iiccr.ro>; Subject: RE: Cazul Cezar Ivanescu, un caz grav de incalcare a drepturilor omului).]

Va multumesc,
Clara ARUSTEI
Fiica scriitorului Cezar IVANESCU
februarie 2010
Bucuresti

VALORI STILISTICE RELIGIOASE ALE CREATIEI EMINESCIENE

On By nelursIn literature, poetry1 Comment

by Dr. Valerica DRAICA
validraica@hotmail.com
Universitatea Oradea
Februarie 2010

Poezia are un domeniu specific: sfera imaginatiei, a visului, a irealului, starea de contemplatie, cu doua momente care se întrepatrund: momentul rational (care aduce în viata forma si echilibrul) si momentul irational (care distruge forma si destrama unitatea spirituala); poezia ne ofera prin ea însasi un fel de a vedea lumea, cu tangente în real si ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea si fantasia, deosebite de gândirea si constructia filosofica.

Înlauntrul poeziei lucreaza filosofia (ca întelepciune, cugetare, activitate intelectuala etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metafora care nu distruge si nici nu realizeaza realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însa, gândirea mitica eminesciana se afla pe tarâm autohton. Simbolul vechilor profeti cu fruntea-n lumina este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreaga poarta a lui învatatura. Un astfel de profet în noaptea noastra pierduta si amara, este si Heliade, al carui glas este glasul Providentei (La moartea lui Heliade)

Mitul orfic este abordat, fara cunoasterea unor repere livresti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântareti si de poeti. Eminescu asaza misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros si al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul si cântaretul care simbolizeaza vraja dionisiaca nascatoare de viata, puterea magica de a-i initia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existentei, ale lumii si universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevarat, al poetului initiat, vizionar.

Aspiratia lui Eminescu era depasirea limitelor impuse de cunoastere, dar poetul era constient ca un absolut al cunoasterii este o utopie, de aceea evadeaza în vis, în imaginarul poetic, care îi poate da iluzia negarii starii de gratie, a vârstei de aur, a primordialitatii. Poezia, drept urmare, este singurul mijloc al sacrului pamântean, fiind înger palid cu priviri curate, o sugestie a transcendentului, fara o semnificatie crestina.

Îngerul acesta este, poate, o reiterare a credintei primitive potrivit careia, pentru om, îngerul este un simbol al luminii, un aducator al harului.

Lexicul unui foarte mare numar dintre poeziile lui Eminescu impresioneaza tocmai prin simplitatea, sobrietatea, caracterul firesc al cuvintelor. De remarcat, totusi, ca, printre faptele de limba din secolul al XIX-lea, Eminescu pastreaza fonetismele moldovenesti, dar si ardelenisme sau muntenisme: câne, mâne, spariet, sparieta, sele, jele, tamâiet, mladiet, izvoara, pahara, sede, s-o vaza, s-auza, sa pui, voiu, creapa, sara, saca…, pentru valoarea lor artistica, cât si din necesitati de rima.

Uzul poetic, în sens strict, descopera si impune, cel putin stilului respectiv, valori semantice noi ale cuvintelor comune, dar si valori stilistice de context, cuvintele au sensuri figurate, ascunse, simbolice, care actioneaza asupra sensibilitatii umane. Emotia artistica, estetica, vine din amestecul interesant, deosebit, de sensuri si întelesuri, din îmbinari si cadente, din figurarile si imaginile pe care le propune îmbinarea lingvistica, conditionata de schimbarile produse în planul semantic.

Valorificând si studiile altor cercetatori, care au urmarit acelasi obiectiv, ne-am oprit la creatia eminesciana, pentru a examina valorile poetice ale unor cuvinte circumscrise Divinului si sferei limbajului religios, în special metafore si simboluri. În cele mai multe cazuri, cuvintele, selectate de noi, apartin lexicului comun, dar valorile stilistice ale acestora, în special cele metaforice, sunt date de context si de anumite conotatii.

Aurora este simbol al puritatii, al prospetimii sau metafora a începutului, plin de speranta: „Din demon facui o sânta, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.” (Înger si demon).

Bezna, termen care etimologic înseamna fara fund, dupa ce a preluat si sensul substantivului întuneric (din întuneric bezna), a dezvoltat un sens metaforic, simbolizând necunoscutul; poate fi si simbol al trecerii: „doar ceasornicul urmeaza lunga-a timpului carare.” (Scrisoarea I), dar poate sa fie si dâra de lumina celesta, destin ori traire.

Cuvântul cer simbolizeaza locul dumnezeirii (Divinitatii), probabil cel mai vechi sens figurat al termenului, lacasul muzelor si al zeilor, simbolul absolutului, al credintei, mai semnifica soarta, destinul, transcendentul, elementul primordial al universului: „O, te vad, te-aud, te cuget,/ tânara si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele,/ cu-alte raiuri, cu alti zei.” (Memento mori), „Iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea.” (Luceafarul). Crucea este simbol al credintei si al crestinatatii: „Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri.” (Scrisoarea III).

Astfel, Eminescu utilizeaza fonetismul muntenesc, caracteristic limbii literare: cer, ceruri:
„Din sfera mea venii cu greu,/ Ca sa-ti urmez chemarea,/ Iar cerul este tatal meu,/ Si muma mea e marea.” (Luceafarul).

În alte creatii, Eminescu recurge la fonetismul moldovenesc popular, dar si religios vechi: ceri, ceriuri: „În turme calatoare/ Trec nourii pe ceri,/ Ce seaman pieritoare/ Duioaselor dureri.” (Din cerurile – albastre), „Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din ceriul tau de stele.” (Rasai asupra mea), „Vede cum din ceriuri luna luneca si se coboara,/ Iar pe ceriuri se înalta curcubeiele de noapte.” (Scrisoarea III).

Prin lexicul religios poetul da o expresivitate deosebita imaginilor, imaginatia este calitatea proprie geniului, aparent, simpla folosire a unor termeni, ca: îngeri, (Misterele noptii), Dumnezeu, profet, icoana, preotul, altar, (Amorul unei marmure), Christ, Christos, Maria, Doamne, (Christ,), mister, rai (Înger palid…), ceruri, tariile, vama, sânt, sfinte, tamâie, zâna, Mario, sânt, icoana, lacrimi, înger, mag, destine, minune, stea stralucitoare, Mântuitorului, Parinte, Stapâne, … creeaza imagini unice ale Divinitatii în lirica româneasca.

Am insistat pe aceasta inventariere a lexicului de nuanta religioasa (totusi sumara) pentru a evidentia rolul expresiv al cuvintelor. Nu exista poezie eminesciana în care sa nu existe macar un termen metaforic, având conotatii religioase, fapt care nu îl transforma pe Eminescu într-un poet religios, dar este un indiciu al valorii stilistice religioase (epitet, metafora sau comparatie).

Desi în mai mica masura, lirica utilizeaza numele proprii, din varii motive, tematice sau prozodice, ele au, prin excelenta, un statut conotativ.

Din necesitati ritmice (impuse de ritmul iambic), Eminescu accentueaza diferit Arald: „E-ntinsa-n haine albe cu fata spre altar/ Logodnica lui Arald, stapân peste averi.” (Strigoii); „Eu vin la tine, rege, sa cer pe – Arald al meu.” (Strigoii).

Actiunea semantica si stilistica între termenii participanti la rima se desfasoara în doua directii: prima, dinspre numele propriu catre cel comun, iar a doua, dinspre numele comun spre cel propriu. Câteva variante sunt edificatoare: Alah, Alahu; Apolo, Apol; Cupidon, Cupido; Kamadeva, Kama; Demiurg, Demiurgos; Genarul, Genariul; Hristos, Christ, Christos; Pepelea, Pepele; Heliade, Eliad; Brigel, Brigbelu… În poezia Gemenii, ocurentele (6 – Brigbelu, 4 – Brigbel) resping posibilitatea substituirii reciproce, forma Brigbelu neaparând, niciodata, în final de vers, fiind, oarecum, refractara rimei: „Nebunul nalta dreapta, se uita lung la el/ Cu mâna pe pumnalu-i încremeni Brigbel.”; „Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta.”

Din necesitati de masura si ritm sunt utilizate si formele Demiurg si Demiurgos, Hristos si Crist: „Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.” (Scrisoarea III); „Batrânul Demiurgos se opinteste-n van.” (Împarat si proletar), „Bianca, stii ca din iubire/ Far’ de lege te-ai nascut;/ Am jurat de la-nceput/ Pe Hristos sa-l iei de mire.” (Povestea teiului); „Sau cad grele, mângâioase/ Si se sfarma-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.” (Singuratate).

Sumare chiar, observatiile noastre, de mai sus, încearca sa puna în evidenta faptul ca necesitatile ritmului si, mai ales, ale rimei, l-au obligat pe poet la topica si, în special, la utilizarea unora dintre dubletele enumerate. În plus, numele proprii cresc inventarul de rime, iar sugestiile si conotatiile tematice îmbogatesc considerabil imaginile liricii.

Lexicul poetic eminescian este des împrumutat din domeniul abstractiunilor, elementele lingvistice respective indicând natura reflexiva a lirismului si aspiratiile cunoasterii filosofice si poetice, adâncind astfel emotia intelectuala, iar apropierea de Divin, de crestinism, de religie, în general, se petrece în spirit romantic, prin cultivarea mitului – prin prometeism, satanism, romantism, titanism; când ajunge la miturile si simbolurile ortodoxe, discursul liric se îndulceste, chiar daca, uneori, da glas unei lumi în care valorile au aripa frânta, fiind lipsita de credinta, iubire si adevar. Poate de aceea si, în mod sigur, saturat de mediocritatea si rautatea celor din jur, poetul afirma: „Va las pamântul. Al meu e cerul!”

VICTOR FRANCO EXPUNE PEISAJE LA PARIS

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

by Dr. Dorel SCHOR
5 februarie 2010

Am primit invitatia de a vizita Galeriile Thuillier din Paris unde expune pictorul Victor Franco. Victor Franco este un nume circulat. Exista un matematician cunoscut la Universitatea Berkeley din California, un istoric reputat si un celebru businessman, un muzician francez si un editor elvetian, un vicepresedinte de companie internationala si un boxer mexican, un inventator belgian si un economist luxemburghez… si toti se numesc asa, precum omul nostru din Hulon.

L-am cunoscut la vernisajul unor pictori colegi. Un barbat simpatic, vorbitor (si) de franceza, comunicativ… Cu o biografie interesanta care începe în Egipt, unde s-a nascut si de unde a ajuns în Israel la virsta de 11 ani, cam o data cu declaratia de independenta a statului. În continuare, trairile lui se confunda cu istoria recenta a tarii, pâna la prezentul în care preocuparile artistice ocupa primul loc.

Victor Franco este sculptor, pictor, gravor. În palmaresul lui se înscriu mai mult de zece expozitii personale si participarea la o suta douazeci de expozitii internationale în Europa, Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelanda… Statui monumentale îmbogatesc peisajul mai multor localitati urbane.

Si acum, expozitia de la Paris. Adica din “groapa cu lei”… Mai poate un artist plastic sa trezeasca interesul în capitala internationala a artelor, locul unde s-au nascut si au murit stiluri si curente, experiente nastrusnice si revolutii ciudate, încercari extravagante si cautari exuberante?! Poate ca aici e locul si acum e momentul unei arte calme, care invita la meditatie si poezie. Victor ne propune în tablourile lui o lume a caror elemente realiste se confunda cu imaginarul. Peisajele, pictate într-un loc bântuit de conflicte si atentate ucigase, pledeaza pentru umanism si întelegere. Dragostea artistului pentru natura este evidenta si interpretarea sa ne propune o frumusete imaginara, la marginea surrealismului. Peisajul este minimalist, romantismul evident.

Omul e ca pomul din câmpie. Metafora, preluata de la poeti, se dovedeste si mai elocventa în pictura. Singuratatea omului exprimata printr-un arbore si o carare care se pierde într-un nesfârsit nestiut capata incarcatura mistica. Orizontul e plin de promisiuni, poate de surprize… Si atunci, ramânem visatori si cautatori ai frumosului, asa cum ne propune Victor Franco.

INTELECTUALUL ROMAN, ÎNCOTRO?

On By nelursIn Life and Health, literature, YouthLeave a comment

„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel  se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un  profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului  de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate  ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i  “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale…  Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate  nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu

LOGOS, EROS SI AGAPE

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

by Cezar IVANESCU

Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu si logoi discriminatori) ni se reveleaza în aceasta întîie editie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumina din inima“), pur si fluent cum trebuie sa fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenta manifestata cu o infinita pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuala inaugurînd în limba româna acea transcendenta asumptiva a discursului care-si creeaza un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunt: „Si daca ramuri bat în geam/ Si se cutremur plopii,/ E ca in minte sa te am/ Si’ncet sa te apropii.”; imediat el flueaza, limba în incantatie magica, imediat sugereaza vuetul infernal al resorbtiei lumilor în disolutia finala (ca în Memento mori), vorbirea suprema, sabdabrahman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers/ Si’n glas, purtat de cântec, simtii duiosu-i vers“.

Ceea ce unicizeaza acest sunet, vecinie invocata muzica eminesciana, ceea ce tine totul într-o mutuala îmbratisare amoroasa (odi et amo) e acea, pendulare între eros si agape care închipuie melodia eminesciana, („Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Rabdarea si studiul sînt suficiente pentru a aseza laolalta sunete placute, inventarea unei melodii frumoase este însa apanajul geniului.” – Haydn), melodie inimitabila în, fapt dar „imitata“, bineînteles, de epigonii (în sens peiorativ de data aceasta) neinitiati în elementara stiinta prozodica, salutara si numai ca propedeutica disuasiva, stiinta care nu îti da dreptul sa te numesti poet original daca nu-ti inventezi ritmurile proprii si, – în rare si fericite cazuri – melodia. Pentru aceasta Cosbuc (nedepasindu-l pe Eminescu nici în ordinea inventiei ritmice) suna uneori ca „o ciocanitoare mecanica“,— aidoma unui contemporan fonfaind un text grotesc pe muzica lui Blaga: „Domnita din tara bîrsana/ Lumina sunt. Lacrima, Rana.” – pentru, ca inventia ritmica fara suflul melodiei e „un cadavru trist si gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic… Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o tesatura, o, urzeala fina ca firele unei pînze de paianjen, din care nu mai stii sa deosebesti impulsul carnii catre spirit de al spiritului rupîndu-se cu regret, din habitaclul înmirezmat al carnii, caci totul e voalat în stravezime…

Curgerea (rhythmos) întrerupta rareori (dar în nici un caz de „dezacordul între accentul ritmic si cel tonic“, — amînam deocamdata o discutie fatal otioasa) în acest prim corpus eminescian, nu întîmpina obstacolul contrîngator (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei si proastei filosofari, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizati în enunturi dogmatice si aspirînd la comunicarea unei „stiinte integrale” despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al constiintei patetice: „Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura/ încet repovestita de o straina gura,/ Ca si cand n’ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,/ De-mi tin la el urechea…”. Nu trebuie sa uitam nici o clipa ca poezia a fost si ramîne o arta temporala (sublimata sau subminata de o retorica) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca si notatia muzicala, simpla lectura (ca si a unei partituri), irelevanta pentru cei fara organ, poate declansa în altii, (cu „Traumorgan“) muzica divina a sferelor „che mouve il sole e l’altre stelle”; de aceea, dincolo de „judecati“, de gnoza explicita a versurilor, am simtit dintotdeauna aceasta, carte ca pe „el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevata, „ceea ce a fost auzit“ si i-a ramas ca o noblete indelibila auzului.

Se poate usor observa oum toate acele idola mentis ale veacului sau (inclusiv retetarul romantic, nu sînt însa si acea atitudine romantica profunda care nu poate fi mimata, despre care vorbea Mircea, Eliade) sînt, pentru Eminescu, doar „pamîntul“ despre care pomeneste Kularnava Tantra, „în timp ce unul cade pe pamînt, altul poate sa se ridice singur prin intermediul pamîntului” (sau, cu vorbele Nazarineanului, „nu omul e facut pentru sîmbata, ci sîmbata pentru om”): ca acest „pamînt“ i-a trebuit pentru a atinge „pamînturile pure”, ne-o arata cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor.

Cantitatea înspaimîntatoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii si ele, ale pneumei) si unele capodopere, Luceafarul mai ales, pot sugera si o constiinta tragica a limitei, „o împietrire“ („vas încremenit“) a spiritului european în ignorantia divisiva, a paradigmei stiintei, pe de o parte, si a „puritanismului crestin“, pe de alta parte, („puritanismul crestin este putin mai vechi decît Evangheliile: el începe cu Epistolele Sfîntului Pavel. Si daca se observa ca Evangheliile, redactate la putin timp dupa aceea, nu mai pastreaza nici o urma din el, este la fel de sigur ca au fost citite de-a lungul secolelor în lumina polemicilor sfîntului Pavel îndreptate împotriva gnosticilor. Or, gnosticii sînt aceia care au încercat primii sa treaca de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinta, mergînd de la castrare pîna la luxura sacra sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin înaltat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve.

Atacati fara încetare în doctrinele lor de catre Parintii Bisericii primitive, persecutati cu strasnicie mai tîrziu de crestinismul institutionalizat, ei sînt adevaratii precursori ai traditiilor difuze în erezia cathara si în misticile Nordului (sau cel putin în vocabularul lor) din care iau nastere, pe caile deturnate, care se cunosc, lirismul si romanul modern, care nu vorbesc decît de un amor „profan“, fara sa mai stie nici de unda vine, nici încotro se îndreapta.“ — spune Denis de Rougemont în L’Amour et l’Occident) dar nu credem ca trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru national, singurul „uomo universale“ pe care l-am avut; poezia si artele în general (amenintate cu „moartea“ de doua veacuri încoace, topos recurent al imbecilitatii) au constituit în fapt veritabilele heterodoxii europene originate de traditia culturala greco-latina, si Eminescu, în tentativa sa de a-si apropria fabulosul univers spiritual oriental („Spiritualitatile orientale“ cum zicea careva) nu facea altceva decît — amenintat de „o îngustare a constiintei cosmice“ — sa-si potoleasca setea metafizica de absolut, de „ontic“, intuind, ca si Goethe, ultimul mare scriitor german universal, dupa E. R. Curtius, ca o reînviere spirituala autentica nu e posibila decît printr-o „nunta mistica“ a occidentului cu orientul; de la „nuntile din Susa“ si pîna azi, cînd „într-adevar, a venit timpul în care va trebui scrisa o Suma a unei Philosophia Perennis, întemeiata impartial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul si-a exercitat fascinatia si influenta asupra constiintei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-crestinismul nu tine cumva tot de „spiritualitatile orientale“?) si stiintific si bunul simt ne obliga sa denuntam fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronica în genul Varlaam si Ioasaf, în care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteste la crestinismul care avea sa rasara la cinci secole dupa moartea lui.

Constiinta tragica a limitei, despre care vorbeam, razbate în Luceafarul, peste „frumusetea ciudata, s-ar putea spune, liturgica, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinica staza, la insularitate ontologica (noli me tangere): refuzul (sau neputinta) Mirumului de a patrunde în arcanele „fecioarei negre“ („la vierge noire“) ne apare mai degraba ca o „mare renuntare“ decît ca ataraxie, o sfintenie cucerita nu fara tulburare dramatica, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul parea sa-l privilegieze dar nici „potenta feminina nu patrunde în conceptia despre divinitate“, nici nunta „sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Si cu toate acestea si admitind si intruziunea biograficului în întelegerea acestei capodopere („Scriind Luceafarul, Eminescu a schitat cea mai buna autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însusi si lumii întregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru ca nu vom reusi niciodata sa uitam ca poemul este si o diagrama simbolica a felului în care „se alege un crucificat“, nu orgolioasa însingurare luciferica ne copleseste ci prezenta eficienta a sfinteniei care se-mparfumeaza ca un portocal înflorit, caci „mireasma florii calatoreste cu vîntul, dar mirosul sfinteniei calatoreste chiar si împotriva vîntului“: oricîta bolboroseala perversa biografica se va mai practica si de acum înainte („mea manus est cupida/ mea mens est stupida“) viata sa ramîne aceea a unui sfînt (cu mult mai sfînt decît unii papi încoronati sau patriarhi; ca sa nu mai vorbim de cei „mînati“ la crestinism de sodomia gustata-n tinerete), a unui sfînt care a scris poezii ca si San Juan de la Cruz cu care se înrudeste de altfel ca mare poet mistic: Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste Ca, resarirea stelei în tacere.

***
Documente video

CLUBUL INTERNATIONAL DE CULTURA „BOEMA”

On By nelursIn literature, Media, RomaniaLeave a comment

Punerea în ecuatie a unor nostalgii literare cu visurile unor scriitori nu mai e de natura sa atraga atentia, ci mai degraba poate fi usor trecuta cu vederea, câta vreme mai marii tarii discuta despre un buget pus la zid, iar „restul” îsi face calcule între cheltuielile de zi cu zi si gripa porcina.

Si totusi, fara a fi insensibili la ceea ce se întâmpla „în toate domeniile de activitate”, câtiva scriitori si iubitori de literatura au gasit cu cale sa puna înaintea tuturor crizelor, sperantele lor în colocvialitatea vietii literare, în capacitatea ei de a creste prin dialog, prin cunoastere, parteneriate.

Caci ce altceva poate fi Clubuluil International de Cultura “Boema”, constituit la Bistrita, la ceas de seara, între o „Vatra veche” si un „Autoportret” al Melaniei Cuc? Într-un astfel de context, de prezentare a primului numar al unei publicatii trecuta în al doilea an editorial, „Vatra veche”, si o noua carte de versuri a Melaniei Cuc, s-a nascut un gând bun, acela de a coagula preocuparile culturale ale unor prieteni ai literaturi si culturii, si din afara si din interiorul ei.

A fost ideea unei scriitoare foarte harnice si mereu cu preocupari novatoare, atât în literatura cât si în arta plastica, Melania Cuc, care a facut casa buna, si la propriu si la figurat, cu generozitatea Cristinei Sângeorzan, care a pus la bataie logistica propriului Hotel Krone, care a si devenit sediul noului Clubul International de Cultura “Boema”. S-au raliat fara ezitari acestui proiect Nicolae Baciut, care si-a asumat si prima presedentie a acestei, sa-i zicem, organizatii culturale, Menut Maximinian, Grigore Avram, Oscar Willard Aruniegas Toro Betancourth (Columbia), Florin Bojor, Florin Sasarman, Florin Sângeorzan, Elena M. Cîmpan, Alexandru Cristian Milos, Cornelia Ardelean, Codruta Baciut, Dumitru Cuc, Traian Parva Sasarman, Victoria Nalat, Emil Nechiti, Alexandru Cristian Milos, Radu Ignat, Florentin Archiudean, Ovidiu Pojar, Maria Oltean, Ana Zegrean… etc., care au devenit si membri fondatori, iar unii facând parte în prima structura de conducere a acestui Club.

E un prim pas, acela al constituirii, urmeaza urmatorul, al înregistrarii ca ONG cu un Statut care a fost deja întocmit, urmeaza planuri… Deocamdata, primul proiect care are termeni concreti este marcarea, la 21 martie, a Zilei Internationale a Poeziei si lansarea primei antologii a membrilor Clubului, “Boemia”, care urmeaza sa apara la Editura Nico din Târgu-Mures.

Clubul este deschis tuturor care vor sa puna umarul la fapte culturale, nu exista niciun fel de subordanari ascunse, nu vrea sa afecteze în vreun fel activitatea altor ONG-uri culturale din zona, ci, dimpotriva, sa sporeasca împlinirile culturale.

by Nicolae BACIUT
Presedinte

CONSTANTIN BRANCUSI

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, RomaniaLeave a comment

Arta ar trebui sa fie numai bucurie!… De aceea, nu exista “artisti”, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze, intru bucurie! Sa cânte, asemenea pasarilor!  CONSTANTIN BRANCUSI
“…Tu ai transformat anticul in modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUSI s-a nascut la 19 februarie 1876, la Hobita – Gorj si a fost al cincilea copil al lui Nicolae si Maria Brâncusi, o familie de tarani obisnuiti. Ramâne una dintre personalitatile importante ale culturii si istoriei Gorjului, lasând amprente de mare valoare in viata tarii. Opera lui, este recunoscuta pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne. La vârsta de 17 ani incepe sa se manifeste inclinatia lui spre arta, când, baiat de pravalie fiind, construieste o vioara din scândurile unei ladite de portocale. Urmeaza Scoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleaca la Viena unde lucreaza la un atelier de tâmplarie, iar dupa un an revine in tara si se inscrie ca student al Scolii Nationale de Arte Frumoase din Bucuresti. Vinde casa de la Hobita, spala vase prin restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucreaza in diverse locuri si strânge bani pentru a urma Scoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleste bustul patronului restaurantului in care lucra, fapt care l-a facut cunoscut in zona, datorita maiestriei executiei acelui bust. A sculptat mult, atât in lemn dar si in piatra si metal. Brâncusi incepe sa fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician in atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuza sa lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic). În 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intra in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenându-se cu Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvânt si mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire si cu artisti celebri precum Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alaturi de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioada sunt: “ Cumintenia pamântului”, o prima versiune a lucrarii “Sarutul” (1907), “Somnul” (1908), “Muza adormita” (1909-1910), “Pasarea maiastra” (1910), “Prometeu” (1911), “Domnisoara Pogany” (serie 1912-1933), “Primul pas” (1913) lucrari ce marcheaza aplecarea spre valorile artelor arhaice.
Brâncusi era o persoana sociabila si complexa pe care nu multe persoane au reusit sa-l inteleaga. Jovial si bonom, purta barba iar in ultima parte a vietii haine taranesti. Era interesat de aproape orice subiect incepând cu muzica (avea inclinatii spre muzica eclectica), stiinta, filosofie. Viziunea sa asupra vietii era influentata atât de Platon cât si de gândirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.
Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, România si in Statele Unite, colectionarii  fiind interesati pentru a-si procura creatiile artistului român, iar revistele si criticii publicând nenumarate studii si articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York.
Recunoasterea sa pe plan national si international se datoreaza, in principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat in 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat românilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Aceste lucrari depasesc limitele concretului, generând diverse interpretari ale semnificatiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea in “Colocviul Brâncusi” ca ansamblul reprezinta
,,infaptuirea unei vechi dorinte, aceea de a lasa pe pamântul românesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gândit mai profund si mai indelung’’. Iar A. Ghenie spunea ca ,,un taran din Gorj a facut pentru tara sa ceea ce pentru alte tari n-au putut face decât regii si imparatii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat in cinstea eroilor cazuti in razboi, pâna la atribuirea unor semnificatii care se leaga de simbolismul universal, de inceputurile vietii umane si a legaturilor omului cu pamântul, s-au emis diferite ipoteze.

Masa tracerii poate fi asociata cu o ,,invitatie la un magic conciliu al umbrelor stamosilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotunda-primul stadiu al civilizatiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O alta interpretare poate fi apropierea de stramosii daci, de nasterea civilizatiei pe aceste locuri. Având in vedere ca ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuti in 14 octombrie 1916, in batalia de la Jiu, se poate spune ca Masa Tacerii reprezinta si masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tacerii este un imn al casatoriei, al iubirii familiale si fertile, asa cum se practica pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

Poarta Sarutului. Pastrând tema sculpturii ,,Sarutul’’, Poarta reprezinta bucuria ca iubirea e nemuritoare, iar dupa spusele autorului, ,,misterul fecunditatii si al mortii este insusi misterul iubirii, care va supravietui dincolo de mormânt’’. Partea superioara a Portii, ar putea reprezinta hora taraneasca, gorjeana. Petre Pandrea, in ideea ca Brâncusi a costruit la Tg Jiu un monument inchinat ostasului victorios, eroului intors acasa, a vazut in aceasta ,,o solemnitate a nuntii in cinstea soldatului victorios, care intra in rânduiala rurala’’. Sa fie oare Poarta Sarutului un arc de triumf? Sau, doar un simplu portal asezat la intrarea in Gradina Publica? Cu siguranta, Poarta Sarutului reprezinta mai mult decât oricare interpretare, ea reprezinta insasi cumulul de idei exprimate de autor in intreaga sa opera.
Brancusi si-a motivat aceasta sculptura prin ,,un sentiment adanc’’ asa cum a facut-o si in ,,Sarutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit sa pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit inainte de a-l parasi’’.

Coloana Infinitului sau Coloana Recunostintei fara Sfârsit, reprezinta un loc deosibit in viziunea exegetilor si a lumii intregi. Exista dovezi ca proiectul este mult mai vechi. Înca din 1909 in atelierul lui Brâncusi ar fi existat “trunchiuri si bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusa a unei coloane, intitulata “Proiect arhitectural”, dateaza din 1918. Ulterior, in 1933, in expozitia sa personala de la New York, Brâncusi expune proiectul sau sub numele devenit celebru, Coloana fara sfârsit. Brâncusi insusi o denumea “un proiect de coloana care, marita, ar putea sprijini bolta cereasca”. Doctorul Traian Stoicoiu spune ca „Adevaratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri pentru reintregirea neamului. Numarul modulelor din care este alcatuita coloana reprezinta anul când România a intrat in primul razboi mondial si se termina cu o jumatate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vietii, Brâncusi a fost ingrijit de doi refugiati români, care locuiau in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brâncusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lasând in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea fiind o figura remarcanta in miscarea artistica moderna. Sculpturile sale prezinta eleganta a formei, sensibilitate in utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.

Constantin Brâncusi despre opera sa

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”

Gabriela Petcu
19 febr. 2010