VAVILA POPOVICI: COMPASIUNEA – SUPREMA VIRTUTE UMANĂ

 „Compasiunea este baza moralităţii.” – Arthur Schopenhauer

   Compasiunea este emoția pe care o simți față de altă persoană, pentru suferința sa, cu intenția de a-i veni în ajutor, de a-i ușura suferința. Dar, poate fi și emoția pe care o poți simți față de tine însuți, față de o situație în care te afli. Compasiunea urmărește crearea unei stări mai bune și în acest sens Dalai Lama a exprimat: „dacă vrei ca cei din jurul tău să fie fericiți, arată-le compasiunea ta. Dacă vrei ca tu să fii fericit, arată-ți ție compasiune”. Desigur ea poate avea diferite intensități, depinzând de dimensiunea suferinței celui de lângă tine, dar și de sensibilitatea sufletului tău.
Etimologia termenului „compasiune” este latină și înseamnă „co-suferință”. În comparație cu empatia, compasiunea arde de dorința de a atenua suferința altuia. Empaticul simte în sufletul său oglindirea emoțiilor celuilalt/celorlalți și este cuprins de profundă mâhnire.

Compasiunea, sentiment care lipsește omului egoist, are la baza ei comportamentul altruist, o pornire generoasă, un sentiment de înaltă vibrație, înțelegere și dezinteres, care te face să ajuți pe altul, să te jertfești pentru el, pe când compasiunea se manifestă în context social.  Substantivul englez  compassion însemnând „a iubi împreună cu” este clasat ca o mare virtute în numeroase filozofii și în aproape toate tradițiile religioase.

Filozofii greci și romani nu acordau mare atenție compasiunii, considerându-i efectul „nici admirabil dar nici de disprețuit”, pe când rațiunea în sine era calea determinantă a comportării.

Osho (1931-1990), filozof, guru și învățător spiritual indian, spunea: „Știind ce este pasiunea; prin urmare, nu este foarte greu să înțelegem ce ar putea fi compasiunea. Pasiunea este o stare de febră biologică – e fierbinte, ești pur și simplu cuprins de energii biologice, inconștiente. Nu mai ești propriul stăpân, ești doar un sclav. Compasiunea înseamnă că ai transcens biologia și fiziologia. Nu mai ești un sclav, ai devenit stăpân. Acum funcționezi conștient. Nu mai ești condus, împins și ghidat de forțe inconștiente; poți decide ce vrei să faci cu energiile tale. Ești complet liber. Aceeași energie care devine pasiune este transformată în compasiune. Pasiunea este pofta trupească, compasiunea este iubire. Pasiunea este dorința, compasiunea este starea lipsită de dorință. Pasiunea este lăcomie, compasiunea este împărtășire. Pasiunea cere ca celălalt să fie folosit ca mijloc, compasiunea îl respectă pe celălalt ca fiind o finalitate prin el însuși sau ea însăți. Pasiunea te ține legat de pământ, de mocirlă, și te împiedică să devii un nufăr”. Frumos definite dar, există și pasiuni înălțătoare. Viața, de exemplu merită să fie trăită cu pasiune. Ceea ce facem, să facem cu pasiune. Pasiunea are darul de a ne face să ne simțim vii, strălucitori, chiar dacă nu suntem, iluzia ei ne dă curajul, energia necesară pentru a merge mai departe, spre idealul propus. Căci pasiunea ajută la definirea sensului vieții, ne aduce bucuria, clipele de fericire. Pasiunea face să fie apreciată chiar și cea mai nesemnificativă activitate. Nu mai spun de artă, literatură, segmente ale vieții care nu pot fi concepute în lipsa pasiunii.

Compasiunea este asemănătoare milei întrucât ambele au la bază empatia, abilitatea de a recunoaște, percepe și simți direct emoțiile celorlalți. Dar există și diferențe între ele. Spre deosebire de compasiune pe care o putem vedea empatică, generoasă și dăruită din inimă, mila ne distanțează de cei aflați în suferință. Expresia: „A ajuns la mila lumii”, sau „A ajuns de râsul lumii” scoate la iveală nuanța de superioritate și sentimentul de control, de putere față de cel slab. Or, în compasiune ești pe picior de egalitate cu cel în suferință. Dar, mila împărtășită într-o comunitate cu aceleași valori, pare a fi mai apropiată de compasiune. Mila este o emoție de superioritate, care te pune pentru o clipă în pielea personajului de care ți-e milă, te gândești cum ai simți tu în locul lui, apoi te consolezi că nu ești în situația respectivă: „Eu sunt aici, el este acolo”. Și totuși poate să apară teama să nu ajungi să treci și tu prin acea situație, moment în care te hotărăști să îl ajuți. Mai sunt oamenii care au răutatea în suflet și izbucnesc uneori în jigniri dureroase precum expresia: „mi-e milă de tine”, continuând în gând: „în ce hal ai ajuns!” Sau expresia: „Îmi provoci milă!”, creând o falie între el și cel neajutorat și arătându-și astfel superioritatea.

Există și sentimental milei de sine care duce de cele mai multe ori la depresie. Sunt oameni care ajung să se umilească cerând mila cuiva și simțindu-se totodată separați de ceilalți care le oferă sau nu, ajutor. Și dacă mila te face să te simți separat de ceilalți, compasiunea te face să realizezi că nu există ceilalți, ci Tu împreună cu Ei. Compasiunea înțelege că, în fond, toți suntem unul și nimeni nu e nici inferior, nici superior prin nimic. Iar dacă îți plângi de milă, este bine, dacă poți, să te oprești și să te întrebi cum te raportezi la situația respectivă, adică să analizezi puțin gestul tău: Îți place să spui oamenilor că ți-e greu, că ești depresiv, că toate-ți sunt potrivnice? Ce anume cauți prin acest comportament? De ce ai nevoie de mila altora? Greu de răspuns! Poate pierdem puțin din demnitatea noastră plângându-ne, dar nici să păstrăm în suflet fără a mărturisi, nu putem. Și nici nu este sănătos! Sinceritatea ne împinge la mărturisiri, dar de multe ori pierdem… Și pierdem când nu suntem înțeleși, când ne izbim de suflete „de piatră”. Este ca și cum te-ai trezi dintr-o dată deposedat de bijuteriile avute… Și totuși, este bine să alegem compasiunea față de cei care își destăinuiesc suferințele avute, căci ea înseamnă conectare, încredere, îngăduință.

Nu poți să realizezi întru totul durerea traumei prin care a trecut un om, decât dacă ai o adâncă sensibilitate și înțelegere a sufletului. Oamenii sunt din naștere diferiți și distincți între ei, lucru ce ar trebui să conducă la concluzia că suferința umană este întotdeauna individuală și unică. Ei reacționează diferit și în funcție de societate, educație, convingeri și multe altele. Da, oamenii sunt diferiți, simt diferit și reacționează diferit, dar există niște repere de ordin moral pe care trebuie să le cunoască, să le dobândească cât mai devreme în viață. Nu întotdeauna o persoană care a trecut printr-o experiență dificilă trebuie privită cu milă, ci, de cele mai multe ori cu compasiune. Poate avem de învățat câte ceva din suferința acelei persoane.
Furia/mânia are nevoie de antidotul sinelui. Mila ca și compasiunea pentru mânie este „ceea ce apa este pentru foc”. Mânia poate determina agresivitatea și totuși, un om agresiv poate, în fața unei situații dramatice, să-și schimbe simțămintele și să fie dintr-o dată cuprins de sentimentul compasiunii care poate induce sentimente de amabilitate și iertare, contribuie la echilibrul nostru fizic și psihic, la supraviețuirea noastră ca specie, prin crearea unei stări de bine. Este o formă a iubirii. Nu poți avea compasiune pentru un om dacă păstrezi ura în suflet. Atrocitățile comise de oameni de-a lungul istoriei, au fost săvârșite de către oameni lipsiți totalmente de compasiune, și au creat mari suferințe, traume psihologice, sociale și fizice.

Există diferite și totuși asemănătoare opinii religioase și spirituale cu privire la Compasiune. Le citez mai jos. Și după lectura lor să ne întrebăm: cum se explică faptul că oamenii de diferite religii și-au diminuat acest sentiment al compasiunii? Dalai Lama, cel mai înalt grad spiritual în Tibetul secolului al XVII și până în secolul al XX-lea, spunea despre compasiune că „este o necesitate, nu un lux”, că fără ea, omenirea nu va supraviețui. Și tot el atrăgea atenția că toate religiile majore poartă la bază același mesaj, adică dragostea, compasiunea și iertarea, important fiind „ca acestea să fie parte a traiului nostru zilnic”.

Hinduismul este una dintre cele mai vechi religii, având leagănul său în India. N-a încetat să se transforme și să se dezvolte timp de 40 de secole, din epoca în care triburi ariene indo-europene venite din străfundurile Asiei au invadat bazinul Indusului, înainte de a se răspândi pașnic în bazinul Gangelui, și de acolo pe tot continentul indian. În Hinduism, Yoga este o practică ce urmărește purificarea fizică, mentală și spirituală, o minte și un spirit compasional fiind unul din obiectivele sale importante. Diverse asane (poziții care pot fi deținute într-un mod relaxat și confortabil pentru o perioadă lungă de timp) și mudre (poziții ale mâinilor care schimbă conștiința), sunt combinate cu exerciții de meditație și reflectare a sinelui pentru a cultiva compasiunea care pentru Hinduism este o virtute cu multe nuanțe, fiecare nuanță fiind explicată prin termeni diferiți, folosiți interschimbabil prin școlile de Hinduism pentru a explica conceptul de compasiune, sursele sale, consecințele și natura sa. Virtutea compasiunii către toate ființele vii este un concept central în filozofia hindusă. Se susține despre compasiune că este starea în care toate ființele vii sunt văzute ca parte din sine, iar când toată lumea suferă este văzută ca suferință proprie. Sunt două forme de compasiune: una pentru cei ce suferă deși nu au făcut nimic rău și una pentru cei ce suferă pentru că au făcut ceva rău. Personalități marcante ale Hinduismului au fost: Mahatma Gandhi (1869-1948) – părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente; scriitorul, filozoful și profetul Indiei moderne Rabindranath Tagore (1861-1941).

   Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma, este una din cele mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică și preistorică. Filozofia jainistă se poate rezuma la independență și egalitate spirituală între toate formele de viață și la o non-violență dusă până la paroxism. Autocontrolul este mijlocul prin care practicanții acestei religii obțin atotcunoașterea și în final împlinirea, integrarea sufletului în adevărata natură și debarasarea de karma și de ciclul reîncarnărilor. Jainiștii au o tradiție străveche în ceea ce privește erudiția, din această cauză ei formează comunitatea religioasă cea mai învățată a Indiei și au biblioteci cele mai vechi din acest sub-continent. Compasiunea pentru toată viața, umană și non-umană, este centrală în tradiția Jain. Deși viața în ansamblul ei este considerată sacră, viața umană este considerată cea mai înaltă formă de existență pământeană. A ucide o persoană, indiferent de crima sa, este considerat gest condamnabil. Este singura tradiție substanțială religioasă care pretinde ca atât călugării cât și laicii să fie vegetarieni. Se pare că anumite ramuri ale tradiției hinduse au devenit vegetariene datorită puternicelor influențe Jainiste. Totuși, poziția tradițională Jainistă asupra non-violenței, trece dincolo de vegetarianism. Jainii refuză mâncare obținută prin cruzime nenecesară. Din compasiune au spitale de păsări și adăposturi pentru animale conduse de Jainiști. Călugării Jainiști fac eforturi deosebite pentru a evita uciderea oricărei creaturi vii.

   „Iudaismul este sufletul al cărui trup este poporul evreu”, cita Samuel S. Cohon (1888-1959), un lider important al iudaismului american de reformă, la mijlocul secolului XX. În cartea biblică cuvântul evreu înseamnă „cel ce aduce slavă lui Dumnezeu cel unic”. Biblia evreiască numită de creștini Vechiul Testament este împărțită în: Torah (cele cinci cărți ale lui Moise; Neviim (Prorocii); Ketuvim (Scrierile). Evreul trebuie să se păzească de riscurile care l-au pândit de-a lungul timpului: cel de a se izola într-un iudeo-centrism exacerbat, uitând că a fi evreu înseamnă a fi om în mod exemplar și, prin aceasta, a fi receptiv la orice suferință omenească; Torah o repetă mereu: „Nu-l veți împila pe străin, îl vei iubi pe străin ca pe tine însuți, voi cunoașteți sufletul străinului, căci străini ați fost și voi în țara Egiptului! (Leviticul 19, 33). Cel de al doilea risc este să se alieze cu alții, să reducă specificitatea, să uite apartenența la Israel, crezând că „o dovadă a existenței lui Dumnezeu se poate dezvălui în istoria lui Israel”. În tradiția iudaică Dumnezeu este milostiv și este invocat ca Părintele compasiunii. Amărăciunea și compătimirea pentru cineva în necaz, creând dorință de a le înlătura, este un sentiment atribuit atât omului cât și Lui Dumnezeu. În biblia ebraică se găsesc cuvintele „a compătimi” sau „a arăta milă” cu privire la neajutorarea suferindului, cât și „a ierta” și „a îndura”. Concepția biblică a compasiunii este sentimentul părintelui pentru copil. Multe surse evreiești vorbesc despre importanța compasiunii față de animale.

   Budismul este o religie și o filozofie orientală. Își are originea în India, în secolul al VI-lea înainte de Christos, și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Buddha Shakyamuni, un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560 î.Cr. și 480 î. Cr. O elită intelectuală se străduia să dea răspunsuri satisfăcătoare marilor întrebări privind concepția despre lume, viață, moarte, despre om, despre destinul său. În acest mediu s-au desfășurat predicile lui Buddha, el anunțând „Cele patru adevăruri sfinte”, în care definește locul suferinței: „nașterea este suferință, bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea este suferință, unirea cu ceea ce nu iubim este suferință, despărțirea de ceea ce iubim este suferință, neîmplinirea dorințelor noastre este suferință, pe scurt, cele cinci feluri de obiecte ale dragostei sunt suferință.” De aici decurge necesitatea compasiunii, Buddha dând definiția ei: Compasiunea este ceea ce mișcă inima celui bun la durerea altora. Sfărâmă și distruge durerea altora; astfel se numește compasiune. Se numește compasiune pentru că protejează și îmbrățișează pe cel în dificultate”.

Compasiunea sau karuna stă în centrul învățăturilor lui Buddha. „Abia atunci când omul are compasiune față de toate ființele vii se poate numi nobil”, afirma el. Se spune că a fost întrebat de însoțitorul său personal: „Ar fi corect să spunem că dezvoltarea amabilității iubitoare și a compasiunii este o parte a practicii noastre?” Iar Buddha a răspuns: „Nu! Nu ar fi adevărat să spunem că dezvoltarea amabilității și compasiunii este parte a practicii noastre. Ar fi corect să spunem că dezvoltarea amabilității iubitoare și compasiunii este toată practica noastră”.
   În același timp, se subliniază că pentru a manifesta eficient compasiune pentru alții, este în primul rând necesar a fi capabil de a experimenta și aprecia pe deplin suferința proprie, a avea compasiune de sine. Buddha ar fi spus: „Se poate să călătorești în întreaga lume în căutarea cuiva mai vrednic de compasiune decât sinele. Nu vei găsi niciodată o astfel de persoană”.

   Islamism. Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a inițiat-o sau de epoca inițierii, islamul fiind „adeziunea la pacea lui Dumnezeu”. În tradiția musulmană, în caracteristicile de căpătâi ale lui Dumnezeu sunt mila și compasiunea. Fiecare din cele 114 capitole din Coran, cu o singură excepție, începe cu versetul: „În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător”. Cuvântul arab pentru compasiune este rahmah. Ca influență culturală, rădăcinile sale abundă în Coran. A fi un bun musulman înseamnă a începe fiecare zi, fiecare rugăciune și fiecare acțiune importantă cu invocarea lui Allah Cel Milostiv și Compasional. Islamul învață compasiune pentru frații musulmani. Nu recomandă însă compasiune pentru oamenii de credințe non-musulmane și pentru cei care comit crime ca adulter, fornicație (desfrânare), apostazie (renegare), și pentru necredincioși. De exemplu: „A venit la voi un Trimis chiar dintre voi, căruia îi sunt grele necazurile ce vă lovesc, care este plin de grijă pentru voi, iar cu drept credincioșii este el milostiv și îndurător”. (Coran 9:128) „Iar acelora care nu au crezut și au împiedicat de la calea lui Allah, le vom adăuga Noi chin peste chin, pentru stricăciunea ce au făcut-o (pe pământ).” (Coran 16:88). „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri. Și să nu vă apuce mila de ei în împlinirea legii lui Allah, dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi! Și un grup de dreptcredincioși să fie martori la pedepsirea lor!” (Coran 24:2).

   Creștinismul este religia întemeiată pe învățătura, persoana și viața lui Iisus Christos, deci religie născută în secolul I, în Imperiul roman, conform mărturiei mai multor istorici latini și care se desfășoară la nivel istoric în Bisericile catolică și ortodoxă, apoi în bisericile apărute în urma Reformei. A fost propovăduit mai întâi de apostoli în părțile orientale și în lumea mediteraneană, apoi de apostolul Pavel, care a propagat noua doctrină în Asia Mică, în Grecia și în Italia. După ce a fost persecutat crunt aproape 300 de ani de către împărații romani începând cu Nero (64 d. Hr.) și până la Dioclețian (303 d. Hr.), creștinismul a devenit liber sub Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313 d. Hr.) Pe de altă parte, un studiu recent asupra Lui Iisus istoric se afirmă că fondatorul Creștinismului a căutat să ridice compasiunea Iudaică la rang de virtute umană supremă, capabilă să reducă suferința și să îndeplinească scopul rânduit de Dumnezeu, de a transforma lumea în ceva mult mai demn de Creatorul ei. Cele 27 de scrieri ale Noului Testament: 4 evanghelii, Faptele apostolilor, 13 scrisori ale lui Pavel, scrisoare către evrei, 1 scrisoare a lui Iacob, 2 scrisori ale lui Petru, 3 scrisori ale lui Ioan, 1 scrisoare a lui Iuda și Apocalipsul, sunt recunoscute de creștini drept „Sfânta Scriptură” împreună cu Vechiul Testament.

A doua epistolă către Corinteni a Biliei creștine este doar unul din locurile unde Dumnezeu este referit ca „Tatăl compasiunii” sau „Dumnezeul tuturor mângâierilor”. În ea se citește: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtorați, este pentru a voastră mângâiere și mântuire, fie că suntem mângâiați, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să îndurați cu răbdare aceleași suferințe pe care le suferim și noi. Și nădejdea noastră este tare pentru voi, știind că precum sunteți părtași suferințelor, așa și mângâierii.” Iisus încorporează pentru creștini, chiar esența compasiunii și a îngrijirii relaționale. Hristos îi îndeamnă pe Creștini să abandoneze dorințele proprii și să acționeze cu compasiune către alții, în special cu cei în nevoie și necaz. Iisus îi asigură pe ascultătorii predicii de pe munte că „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”. În pilda bunului Samaritean prezintă discipolilor idealul comportamentului compasional. Adevărata compasiune creștină, spun Evangheliile, trebuie să se extindă tuturor, chiar și până la a ne iubi dușmanii. Creștinismul acceptă suferința, ea fiind de la Dumnezeu, un element constitutiv al existenței, arătând totodată că ea poate deschide un drum care poate duce la o realizare, bucurie, „un mijloc, o metodă”. Suferința deci, poate fi drumul împlinirii noastre.

Cele două porunci mari exemplifică Evanghelia creștină ca fiind fondată pe dragoste și compasiune, compasiunea fiind cea mai importantă învățătură din Lege: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19,18).

Literatura s-a preocupat de acest sentiment necesar omului și a dat multe lucrări în care a fost exemplificat. Îmi vine în minte un autor îndrăgit în tinerețe – Dickens, unul din marii reprezentanți ai romanului social al secolului a XIX-lea, în scrierile sale manifestând o dragoste mare față de oameni, mai cu seamă față de omul tânăr, curat la cuget, care, pentru a-și deschide un drum în viață trebuia să înfrunte toate piedicile ce i se iveau în cale și toată răutatea celor din jur. Exemplu poate fi dat romanul David Copperfield, în care a redat observațiile pe care le-a dobândit trăind printre oameni, dar și fapte trăite de el; personajului David, copilul bun, „cu cugetul ca un cristal, care nu vrea să răspândească decât afecțiune în jurul său”, i se răspunde adesea cu brutalitate și cruzime. Și de la el, până în zilele noastre, mulți autori de romane s-au preocupat de acest comportament lipsit din viața unor oameni, cel de a simți și manifesta compasiune față de cei din jurul lor. Scriitorul român, apropiat zilelor noastre, Marin Preda (1922-1980), în special în romanul său „Intrusul”, semnalând adevărata lipsa de compasiune în comunism, fiindcă una se vorbea și se promitea, și alta se făcea. Este un roman al înfrângerii regimului comunist: O lume nouă nu se construiește pe ură!”, concluziona personajul romanului.

Am prilejul să amintesc și cartea mea „Preaplinul tăcerilor” – „Viața în comunism” – despre care scriitorul ieșean Vasile Filip a scris: „Cartea te coboară cu picioarele pe pământ și te dumirește: ai în față un volum de proză, cu iz de analiză socială în haină de cronică istorică. O cronică realizată literar, însă, într-o manieră ceva mai rar folosită: dialogul (ca interviu). O convorbire lungă și foarte interesantă, sub raportul ideatic, în primul rând, dar și al viziunii obiective în care autoarea (ea însăși personaj al cărții) judecă un timp istoric în care parte subiectivă a fost”. „De remarcat faptul că radiografia pe care Vavila Popovici o face societății comuniste din perioada 1944-1989 are în vedere ansamblul acesteia, în cuprinzătoarea și condamnabila ei alcătuire. Experiența proprie este doar platforma. Este doar îndemnul. Este principalul argument al demersului. De unde și veridicitatea faptelor narate, dar și a stării mental-psihice în care se produce această admirabilă scriere”. (a se accesa website: www.vavilapopovici.com la Volume publicate – Preaplinul tăcerilor.

Intervin dese situații în viață noastră când avem nevoie de compasiune, ca o supremă mângâiere. Lumea a cunoscut și cunoaște mari dureri și suferințe. Războaiele cu dramele celor răniți și decedați, starea de instabilitate, foamea, teama, disperarea, bolile cu suferințe lăsate, pandemiile etc., față de care avem nevoie de multă compasiune, poate mai multă acum, decât în oricare moment al istoriei, fiindcă s-au acumulat diverse suferințe. Liderii acestei planete trebuie să fie pătrunși de acest sentiment al compasiunii și să acționeze în sensul ei binefăcător. Surprinzător este că nu toți oamenii știu să deosebească binele de rău; ei ar trebui să fie corect informați și educați, ca atunci când li se spune adevărul, să-l poată înțelege și să creadă în el. Numai astfel se poate ajunge la dreptate, la o ordine morală, la reluarea vieții religioase; numai astfel se va putea ieși din haosul în care am fost împinși. Să ne întrebăm cine dorește dispariția credinței și atacă capitalismul, în subsidiar dorind o societate nouă, un om nou (am mai auzit această dorință!), dorește socialism – antecamera comunismului de care habar nu au cum poate arăta în realitate? Să-i întrebe pe cei care l-au trăit! Nu se înțelege că numai prin încredere și iubire de patrie își pot salva țara de la gravul coborâș care se întrevede? Cine, din interiorul țării poate dori să vadă marea Americă, mai slăbită decât oricând? Doar niște oameni influențați de cei care doresc distrugerea Americii, oameni care, aș spune, după vorba românească – „li s-a urât cu binele”, sperând într-un bine care va fi tocmai dușmanul binelui. Consecințele necunoașterii și intoleranței nu pot fi decât dăunătoare vieții.

Mă gândesc la comunismul „importat” care a dominat unele țări, la „marele” Lenin care nu avea loc pentru sentimentul compasiunii în viața lui, și mărturisea odată, după ce fusese invitat să audieze „Appassionata” de Beethoven: „Nu pot să ascult muzică prea des. Mă face să vreau să spun lucruri drăguțe și stupide și să mângâi oamenii pe creștet… Însă acum trebuie să le dai în cap, să-i trăsnești fără milă”.

Pentru a avea sentimentul de profundă compasiune față de realitățile condiției umane din prezent,  orice om ar trebui să facă loc înțelegerii și bunătății în sufletul său. Sentimentul iubirii de sine, de semeni, de Patrie trebuie să-l călăuzească pe tot parcursul vieții și în toate spațiile în care viețuiește sau prin care trece și ajunge să se stabilească. Ar fi ca o recunoștință Celui care dăruiește timp și spațiu vieții sale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.