I-am pus mască bolnavei mele țări – deși n-o mai ajută la nimic – și am vrut s-o programez  la doctor. La un control. Cu coronavirusul ăsta nu-i de glumit, iar țara mea face parte din grupa de risc. E plină de comorbiditați…

Cum de m-am hotărât s-o duc la doctor? Simplu ! Prea i s-au accentuat simptomele, prea i s-au acutizat suferințele. Așadar, am decis s-o duc la un control amănunțit. La ce doctor? Nici eu nu știu. Puțini medici buni au mai rămas în țară. Și chiar și aceștia stau ascunși, de teama ca să nu li se pună în cârcă, din invidie, vini născocite, care să le dărâme carierele clădite o viață întreagă. Este și acesta , până la urmă, unul din simptomele de care vorbeam…

Am pus așadar mâna pe telefon și am sunat la unul din  spitalele acelea de renume, la care, dacă alegi să te tratezi, ajungi să vinzi pielea de pe tine, ba și pe cea a copiilor tăi, că e mai fragedă și mai valoroasă…

Mi-a răspuns o voce seacă. M-am recomandat și i-am spus că vreau să vin cu țara la control.

“- Are făcut testul COVID?” – m-a întrebat. Am încuviințat. A fost testată în toate felurile, țărișoara asta a mea, mă mir că mai rezistă… “-Ce simptome prezintă?” – a continuat aceeași voce seacă.

O  clipă cat o eternitate, am căzut pe gânduri…Cu ce să încep?…

I-am vorbit mai întâi despre starea generală de rău, care i s-a accentuat, de la un an la altul. Despre durerile de cap, pe care i le provoacă deciziile neinspirate ale celor ce-o “joacă” pe degete după cum vor ei , dar și despre starea de leșin pe care i-o induce fiecare măsură –  chipurile “bună”, dar îndreptată, în esență, împotriva sa. I-am vorbit despre amețelile pe care i le generează țării mele caruselul în care a fost cocoțată și care se tot rotește în van, lăsând binele pe margine și antrenând în mișcare toate relele și toți răii..

Apoi am amintit de hemoragia de ură, pe care o resimte țara mea prin toții porii săi : ura românilor contra români, ura altora împotriva noastră și a noastră împotriva tuturor ; ura conducătorilor fața de poporul lor, ura acestuia din urmă față de cei ce-i hotărăsc destinul.

“- Mai e ceva ! – mi-am amintit brusc. Notați, vă rog, cum își scuipă plămânii țara asta a mea, expectorând  in afara granițelor  tot ceea ce are ea mai bun , dar și mai rău, deopotrivă… Mai scrieți că îi lăcrimează ochii – și nu, nu e vorba de o alergie la ambrozie, ci la hoție, minciună, trădare,  fărădelege…”

…Văzând că femeia tace și notează conștiincios, am continuat, adăugând în plus că pe țara mea o dor și picioarele. Da, picioarele cu care și-ar dori să poată merge înainte, hotărât și sigur, si nu șontâc-șontâc…Doar că i s-a pus piedică de prea multe ori si are genunchii zdreliți de atâtea căzături.  Se mișcă greu și are frecvente pierderi de echilibru, de aceea , de multe ori ….o ajută străinii “să treacă strada”, chiar dacă ea nu vrea ( ca în bancul acela!) pentru că țara mea știe că nu e asta strada pe care trebuie să o traverseze și că nimic bun n-o așteaptă pe trotuarul celălalt…

Probleme cardiace? Cu siguranță, da. Are și din acestea, pentru că țara mea are inimă. Nu i-am luat tensiunea demult, dar tensiunile i le simt în fiecare zi, tot mai aproape de valorile letale. Inima îi bate neregulat, cand mai repede, orbită de furie, cand abia mai ticăie, împingându-și scârbită  trupul inert către o destinație care pare că nici  nu mai contează…

“- Are roșu-n gât?” – a venit întrebarea de la capătul celălalt al firului. “-Nu am reușit să văd, pentru că m-am ciocnit de limba ei încărcată. S-au adunat pe ea toate mizeriile slobozite pe gură de toți patriotarzii, cei cărora, de fapt, nu le pasă de nimic, decât de propria bunăstare.”

Am oftat…continuând să adun, în gând, semnele neliniștitoare constatate  la țara mea.

“- Vă rog să treceți acolo și faptul că are probleme la coloană. Nu și-o poate ține dreaptă , pentru că, nu-i așa?, coloana vertebrală a țării stă în suma coloanelor vertebrale ale tuturor celor ce-și spun români. Și care nu întotdeauna sunt drepte și ferme,  ci se pleacă mai mereu în fața intereselor altora sau în bătaia vântului…

…Dialogul a durat preț de o jumătate de oră, timp în care femeia a scris continuu. Vocea îi era din ce în ce mai stinsă. Deși nu era, probabil,  decât o simplă asistentă, la ghișeul de  “Programări”, cred că și-a dat seama că vorbim amândouă despre un …muribund. Că-i va fi greu să găsească medicul spre care să-mi îndrume pacientul și care să-l vindece. Sau măcar să-i amelioreze starea de sănătate…

“- Vă vom suna noi, să văd ce medic se va încumeta s-o preia, pentru investigații suplimentare. Cei mai buni, din păcate, nu mai sunt…” – au fost ultimele sale cuvinte.

I-am mulțumit și am închis. Nu pot spune că ușurată. Dimpotrivă : recapitulând, în gand,  simptomele, m-am îngrijorat și mai tare. Căci am  realizat că nu, în niciun caz nu e vorba de COVID…