GABRIEL LIICEANU: Există catedrale ale „mântuirii neamului”?

  Gabriel Liiceanu mai 20, 2016

Dacă în ultima vreme se revine mereu asupra acestui subiect, al Catedralei „Mântuirii Neamului”, înseamnă că tema ascunde în ea ceva grav, ceva așezat dincolo de patimi, de opțiuni de existență sau de judecăți aleatorii. Ceva care ține mai degrabă de adecvarea sau inadecvarea credinței creștine la propriul ei obiect. Eventual, de o gravă inadvertență. Vreau să spun că sintagma aceasta, „mântuirea neamului”, atinge însăși rădăcina învățăturii creștine, făcând să se ofilească planta adevăratei credințe.

1. Problema catedralei de care tot discutăm de o vreme încoace nu este în mod esențialnici cum e arhitectural gândită, nici dacă intră sau nu în concurență cu trufia și prostul-gust specifice unui faraonism de Bărăgan, nici din ce material trebuie făcută, nici dacă e firesc ca Biserica să folosească, în timpuri sărace, bani de la buget pentru a o înălța. Toate acestea se pot, desigur, discuta, dar esențialul, „creștinește” vorbind, este în altă parte: nu cumva numele „mântuirea neamului” este incompatibil cu învățătura creștină*, propunând în cele din urmă credincioșilor o adevărată erezie, zidită în fier și beton, a ortodoxiei autohtone? Adevărata problemă nu e „ce preferă Dumnezeu”, spațiile mari sau mici, lemnul sau betonul, ci ce „preferă” mântuirea în creștinism: Neamul oare? Sau individul și omenirea toată?

De nicăieri în Evanghelii nu rezultă că Isus a intrat în lume ca să mântuie un neam. În creștinism, mântuirea are în vedere asumarea de către Isus a naturii umane universale și ea îl privește pe fiecare individ în parte ca exemplar al acestei unice naturi. Persoana e cuanta credinței creștine, și nu neamul. Creștinismul creează spațiul individualului înlăuntrul unei umanități de semeni. Mântuirea nu are loc pe triburi, nu se petrece „la pachet”. Ea presupune „adunarea într-unul singur a fiilor lui Dumnezeu”, împrăștiați până atunci pe neamuri.

Desigur, ne putem pune întrebarea de ce atunci a avut nevoie creștinismul universalist de precedentul particularizat la un neam, cel al iudeilor? Nu cumva Dumnezeu apare de la bun început în separația unui singur neam, alegându-l pe acesta în dispreț și ruptură față de toate celelalte? Ei bine, când vorbim de „iudeo-creștinism”, avem în vedere faptul că prima propunere de unitate a omenirii în numele unui Dumnezeu unic și a unui Legământ care ne unifică în chinga unui comportament moral universal s-a făcut pe muntele Sinai. Dar legea iudaică nu se oprește la poporul iudeu. Ea este dată acolo pentru a

deveni iradiantă, „poporul ales” fiind doar rampa de lansare a unui mesaj menit să întâlnească – și să schimbe – omenirea toată. Iată-l pe Moise vorbind în fața iudeilor după ce Tablele au fost date: „Acum, Israele, ascultă legile și poruncile pe care vă învăț să le păziți. (…) Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor.” (Deuteronomul 4, 1-5)

Israelul e doar neamul bun conducător al Legământului cu Dumnezeu și de aceea el este, de la început, în mers către toate neamurile lumii. Predica de pe Munte nu va veni decât să împlinească și să universalizeze Legământul, să răspândească în lume ceea ce în primă instanță apare ca glorie a unui singur neam. Dar gloria aceasta, dată de măreția Legii, va deschide drumul către acel gest de universalizare, care a pariat pe cartea unificatoare a carității aflate în străfundurile oricărei ființe omenești. Creștinismul ajunge la mondializare pornind de la idiomaticul iudaic, absorbindu-l, împlinindu-l și lăsându-l în urmă. „Regimul particularității este regimul păgân al divinităților civice sau «naționale» – «zeii cetății» sau ai «neamurilor ».” Important este „gradientul universalului, sau al universalității crescânde – gradient al universalului ce rezumă pentru noi singurul sens al istoriei umane”.**

Din acest punct de vedere orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mântuirea (dar nu și cu istoria profană), „neamul” este un termen revolut. Căci splendoarea mesajului cristic vine deopotrivă dintr-o reducție originară și dintr-o fandare în viitor: înainte de a fi membru al unui neam, și după ce timpul istoriei va fi trecut, orice individ este un om în fața lui Dumnezeu, creat pe tiparul unic al asemănării cu El și născut de la bun început ca seamăn. În această ipostază a sa, el începe și sfârșește ca cetățean al unicei „cetăți divine” (civitas Dei). Mântuirea nu are în vedere decât revenirea viitoare la absorbția logicii seamănului într-un ocean universal de iubire.

După patruzeci de ani de absență, „celălat Noica”, Părintele Rafail, fiul filozofului, revine în țară. Pe 19 mai 1993, el răspunde invitației arhiereului-vicar al Episcopiei Dunării de Jos și are o întâlnire cu credincioșii în Catedrala episcopală din Galați. I se pun întrebări. Iată una dintre ele:

„Iubite Părinte Rafail, știu că ne vom mântui ca neam. Cum vedeți dumneavoastră, un român ortodox care viețuiește într-o mânăstire din Anglia, mântuirea ca neam?”

Și iată răspunsul Părintelui Rafail:

„Eu nu știu că ne vom mântui ca neam. Când spun aceasta, nu înseamnă că disprețuiesc originile noastre sau orice element al realității vieții noastre naționale. (…) Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. Poate că ești tătar, nu știu; cred că ești român, după cum ai întrebat, dar orișicine ai fi, tu ești cel care te mântuiești.

Trebuie trecut, totuși, dincolo de ceea ce ne limitează și ne desparte. Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. (…) Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un «cuib», ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic.”

Aceste cuvinte spun tot despre esența mântuirii. Îmi e greu să cred că adevărul lor le este străin înalților ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de la noi. Așa cum nu-mi pot imagina că ei nu știu că „mântuirea pe neamuri” a fost condamnată sub numele de etnofiletism (filetism naționalist) în Sinodul ortodox din 1872, organizat la Istanbul de Patriarhul Ecumenic Antim VI, ca erezie modernă a ortodoxiei: Biserica nu poate fi confundată cu destinul unei singure națiuni. Cu etnofiletismul, este vorba de ignorarea „întregii lumi creștine”, de punerea în paranteză a creștinătății de dragul unui singur neam.

Există, desigur, explicații pentru apariția acestei tendințe în sânul popoarelor est-europene creștine la sfârșitul secolului al XIX-lea. A fost  momentul în care, pe rând, ele și-au trăit ceasul de glorie al constituirii lor ca națiuni și ca state independente. Dar nu mai suntem în acel ceas al istoriei. Nu mai suntem într-o variantă de creștinism condamnată ca atare de un sinod ortodox în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani. Sau suntem, și atunci cu atât mai trist pentru noi. Și nu mai suntem nici în ceasul în care, la scurtă vreme după nașterea României Mari, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, propunea sintagma „catedrala mântuirii neamului” și alegea, între cinci locuri din capitală,  amplasamentul ei. Epoca naționalismelor, care la început de secol XX a ridicat popoare creștine unele împotriva altora, născând primul măcel planetar, nu mai e și epoca noastră. Așa cum nu mai e a noastră nici epoca naționalismelor interbelice. Patria mi-o iubesc astăzi ca bun cetățean, nu ca bun creștin. De vreme ce „neamul nostru se cheamă Cristos”, ca bun creștin mă-ndrept  către „Ierusalimul cel de sus”, „patria care vine, nu cea unde ne-am născut”. Educația națională se face la școală. La biserică se face educația creștină. A pune la baza cupolei bisericilor o friză tricoloră sau steagul țării să fluture în pridvorul bisericii la marile sărbători creștine este un gest revolut și, în esența lui religioasă, eretic.

Mi-aduc aminte de o emisiune TV de acum vreo zece ani. Un preot, care fusese înainte de ᾽90 la mânăstirea  Cozia și care, având de-a face cu turiști, dăduse și note informative la Securitate, este întrebat de ce o făcuse. Răspunsul lui a fost: „E-adevărat că am date note informative. Dar am dat numai despre străini, nu despre români de-ai noștri”. Îmi e greu să-mi reprezint, după această logică, turnurile catedralei Notre Dame de Paris ornate cu tricolorul francez, sau steagul german fluturând pe domul din Köln.
Neam este cuvântul „neaoș” românesc (de origine maghiară) pentru „națiune”, iar națiunea reprezintă totalitatea cetățenilor dintr-o țară care nu sunt neapărat nici credincioși, nici ortodocși cu toții. Neamul e omogen ca unitate a cetățenilor, nu ca unitate a creștinilor. Biserica nu mântuie cetățenii unui neam, ci pe creștini. Iar ca cetățean necreștin sau necredinios, nu pot fi mântuit cu forța.

2. Mai există un motiv, de astă dată strict contextual, pentru care sintagma „mântuirea neamului” nu pare să fie potrivită pentru catedrala ce stă să se ridice. E greu să nu-ți pui întrebarea, asistând la istoria construirii ei, dacă gesturile care au însoțit-o au fost sau nu compatibile cu mântuirea. În anii aceștia păcătoși ai „tranziției”, Biserica a bătut palma cu politicienii, amândouă entitățile – Biserica și politicienii – încălcând principiul separării Statului de Biserică, principiu care stă la baza oricărei democrații moderne. Conducerea Bisericii n-a pregetat ca, în preajma alegerilor, să se întâlnească cu prim-miniștri și guvernatori de Bancă și să coboare astfel în lumea pământească a politicii, exact acolo unde este opusul mântuirii, unde e locul patimilor, al intereselor lumești  și al erorii. Așa cum politicienii nu au pregetat să apeleze la preoți pentru a „sfinți” ministere, sedii de guverne și instituții de stat, să participe în mod ipocrit la hramuri și expuneri de moaște, pentru a câștiga sufragiile electoratului pios. Orice individ este liber, desigur, să-și sfințească mașina sau casa, dar instituțiile statului sunt laice prin esența lor, „sfântă” nefiind decât datoria civică pe care o au de a-i sluji pe cetățeni.

Singurul amestec benefic al Bisericii în „lumea de aici” ar fi fost să-și împlinească mandatul moral față de societate: n-ar fi fost rău ca, în loc să-i învețe pe copii la școală că dacă se uită duminica la film ajung în iad, să le bage mai degrabă în cap politicienilor că degeaba mângâie mătănii și se ung unii pe alții cu mir în sala Parlamentului. Ar fi fost bine să le spună că, atâta vreme cât vor jefui poporul român, au mai multe șanse să ajungă în iad decât niște adolescenți cu sufletele crude.

NOTE______________

* M-am încumetat să sugerez, într-o emisiune TV, că poate ar fi mai potrivit ca nume de catedrală autohtonă „Sfântul Andrei”, sau „Sfântul Petru”, sau „Sfântul Gheorghe”, așa cum faimoasa catedrală din Viena se cheamă „Sfântul Ștefan”.

** Pierre Manent, Metamorfozele cetății. Eseu despre dinamica Occidentului, traducere Mona Antohi, Humanitas, București, 2012, pp. 321 și 320

(de aici: http://www.contributors.ro/cultura/exista-catedrale-ale-„mantuirii-neamului”/)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s