Boris Marian: CAPCANELE, FERICIREA ȘI OMUL NEGRU

Boris Marian

Capcanele, fericirea și omul negru

Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în
dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia
unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire
a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII,
unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este

scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când
voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș
fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea
întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru.
Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest
om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar
putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea
tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că
natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este
programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme.
Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero,
Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar
mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că
educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea
sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile
rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face
rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele
faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate
îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu
fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au
avut prilejul s–și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să
vorbească.
*******************************************************************
 .
Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o
ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și
în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din
Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc,
răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar
visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog,
Satano, o ceașcă de cafea.
 .
Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și
nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de
alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei
microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine
atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea
cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai
fiu.
 .
Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin
tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară,
se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem
Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer
să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac
Bruderschaft.
 .
A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi
profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după
zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o
chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos
bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape
o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi
mereu îmi este ruşine şi plânse cu lacrimi diamantine.
BORIS MARIAN

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.