Tristețile lăcătuite în sufletele noastre le deschidem în fața icoanelor sau a cerului; de cele mai multe ori ele sunt însoțite de plâns înăbușit și de lacrimi.
Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni si multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.
Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.
Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. Și de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.
Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.
Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.
Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?”
Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.
Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”
Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina
________________
Revista ARMONIA - Saltmin Media 