VAVILA POPOVICI: Compania de dans PAUL TAYLOR

durham-performing-arts1-300x179Rimele și versificatorii pier… America își va justifica existența, dați-i timp…”

– Walt Whitman

   Directorul ADF – Jodee Nimerichter – preciza în cuvântul de deschidere a Festivalului din acest an, că ADF (Festivalul de Dans American) din 16 iunie – 30 iulie 2016 este a 83-a aniversare și a 39-a prezență în Durham – Carolina de Nord. Continue reading “VAVILA POPOVICI: Compania de dans PAUL TAYLOR”

Advertisements

Oameni si lacrimi

LacrimaTristețile lăcătuite în sufletele noastre le deschidem în fața icoanelor sau a cerului; de cele mai multe ori ele sunt însoțite de plâns înăbușit și de lacrimi.

Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni si multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Continue reading “Oameni si lacrimi”

„DIVIDE ET IMPERA!”

 Dezbina si stamanestePrin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.

Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe. Continue reading “„DIVIDE ET IMPERA!””

MAI SUNT OAMENI BUNI!

george-eliot-quotes-sayings-thoughts-language-witty-deepPrima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.

George Eliot

.

.   Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era pastor şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul. Vezi video in engleza: http://evenucandoit.blogspot.com/2013/02/homeless-man-returns-ring-accidentally.html Continue reading “MAI SUNT OAMENI BUNI!”

ÎNCURCATI ÎN SOCOTELI

Niciodata nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui razboi sau dupa o vânatoare” –

                                                                                                                   Georges Clemenceau

Zilele acestea mi-am amintit de un tablou care mi-a placut când am vizitat Muzeul National de Arta al României, tabloul pictorului de Octav Bancila, intitulat „Încurcat în socoteli”. Un scolar în fata unei table pe care este scrisa o înmultire: 249 x 87. Scolarul este descurajat, stapânit de un sentiment de neputinta, de neîncredere în sine, este depasit de problema unei înmultiri cu atâtea cifre!!, lasa capul în jos. Daca ne gândim, este reactia corecta a unul suflet curat, care prefera sa nu scoata nici un cuvânt, evidentiindu-se neputinta dar totodata sinceritatea copilului. El nu încearca sa fabuleze sau sa minta. El este onest. Desigur se simte detasat emotional de ceea ce se întâmpla cu el fata de ceilalti colegi din clasa. Pe de alta parte, de vina poate fi învatatorul scolii care nu a stiut sa-l învete, sau capul bietului baiat care nu a putut pricepe! Ce va face în viitor? Probabil învatatorul va avea mult de muncit cu el spre a nu ramâne repetent, a nu parasi clasa… Dar ceea ce ne intereseaza este reactia corecta a copilului, si în general a tuturor copiilor, de a fi incapabili sa înteleaga minciuna sau perfidia oamenilor, iar când se izbesc de ele, li se pare ca cei maturi vad lucrurile diferit de cum vad ei. Bunul simt înca îi ghideaza pe copii la acea vârsta frageda, dupa care intervine educatia prin care se încearca a-i face sa înteleaga ca trebuie sa discearna între adevar si minciuna, atentionându-i totodata asupra repercusiunilor respective. Încurcat în socoteli, bietul copil!

    În zilele noastre, vai!, citesc în ziar, un  licean de 16 ani dintr-un  cartier bucurestean se dovedeste a fi cel mai tânar votant din tara noastra. Presedinta sectiei de votare l-a primit cu bratele deschise, se mentioneaza în articol. I-a luat buletinul si l-a trecut pe o lista separata, desi CNP-ul si celelalte date probau clar vârsta tânarului. Si biatul a glumit: „N-au ce sa-mi faca pentru ca-s minor. Am fost la vot pentru ca asa a vrut muschii mei, ca-s mai smecher. Le-am demonstrat ca-s mai destept”. Iata factorul educational al tinerei sau, si mai tinerei generatii. De la cine iau exemplu toti acesti tineri?

Despre mizeria oamenilor maturi, incapabili, vanitosi, nesinceri, mincinosi, se poate vorbi mult. Când ai în fata astfel de indivizi simti ca te afli în fata unor case ruinate, din care cu greu s-ar mai putea reface ceva. Si te cuprinde sentimentul amaraciunii.

  Sa ne amintim de „simpaticul” Ghita Pristanda, personajul din piesa de teatru „O scrisoare pierduta” a lui Ion Luca Caragiale – comedie realista de moravuri sociale si politice, în care este ilustrata dorinta de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Caragiale a satirizat sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia si, pâna la urma, prostia omeneasca. Oamenii politici se agitau si pe atunci în campania electorala, se iscau conflicte între reprezentantii opozitiei – Catavencu si grupul „intelectualilor independenti” – si membrii partidului de guvernamânt – Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Brânzovenescu, personaje ridicole prin tot ceea ce spuneau si faceau.
Piesa s-a jucat prima oara în 1884. Iata a trecut aproape un secol si jumatate si politicienii vremurilor noastre manifesta aceleasi trasaturi de caracter. Se pare ca am trait si traim în aceeasi epoca caragialeasca, foarte putin altfel nuantata. S-au mai miscat niste „fluturi”, da, au mai batut din „aripi”, dar am ramas traitorii lumii lui Caragiale, o lume acum mai putin naiva si mult mai perfida!

  Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul slugarnicului, prezent în piesa de la început pâna la sfârsit în toate momentele cheie ale actiunii. El este ridicol, „Scrofulos la datorie”, constient ca trebuie sa-si serveasca seful, nu din constiinta datoriei, ci mai ales dintr-o etica sustinuta de interesul personal: „famelie mare, renumeratie mica, dupa buget”. Functionar servil, încalca legea din dispozitia superiorilor. Este dual, arogant sau umil, în functie de împrejurari, penduleaza cu o siretenie primitiva având ca scop propriul interes. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, se pune bine si cu Nae Catavencu în eventualitatea ca acestuia i-ar izbuti santajul; îl „perie” de câte ori are ocazie. Se preteaza la mici furtisaguri, ghidându-se dupa spusele nevestei: „Ghita, Ghita, pupa-l în bot si-i papa-i tot…”. Comicul situatiei este ilustrat în scena numararii steagurilor pe care ar fi trebuit sa le cumpere pentru a pavoaza orasul, în cinstea apropiatelor alegeri. Pristanda primeste bani pentru patruzeci si patru de steaguri, însa el cumpara numai „vreo paispce… cinspce”. Ca sa justifice modul de cum „a tras frumusel condeiul”, Pristanda numara steagurile arborate de câte doua ori si aduna gresit, numai ca sa-i iasa la socoteala patruzeci si patru: „Doua la primarie, optspce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci”. Ticul verbal precum cel „curat” frizeaza prostia, servilismul, facându-l penibil si ridicol: „curat misel”, „curat murdar” etc. Numele sau comic (atentie!) – Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si lipsit de personalitate; Pristanda articulat – pristandaua –  fiind un joc popular, caracterizat prin lipsa progresului, prin baterea pasului pe loc.

Oamenii legii au indicii ca numeroase persoane au votat de mai multe ori la referendum. Se mai specifica în ziare : „Pentru ca referendumul sa fie validat cu numarul de persoane care s-au prezentat la urne duminica, ar trebui ca din listele electorale pe baza carora s-a organizat acest scrutin sa dispara 1.374.412 de persoane. La urne s-au prezentat 8.459.052 persoane, ceea ce a reprezentat 46,24% din numarul celor înscrisi pe liste, adica 18.292.514. Pentru ca cei 8,45 de milioane de alegatori sa întruneasca majoritatea celor prezenti la vot, ar trebui ca numarul total al cetatenilor cu drept de vot sa se reduca la 16.918.102, ceea ce înseamna ca din listele actuale trebuie sa se evaporeze 1.374.412 de votanti.

Baiatul lui Bancila se încurcase la o înmultire, oamenii nostri maturi se încurca la adunari si scaderi. Încurcati în socoteli, mai sunt, Doamne! Si Pristanda le-ar spune: „Grea misie, misia de politai… Si conul Fanica cu coana Joitica mai stau sa-mi numere steagurile…

   De regula, se spune ca „minciuna se considera o actiune intentionata pentru a produce confuzie, a oferi false sperante, a determina o anume actiune sau a crea o anume stare intelectiva, sociala ori afectiva care serveste într-un fel sau altul mincinosului”.  Sunt minciuni spontane si minciuni premeditate. Despre minciunile premeditate se spune ca sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare si de neiertat.

  Capacitatea de a minti a fost observata de multa vreme în dezvoltarea umana. Toti filozofii au condamnat minciuna: „Când unul minte, compromite încrederea în societate”.

   Oare nu se poate renunta la minciuna si la ipocrizie? Si cum ar arata atunci societatea noastra? Sfintii Parinti ne învata ca minciuna demonica nu este opusul adevarului ci pervertirea acestuia. Doar cunoastem  celebra deviza folosita în politica „Scopul scuza mijloacele”, atribuita lui Machiavelli. Ori minciuna demonica se pare ca se suprapune perfect pe instinctele oamenilor. Iar „oamenii, mai ales în politica, se ghideaza nu dupa nevoi, ci dupa instincte…” Doar un pic de ratiune si demnitate ne trebuie pentru a întelege ca scopul nu poate scuza mijloacele.

Cu numai câtiva ani în urma scriam despre acest glont – minciuna -, din revolverele celor care lupta împotriva adevarului, într-un volum de versuri:

Minciuna sta cu toti la masa!/ Ne scaldam toti în minciuni;/ cu minciuni încercam/ sa ne salvam/ din încrengatura altor minciuni./ Adevarul nu ne mai este/ demult prieten!/ Ieri învatam dedublarea,/ obedienta,/ mimam prostia/ aparându-ne vulnerabilitatea,/ credinta./ Astazi,/ minciuna, obraznicia/ au devenit boli incurabile./ Fericirea – redusa la sex, hrana si-adapost./ Animalitate! Falsa fericire!/ Oare din ignoranta?/ Dintr-un melanj/ de credinta si necredinta?/ „Atotputernicii” repudiaza adevarul,/ când sunt descoperiti/ spun ca sunt greseli reparabile/ perpetuând în necugetari,/ în lipsa de demnitate./ Cu nesinceritatea, sovaiala/ si nascocirile lor,/ pot deveni „nebunii caselor noastre”,/ iar noi ne putem întoarce/ de unde ne-am saturat/ a mai fi.

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord

VREMEA ORGOLIILOR

Orgoliul se afla în noi ca o forta a raului.

Victor Hugo

De multe ori se identifica orgoliul cu mândria si este bine de separat acesti doi termeni. Orgoliul este definit conform Dictionarului: „Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa sociala; îngâmfare, vanitate, suficienta, trufie.”Între orgoliu si mândrie este uneori greu de stabilit granita si totusi ele difera, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate

Orgolios este cel ce se încapatâneaza sa aiba dreptate, doreste sa obtina puterea, se crede om performant, se lauda sau cerseste laude, este egocentric, egoist si fara credinta în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine si îi place compania oamenilor care îl flateaza.Nu suporta sa fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativa de a-l lamuri într-o problema, va fi sortita esecului. Cunoaste sau nu cunoaste, el crede ca stie totul, raspunsul lui va fi întotdeauna: „Stiu!”.

Omul orgolios nu poate si nici nu merita a fi iubit. Între el si ceilalti se creeaza o distanta, el vrând sa ramâna credincios imaginii false pe care si-a creat-o singur despre sine. O energie a raului din sufletul sau îi dirijeaza pasii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naste din egoism si teama de inferioritate. Individul ajunge sa urasca sau sa invidieze. Orgoliul atrage dupa sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stari malefice. Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stapânit de orgoliu.În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înaltimea pe care o asteapta altii de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul nu stie cine este cu adevarat, el este doar ceea ce se crede ca este, de aceea cu greu va accepta sa se schimbe vreodata. El nu stie sa fie recunoscator si nici sa ceara iertare daca a gresit. Orgoliul este numit „mândrie desarta” în Biblie, întrucât orgoliosii devin, în final, cei mai nefericiti oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor Salvador Dali, orgolios si imprevizibil, cum ajunsese sa se plimbe pe strazile New York-lui cu un clopotel, pe care îl folosea pentru a atrage atentia asupra sa; gândul ca ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca saracia si smerenia. Se mai spune ca atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur si simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaste dupa felul în care vrea, în orice împrejurare, sa aiba dreptate si sa le arate celor din jur ca ei, de fapt, gresesc. Vrea sa dea impresia ca numai el poate fi singurul detinator al adevarului, singurul câstigator.

Se spune ca orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitatii. El a stat si sta la originea marilor tulburari din viata sociala, a rivalitatii, urii si ranchiunei manifestate fata de altii; a dus la conflicte sociale, razboaie, datorita placerii, ambitiei pentru putere.

Orgoliul a însotit omenirea. Marile civilizatii, marile imperii nu au fost scutite de nasterea unor oameni orgoliosi care le-au condus destinele.

Ce se întâmpla când se întâlnesc doi oameni orgoliosi? Îsi ascut sabiile si se pregatesc de lupta, fiindca orgoliul presupune putere. Puterea nu corupe, dar ticalosii daca ajungîntr-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Tutea constatase ca „Politicul este legat de setea de putere”. Si ce este mai grav, oamenii orgoliosi sunt si încapatânati si odata porniti spre lupta, greu, aproape imposibil sa renunte. Lupta poate începe si un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câstiga!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitatile proprii. Omul mândru îsi cunoaste limitele, tine seama de bunul simt si se fereste a degenera în trufie sau orgoliu.Mândria, da, este o calitate! Sa constientizezi justa ta valoare, sa o porti cu modestie moderata: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi calcat în picioare de oamenii obraznici. Si, Doamne, cât de multi sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii si munca pe care o fac. Progresul unei societati se realizeaza iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o constientizeaza si pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Tutea si-a declarat dragostea pentru poporul sau cu urmatoarele cuvinte: „În grandoarea istorica a Poporului Român eu sânt o rotita invizibila. Dar sunt!”„Limba româna este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stanescu; „Pentru mine, România nu e doar o tara. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer sa mor în mocirla într-o Românie Mare decât sa mor în paradisul unei Românii mici” – Maresalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie si de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Batrân – personajul real al acestei creatii – este mândru nu pentru ca este voievod, ci pentru ca este domnitorul Tarii Românesti. El da dovada de modestie, dupa cum descrie poetul: „un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port”. Desi stia ca Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, domnitorul i se adreseaza cuviincios, dupa datina strabuna, dovedind ospitalitate si modestie, acestea fiind însusirile de seama ale poporului român: „Orice gând ai împarate, si oricum vei fi sosit,/ Cât suntem înca pe pace eu îti zic: bine-ai venit!” Când este vorba însa de închinarea tarii, el respinge cu demnitate pretentiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinarii, însa, Doamne, sa ne ierti…” Jignirilor aduse de Baiazid le raspunde tot cu demnitate si cu mândrie: „De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce-l privesti/ Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.” Sentimentele de mândrie si de dragoste fata de patrie, mai exprima în versurile: „Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/ iara tie dusman este/ Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste./N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Pe fruntea oamenilor care nu-si cunosclimitele –orgoliosii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest si întelept cugeta mult si înfaptuieste lucruri bune.

 Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

.

 

CABOTINUL SI MÂRLANUL

Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit! – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Focul pacatului si apa curata a virtutii

 Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”

Constantin Brâncusi

.

Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).

Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.

Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.

Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.

Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.

Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.

Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”

Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.

Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”

René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.

Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”

Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

 

Oameni si lacrimi

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

MIROS DE ÎNCEPUT, MIROS CURAT, PROASPAT, MIROS DE GHIOCEI, MIROSUL DRAGOSTEI – „DRAGOBETELE”

Vavila Popovici

.

Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.

 

Revarsare de Har în Biserica Baptista din Asheville, NC

O zi de sarbatoare si bucurie-

Botezul a 7 tineri nascuti din nou!

În data de 6 Noiembrie 2011 în orasul Asheville, NC – împlinind porunca Mântuitorului Isus Christos -, a avut loc oficierea actului de botez la sapte tineri (veniti din Republica MOLDOVA) din Biserica  Baptista „BETEL” din Asheville, NC.

Biserica din Asheville este  slujita de catre SIMION PLACINTA (pastor)  si  DANIEL HODUT (evanghelist). 

Informatii sumare despre tinerii care au îmbracat haina alba a botezului:

  • Georgeta Fulga, în vârsta de 27 de ani, venita de cca 1 an din Republica MOLDOVA, împreuna cu copilul si mama sa.

  • Mariana Coroban, în vârsta de 17 de ani, studenta în Asheville; este  împreuna cu parintii (Grigore si Lidia Coroban) si inca 3 frati;

  • Ioan Coroban, în vârsta de 19 de ani (fratele Marianei Coroban), este student în Asheville;

  • Diana Chistol, în vârsta de 15 de ani, eleva în Asheville; este  împreuna cu parintii (Ioan si Svetlana Chistol, muzicienii bisericii; mama fiind profesoara de muzica) si inca 3 frati;

  • Alina Spenache, în vârsta de 16 de ani, studenta în Asheville; este  împreuna cu parintii (Valer si Nina Spenache) si inca 6 frati;

  • Sergiu Batrincea, în vârsta de 21 de ani, student în Galati; parintii sunt în Republica Moldova, la Dubasari;

  • Denis Fala, în vârsta de 25 de ani,  venit de aproximativ 2 luni din R. Moldova; locuieste cu bunicii la Detroit; o tânara (Diana) s-a rugat insistent ca Domnul sa i se descopere si sa-l lumineze cu dragostea Jertfei Sale, ceea ce s-a si întâmplat!

 Tinerii candidati au fost pregatiti spiritual, învatând din Cuvântul Domnului sub calauzirea nemijlocita a Duhului Sfânt, în Biserica baptista Betel din Asheville-NC, sub îndrumarea plina de elan duhovnicesc a fratilor slujitori mentionati:

Simion Placinta, pastor în Biserica Baptista din Greenfield Massachusetts, oras situat la cca 900 mile distanta de Asheville.

Daniel Hodut, Evanghelist (împreuna slujitor cu Simion Placinta, sub calauzirea Duhului Sfânt) din Greer South Carolina, oras situat cca 60 mile departare de Asheville. Prin competente servicii de caticheza, Daniel Hodut, precum si prin aportul substantial al pastorului Simion Placinta, un devotat rob al lui Dumnezeu, au reusit sa comprime deseori distantele fata de Asheville-NC, pentru a fi împreuna cu cei care aveau nevoie de o buna îndrumare spre bratele strapunse si pline de nespusa dragoste ale Mântuitorului Isus Christos!

 Marea Sarbatoare  a fost placut ornamentata – îndeosebi de prezenta Domnul Isus si a Duhului Sfânt, vizibila acum în cele 7 suflete care au primit chemarea Sa la pocainta –, dar si de participarea mai multor grupuri de credinciosi din câteva biserici române (de crestini baptisti din America), însotiti de pastori sau lideri cu muzica.

Cronicarul a consemnat  participarea urmatorilor:

  • Viorel Clintoc, pastor la Biserica Baptista „Harul” din Akron (Ohio), împreuna cu fanfara dirijata de Florea Burca, si un grup de cântareti;

  • Ionica Pelea, pastor la Biserica Baptista din Charlotte, împreuna cu pastorul asistent si un grup din biserica care l-au ladat pe Domnul Vietii prin cântare;

  • Nelu Urs, pastor la Biserica Baptista din Hickory, împreuna cu majoritatea membrilor bisericii si Corul dirijat de pastorul asistent Iacob Brâncovan (la pian, Vica Netza);

  • Aurel Chiu, pastor la Biserica Baptista din Greenville, South Carolina;

  • Sandu Palaghia, pastor la Biserica Penticostala din Greer South Carolina;

  • Dumitru Capatâna, pastor la cea de a doua Biserica Baptista din Asheville-NC;

  • Florea Burca si Todorut Nistor, din Biserica Baptista Harul din Florida, împreuna cu familiile, fanfara si un grup de cântareti.

    Momentele care au jalonat Sarbatoarea

a) Marturii ale candidatilor la botez:

marturia lui Sergiu: e singurul din familia sa care a ajuns pe pamânt american; a remarcat versetul de aur al Bibliei, Ioan 3:16, sub umbrela caruia se odihneste acum: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”

marturia lui Denis:printr-o mare minune se afla în USA; a subliniat ca a fost cineva care i-a spus despre Jertfa lui Isus si ca s-a rugat pentru el continuu, pâna ce a înteles cuvântul si s-a hotarât sa intre în apa botezului; , si ca e lucrarea Duhului Sfânt la inima lui.

b) Cuvântul participantilor la botez:

  • Pastorii au avut câte un scurt cuvânt din partea Domnului de încurajare pentru candidatii la botez;

    Daniel Hodut a avut îndemnul din Psalmul 73: 23-25; 28, luând cuvinte pline de putere, de mari promisiuni pe cararea vietii, din partea celui care îsi face din Domnul locul lui de adapost:

    Însa eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreapta; ma vei calauzi cu sfatul Tau, apoi ma vei primi în slava. Pe cine altul am eu în cer în afara de Tine? Si pe pamânt nu-mi gasesc placerea în nimeni decât în Tine. (…) Cât pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale.”;

  • Pastorul Simion Placinta a vorbit din cartea Deuteronom, 27.9-11; 28.1-14; 30.11-14 si 19-20, subliniind idei si fapte de maxima importanta pentru candidatii la botez:

Voi, de-acum sunteti cineva! Daca ascultati de Domnul, binecuvântarile va vor însoti, asa cum sunt promise în Scriptura. Nu e mai presus de puterile voastre, promisiunile fiind facute de Dumnezeu.: Iata ca Eu sunt cu voi, pâna la sfârsitul veacurilor.. Dumnezeu ia azi ca martor Cerul si Pamântul pentru ceea ce promite El si pentru ceea ce declara candidatii la botez, credinta, pocainta si ca-l vor asculta si-L vor urma pe Domnul lor!

c) Pastorul Simion Placinta a împlinit  porunca cu fiecare, botezând candidatii (prin scufundare în apa, conform cu învatatura biblica, în prezenta martorilor vazuti si nevazuti), acestia marturisindu-si credinta in Isus Christos Domnul;

d) Pastorul Nelu Urs, a marturisit Cuvântul Domnului (CLICK AICI), cu tema: Importanta Botezului Biblic, folosind, ca suport al predicii, Efeseni, 4:5, „Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez.

A urmat actul biblic  “Rugaciunea si punerea mâinilor ” de catre ceata pastorilor prezenti (peste cei de curand intrati in turma Domnului Isus).

In final, in Biserica a avut loc Cina Domnului, prin participarea pentru prima data si a celor 7 tineri botezati.

Oficierea a fost încredintata pastorului Ionica Pelea care a citit textul din Matei, 26.26-29.

Sarbatoarea,  înaltatoare si plina de har divin,  s-a incheiat cu o Masa de dragoste (agapa) la care au participat majoritatea celor prezenti la aceasta mareata festivitate!

Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta în Hristos si care raspândeste prin noi, în orice loc, mireasma cunostintei Lui!


Revarsare de har la Hickory si Charlotte, NC

Serviciu comun de Inchinare si Celebrare a Creatorului Universului

Celebrarea credintei in Mantuitorul de catre crestinii români din North Carolina, USA

IN ZIUA DE GRATIE  18 SEPTEMBRIE  2011, la initiativa unui entuziast slujitor al Domnului Isus Cristos, Ken Tucker, s-a organizat Celebrarea Creatorului si Mantuitorului Nostru in bisericile baptiste din North Carolina, USA, in Hickory (dimineata) si in Charlotte (seara), in comun de catre crestinii romani baptisti si penticostali din aceasta frumoasa zona geografica unde Domnul a ingaduit sa se aseze pentru o vreme si o comunitate de romani!

Ken Tucker locuieste în Cluj si slujeste în biserica locala ca pastor în domeniul închinarii si muzicii; este de asemenea dirijor de cor de copii, tineri si adulti, interpret si compozitor. Ken provine din McComb, Mississippi si a absolvit Conservatorul Regal din Belgia, în specialitatea muzica de camera si pian. Este casatorit cu Laura si au patru copii: Alina, Ionut, Stefan si Ana Ruth.http://jubilate.ro

Mentionam si pastorii slujitori ai acestor biserici locale:

Nelu Urs si Iacob Brancovan, Biserica Baptista din Hickory;

Livius Percy si Ionica Pelea, Biserica Baptista din Charlotte;

Marius Covaci, Biserica Penticostala Betania din Huntersville;

Beni Bora, Biserica Penticostala Bethesda din Denver.

Duminica dimineata- Biserica din Hickory:

Textul biblic inspirational:“Cuvântul lui Hristos sa locuiasca din belsug în voi în toata întelepciunea. Învatati-va si sfatuiti-va unii pe altii cu psalmi, cu cântari de lauda si cu cântari duhovnicesti, cântând lui Dumnezeu cu multumire în inima voastra.” (Coloseni, 3.16)

Pentru timpul de lauda si inchinare prin cântare Ken Tucker a ales cu multa inspiratie cântari de lauda si cântari duhovnicesti, iar poporul adunat a cântat deseori alaturi de cor cu multa multumire si din toata inima.

Pentru motivarea deplina la inchinarea prin rugaciunea de lauda, vorbitorii au amintit un cuvânt binecunoscut din Apocalipsa 4.9-11:

Când aceste fapturi vii aduceau slava, cinste si multumiri Celui ce sedea pe scaunul de domnie si care este viu în vecii vecilor, cei douazeci si patru de batrâni cadeau înaintea Celui ce sedea pe scaunul de domnie si se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îsi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie si ziceau: „Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile si prin voia Ta stau în fiinta si au fost facut!”

Atât Ken Tucker, cât si pastorii, au presarat intre imnurile de inaltare a Numelui Celui ce este Vesnic Sfânt câte un scurt cuvânt de motivare si de lauda la adresa Mântuitorului nostru care este vrednic sa primeasca toata slava, cinstea si puterea, caci El a facut toate lucrurile si prin voia Sa stau în fiinta si au fost facute!

Predica pastorului Nelu Urs s-a directionat inspre provocarea la sfintenie, inchinare si partasie.

 Propovaduirea Cuvântului a fost inspirata din Coloseni 3.16 si s-a  subliniat importanta deosebita a  Cuvantului si  a cantarii in partasia crestina.

Duminica dupa-masa- Biserica din Charlotte:

Textul biblic inspirational: “daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara. ” (2 Cronici, 7.14)

Tema: Daca poporul Meu se va smeri (apoi vor veni si binecuvantarile)

Timpul a fost de inchinare prin cantarea de lauda si prin rugaciune, iar timpul de rugaciune, bine armonizat si delimitat de cantari inaltatoare a avut patru momente minunate:

– Rugaciunea de lauda (pentru promisiunile extraordinare facute de Domnul Dumnezeu);

– Rugaciunea de pocainta

– Rugaciune pentru bisericile romanesti;

– Rugaciunea pentru vindecarea tarii (USA si Romania) – de necredinta, de idolatrie, imoralitate, mandrie

Predica pastorului Livius Percy a fost o provocare la pocainta si a scos in evidenta nevoia noastra de a ne preda in intregime lui Dumnezeu.

“MULTUMIRI FIE ADUSE LUI DUMNEZEU PENTRU HARUL SAU NESPUS DE MARE.”