Vavila Popovici: CALEA ÎNTOARSĂ

Muntii Apalasi

Louisville (Kentucky) – Nashville – Knoxville (Tennessee) – Asheville (Carolina de Nord)

   Plecând din interesantul oraș Louisville, statul Kentucky, spre casă, am călătorit cu automobilul de-a lungul munților Appalachian mountains (Apalași), pe șoseaua care străbătea Smoky Mountains, statul Tennessee, până am ajuns la granița cu Carolina de Nord. Continue reading “Vavila Popovici: CALEA ÎNTOARSĂ”

VAVILA POPOVICI: Din Carolina de Nord în Kentucky

„Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea.” – Sfântul Augustin

   Am făcut o călătorie frumoasă și interesantă cu automobilul, din statul Carolina de Nord în statul Kentucky, trecând prin statele Virginia și Vest Virginia. În total 564 mile, adică 908 km. Continue reading “VAVILA POPOVICI: Din Carolina de Nord în Kentucky”

DESPRE ABSURD ȘI „BALLETUL PRELJOCAJ” – ADF 2014

Ballet Preljocaj -parts-i-ii- 4“Absurdul umple lumea.”

– Goethe

     Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului – arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia și altele. Tot ce ține de artă se adresează sensibilității omului – gândirii și sufletului. Continue reading “DESPRE ABSURD ȘI „BALLETUL PRELJOCAJ” – ADF 2014”

Oameni si lacrimi

LacrimaTristețile lăcătuite în sufletele noastre le deschidem în fața icoanelor sau a cerului; de cele mai multe ori ele sunt însoțite de plâns înăbușit și de lacrimi.

Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberează tensiuni si multă energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Continue reading “Oameni si lacrimi”

Desculti …la Hickory!

  

  .

  “Desculți” – “O Sărbătoare în cinstea Domnului”

.

Hickory, North Carolina, USA

.

Statisticile ne arată că un numar de  3,771 persoane de origine română (1113 născute în România) locuiesc în NC.

Hickory se află la aproximativ 180 de mile de capitala statului – Raleigh. Situat la aproape 60 de mile de Hickory, Charlotte este orasul cel mai mare si mai cunoscut din NC, un important centru bancar al Statelor Unite. Continue reading “Desculti …la Hickory!”

POLITETEA

                                                                              „Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”.

Voltaire

În aceste zile frumoase ale lunii septembrie, când vara si-a facut ultimele bagaje si a plecat tot „în calduri” fiind, iar nori nervosi viziteaza cerul dupa atâtea zile secetoase, iata ca evenimentele politice se succed, lumea se agita. Lupta politica devenita acerba în ultimele luni ale acestei veri fierbinti, a agitat spiritele si în Parlamentul European întrunit zilele acestea. Jurnalistii au catalogat atmosfera în diferite moduri, precum: „USL a exportat balacareala în Parlamentul European – Politica”, „Gâlceava de Dâmbovita la Strasbourg” etc. Mândria exagerata, lipsa de politete, si-au aratat fetele în luarile de cuvânt ale unor politicieni. Dupa tot bâlciul referendumului, minciunile si fariseismul multora, ar fi fost cazul sa se fi schimbat comportamentul într-unul de atentie cuvenita, analiza, dialog cuviincios, întelegere a situatiei si a se auzi, poate, eventuale scuze, pentru greselile pe care unii le-au facut. Sau asa cum se pomeneste în jargon stradal – definit ca „drog cu trimitere în realitatea paralela” -, sa fi avut „ciocul mai mic!” Dar, dimpotriva, s-au auzit învinuiri, ofense, buricari, din partea unor persoane care înteleg libertatea în felul lor, calcând în picioare parerile opuse dar si sfaturile celor care s-au integrat în conducerea destinului unei Europe unite, pentru care am optat si noi. Poate ar fi fost cazul ca naravul recent, cel al dezbinarii, sa nu-l fi dus acolo, departe de tara, sa fi spalat rufele întâi în familie. Poate mai multa politete nu ne-ar fi stricat? Vorba lui Nicolae Steinhardt: „Daca nu putem sa fim buni, sa încercam macar sa fim politicosi.

   Politetea este o atitudine, o disciplina a vietii care se învata. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseala, ipocrizie, cum afirma unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiinta, care înclina balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdarit, se manifesta grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie sa redevina un imperativ al societatii moderne, pentru ca regulile de convietuire sociala, principiile si normele de munca si comportare într-o societate libera, sa poata fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifica uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui sau.

Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fata de celalalt. Omul care a învatat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodata încrezator în fortele proprii si în buna-credinta a celorlalti.

Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitatii de a gasi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implica controlul instinctului barbar care salasluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler marturisea sincer: „Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natura a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefacatoare.

În aceasta idee, filozofii greci propovaduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselatoarea aparenta, ci stapânirea de sine ce duce la adevarata forta si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambigua dictata de instinct. „La orice ademenire exterioara raspunde cu o virtute interioara”, sfatuia Epictet. Omul trebuie sa-si fixeze un model de conduita, adica o regula si un comportament ideal, carora sa se conformeze atât în singuratatea lui, cât si între oameni. Este necesar sa cautam în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fata de cei care manifesta rea vointa cu privire la politete, fermitatea este justificata si chiar necesara.

Un om politicos este un om stapân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesiguranta, bâjbâiala, lipsa de fermitate sau dimpotriva – excesul ei. Sa ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?

Politetea trebuie aplicata în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seama si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrazare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifesta instinctual, îndemnând la calcarea în picioare a politetii, adica la nerespectarea regulilor de convietuire avute pâna acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistenta, vor sa schimbe în rau principiile care au condus societatea româneasca, pretuita cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din aceasta tara vin pe lume, ci si dupa nivelul spiritualitatii la care poporul nostru a izbutit  sa se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod sagalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit sa ne zapaceasca spiritul, cu problemele lui, cu ispravile lui.

Se stie bine ca din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blânda, este darnic, rabdator si încrezator în soarta lui si a tarii în care s-a nascut.

Credinta profunda a poporului nostru în menirea sa istorica trebuie sa reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost daruit de la natura. Ce i-a însufletit pe acei oameni traitori cândva, sa îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tarii! Si credinta nu i-a înselat, caci ceea ce era vesnic în tara noastra, „viaza si astazi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie sa se întâmple, iar oamenii sa se bucure de ele.

Trebuie gasite mijloacele prin care se poate realiza pacea interna. Vor fi preferate legile care sa decurga din idealuri frumoase. Gasirea de idealuri cât mai frumoase trebuie sa fie ocupatia cea mai nobila harazita omului pe pamânt; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, dupa cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie sa-si gaseasca locul oamenii care respecta idealurile poporului si care au credinta în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecata dreapta, caci orice judecata gresita ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, sa se înteleaga cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.

Sa nu ne iluzionam cu calitati exagerate, dar sa fim încrezatori în cele pe care le avem. Nu este bine nici sa ne deceptionam – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desavârsire din viata noastra. La ora actuala, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducatori si conducatorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depasit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urasc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fara Dumnezeu” cum se spune la noi, cei traiti în comunism si tinerii nascuti si educati în mod ateist.

Avem nevoie de o spiritualitate care sa scoata la lumina virtutile adevarate ale sufletului românesc, sa nu le îngroape printr-o vesnica blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru,  cunoscutele sale calitati. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.

Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutarelilor a trecut, fiecare popor ramâne sa-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iata ca aceasta „vreme a maimutarelilor” a reaparut si asistam la  un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifesta în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.

Credinta trebuie sa înfloreasca în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie sa fie si ei condusi de Dumnezeu, adica, atunci când iau o hotarâre, ea sa fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul sa se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tara, iar „razboaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune sociala bazata pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iata ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astazi ne conduc destinele. Dezbinarea continua nu poate aduce decât raul, degradarea.

Europa ne cerea si ne cere în continuare sa fim ceea ce suntem: „pe radacinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar sa respectam angajamentele facute, pentru a se putea auzi în final o frumoasa „simfonie”. Armonia porneste de la cetatenii fiecarei tari.

Nu este usor a construi o cladire dupa un proiect nou! Radacinile nu ni se vor putea smulge niciodata, fiindca ele sunt prea bine înfipte în pamântul tarii! Suntem la noi acasa! Un scriitor scria într-un articol de revista: „…Radacina actualei porniri antioccidentale se gaseste în mlastina national-comunismului…” Da, comunismul s-a naruit, dar mostenirea sa a ramas! Mai sunt, de ce sa nu recunoastem, cei în a caror minte sclerozata, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la rasarit!” Unde ne este gândirea clara, unde ne sunt aparatele de masura?

Starea de saracie nu ne da dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morala si pe credinta trebuie sa se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevarurile morale de origine divina fiind, ramân eterne, imuabile.

Si sa nu uitam nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

   *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *

 

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI


CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. B?rbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proza) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

 

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

VREMEA ORGOLIILOR

Orgoliul se afla în noi ca o forta a raului.

Victor Hugo

De multe ori se identifica orgoliul cu mândria si este bine de separat acesti doi termeni. Orgoliul este definit conform Dictionarului: „Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa sociala; îngâmfare, vanitate, suficienta, trufie.”Între orgoliu si mândrie este uneori greu de stabilit granita si totusi ele difera, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate

Orgolios este cel ce se încapatâneaza sa aiba dreptate, doreste sa obtina puterea, se crede om performant, se lauda sau cerseste laude, este egocentric, egoist si fara credinta în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine si îi place compania oamenilor care îl flateaza.Nu suporta sa fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativa de a-l lamuri într-o problema, va fi sortita esecului. Cunoaste sau nu cunoaste, el crede ca stie totul, raspunsul lui va fi întotdeauna: „Stiu!”.

Omul orgolios nu poate si nici nu merita a fi iubit. Între el si ceilalti se creeaza o distanta, el vrând sa ramâna credincios imaginii false pe care si-a creat-o singur despre sine. O energie a raului din sufletul sau îi dirijeaza pasii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naste din egoism si teama de inferioritate. Individul ajunge sa urasca sau sa invidieze. Orgoliul atrage dupa sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stari malefice. Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stapânit de orgoliu.În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înaltimea pe care o asteapta altii de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul nu stie cine este cu adevarat, el este doar ceea ce se crede ca este, de aceea cu greu va accepta sa se schimbe vreodata. El nu stie sa fie recunoscator si nici sa ceara iertare daca a gresit. Orgoliul este numit „mândrie desarta” în Biblie, întrucât orgoliosii devin, în final, cei mai nefericiti oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor Salvador Dali, orgolios si imprevizibil, cum ajunsese sa se plimbe pe strazile New York-lui cu un clopotel, pe care îl folosea pentru a atrage atentia asupra sa; gândul ca ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca saracia si smerenia. Se mai spune ca atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur si simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaste dupa felul în care vrea, în orice împrejurare, sa aiba dreptate si sa le arate celor din jur ca ei, de fapt, gresesc. Vrea sa dea impresia ca numai el poate fi singurul detinator al adevarului, singurul câstigator.

Se spune ca orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitatii. El a stat si sta la originea marilor tulburari din viata sociala, a rivalitatii, urii si ranchiunei manifestate fata de altii; a dus la conflicte sociale, razboaie, datorita placerii, ambitiei pentru putere.

Orgoliul a însotit omenirea. Marile civilizatii, marile imperii nu au fost scutite de nasterea unor oameni orgoliosi care le-au condus destinele.

Ce se întâmpla când se întâlnesc doi oameni orgoliosi? Îsi ascut sabiile si se pregatesc de lupta, fiindca orgoliul presupune putere. Puterea nu corupe, dar ticalosii daca ajungîntr-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Tutea constatase ca „Politicul este legat de setea de putere”. Si ce este mai grav, oamenii orgoliosi sunt si încapatânati si odata porniti spre lupta, greu, aproape imposibil sa renunte. Lupta poate începe si un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câstiga!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitatile proprii. Omul mândru îsi cunoaste limitele, tine seama de bunul simt si se fereste a degenera în trufie sau orgoliu.Mândria, da, este o calitate! Sa constientizezi justa ta valoare, sa o porti cu modestie moderata: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi calcat în picioare de oamenii obraznici. Si, Doamne, cât de multi sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii si munca pe care o fac. Progresul unei societati se realizeaza iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o constientizeaza si pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Tutea si-a declarat dragostea pentru poporul sau cu urmatoarele cuvinte: „În grandoarea istorica a Poporului Român eu sânt o rotita invizibila. Dar sunt!”„Limba româna este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stanescu; „Pentru mine, România nu e doar o tara. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer sa mor în mocirla într-o Românie Mare decât sa mor în paradisul unei Românii mici” – Maresalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie si de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Batrân – personajul real al acestei creatii – este mândru nu pentru ca este voievod, ci pentru ca este domnitorul Tarii Românesti. El da dovada de modestie, dupa cum descrie poetul: „un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port”. Desi stia ca Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, domnitorul i se adreseaza cuviincios, dupa datina strabuna, dovedind ospitalitate si modestie, acestea fiind însusirile de seama ale poporului român: „Orice gând ai împarate, si oricum vei fi sosit,/ Cât suntem înca pe pace eu îti zic: bine-ai venit!” Când este vorba însa de închinarea tarii, el respinge cu demnitate pretentiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinarii, însa, Doamne, sa ne ierti…” Jignirilor aduse de Baiazid le raspunde tot cu demnitate si cu mândrie: „De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce-l privesti/ Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.” Sentimentele de mândrie si de dragoste fata de patrie, mai exprima în versurile: „Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/ iara tie dusman este/ Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste./N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Pe fruntea oamenilor care nu-si cunosclimitele –orgoliosii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest si întelept cugeta mult si înfaptuieste lucruri bune.

 Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

.

 

CABOTINUL SI MÂRLANUL

Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit! – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Oameni si lacrimi

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

MIROS DE ÎNCEPUT, MIROS CURAT, PROASPAT, MIROS DE GHIOCEI, MIROSUL DRAGOSTEI – „DRAGOBETELE”

Vavila Popovici

.

Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.

 

Colind de Vavila Popovici

 

(Sa ninga, o, Doamne, sa ninga…

 

 

E rugamintea poetei Vavila Popovici, care-si doreste acea clipa când iubitul sa-i cânte-un colind, tristetea sa i-o alunge în seara splendida de-Ajun de Craciun…

                                                                                       N.red.)

 

   VAVILA POPOVICI, Raleigh, NC

 

Sa ninga!

(Colind)

 Sa ninga, iubite, sa ninga
în seara de – Ajun de Craciun,
o clipa nebuna te-aduca
la mine la usa sa suni.

Credea-voi ca sunt colindatori
si usa larg voi deschide-o
si tu-mi vei cânta un colind,
tristetea o vei ucide.

Sa ninga, o, Doamne, sa ninga
si tu prin troiene sa treci…
Hai vino, cânta-vom colinde,
vom spune atâtea povesti!

Sa ninga, iubite, sa ninga
în seara de-ajun de Craciun,
o clipa nebuna te-aduca
la mine la usa sa suni.

În casa e cald si e bine,
si bradul e plin cu astre,
prin fereastra vad fulgii zburând,
fulgii iubirilor noastre.

Sa ninga, o, Doamne, sa ninga…

 

Din volumul “Scrisori de departe”


„MASTER CORALE” – CAROLINA DE NORD

Vavila POPOVICI


Muzica este esenta ordinii, înaltând sufletul catre tot ce este mai bun, drept si frumos.”– 

                               Platon

 

O zi speciala – marti 13 decembrie 2011, ora 19:30, la Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh – Carolina de Nord, „Master Corale”( Corala din Carolina de Nord), prescurtat NCMC, a sustinut Concertul intitulat JOY OF THE SEASON.

O corala devenita performanta de peste 60 de ani, cu un cor format din 170 de voci ale Corului simfonic si 22 de voci ale Corului profesionist de camera. Directorul muzical Alfred E. Sturgis – în aceasta functie din anul 1993 -, este si dirijorul acestei Corale, colaborând în mod regulat cu orchestre simfonice, companii de opera, balet si productii artistice pentru diferite turnee.Corala este o formatie deosebita, cu un palmares impresionant si cu numeroase concerte sustinute de-a lungul timpului

Într-un studiu facut de Universitatea de Arte „George Enescu” din România, asupra corurilor americane, se mentioneaza ca aproape 28, 5 milioane adulti si copii sunt membri ai grupurile corale în SUA, observându-se faptul, ca participarea este mult mai activa decât în cadrul oricarei alte forme ale artei. Unul sau mai multi adulti din 15,6% au facut parte din cel putin un cor si din numarul total, aproximativ 45% din mai multe coruri. Studiul estimeaza de asemenea numarul corurilor în SUA ca fiind de 250.000, cântecul coral începând chiar în scoli. Aproximativ 70% din cei ce cânta azi într-o formatie, afirma faptul ca au cântat într-un cor când erau în scoala elementara sau medie. Peste jumatate din coristi admit ca au crescut într-o casa unde un membru al familiei cânta în mod regulat în cor. Aceste date statistice arata felul si rolul educatiei, precum si implicarea familiilor în arta, arata caramizile din care se zideste viata acelor copii si adulti, ajutându-i la formarea si consolidarea abilitatilor sociale, la implicarea în viata comunitatii

Lucrarile corale americane sunt deosebit de variate si bogate, la aceasta contribuind din plin si diversitatea surselor de inspiratie. Într-un text al coloniilor din Sud, nedatat, este scris: „Abia pot sa-mi stapânesc placerea pe care o simt când îi vad pe negrii cu psalmii si cartile de imnuri, nnd si ajutându-i pe ceilalti, începatori, sasi gaseasca locul, apoi cum toti izbucnesc într-un torent de armonie divina, capabil sa-i conduca în rai pe toti enoriasii”.

Concertul din ziua respectiva a inclus Corala, corul de Camera alcatuit din minunate voci – soprane, altiste, tenori si basi, precum si Grupul de suflatori ai instrumentelor de alama: Timothy Hudson si Dennis de Jong – 2 trompete, Robert Campbell – corn, David Wulfeck – trombon, Matt Ransom – tuba si John R. Beck – instrument de percutie. De asemeni ne-a încântat cu prezenta modesta si interpretarea de exceptie a acompaniamentului muzical, pianista Susan Mc. Claskey Lohnr.

Frumusetea repertoriului abordat, rafinamentul interpretarii, charisma si umorul dirijorului aparut din spatele salii, în chip de Mos Craciun, cu caciula si barba, strigând „Marry Cristmas!”, a facut ca publicul din sala plina, public iubitor al artei autentice de cea mai înalta calitate, sa se simta apropiat celor de pe scena, sa guste împreuna clipele de magie ale apropiatei Sarbatori a Craciunului. Scena era ornata cu crengi de brad, copac care-si pastreaza culoarea verde de-a lungul anului, ea simbolizând speranta vesnica a omenirii. Toate acele bradului arata spre cer, simbolizând gândurile omului care se întorc mereu înspre înalturi… De câte ori ne rugam, ridicam ochii spre cer… De unde altundeva ne poate veni ajutorul?

Programul Concertului s-a desfasurat în doua parti. Prima parte a debutat cu întreg ansamblu coral care a cântat „Merry Cristmas, Marry Cristmas” scrisa de John Williams (compozitor, pianist american n. în 1932) si Leslie Bricusse (compozitor si dramaturg englez n.1931), a continuat cu piesa „ Carolers’ Noel” interpretata de Corul de camera, „The Christmas Song” interpretata de suflatori, „Masters in This Hall” – de Corala si suflatorii instrumentelor de alama, apoi doua piese cântate de instrumentisti, doua de Corul de camera si s-a încheiat cu „Christus Natus est”, cântat de Corala si instrumentisti. Piesele au fost interpretate în limba lor originara. Asa am putut auzi: „Personent hodie”:Personent hodie/ voces puerulae,/ laudantes iucunde/ qui nobis est natus,/ summo Deo datus,/ et de virgineo ventre procreatus… Sau „Le sommeil de l’enfant Jesus”: Entre le boeuf et l’âne gris,/ Dort, dort, dort le petit fils. Si refrenul: Mille anges divins/ Mille séraphins,/ Volent à l’entour de ce Dieu d’amour…

În a doua parte a concertului am ascultat alte piese interpretate alternativ de formatiile muzicale, dar si împreuna, la care s-a adaugat spre final si Corul de copii cu glasurile lor îngeresti. Nu a lipsit din repertoriu nici zburdalnicul colind „Jingle Bells”. Ultimele doua piese ne-au emotionat în mod deosebit. Piesa „Joy to the World” a compozitorului si pianistului american Joseph Willcox Jenkind (n.1928) a integrat si pianul, ale carui corzi au sunat, în scurtele pauze ale Coralei, prin apasarea sensibila si delicata a degetelor pianistei, precum sunetul unui gingas clopotel, sa ne aminteasca venirea Sfintei Sarbatori a Craciunului.

Si piesa finala „Hallelujah”(Aleluia) a lui Händel, pur si simplu ne-a înaltat spiritualiceste.

Nu pot sa nu ma opresc si sa nu scriu câteva cuvinte despre acest mare compozitor. Contemporan cu Johan Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel s-a nascut în Germania în anul 1685 si a murit în 1759. A scris psalmi vocali-simfonici, eschivându-se cu timpul de sub înrâurirea stilului italian de opera. În ultimele decenii ale vietii a cultivat genul oratoriului (Saul, Messia, Iuda Macabeul etc.). A fost un improvizator stralucit, executând îndraznet si liber, plin de fantezie si patetism, unele parti ale pieselor, care alterneaza cu delicate ornamentatii, cu pagini sugestive.

Despre felul în care a compus corul „Aleluia”, Händel a spus: „Daca am fost în corpul meu sau în afara corpului meu când l – am scris, nu stiu. Numai Dumnezeu stie.”

Când a început, tot ansamblul, sa cânte piesa religioasa „Aleluia”, auditorii s-au sculat în picioare, omagiind în acest mod Sarbatoarea Craciunului, aducând totodata omagiu acestor artisti minunati, acestor formatiuni care au reusit sa ne produca emotii puternice, clipe de înaltare, o atmosfera luminoasa, acel sentiment uman exprimat prin rugaciune – dragostea de a aduce slava si multumire lui Dumnezeu, prin limbajul universal si atât de minunat care este MUZICA.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

CAROLINA BALLET

Seara de toamna frumoasa, calda, linistita, aici în Carolina de Nord. Sfârsit de octombrie. Cu-adevarat grait-a poetul:„Octombrie-a lasat pe dealuri/ Covoare galbene si rosii”…Masina alearga spre Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh. Câte o frunza ratacita prin vazduh cade, se rostogoleste pe sosea, maronie si moarta, confirmându-ne efemeritatea vietii. Eternitatea ne-o daruie doar cerul, cu luna – globul mare, auriu, împreuna cu astrele din jurul sau.

Astazi, 29 octombrie 2011, vom vedea spectacolul corpului de Balet din Carolina de Nord – „Carolina Ballet” -, sub egida directorului artistic Robert Weiss si al directorului executiv Lisa Jones, cu dansatori din diferite state ale Americii, multi nascuti în alte tari.

Programul este alcatuit din doua parti: Masca Mortii Rosii si Dracula. Am asociat imediat aceste titluri cu sarbatoarea din data de 31 octombrie – Halloween -, sarbatoare de origine celtica, pagâna, preluata de multe popoare din lumea occidentala, raspândita în secolul al XIX-lea, prin intermediul imigrantilor irlandezi din Statele Unite ale Americii.Celtii considerau ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate în aceasta zi, permitându-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii.Se decoreaza casele, se îmbraca copiii si tinerii în spiritul Halloween-ului. Este, aici în Statele Unite,o sarbatoare cu mare succes comercial.Sa speram ca tinerii si copiii nu-si vor forma gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta, în urma acestei sarbatori necrestinesti.

Prima parte a spectacolului de balet Masca Mortii Rosii este inspirata dupa poemul lui Edgar Allan Poe. În imaginatia poetului, Moartea Rosie este cea care „matura” orasele si satele Europei, în mod similar Mortii Negre (ciuma bubonica) a Evului Mediu.

Spectacolul începe cu Balul mascat în care Printul Prospero împreuna cu consoarta sa primesc invitati din rândul nobilimii, într-o provincie izolata a statului, sperând sa evite contagiunea. Printul are provizii pentru sase luni, timp în care pot scapa de plaga respectiva. Invitatii se simt bine, manânca, consuma bauturi, se plimba prin salile castelului, danseaza, muzica cânta, iar pe timpul desfasurarii dansului, ceasul bate ultimele ore, de la sase pâna la miezul noptii. Înainte de ultima bataie a ceasului apare o figura misterioasa, o masca pe care invitatii n-o recunosc; ei cred totusi ca este unul dintre invitati care pur si simplu practica un fel de joc cu ei. Timpul trece, mascatul nu-si dezvaluie identitatea, Printul se enerveaza si ordona ca nobilii sa-l captureze si sa termine cu acest joc. Este prins, i se da masca la o parte, ceasul bate ora miezului noptii, Moartea Rosie este demascata, contagiunea este facuta si în final toti invitatii mor.

Balul mascat, cu design-ul scenic, costumatia si luminile, creeaza senzatia unei lumi de basm, dansatorii executa diferite dansuri elegante. Distinctia, gratia si splendoarea baletului clasic se dezvaluie în executia acestor minunati dansatori ai acestei trupe de balet, cu piruete, salturi, mâini care vorbesc fara încetare…

Dupa pauza ne pregatim sa vedem cea de a doua parte a spectacolului – Dracula. Legenda care sta în spatele acestui dans este foarte interesanta, numele de Dracula amintind de Domnitorul Vlad Tepes (n.1431 la Sighisoara, loc aflat în zona dintre Câmpulung si Bran, considerat a fi inima zonei istorice a României), fost mare voievod cu grija de neam si de tara, dar pe care, vremurile de acum îl amintesc cu groaza si spaima. El nu a fost nici vampir, nici creatura supranaturala, dar povestile despre cruzimea sa sunt aproape de adevar. Castelul Bran, ridicat pe la 1300 de un cavaler teuton, cu atmosfera sumbra a coridoarelor întunecate si a numeroaselor curti interioare, cu fortificatii pe mai multe niveluri, cu urcusul întunecat, strâmt al scarilor, evoca mai mult decât orice castel din România mostenirea veacului lui Dracula.

Pentru a asigura ordinea în tara si a organiza cu succes apararea ei de primejdiile externe, Contele Dracula – Vlad Tepes – a recurs la o domnie autoritara, a impus supusilor sai virtutile de baza, cinstea si harnicia; necinstea (hotia), lenevia si viclenia fiind pedepsite cu asprime prin tragerea în teapa, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa astazi doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea. A fost un conducator cunoscut pentru sadismul sau, dar si venerat de români pentru ca a tinut piept Imperiului Otoman, fiind unul dintre cei mai crânceni dusmani ai turcilor. A fost respectat atât ca luptator cât si ca voievod ce nu tolera nedreptatea; el a început organizarea statului si a impus legi prin aplicarea pedepsei cu moartea si prin tragerea în teapa a tuturor celor ce erau considerati inamici: hotii, viclenii, lenesii, tradatorii, uzurpatorii saxoni. De aceea, si în zilele noastre, când se revolta românul, caruia îi place si poezia (doar românii s-au nascuti poeti!), când îsi da seama ca unii oameni au nevoie de un „tratament” special pentru a li se imprima celorlalti un comportament corect, pomenesc versurile lui Eminescu din Scrisoarea III: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,/ Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni! ”

Victor Hugo în „Legende de Siecles”, reda felul în care Vlad Tepes a întâmpinat armata sultanului Mahomed al II-lea venita sa cucereasca Tara Româneasca. Înaintând spre Târgoviste, ostenii armatei turcesti au fost îngroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, câmpii pârjolite, fântâni cu apa otravita si o imensa padure de cadavre. Îngroziti de mirosul cadavrelor prizonierilor turci înfipti în tepe, ofiterii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului.

Pentru noi românii însa, Vlad Tepes a ramas voievodul „în timpul caruia se putea bea apa din fântâna Cetatii Târgoviste, cu un pocal din aur masiv fara ca cineva sa-l fure”.Filozoful, economistul românPetre Tutea l-a caracterizat în modul urmator: „Vlad Tepes are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca a coborât morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. Asta-i voievod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!”

Viata lui este învaluita de mister si legenda, fara a se cunoaste prea bine unde se termina legenda pentru a lasa loc istoriei. De aceea a si fost ales de scriitorul Bram Stoker (1847-1912) ca erou principal al povestirii sale Dracula, aparuta în anul 1897 si care a facut ca multi oameni sa creada în ea si acum. Se banuieste ca scriitorul ar fi consultat la Biblioteca Regala din Londra o parte din gravurile sasesti din secolul al XV-lea, poate si cronicile medievale din colectiile de la British Museum, unde Vlad Tepes era prezentat ca un domnitor monstruos, sângeros, un vampir ce bea sânge de om, un mare amator de cruzimi. De asemenea, se mai crede ca ar fi avut acces si la volumul „History of Moldavia and Wallachia”, scris de un istoric austriac de origine germana, unde printul Valahiei este descris drept un tiran sângeros. De atunci, Transilvania adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri, devenit subiect a sute de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Bram Stoker povesteste cum Dracula, înfrânt de nenumarate ori de turci, a considerat ca bând sângele persoanei venite în vizita, un popor poate sa devina mai puternic. Autorul deapana povestea printre scrisori si jurnale a sase personaje principale, preocupat fiind de întelegerea întunericului, forta misterioasa care schimba viata.

Am divagat destul, asa ca voi prezenta sumar desfasurarea spectacolului de balet, inspirat dupa romanul lui Stoker, în spatele mitului vampirului ascunzându-se sentimente etern umane. Actiunea pe scena începe cu citirea povestii din jurnale si scrisori… John Seward este un medic stralucit avându-i prieteni pe Mina Harder si Lucy care prefera un frumos oras de pe coasta Angliei. Aici primesc vizita inopinata a lui Arthur Holmwood, logodnicul lui Lucy care calatoreste din Londra în Rusia cu vaporul, trecând si prin Varna, oras bulgaresc la malul Marii Negre. Apoi alearga de-a lungul coastei Whitby, ajungând la logodnica sa. În dimineata urmatoare Lucy se simte rau, doctorul Seward o examineaza, constata o mica întepatura la gât si decide s-o trimita profesorului sau dr. Van Helsing care studiaza ocultismul (ansamblu de conceptii si practici care proclama existenta în natura a unor forte supranaturale misterioase cu care ar putea comunica pretinsii initiati). Pe de alta parte, sotul Minei, avocatul Jonathan Harker pleaca în Transilvania sa vânda o proprietate din Londra lui Dracula. La scurt timp dupa începerea tranzactiei, Dracula realizeaza ca acesta nu mai sta mult timp, Harker cade sub vraja a trei surori „serpuitoare” (dans splendid cu nuanta erotica!) care îl ataca; scapa printr-un miracol cu viata, dar devine dement. La scurt timp dupa aceasta, dr. Seward începe sa faca fisa medicala a unui pacient bolnav mintal – Renfield -, care devine din ce în ce mai agitat (executa un dans extrem de interesant!), sugerând profetic ca este forta neagra a mâinii: „Stapânul este alaturi.” Dr. Van Helsing soseste s-o îngrijeasca pe Lucy. Banuieste prezenta unei creaturi a noptii, un vampir care face acest lucru si îi atârna un snur cu usturoi în jurul gâtului (ca mijloc de protectie contra vampirilor), gest vadit ocult. Puterea ei scade si Lucy moare. Arthur are inima zdrobita, Van Helsing convinge barbatul ca ei trebuie s-o urmeze pe Lucy în mormânt, pentru a-i elibera sufletul.

Johanes Herker întors din Londra dupa încercarea grea, se muta cu Mina la azilul doctorului Seward, în scopul însanatosirii ei. Încep amândoi sa analizeze problema, citesc scrisorile si compun un document pe masina ei de scris. Ea crede ca ceea ce a vândut barbatul ei lui Dracula este o alta proprietate chiar apropiata de azil. Barbatii o parasesc în cautarea demonului care i-a putut distruge pe toti. Pentru siguranta o lasa pe Mina acasa si… rezultatul e dezastruos.

Imaginatia scriitorilor, regizorilor, coregrafilor nu are limita. Ei gasesc noi modalitati de a folosi vampiri în povesti, având ca teme: iubirea, spaima dar si sexualitatea (din nefericire atât de abordata în aceste vremi!), curiozitatea continua fata de nemurire. Sfârsitul aici este lupta clasica dintre bine si rau, lupta omului vis-a vis de necunoastere, teme perpetue, profund umane, daca stam sa ne gândim. Si totul este bine… când se termina cu bine!

Solistii principali sunt dupa cum am spus din diferite tari, precum Timour Bourtasenkov (Printul Prospero) din Moldova. Rolul lui Van Helsing este interpretat de Marin Boieriu – maestru de balet cu studiile facute în România, tara sa de nastere, continuate apoi în Rusia, în cadrul baletului din Kirov. El a fost prezentat de The New York Time ca dansator principal al câtorva state ale Americii – Baletului din Miami, Baletului din Pennsylvania – si a Operei din Bucuresti (România).

Dansatorii au executat cu maiestrie miscarile plastice, ritmice, cu schimbul continuu si legat al pozitiilor artistice ale corpului uman, plutind pe valurile muzicii compozitorului american J. Mark Scearce (n.1960). Imaginile realizate în compozitia coregrafica ne-au emotionat prin figurile si miscarile executate: minunate piruete, sarituri. Ne-a impresionat tehnica desavârsita, gratia balerinilor si expresivitatea acestora.

La plecare priveam luna de pe cer si-mi spuneam: Da, omul are o nastere, o viata, un destin si o moarte, putina cunoastere si atât de multa necunoastere… Omul este creator de povesti… si mai sunt acesti artisti creatori, dansatori si interpreti ai personajelor de poveste, aducatori de umanism, de iluminari ale mintii, într-un spectacol, pe o scena, într-o societate materialista, consumista, individualista

Afara, bolta cereasca ne daruia farmecul si dimensiunea ei magica… Dansul frunzelor în lumina rece a lunii si a farurilor masinii, umanizau si ele singuratatea noptii.

Vavila Popovici, Carolina de Nord