Toate generatiile au ca datorie sacra sa transmita mai departe ideea ca Eminescu este, a fost si va ramane cel mai mare poet al nemului sau. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al romanilor, George Calinescu. De ce aceasta dorinta, acest indemn al sau? Pentru ca Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a nascut in vremuri de prefaceri spirituale, politice si economice, ci si sufletul insusi al poporului sau, chintesenta gandirii sale, dar si a lumii intregi, a fost sufletul impovarat de patima pentru dreptate, adevar si frumos, acele valori perene ale civilizatiei umane.

Eminescu este oricand actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decat oricare  el are intuitii de geniu, are taria expresiei poetice care poate fi comparata cu cea a diamantului. Daca azi scoala in general pare ca si-a incheiat misiunea, pentru ca elevii nu admit sa mai fie indrumati de mentori care le cer sa memoreze papagaliceste totul, dar acest lucru e reclamat si in alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de invatamant, vezi scrierile lui Ion Creanga, „Amintirile” sale despre ceasloave si formele pronumelor personale, scrieri din epoca moderna, daca azi elevii si profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu inseamna ca versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate in comentarii care par sofisticate si nesuferite pentru ca impun aceeasi metoda a memorarii; azi, ca si ieri, ca si maine, Eminescu este al nostru, al romanilor, dar e deopotriva al tuturor oamenilor de pe aceasta planeta, altfel de ce o indianca celebra, Amita Bhose ar fi avut atata daruire pentru opera sa, pentru intelegerea legaturii spirituale dintre India si Eminescu, dintre Tagore si Eminescu, dintre Budha si Eminescu.

O soarta de om deplin al culturii romane cum il caracteriza filosoful Constantin Noica, o soarta deloc favorabila pentru ca marile spirite nu au vocatia adaptabilitatii intr-o lume predominata de rau, copilului Eminescu i-au harazit astrele si ursitorile sa invete devreme limba lui Goethe, a lui Heine si Schiller, a lui Shopenhauer, Kant si Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernauti cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atat si prin viata sa si prin moartea care i-a deschis adolescentului portile cugetarii si ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de munca, alaturi de trupe de teatru ale unor mari artisti romani ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingandu-l deci si permitandu-i sa cunoasca marile valori ale literaturii dramatice de care toata viata sa va fi atras. Anii petrecuti la Viena si Berlin, ani de studiu si de munca, au fost incununati de rezultate pentru ca, desi nu a obtinut titlul de doctor in filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, asa cum proiectase mentorul sau Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce stia el cel mai bine, neintrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dictionar german-sanscrit, voind sa creeze unul roman-sanscrit, a inceput scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presa  mai ales, pentru ca daca i s-ar intocmi o carte de munca post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce inseamna nu neaparat ca era sarac, dar nici bogat, era un om de conditie modesta, dintr-o familie apartinand clasei sociale de mijloc a Romaniei, a Modovei la nastere, apoi a Romaniei din timpul lui Cuza si a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca si copist, ca secretar de agentie diplomatica a Romaniei la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iasi, ca profesor de logica la Institutul Academic de la Iasi, ca revizor scolar, ca ziarist si redactor-sef, pentru ca pe de o parte trebuia sa lucreze ca sa aiba din ce trai ca orice om, pe e alta parte aceasta era vocatia sa de om al literelor, al studiului cartilor, indeletnicire placuta, dar atat de nefolositoare dupa unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu si-a dorit, nici pomana nu voia de la nimeni, invatat de mic cu munca si cu lipsurile, nu a huzrit si nici nu a cheltuit banii aiurea prin carciumi, el a citit si a scris, a trudit pentru a intelege sensul existentei sale si a fiecaruia din noi ca indivizi si ca apartinatori ai poporului nostru, a trudit pentru a intelege si explica si altora sensul trecerii noastre prin viata si lume si ce trebuie sa facem ca acesta trecere sa fie una morala si demna.

Cum a murit, care a fost cauza mortii sale e atat e neimportant in contextul intelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifianta, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunosti cauza. Asemanarea lui cu Iisus nu e o blasfemie daca vom crede in teoria conspiratiei, a atentatului politic, daca avem acest curaj pentru ca nu prea il avem, preferam sa spunem ca a murit de sifilis sau de extenuare psihica datorata faptului ca nu stia sa traiasca echilibrat. Oare? Candva poate va fi cineva care sa elucideze si acest mister pe baza de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu ramane Eminul nostru iubit, eminenta nostra cenusie, etalonul de frumusete, adevar si dreptate pentru poporul nostru, reincarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmas al unui turc, Emin efendi sau Luceafarul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU
Constanta
15 ianuarie 2011