ADRIAN BOTEZ: DIN NOU, DESPRE „CAZUL MARIA TĂNASE”…

BAZAAR-septoct13_Maria-TanaseDIN NOU, DESPRE „CAZUL MARIA TĂNASE”…

Observăm că, după publicarea (pe ici, pe colo…) a articolului nostru “Câte ceva despre necesitatea moralităţii artistului în/prin Artă (epistolă)”, din 27 August 2015, în care afirmam, în cadrul unei comparaţii între modul cum şi-a slujit Patria, Neamul şi Sinea Spirituală o cântăreaţă portugheză, Amalia Rodrigues, şi modul cum a slujit aceste repere de valori naţional-spirituale – Maria Tănase: Din păcate, MARIA TĂNASE, cu o voce extraordinară (şi ea!), nu s-a înălţat la VALOAREA MORALĂ, cerută, imperios, unui Artist!”, se află oameni de foarte mare bună-credinţă, dar care nu sunt şi informaţi, până la un nivel cel puţin egal cu această bună-credinţă, care mă mustră, pentru acest “afront” adus Mariei Tănase şi…României! Continue reading “ADRIAN BOTEZ: DIN NOU, DESPRE „CAZUL MARIA TĂNASE”…”

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

GENIU NEPUSTIU – Exercitiu de adio

„Intotdeauna ajungem in locul in care suntem asteptati.”
Ovidiu Mircean.

Seminte de poem, colaje, ecourile umbrelor …

E bigamie sa doresti si dar
sa nu rodesti.
Doamne cata splendoare,
dar nu pentru orbi !
In satul smulgerii mele din
mierla indoliase un
curcubeu.
Durerea estetizeaza pentru
ca ii suntem gemeni.
Popor al meu nu mai ai loc
pentru sfintii inchisorilor.
Ecoul umbrei mele aude
cum suspina Dumnezeu.
Goliciunea nu e perversa,
hainele da .
Nu mila e samanta iubirii,
ci dorinta.
Soarele e acolo si noaptea.
Stelele nu le vezi din cauza
luminii.
In micul ecran e groapa
metafizicii.
Preacurvia nu e a trupului, ci
a duhului coborat: a inalta.
Sunt batran, nu mai sunt
gelos pe ingerul cazut.
La originea zborului, au
fost smulgerea si saltul.
Limba clopotului e captiva
ca golul lui.
Nu de legea lustratiei avem
nevoie, ci de legea
frustratiei.
Omul are obsesia orfaniei
la proportii cosmice.
Venerand un Tata Ceresc,
de fapt acuzam un incest
planetar?
Omul este extraterestru:
Creatorul nu e
pamantean…
Nu esti rob, deci nu fii
robot.
Otice taras infricosat, este o
insulta a Creatorului.
Din cugetul tau se plasmuie
visul si ti se daruie.
Artele, ca si religiile, sunt
de genul feminin.
Omul uitat in lume este
inger salbaticit.
Partea ta de noapte cheama
sfericitatea textului.
Traim inversand timpul…
Murim zilnic, asta facem.
Din sangele meu striga
sevele primordiale.
Cine stie sa sfideze uratul,
are inca zeu intact in el.
Pe cat mori, pe atat te
reumpli de viata.
In orgasm, iti aud electronii
cum sar de pe orbitele
stinse.
Toate poemele de azi sunt
orgasme sub – cuantice.
Oricum murim: sa murim
melodios.
Un infern pierdut nu e
paradisul cautat.
In sus si in jos se perindau
tipenii. Le dadeam cu mila
binete.
Veriga lipsa nu este ingerul,
ci femeia.
Pe luciul apei, se tanguie
delirul abisului.
Vei auzi prin cetate ca as fi
murit. Sa nu-i crezi.
Prin aceea ca timpul-spatiul
sunt circulare, tot ce a fost
va fi.
Adevarul nu trebuie
muscat, ci gustat.
Semintele rodiei se numara
cu limba…
In seminte e hermeneutica
divinului.
In fiece sambure, rabda
arborele vietii.
Prea multe cimitire pentru o
singura moarte.
Prima scriere a fost urma
pasarii pe omat…deodata
pierind.
Acolo unde varful flacarii
intra in cer, iese un suflet.
Totul este ceea ce
semnifica.
Nimic nu este decat gandit.
Inteligenta ta e umbra
luminii.
Metafora e logos strapuns.
Orice contact este un viol.
Inocenta este prudenta
mortii.
Cele mai multe injuraturi
sunt de mama:
o reminiscenta de
razboi?…
Fiinta face obsesii, care
nasc zei ambigui…
Zeilor canibali le e placuta
osanza.
Celor psihedelici, narcozele
si orgasmul.
Gene- erogene,
endocrinologie a crinilor …
Cand nu voi mai fi, voi fi.
La inceput a fost
muscatura, apoi a sublimat
in sarut…
Eugen Evu

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFARULUI

Toate generatiile au ca datorie sacra sa transmita mai departe ideea ca Eminescu este, a fost si va ramane cel mai mare poet al nemului sau. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al romanilor, George Calinescu. De ce aceasta dorinta, acest indemn al sau? Pentru ca Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a nascut in vremuri de prefaceri spirituale, politice si economice, ci si sufletul insusi al poporului sau, chintesenta gandirii sale, dar si a lumii intregi, a fost sufletul impovarat de patima pentru dreptate, adevar si frumos, acele valori perene ale civilizatiei umane.

Eminescu este oricand actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decat oricare  el are intuitii de geniu, are taria expresiei poetice care poate fi comparata cu cea a diamantului. Daca azi scoala in general pare ca si-a incheiat misiunea, pentru ca elevii nu admit sa mai fie indrumati de mentori care le cer sa memoreze papagaliceste totul, dar acest lucru e reclamat si in alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de invatamant, vezi scrierile lui Ion Creanga, „Amintirile” sale despre ceasloave si formele pronumelor personale, scrieri din epoca moderna, daca azi elevii si profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu inseamna ca versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate in comentarii care par sofisticate si nesuferite pentru ca impun aceeasi metoda a memorarii; azi, ca si ieri, ca si maine, Eminescu este al nostru, al romanilor, dar e deopotriva al tuturor oamenilor de pe aceasta planeta, altfel de ce o indianca celebra, Amita Bhose ar fi avut atata daruire pentru opera sa, pentru intelegerea legaturii spirituale dintre India si Eminescu, dintre Tagore si Eminescu, dintre Budha si Eminescu.

O soarta de om deplin al culturii romane cum il caracteriza filosoful Constantin Noica, o soarta deloc favorabila pentru ca marile spirite nu au vocatia adaptabilitatii intr-o lume predominata de rau, copilului Eminescu i-au harazit astrele si ursitorile sa invete devreme limba lui Goethe, a lui Heine si Schiller, a lui Shopenhauer, Kant si Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernauti cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atat si prin viata sa si prin moartea care i-a deschis adolescentului portile cugetarii si ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de munca, alaturi de trupe de teatru ale unor mari artisti romani ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingandu-l deci si permitandu-i sa cunoasca marile valori ale literaturii dramatice de care toata viata sa va fi atras. Anii petrecuti la Viena si Berlin, ani de studiu si de munca, au fost incununati de rezultate pentru ca, desi nu a obtinut titlul de doctor in filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, asa cum proiectase mentorul sau Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce stia el cel mai bine, neintrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dictionar german-sanscrit, voind sa creeze unul roman-sanscrit, a inceput scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presa  mai ales, pentru ca daca i s-ar intocmi o carte de munca post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce inseamna nu neaparat ca era sarac, dar nici bogat, era un om de conditie modesta, dintr-o familie apartinand clasei sociale de mijloc a Romaniei, a Modovei la nastere, apoi a Romaniei din timpul lui Cuza si a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca si copist, ca secretar de agentie diplomatica a Romaniei la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iasi, ca profesor de logica la Institutul Academic de la Iasi, ca revizor scolar, ca ziarist si redactor-sef, pentru ca pe de o parte trebuia sa lucreze ca sa aiba din ce trai ca orice om, pe e alta parte aceasta era vocatia sa de om al literelor, al studiului cartilor, indeletnicire placuta, dar atat de nefolositoare dupa unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu si-a dorit, nici pomana nu voia de la nimeni, invatat de mic cu munca si cu lipsurile, nu a huzrit si nici nu a cheltuit banii aiurea prin carciumi, el a citit si a scris, a trudit pentru a intelege sensul existentei sale si a fiecaruia din noi ca indivizi si ca apartinatori ai poporului nostru, a trudit pentru a intelege si explica si altora sensul trecerii noastre prin viata si lume si ce trebuie sa facem ca acesta trecere sa fie una morala si demna.

Cum a murit, care a fost cauza mortii sale e atat e neimportant in contextul intelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifianta, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunosti cauza. Asemanarea lui cu Iisus nu e o blasfemie daca vom crede in teoria conspiratiei, a atentatului politic, daca avem acest curaj pentru ca nu prea il avem, preferam sa spunem ca a murit de sifilis sau de extenuare psihica datorata faptului ca nu stia sa traiasca echilibrat. Oare? Candva poate va fi cineva care sa elucideze si acest mister pe baza de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu ramane Eminul nostru iubit, eminenta nostra cenusie, etalonul de frumusete, adevar si dreptate pentru poporul nostru, reincarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmas al unui turc, Emin efendi sau Luceafarul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU
Constanta
15 ianuarie 2011

ARCA EMINESCU

De multi ani ne-am obisnuit, aici, la Botosani, mai mult ca oriunde, ca dupa Sfintele Sarbatori ale Craciunului si Anului Nou, la doua saptamini, sa mai urmeze o sarbatoare. Nu inscrisa in calendarul religios ci in cel laic, dar avand aura solemna a unei praznuiri: ziua nasterii mucenicului spiritului romanesc Mihai Eminescu. Stiu familii de oameni simpli fara prea multe  pretentii de superioritate care, in aceasta zi se imbraca frumos si  cauta sa ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sarbatori aceasta. Pentru mine, personal, se  implinesc  decenii de cand resimt sincer si profund (si particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe intaia mare sarbatoare romaneasca a fiecarui an, fie ca m-a trimis destinul sa contribui la Ipotesti, la inceputurile praznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, in atatea si atatea chipuri si ipostaze, fie ca abia (daca) mai sunt invitata uneori la derularea ei, incaputa in zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce ma tot intreaba cum si de ce am ramas de atata vreme la Botosani cand ar fi existat atatea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot sa le raspund ca exact acesta a fost motivul principal care m-a tinut si m-a rechemat mereu aici: existenta acestor ciclice sarbatoriri ale nasterii si disparitiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le aseman in alocutiunile mele unui diametru in timp ce taie rotundul anului romanesc exact la jumatate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie si iunie.

Iar acum, in acest an  sarbatoarea e mai  aleasa ca oricand caci amintirea acelei zile geroase de iarna din miezul unui alt secol vine sa capete de-acum valente  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricarei mari sarbatori, la fel cum se rememoreaza  mereu si mereu povestea acelui miracol petrecut in urma cu peste doua milenii in Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum in miezul orasului prin care ne purtam pasii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul intruparii pruncului Mihai, al saptelea nascut al caminarului Gheorghe Eminovici si al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat in ziua de 21 Ghenari in cristelnita bisericii Uspenia – nas fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iurascu – si i-a inscris nasterea si botezul in mitrica anului 1850 la numarul 3 al primei pagini din registru, fara sa stie ca, scriind acele rinduri, consfinteste un act solemn de-o insemnatate unica pentru cultura romana. Caci, daca au existat si inca mai persista diferite variante privitoare la nasterea  viitorului poet de geniu, acel act scris in racoarea unei biserici ramane cel mai hotarator  pentru atestarea acelei nasteri  si, mai ales, pentru intemeierea  unei sarbatori laice dar foarte importante pentru spiritualitatea romaneasca pe care o praznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importanta sarbatoare nationala a culturii noastre.

Cate nu s-ar putea rememora acum! Cate lucruri de adanca semnificatie nu s-au petrecut in toti acesti ani  care au asternut cate un strat la temelia acesteii mari sarbatori! incepind cu evenimentele vietii atat de scurte dar atat de dense ale acelui om de exceptie!

Cate drumuri a parcurs el in zilele acelei vieti, cata cunoastere si misiune a asimilat el din  zestrea existenta a timpului de atunci, cata suferinta a indurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfa eoliana si, in special, cata valoare a creat mintea lui harazita sa strabata distante uriase in tot atatea clipe,  asa precum  se petrecea in imaginile sale despre parcurgerea fulgeratoare a cailor de mii de ani ale universului. Si nu se poate sa nu gasim inca in noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atat ar trebui innobilata la rang de catedrala! Caci ea este inainte de oricare alta, intaia catedrala a neamului nostru in care s-a crestinat cel ce-avea sa fie cel mai demn luptator si cea mai inalta constiinta a sa.

Trecand cu ochii mintii peste anii scursi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade sa ne pastram inca puterea de uimire si pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea inversunata pe care au desfasurat-o, dupa  sfarsirea vietii sale, oameni alesi, chemati parca de Dumnezeul acestui neam sa nu aiba liniste pana ce nu-si va fi insemnat fiecare rodul trudei sale intru luminarea si consolidarea operei si imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung sir, fatalmente incomplet in enumerarea sa, caci inca vor mai fi fiind multi trecuti in uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas inalt de sarbatoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost intaia si cea mai sustinuta instanta de consacrare si difuzare, al lui Ibraileanu care l-a comparat cu Goethe regretand scurtimea vietii sale fata de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un varf al al intregii spiritualitatii romanesti, nu numai al poeziei, al lui Calinescu, acela care a trudit la rostuirea marii carti despre viata si opera sa; al lui Leca Morariu, cernauteanul care si-a devotat viata studierii  biografiei sale in paginile primului (si vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a facut sa vibreze  auzul romanesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care si-a stors lumina ochilor pana la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Cretia si Dumitru Vatamaniuc (acesta mai planuind inca si la aceasta varsta nonagenara o noua organizare a Editiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murarasu, pe Zoe Dumitrescu Busulenga, ce-a stabilit filiatia germanica eminesciana, pe Amita Bhose, indianca fascinata de magia lui pana la a-si parasi patria si a veni sa traiasca, sa studieze si, vai, sa moara stupid  aici, in Romania pentru idolul sau Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a invatat romaneste ca sa inteleaga si sa reveleze lumii valoarea scrisului sau; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujena, vrednica membra a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevatie care, retrasa in Elvetia, scrie de multi ani carti  esentiale prin care il incadreaza pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fara sa se teama ca-l ridica prea sus.

Sa nu-l uitam nici pe blandul si tenacele Constantin Noica acela care a gasit in adancimea spiritului sau masura uriasa a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon si om deplin al intregii noastre culturii  si care a peregrinat ca un benedictin  ani in sir pe la inalte porti institutionale cerand peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Si tot aici, la Botosani, avea sa-si vada visul implinit datorita osardiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toti acesti trecuti in lumea umbrelor ) si altii; dar si pe acad. Eugen Simion, initiatorul  editiei Eminescu Manuscrise.  Si daca tot am pomenit numele unor botosaneni, sa nu-l uitam nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stancesti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a invatat  nu numai carte, dar si  ardoarea culturala care l-a determinat ca, timp de trei decenii, sa cerceteze locurile si documentele eminesciene  spre a imbogati patrimoniul de informatii util oricarei intreprinderi in domeniu, drept care mi-a fost si mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeala ipotesteana unde visam un Stradford romanesc si la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipotesti pe care am realizat-o in anii 70.

Poate un cuvant de pomenire merita si prea putin  cunoscutul Constantin Iordachescu, dascal, publicist si om de cultura botosanean care a militat mult pentru intemeierea muzeala eminesciana la Botosani, dar a fost si primul care a publicat sus pomenita mitrica de botez in presa centrala fiind (si)  de aceea citat de G. Calinescu in cartile sale. Mai pot fi pomeniti si eminescologul Mihai Dagan, trecut nevarstnic sub glie, ca si Augustin Z.N.Pop sau Ion Rosu, scotocitori pasionati ai biografiei eminesciene, dar si istoricul Academiei Romane, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentala panoplie a reprezentarii lui Eminescu in arta plastica, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca intr-o recluziune la Husi, da la lumina tulburatoare  carti despre viata si universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseste sa adanceasca mereu cu folos acest univers. Si inca destule nume au drept la consemnare in aceasta lista a devotiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasa ce completeaza cu sarg si competenta toate lacunele marii editii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-ntelese”, Constantin Cublesan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrarilor dedicate lui Eminescu in acesti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanta anilor berlinezi in viata poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propaga de ani buni opera eminesaciana in mediul ceh.

Si numarul celor ce-ar merita sa fie pomeniti  (vai, ce cuvant adanc si crestinesc!) acum, in ceas de solemna aniversare, ar putea continua inca mult, cu totii oferind, in masuri diferite desigur, pilda  unei devotiuni  depline inhamandu-se parca dintr-o inalta porunca la continuarea piramidei de spirit inaltata de Eminescu. Contemplandu-le exemplul, nu pot sa nu ma gandesc la filmele in care se arata cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa se inhame la construirea uriasei corabii ce trebuia sa salveze vietuitoarele pamantului, spunandu-i exact ce si cum sa faca spre a implini inalta porunca. Asa imi pare ca va fi primit, de pilda, Perpessicius strasnic indemn de-a-si dedica viata ca sa nu se piarda nedescifrate paginile Cartii eminescine.  Ridicandu-le numele in pomenire celor ce-au trudit si s-au devotat cu adevarat, fara nici un calcul sau interes personal, fara sa considere in mod deliberat o afacere personala profitabila sau un cistig de imagine si de orgoliu alaturarea de Eminescu (asa cum se intampla, din pacate, cu grabire tocmai unde ar trebui sa fie cea mai mare si mai competenta dedicare ¡) acum, in ceas inalt de contemplare a marii sanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevarat un act meritat  ce intregeste si potenteaza  miracolului eminescian.

Caci privind de la distanta perspectivei aceste lucruri, se contureaza imaginea tulburatoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intaiul si apoi pe toti acestialalti ce i-au consolidat si propovaduit lucrarea, ca pentru a se rostui si salva in aceasta Arca ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales in acest fel; ceva ce se va putea contempla in intregime abia in viitor; in orice caz,  ceva esential pentru  spiritualitatea, sufletul si destinul sau. Ceva ca un raspuns afirmativ la acea Rugaciune superba inaltata  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decat cantata caci este atat de muzicala incat cred ca si el, cel care canta atat de frumos, a rostit-o intonata, deopotriva ca pe o colinda, romanta si imn reliogios: „Inalta-ne, ne mantuie, din valul ce ne bantuie!”

In acest an pentru prima data,  acest lucru important pentru toti cei enumerati si pentru noi toti, este instituirea prin lege a zilei de nastere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Nationala a Culturii Romane

Lucia OLARU NENATl
Botosani
14 ianuarie 2011

Eminescu for Windows

Unele lucruri nu se schimba niciodata. De pilda, literatura buna. Si aceasta, in ciuda faptului ca secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei „belle-lettre” este sa pui in forma desavarsita trairi majore, mereu actuale, universal valabile, cu care sa se identifice, pe cat posibil, multi dintre cititori.
Talentul innascut nu are nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Cand esti facut pentru a scrie, nu te intereseaza moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru ca preaplinul nu-ti da pace, scrii pentru ca nu poti altfel, scrii pentru ca altfel nu-ti gasesti linistea. Multi autori marturisesc ca le poarta cineva mana, nevazut, imprumutandu-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depaseste talentul, cu un pas. El merge mai departe si modeleaza o lume noua, schimband insesi radacinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adapteaza la mase. Universul insusi pare sa-si potriveasca pasul dupa ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt insa creatorii de arta binecuvantati cu instinct pentru eternitate. Rasar sporadic, mult prea rar, strapungand regulile grabitei lumi caleidoscopice in care traim. Ne vine greu sa distingem intre esenta si flacon, intre captuseala si stofa, asaltati din toate partile de senzatii si informatii de „umplutura”. In acest context, e tangent la miracol momentul in care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam ca le nutrim doar noi. Nimic nu se compara cu satisfactia regasirii propriilor batai de inima intre copertele unei carti pastratoare de comori.
„Cazul” eminescian e parca facut pentru a ilustra acest adevar. Se spune, dealtfel, ca Eminescu ar fi cultivat o adevarata manie pentru perfectiune, cizeland si reformuland fiecare fragment, ducandu-l la limitele epuizarii. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continua sa emotioneze neintrerupt. Tineri sau varstnici, romani sau de alte natii, azi sau acum doua sute de ani, adeptii lui Eminescu cauta in randurile scrise de el, implinirea, raspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase in jurul poetului inca de pe vremea cand era redactor la „Timpul”, se perpetueaza ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse in treacat de-o aripa de fluture pasager.
E greu sa entuziasmezi un copil de scoala pentru lecturile „obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, in anii de liceu, cand invatam pe de rost Luceafarul – nu fara placere, dar nici cu prea multa tragere de inima – nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stanesciene. Ne intreceam, pe atunci, imitand inventivitatea vesela a lui Marin Sorescu, citeam „Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale „in-Flacara-tului” Adrian Paunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe locul sau meritat, de „clasic”. Romantismul sau declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, in tenisi albi. Erau vremuri in care autoritatea centrala impunea, prin programele scolare, un ghiveci de scriitori, nu intotdeauna valorosi. Copilul care crestea in noi privea circumspect si cu bagare de seama devalmasia proletcultista si se rezuma sa adune impresii, pentru a-si forma mai tarziu o parere proprie. Abia dupa depasirea etapei „cool”, de la distanta unor ani, ochiul spalat de constrangerile din afara descopera deliciile binecuvantatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele in proza, transmise din mana in mana prin internet, care releva o cu totul alta natura a Luceafarului nostru, mai de zi cu zi, mai cotidian. Articolele sale critice la adresa societatii romanesti in plina schimbare, descrierea detaliata a lipsei de integritate a unor politicieni socheaza prin actualitate, de parca ar fi scrise chiar acum. Nu intamplator, personalitatea unica a Omului Mihai Eminescu depaseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le servisera activistii zelosi, interpretand „Imparat si Proletar” ca pe un indemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului intre ciocan si nicovala, cu pareri proprii pe teme de salvare nationala, nu e o raritate nici in zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Paunescu, la fel, ne pune in incurcatura.
Mihai Eminescu nu a facut niciodata un secret din orientarea sa vadita de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetari. Crestina, budista, agnostica sau ateista, natura interioara a artistului Mihai Eminescu ramane ambigua si deschisa spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incerta a fost interpretata de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare ca adeptii complotului politic pun si astazi sub semnul intrebarii conditiile suspecte ale mortii sale, in urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede ca autorul atator articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsa de adversari politici.
In calitate de amatoare de literatura fara pretentii de exegeza profesionista, fac primul pas in directia improspatarii amintirii, deschizand calculatorul. Poate din cauza ca ne aflam pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru ca am acumulat experienta intre timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe masura ce rasfoiesc paginile virtuale intocmite in limbi straine. Constat cu stupoare ca exista un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesa in foi etajate, pe ecranul din fata mea se „coace” o paine cu straturi suprapuse. Sa fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat in forme diferite? Ce tarziu acum, toana mea de moment se transforma intr-o cercetare pasionanta, plina de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerandu-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, parintele incontestabil al limbii romane moderne, sunt diferente de nuanta de la un site la altul. Englezii il interpreteaza pe Iorga in felul lor inedit, traducand, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, caci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului disparut prematur.
Wikipedia germana pune accent pe formarea sa prin scoli de limba germana, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uita sa mentioneze ca Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiilor facilitate de generosul sau mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonandu-le in stil atat de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii prefera sa dezvolte latura sa patriotica, de istoric si publicist, si cea a angajamentului sau in plan politic, pentru unitatea nationala. Aflu lucruri pe care poate le-am invatat pe vremuri, dar care, probabil, nu mi s-au parut demne de memorat. Anume, ca poetul a asistat la cursurile Universitatii din Viena, cunoscand acolo alti tineri din provinciile vorbitorilor de limba romana, inflacarandu-se alaturi de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar ca n-a legat prietenii serioase cu nimeni din randul celorlalte nationalitati. Si mai citesc ca primele scoli frecventate au fost cu predare in limba germana si ca studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fara intentia de a-i stirbi aura, simpla asemanare dintre tineretea sa si preocuparile tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Exista si acum tineri romani care asista „extraordinar” pe la cursuri din strainatate, pentru ca nu li se echivaleaza anii de studii acumulati in tara (deci, nu sunt studenti cu inmatriculare „ordinara”). Multi se ocupa in paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut ca, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regasi pe cai asa de ocolite amintirea lecturii cartii lui Adrian Paunescu „De la Barca la Viena”! Pe vremea cand o citeam si talmaceam infrigurata sensul ascuns al frazelor cenzurate, insasi ideea ca as putea vizita candva eu insami capitala Austriei parea o himera.
Undeva, la Viena, trebuie sa se fi produs si teribila fractura din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu daca e importanta cauza, dar e cert ca de pe acum incepe sa se modeleze personalitatea celui care va fi „fericit, ca artist, nefericit, ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama intalnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degraba predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristica familiei Eminovici. Cert este ca, incepand cu Viena, Eminescu devine melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, inclinat spre critica. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misogine, antisemite si extremiste ii apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefireasca a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile – „nici diplome, nici pozitii, nici casatorie sau avere” – devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se contureaza incepand de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostinta cu autorul poemului „Venera si Madona”, Iacob Negruzzi calatoreste la Viena. Va marturisi mai tarziu ca, in cafeneaua vieneza, Eminescu era vizibil de la distanta, cu profil romantic, parul lung si privirea pierduta in melancolie.
Gasesc cu groaza pe un site german de referinta poezia „Siehst Du den Stern“, scrisa de poetul elvetian Gottfried Keller si raman inmarmurita de frapanta asemanare cu preferata mea „La steaua”. Aflu ca versiunea eminesciana este o prelucrare dupa originalul din limba germana. Ma doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusetea poeziei si nici meritul celui care ne-a facut-o accesibila, fara sa faca un secret din faptul ca a tradus. Oare cate alte detalii, de care nu am avut cunostinta pana acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uita sa mentioneze amanuntul picant precum ca singurul onorar primit vreodata de Eminescu pentru o opera literara a fost suma modesta din partea revistei „Familia”, in 1883 (tarziu!), la publicarea catorva poezii (printre altele „Adio”, „Si daca…”, „Pe langa plopii fara sot”).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa il desemneaza pe Mihai Eminescu distinsul profesor doctor Ernst Ostercamp de la Universitatea Humbolt din Berlin. Cata dreptate are! Nu pentru ca Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa exista deja in peste 60 de limbi. Mai degraba pentru ca el vine din alta lume decat cea a autorilor moderni occidentali. Cum sa nu-l aprecieze reputatul critic german, daca pana si adresa Institutului de Literatura din Berlin, cel pe care il dirijeaza domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va sa zica. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna – era si pe vremea sederii acolo a studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta insasi a romantismului eminescian, sunt simbolul sau celebru. Parca aud vocea vibranta a lui Nichita Stanescu marturisind ca, de cand l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe langa un tei inflorit fara sa se patrunda de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” ma intampina pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre apartenenta sa la o societate secreta, care urmarea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor romanilor. Probabil, o trimitere la societatea „Orient”, din care faceau parte o suma de intelectuali entuziasti, dedicati promovarii pe atunci inca tinerei limbi romane. Numeroasele sale deplasari, ca si turneele cu echipele de teatru, in scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de romani par a veni in sprijinul acestei teze. In fond, unitatea limbii si cea geografica sau politica nu sunt altceva decat fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie, de altfel, ca Eminescu a reactionat puternic la Razboiul Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnand impartirea din final, odata cu recunoasterea independentei – ciopartirea atat de nedreapta pentru Basarabia.
Exprimat in termeni spanioli, angajamentul sau patriotic adopta pe alocuri rezonante miscatoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarca faptul ca publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu editoriale, scriind pana la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, cateva din paginile in franceza despre Eminescu pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatica. Nimic surprinzator pentru patria lui Molière. Mai putin se mentioneaza piesele sale, cat amanuntele biografice legate de scena. Incepand cu renuntarea la scoala si plecarea in lume la 17 ani, alaturi de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent in viata sa. Mai tarziu, proiectul de traducere din germana a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea sa-i ocupe mult timp, pentru ca in final sa ramana neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a vazut adesea ca un actor intr-o piesa de teatru complexa.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul intrebarii data reala a nasterii copilului Mihail Eminovici. Daca ar fi sa dam crezare inmatricularii la scoala (unde avea sa-l aiba ca dascal pe neuitatul Aron Pumnul), poetul s-ar fi nascut in decembrie 1849, si nu in ianuarie 1850. Corectura facuta pe baza marturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsita de importanta, dar inexactitatea poate crea dificultati la ocazii jubiliare.
Un impatimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limba engleza, gaseste nimerit sa vorbeasca despre comportamentul si psihologia fascinanta a lui Eminescu. I. L. Caragiale il vedea intr-o continua oscilatie, intre introvertit (visator, neinteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic sa guste paharul pana la fund). In schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic caruia ii datoram recunoasterea lui Eminescu in intregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinandu-l si ajutandu-l sa iasa din atatea impasuri, sublinia indeosebi latura comunicativa a geniului, capacitatea sa nestavilita de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizandu-i.
Acelasi autor panbritanic, indragostit, precum se vede, de dedesubturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune in tema cu prietenia neconditionata care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creanga, ideal de fraternitate perpetuat realmente pana la moarte. Cert este ca, atat Creanga, cat si Eminescu au murit in acelasi an, ca dealtfel si legendara iubire neimplinita, Veronica Micle. In viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle ramane un vesnic mister: Eminescu insusi a refuzat sa faca pasul final spre implinirea ei, in anii in care iubita – vaduva – ii devenise perfect accesibila, dedicandu-i-se cu atata devotament. Retin din acest site ca, fara Eminescu, nu am fi avut Ion Creanga si nu ma pot opri sa nu remarc ce saraca ar fi ramas copilaria mea fara „Amintiri”. Invatatorul Ion Creanga ar fi ramas un simplu dascal de tara daca nu l-ar fi intalnit pe Eminescu si nu s-ar fi lasat convins sa scrie si sa ia contact cu „Junimea”.
Nu ma surprinde prezenta unui bust Eminescian intr-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc ca nu ma asteptam sa-l aflu tocmai in Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alaturi de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt venerati impreuna, ca doua laturi ale aceleiasi geniale sensibilitati, simbol al universalitatii idealurilor inalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Ma dau la o parte de la calculator si incerc sa compun in minte un Eminescu pe cat posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascineaza in continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” numele cu rezonanta mai neaosa romaneasca, de Eminescu, intr-o vreme cand „romaneste” era ceva exotic, nebulos. Daca as trage linie dedesubt, as scrie, poate, sub OM, ca motto, in rezumat, cuvantul „curaj”, pentru ca s-a incumetat nu doar sa creada in idealurile sale, ci s-a si pus in slujba lor. Fara garantia ca ele ar fi corecte, dar tot mai bine decat optiunea de neimplicare, atat de raspandita.
Sub POET, as pune mai intai „geniu”, iar apoi „trist”. E rau? E bine? Ce-ar zice „Luceafarul”, opera despre care se spune ca merge cu inspiratia pana inapoi, la Upanisade? Caut intr-o carte de filozofie din Orient si dau peste un pasaj care imi da de gandit: „Multi oameni confunda veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentana e baza fericirii adevarate. Poftele sporadice se duc si vin, placerea provocata de stingerea lor e de scurta durata. Fericit esti cand ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce traiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura baza viabila de fericire trainica. Poti fi trist, daca asa te simti, pe moment. Neopunandu-te propriei tale naturi, lasandu-te in voia tristetii care te cuprinde, fara sa o maschezi, fara s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei intelege ca e si ea trecatoare. Totul este sa ramai fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimba esenta substantei pe care o porti in samburele tau. Poti fi trist si fericit in acelasi timp. Nu e o contradictie”.
Sperand ca Eminescu a fost fericit, in ciuda tristetii care l-a insotit mereu pana la finalizarea destinului sau, ii multumesc in gand pentru imensa comoara de spirit pe care ne-o lasa si nu-mi ramane decat sa-i doresc odihna lina intru fericire trista.
noiembrie 2010
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa

TEOHAR MIHADAS: „L-AM PURTAT PE UMERI PE LUCIAN BLAGA“

Interviu realizat de I. OPRISAN

I. OPRISAN: Mult stimate domnule Mihadas, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu sa-mi indice cîteva dintre personalitatile clujene la care as putea apela spre a afla unele aspecte mai putin cunoscute despre ultima perioada a vietii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastra, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima data cînd numele dumneavoastra era asociat cu cel al filosofului. În ce relatii v-ati aflat, de fapt, cu poetul si în ce împrejurari l-ati cunoscut?

Teohar MIHADAS: Întîi si întîi multumesc, si pe aceasta cale lui D.R. Popescu pentru ca „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-ati rugat sa va indice cîteva personalitati care sa raspunda la întrebarile dumneavoastra despre Lucian Blaga.

Relatiile dintre mine si poet erau acelea dintre adorator catre adorat. Eu ma duceam înspre el cu toata fervoarea celui îndragostit de frumusetile poeziei si ale întelepciunii, iar el ma primea cu generozitatea proprie adevaratei poezii si filosofii. Erau adevarate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Traiam starea de fericire a unui neofit în fata înaltului initiat.

Prima data l-am vazut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a tine o conferinta1. Mi-a ramas întiparita în memorie doar fata alba, cu gulerul camasii alb, cu barbia îndaratnic rasucita-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Continutul conferintei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problema epistemologica2, tratata oarecum mistic si fara elocventa oratorului de catedra, ca, de pilda, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea si Mircea Florian. Îsi citea si prelegerile de la curs si pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburator atunci cînd se afla între oameni dragi si le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, nu se bucura de audienta. Unii zîmbeau superior si cu subîntelesuri contradictorii, altii – mai precis vorbind, unul3 –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonatie englezeasca, fara nici un gest, ca, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula. Ca poet, nu stiu, nu ma pricep, dar ca filosof este o valoare nula“. Observatia ma razvratea, drept care, la un seminar, m-am obraznicit din cale-afara tratîndu-l pe domnul conferentiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinta, despre niste îngeri care nu erau altceva decît niste categorii de cunoastere. Oamenii din sala ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – daca nu ma-nseala memoria –, de deasupra orasului Bistrita, unde poetul avea o casuta înconjurata de-o tabla de pamînt proprietate personala4. Acolo, pe prispa acelei case taranesti, serveam pîine alba cu telemea proaspata si rosii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermes, Sîn-Iacob, Lechinta, Iuda sau Viisoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încarcati de rod, sau, tîrziu, înspre seara, „în purpura asfintitului“, aidoma unor crai…

– Ce impresie v-a lasat întîlnirea cu poetul? Doriti sa schitati un portret al lui Blaga asa cum vi s-a întiparit în minte?

– Impresia era aceea ca ma aflu în preajma unei fiinte cu o dotatie genetica neobisnuita. înalt, adus nitel din umeri si cu capul vesnic „aplecat asupra întrebarilor lumii“, cu niste ochi mari, cu o forta în orbitele lor si o tacere ca acelea ale noptii cu departari înstelate, pasind rar si agale, neaccelerînd niciodata mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajma-i, absent fata de ordinea imediata, dar minunîndu-se ca un copil în fata a ceea ce se afla dincolo, parea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietatile Daciei. Trecea pe strada fara a întoarce ochii catre nimeni… decît, cu fericita nostalgie, doar catre fecioarele cetatii. Vorbea aforistic si rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea…

Foarte susceptibil, se întuneca de suparare daca ziceai ceva rau despre opera sa; de asemenea, daca laudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal si musca veninos. Dar se însenina numaidecît si-si arata din nou, în lumina soarelui, înaltimile.

Daca Eminescu reprezinta dimensiunea anabazica, astrala a verbului românesc, Blaga o reprezinta pe cea catabazica, cea abisala. Primul este lumina înaltimilor, celalalt tacerea adîncurilor, iar între cele doua limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de gradini semiramidice, poezia româneasca, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-as ruga sa evocati întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevatie, si se întîmplau la Cluj, unde ma mutasem si eu, fara buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lazi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comerciala cu Ridicata etc.), fie pe strada, fie acasa la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei…

– Cum se simtea poetul în acei ani de întrerupere a contactului sau firesc cu publicul? Relatati-mi despre starea sa psihologica si zbuciumul sau sufletesc, ce trebuie sa se fi întrezarit dincolo de masca olimpiana5 pe care si-o confectionase.

– Parea un munte înzapezit, în adîncurile caruia întunericul plîngea cu ploi neauzite… Era trist, dar îsi purta cu demnitate tristetile; era serpuit de nelinisti, dar trecea calm si indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninatatea desavîrsita si o, demna de un întelept dublat de un poet si de un nobil caracter, încredere în viata si omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ti se risipeau negurile disperarilor si ale dezolarii.

Cît a putut fi de amarît (ca un copil caruia i s-au luat toate jucariile) atunci cînd Emil Cioran –, ma abtin sa-mi spun parerea despre eminenta-sa –, l-a apostrofat în felul stiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“6… Ne abtinem de la comentarii.

– Era, într-adevar, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare sa rezulte din numeroasele marturii tîrzii sau, dimpotriva, era ocolit, fiind frecventat numai de cîtiva?

– Fapt este ca oamenii se gîndeau cu respect si simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adica din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi vazuti împreuna cu el. Eu însa, ca muncitor liber si necalificat, îmi puteam permite sa ma afisez, chiar ostentativ, alaturi de superbul „Anonim“. Si-l mai vizita Monica Lazar, si înca vreo cîtiva tineri, mai îndrazneti.

– Ati vorbit despre vizitele pe care i le faceati la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfasurau ele? Va citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeati si dumneavoastra? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd ma vedea în usa. Statea singur într-o sala imensa. De doua ori m-am dus împreuna cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar7. Discutam si ne bucuram tinereste, parca am fi fost trei studenti. Ne citea voios versuri, si am citit si eu.

– Si daca i-ati citit din creatiile proprii, ce obervatii sau aprecieri v-a facut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagîna, placheta mea de debut (1941, Bucuresti), a zis: „Esti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o dupa-amiaza, acasa la domnia-sa, din versurile inedite, care au aparut în 1967 în placheta ?arina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterica“, si ca as fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar alta data, citindu-i o proza, a remarcat la mine un aparte simt al cruzimii, al ferocitatii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales fata de cei tineri, nesovaind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar niste angajati la unele ziare locale…

– Ce impresii, gînduri sau reflectii rostite de Blaga v-au ramas în amintire?

– Cele amintite mai sus precum si aceasta zicere aforistica despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) ca: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodata, cumva, L. Blaga si de proiecte de lucrari care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, si voi raspunde la aceasta întrebare în contextul celei ce urmeaza…

– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?

– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.

– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.

– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.

Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.

I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.

Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.

Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.

Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.

În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.

Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.

Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.

Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.

Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.

Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…

– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

– Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.

Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.

I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987

——————————-
1 În 1942, L. Blaga a tinut o singura conferinta în Bucuresti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre aceasta conferinta si precizarile privitoare la data si împrejurarile în care ea a fost tinuta, în convorbirea cu Vasile Netea si in comentariile ce-o însotesc. Prin epistola datata „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadas ne-a confirmat ca este vorba de conferinta de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinta tinuta la Ateneu, cu sala arhiplina, din 1942“.

2 L. Blaga a conferentiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea româneasca.

3 „Conferentiarul, sau, mai degraba, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucuresti, care afirma cu calm englezesc ca din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula, era domnul Alexandru Posescu, adept al definitiei pe care o dadea filosofiei seful catedrei – si mi se pare ca si tata-socru – P.P. Negulescu, anume ca «filosofia este analiza principiilor si sinteza rezultatelor stiintelor exacte»“ (Precizare facuta în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

4 Dupa marturisirile facute de Dorli Blaga, „gradina“ de la Bistrita a fost vîndutamediat dupa razboi, asa încît poetul nu mai avea ce cauta acolo. El a mai fost, ntr-adevar, în acea zona, doar în vizita la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept ca pe la sfîrsitul anului 1946, poetul vînduse gradina de la Schlferberg la Bistrita, dar se interesa mereu, staruitor si nostalgic, ca si cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui ’45 si ’46 si chiar si dupa ce nu mai era proprietar, caci reaparea acolo ca fantoma“.

5 Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

6 Curios e ca Emil Cioran a fost în tineretea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un raspuns ferm la atacul neasteptat al lui Emil Cioran a dat însusi filosoful în articolul (aparut dupa moartea sa): Farsa originalitatii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

7 Numele lui Al. Husar, mentionat în epistola din 12.III.1943, catre Domnita Gherghinescu, îi prilejuieste poetului o reflectie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci si o marturisire fundamentala asupra formatiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunosteam. Spune-i ca-i multumesc. Interesant. Totusi, fie vorba între noi, se remarca la tineretul de astazi tot mai mult o apucatura ciudata: tinerii încep sa faca teoria înotului stînd pe tarm, si nu sar în apa. Eu am sarit în apa si-am învatat sa înot acolo. E un simptom de sterilitate sa tot filosofezi cum trebuie sa filosofezi si sa nu te hotarasti la actul creatiei. De un alt aspect o sa ma ocup în numarul 2 al lui Saeculum, într-o nota despre asa-zisul «existentialism» care a devenit o scuza a neputintei de a crea“ (BAR 148423). Alta data, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiasi partenere de corespondenta sa „nu uite sa scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Sulutiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia aparitiei articolului Probleme si perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alatura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea si lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediata la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» si mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

8 Reproducem începutul cuvîntarii rostita de D.D. Rosea în fata catafalcului filosofului – ce nu a aparut la vremea respectiva în presa, în care sînt evocate, cu durerea despartirii, relatiile de prietenie dintre cele doua mari personalitati : „M-a legat – acum trei zile puteam spune înca: «ma leaga» – de Lucian Blaga o veche si credincioasa prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Brasov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd altii citesc doar romane si «poezii» usoare. Am fost colegi de an la liceul din Brasov si apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat sa fie acelasi pasionat cititor de filosofie si neobosit rascolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Brasov. De altfel, si ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci si rezultatul unei încordate si meticuloase munci de cîntarire a valorii cuvîntului“ (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

9 „La plecarea spre Lancram – îmi relata Teohar Mihadas în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de masina celor de la Tribuna si Steaua, ci de o masina la înmormîntare; la Lancram, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenti decît pe tribunistii Grigore Beuran, Radu Enescu si Miron Scorobete“.

10 „Statuia lui Blaga, din Piata Pacii – observa Teohar Mihadas în epistola anterior citata – se afla acum în fata Teatrului National, lînga a lui Eminescu, dupa ce a facut un stagiu si-n parc“.