VISUL

                Domnului Sef de Birou, Enachescu Nicolae

 

 

Azi, s-a pensionat un om.

A plecat sa isi mai vada,

De un stup, sau de un pom.

Sau nepotii din livada.

 

A fost sef, si el, aici.

In uzina cea de vise.

Unde toti am intrat mici,

Si ramânem, pare-mi-se.

 

Câta viata n-am visat,

Sa ajungem sus, la stele,

Si venim, de-unde-am plecat,

Albi pe crestet, de la ele.

 

Vin nepoti, si vin copii,

Sa viseze in uzina,

Altii, albi, a hodini

Se retrag in radacina.

 

Iar uzina cea de vis

Le imparte, ieri, ca mâine,

Daca nu un paradis,

Macar zilnica lui pâine.

 

27 februarie 2012

CRESTINISMUL – O STARE PERSONALA, DAR SI PUBLICA

Wilhelm Busch

.

(Din cartea „ISUS – destinul nostru”, Editura CLV-1991)

 .

Ezechia a fost bolnav pe moarte. Prorocul Isaia, fiul lui Amot, a venit la el si i-a zis: „Asa vorbeste Domnul: „Pune-ti în rânduiala casa, caci vei muri, si nu vei mai trai.”

                                                        Isaia, 38.1

 .

CELE DOUA FATETE ALE CRESTINISMULUI

 .

Tot mereu se aude propozitia: „Religia este o chestiune personala!” E drept? Noi vredm sa întrebam: „Este crestinismul o chestiune personala?” – sau si mai bine: „Este pozitia de crestin o chestiune personala?”

Înainte de a raspunde la aceste întrebari, as vrea sa va pun o contraîntrebare: Gânditi-va la o moneda de 5 marci. Ce se afla imprimat pe ea? Un 5 sau un vultur? Amândoua! Moneda are doua fete. La fel este si cu întrebarea: „Este crestinismul o chestiune personala?” Raspuns: Ambele! Si Da si Nu!

O pozitie crestina corecta, vie, are doua laturi: una strict personala si alta strict publica. Unde lipseste una din cele doua fete, ceva nu e în ordine!

As vrea sa va arat acum ambele fatete ale unei pozitii crestine corecte, lucrate de Duhul Dfânt.

 .

1.Pozitia crestina are o latura strict personala

.

Ca sa va explic aceasta, vreau sa încep cu o istorie. Cineva mi-a zis odata ca as fi un povestitor. Atunci i-am raspuns: „Nu e nimic rusinos în asta. Totdeauna mi-e tare teama sa n-adoarma oamenii în biserica. Dar daca le povestesc din când în când câte o istorioara, asta îi tine treji!În afara de asta, întreaga noastra viata e tesuta din istorii – si nu din teorii.

În regiunea Ravenberg traia în veacul XIX un predicator cu numele Johann Heinrich Volkening.

Predicile lui au fost originea unei puternice miscari de trezire, si tot tinutul din jurul Bielefeld-ului a fost transformat.

Acest Volkening a fost chemat într-o seara la un bogat taran. El avea o gospodarie mare si era un om harnic si cinstit. Dar ura profund adunarile de evanghelizare – stiti, el nega ca e pacatos. El nu avea nevoie de un Mântuitor mort pe cruce. El spunea: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!“ – Într-o zi Volkening este chemat la el pentru ca taranul era bolnav de moarte si dorea cina. Volkening se duce la el. El era un om înalt, ai carui ochi albastri stralucitori retineau atentia în chip deosebit celui cu care vorbea. Se apropie de patul bolnavului, îl priveste îndelung fara sa spuna nimic si apoi zice:

Hinrich, sunt tare îngrijorat pentru tine. Drumul pe care l-ai urmat pâna aici nu duce la cer, ci drept în iad.“ Apoi se întoarce si pleaca. Taranul cel bogat, rosu de mânie, urla: „Asta-i pastor? Asta-i dragostea crestina?“ Apoi vine noaptea. Taranul, grav bolnav, sta treaz. Constiinta îl chinuieste: „Tu nu esti în drum sprecer, ci spre iad… Daca ar fi adevarat!?“ În memorie îi vin mai multe pacate. El, nu i-a dat lui Dumnezeu cinstea cuvenita. Iar ocazional a stiut sa însele pe altii într-un mod foarte viclean. În noptile urmatoare îl cuprinde spaima. El nu mai e linistit. Deodata, stie cât de multa vina este în viata lui si ca n-are nici un drept sa se socoteasca un copil al lui Dumnezeu. Acum ar vrea cu adevarat sa se întoarca.

Dupa trei zile îsi trimite din nou nevasta la Volkening ca sa-l aduca. Este seara târziu, dar Volkening vine imediat. Taranul ai spune cu o voce foarte nelinistita: „Pastore, cred ca trebuie sa ma întorc la Dumnezeu!“ „Da“, spune Volkening, „cu vârsta omul se întelepteste. Dar, pocainte grabite – pocainte moarte! Trebuie ceva ma i profund.“ Se întoarce si pleaca. Taranul e cuprins de o mânie si mai mare. Asta v-ar înfuria si pe voi, nu-i asa? În fond, n-ar fi trebuit ca Volkening sa se arate putin mai dragut, cu taranul? Caci omul acesta era la doi pasi de moarte. Dar Volkening traia în intimitate cu Dumnezeu. El stia ce spune.

Dupa alte trei zile, pe taran îl cuprinde o disperare coplesitoare. El stie ca va muri. Si se întreaba: „Ce loc a avut în viata mea dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor?” El dispretuise toata viata pe Mântuitorul care a murit pentru el. Îl respinsese de fiecare data pe Acela care, în dragostea Lui, i Se aratase. El sta, la marginea iadului si e un om complet deznadajduit. „Nevasta!” o roaga el, „adu-l pe pastor!” Ea raspunde: „Nu, nu ma mai duc. N-are nici un rost!” „Nevasta, adu-l! O sa ajung în iad!

Atunci femeia se duce iarasi la pastor. Când vine Volkening, gaseste un om care a înteles versetul: „Nu va înselati. Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul aceea va si secera.” Volkening se aseaza pe un scaun lânga pat si întreaba: „Nu-i asa ca mergi drept în iad?” „Da, în iad ma duc!” Atunci Volkening spune: „Hinrich, hai sa mergem la Golgota! Isus a murit si pentru tine!

Iar acu îi spune pe un ton binevoitor si prietenos cum salveaza Isus pe pacatosi. Si pentru aceasta, trebuie ca ma întâi sa ne dam seama de propria stare de pacat, sa nu mai tot repetam:„Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!”, si apoi sa ne tinem numai de devar. Numai atunci ne poate Isus salva! Deodata taranul întelege: „Isus a murit pentru mine la cruce!El a platit pentru pacatele mele! El poate sa-mi dea singura justificare valabila în ochii lui Dumnezeu!” Si pentru prima oara taranul se roaga cu adevarat: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Doamne Isuse, salveaza-ma de iad!” Volkening pleaca în tacere. El lasa în urma un om care cheama pe Isus.

Volkening e linistit, pentru ca în Biblie este scris de trei ori: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!

Când revine ziua urmatoare, afla un om care a gasit pacea cu Dumnezeu! „ Ei, cum e, Hinrich?” Si Hinrich, raspunde: „El m-a primit – prin har!” S-a întâmplat o minune!

 Vedeti, asa si-a trait  nasterea din nou un taranul Hinrich din Germania noastra!.

NOTA: Pentru a citi continuarea CLICK AICI

 

Interviu cu solista de Jazz, Inga Taranu, absolventa a Conservatorului din Roma

Inga Taranu, o tânara talentata si frumoasa, care a obtinut numeroase premii muzicale într-un timp foarte scurt, a impresionat publicul cu o voce calda

Este absolventa a Conservatorului din Roma si ne marturiseste cum si-a vazut visul realitate.
Inga s-a nascut în Letonia, într-un superb oras pe malul Marii Baltice, Liepaja, într-o familie simpla, dar bogata în principii solide de viata. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreuna cu parintii si fratele sau în Republica Moldova. 5 ani mai târziu, obtinând o bursa de studii în România, va face primii pasi spre chemarea sa muzicala. Astazi vorbeste fluent italiana, rusa, franceza, engleza si limba internationala a cântecului.
Care a fost primul tau contact cu muzica si care a fost genul muzical care te-a fascinat?
Adevarul e ca nu îmi amintesc exact când a fost, dar cu siguranta în copilarie. Îmi povestesc si acum parintii ca muzica a avut dintotdeauna o influenta extraordinara asupra mea. Cântam oriunde folosind lingura de bucatarie în locul microfonului. Jocul preferat era acela de a organiza concerte acasa, fratele meu (mai mic decât mine) juca rolul spectatorilor, eu jucam rolul vedetei, cu lingura în mâna. Cântam si ma simteam fericita. La început ascultam foarte multa muzica pop, dance. Mai târziu am descoperit si alte genuri muzicale, care m-au  fascinat si mai mult, cum ar fi de exemplu muzica Soul, Jazz, RNB, Funk.
La ce vârsta ai debutat ?
La vârsta de 11 ani am urcat pentru prima data pe scena. Pe atunci faceam parte dintr-un grup folcloric. Era un concurs de muzica populara, la care participam si eu îmbracata în ie, catrinta si cu un trandafir prins în par. A fost un moment emotionant.
Cine te-a îndrumat spre o cariera artistica?
Parintii mei aveau mari emotii pentru mine când trebuia sa cânt undeva. Ei au fost cei care m-au sustinut si au respectat deciziile luate de mine, contribuind cu sfaturi nepretuite. Cei care m-au îndrumat spre o cariera artistica au fost profesorii mei de canto si de muzica si în mod deosebit doamna diriginta, prof. dr. Luminita Cornea.
În ce masura te-au ajutat studiile muzicale din Romania?
Eu sustin ca pentru a avea o cariera de succes, dar si de durata în acelasi timp, nu e de ajuns talentul. Studiile sunt foarte importante mai ales când e vorba de canto. Lectiile de canto de la Scoala Populara de Arte m-au familiarizat cu o modalitate sanatoasa de a cânta, studiind tehnica vocala, respiratia, acestea devenindu-mi un stil de viata.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat dupa admiterea la facultate?
Dupa terminarea liceului am dat admitere la Universitatea de Vest din Timisoara, la Facultatea de Litere si Limbi Straine, obtinând si acolo bursa de studii. Timisoara e un oras care mi-a intrat imediat în suflet. Acolo am avut posibilitatea sa exersez continuu, sa îmi creez un repertoriu vast, cu piese din diverse genuri muzicale, cântând aproape în fiecare seara la cluburile din oras. La început cântam în duet – voce si pian sau voce si chitara. Mai târziu, am hotarât sa-mi creez o formatie. Eram sigura ca va avea un impact mai puternic asupra publicului. Doar ca de lucrul acesta m-am putut convinge mai târziu, întrucât a trebuit sa parasesc Timisoara.
Viata te-a dus pe alte meleaguri, urmându-ti dragostea pentru cel ce avea sa-ti devina sot si pasiunea pentru muzica. Cum coabiteaza aceste doua mari iubiri din viata ta?
Sa zicem ca familia si cariera artistica sunt doua realitati care se cam bat cap în cap. Nu e usor sa transmiti senzatiile, emotiile pe care le traiesti în  doar 5 minute pe scena unei persoane din afara. Dar nu e imposibil, depinde de câta valoare dam noi însine viselor noastre.
Odata ajunsa în Italia, ai continuat activitatea muzicala?
Imediat ce am ajuns în Italia, m-am înscris la un curs intensiv de limba si gramatica italiana, dupa care am dat admiterea la Conservator, la cursul de Canto Clasic. Mai târziu, am continuat studiind Canto Jazz. Anul acesta sunt în anul doi la cursul de Canto Jazz. Am început sa descopar lumea muzicii afro-americane, studiind cu un compozitor italian de mare valoare, Marco D’Angelo, profesor de canto la Colegiul de muzica “Saint Louis” din Roma. El a fost cel care m-a încurajat în crearea unui repertoriu soul. Vara anului 2011 a fost deosebit de plina. Am realizat un turneu cu Orchestra Sinfonica Abbruzzese, având ca baza un vast repertoriu, de la piese pop la rock sau blues.
La ce concursuri,  festivaluri ai participat? Ce premii ai obtinut?
Am participat la mai multe concursuri de muzica usoara si folk, mai ales în perioada liceului, obtinând premiul I la Festivalul Tineretului de Muzica Usoara (Sf. Gheorghe, 2002), Concursul de interpretare folclorica “Tiszta Forrasbol” (Sf. Gheorghe, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica folk “Voci tinere” (Caracal, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica usoara “Suceava, inima mea” (Suceava, 2003), Festivalul – Concurs National de interpretare a muzicii usoare românesti “Trofeul tineretii” (Amara, 2003) s.a. Sunt experiente unice, de care îmi amintesc cu placere.
Stiu ca ai cochetat si cu teatrul. În ce spectacole ai jucat? Ai vrea sa continui o cariera în acest sens?
Lucrul, pe care îl admir cel mai mult în teatru, este modul natural cu care un actor se daruieste în întregime publicului. Un adevarat cântaret face acelasi lucru odata aflat pe scena. Nu în zadar bravura artistilor este masurata în functie de capacitatea de care dispune pentru a transmite emotii oamenilor. Experienta mea în teatru a fost ceva neprevazut. În momentul în care mi s-a propus sa joc într-o piesa de teatru, am acceptat cu mult entuziasm. Am jucat un rol în piesa de teatru “Muro contro muro” ( “Zid împotriva zidului” ), scrisa de Manuele Morgese, regizor si actor italian. Aceasta piesa a luat nastere în urma unui eveniment istoric de mare importanta, Caderea zidului Berlinului. A fost o experienta intensa, cu multe lucruri noi, pe care le-am avut de învatat. Pe viitor, în cazul în care as avea ocazia sa refac acest zbor în lumea teatrului, l-as reface cu placere.
Care este stilul muzical pe care îl dezvolti si de ce?
Cum  ziceam mai devreme, îmi place la nebunie stilul Black Music. E absolut incredibil patosul si libertatea de a interpreta piesele acestui gen muzical într-un mod al tau personal. În muzica jazz, blues, swing, soul s.a., improvizatiile sunt tocul de originalitate si acest lucru îmi place foarte mult. Spatiul liber lasat fanteziei este un lucru extrem de important pentru un artist.
Ce altceva ti-ar fi placut sa mai faci în viata în afara de muzica? E vreun alt domeniu de care esti pasionata?
De multe ori s-a întâmplat sa ma întreb eu însami daca ar fi altceva ce mi-ar placea sa fac în afara muzicii… Ei, ar trebui sa ma gândesc mult. Sunt pasionata de multe alte domenii, dar nu la aceeasi intensitate cu muzica. Îmi place mult sportul (tenisul, schiul nautic, scuba diving, echitatia).
În perioada liceului ai avut chemarea de a-ti compune singura muzica si versurile.  Ai continuat sa compui?
Am început sa compun în liceu. Pe atunci scriam doar muzica; erau  piese simple, cu acorduri la chitara, care se memorau cu usurinta. Bineînteles ca am continuat, compunând piese, astazi si în limba italiana.
Ce planuri de viitor ai?
Mi-ar placea sa realizez un CD cu piesele mele. Am scris mai multe piese blues, soul si as dori foarte mult sa vi le împartasesc.
Ce ai vrea sa ne transmiti la final?
Sa nu renuntati niciodata la visele voastre, sa va tineti de ele cu forta, curaj si încapatânare pâna la realizarea acestora!

Tatiana Scurtu-Munteanu

 

 

DUMITRU SINU – Frânturi de viata, opinii, amintiri…

Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa. Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive. 
  Dumitru Sinu, alias nea Mitica are o bogata experienta de viata si un caracter integru, o putere de netagaduit de a patrunde în constiintele celor cu care intra în contact. Este unul dintre românii plecati din tara pentru a-si urma destinul departe de locurile natale, care a avut grija întotdeauna sa-si dezvolte acea latura a cunoasterii necesara fiecaruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trairilor prezentului si a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.
  Voi încerca de aceasta data sa va fac cunostinta mai îndeaproape cu Dumitru Sinu si sa prezint o particica din ceea ce este si ce traieste el în Phoenix-ul de care s-a atasat cu multi ani în urma si unde mi-a fost dat sa-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.
  „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…”
   De fiecare data când îl vizitez la casa din centrul orasului Phoenix am impresia ca fac o calatorie în trecut. Ma întâlnesc cu toate amintirile sale si le retraim împreuna. Ele se deruleaza ca niste însir-te margarite din tainitele unei minti nevaduvite vreodata de inteligenta si sclipire, cu o daruire si-un magnetism care te atrage spre o comoara nepretuita pentru minte si suflet.
   Întotdeauna voi considera un câstig al sufletului si-un indubitabil mijloc de cunoastere si învatatura fiecare discutie purtata cu fascinantul octogenar care n-a uitat ca a vazut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru din lantul muntilor Fagaras si nici ca trebuie sa dea buna ziua fiecarui om pe care-l întâlneste. A fost mereu avid de cunoastere si n-a contenit sa-si asume riscuri, sa escaladeze zidurile grele ale exilului, sa ramâna la cei 85 de ani pe care îi poarta demn, un altruist, un om deschis si primitor, asa cum a învatat de la parintele sau, de la bunicul – nea Niculita si de la cei în mijlocul carora si-a trait prima parte a vietii – satenii Sebesului de Sus, din împrejurimile Sibiului.
   Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place sa-mi las masina în parcarea de la magazinul Safeway, de unde mai sunt circa 200 de metri pâna la locuinta sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri placute si pline de miez. Miscarea îmi prinde bine. Dupa aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasa pâna aici, ma pregatesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât as putea crede.
   Asemanator cu acest magazin era si cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima data, în Canada, pe Nicole, sotia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fara îndoiala un coup de foudre autentic:  „Am cerut-o pe Nicole în casatorie în primul minut când am vazut-o, nu în prima ora, ci în primul minut: Cum te cheama? Câti ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotarât spusese acele cuvinte si cât de raspicat si iata ca s-a dovedit a fi alegerea cea mai buna, pentru ca au avut o casnicie frumoasa si o viata de familie armonioasa, au ramas mereu alaturi, indiferent de piedicile ridicate în calea lor de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, ma îndreptam spre casa lui nea Mitica zâmbind în sinea mea si gândindu-ma, ca parca anume alesese o asemenea locatie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. si îmi spuneam: Nimic nu este întâmplator în viata aceasta!
   În apropiere se zaresc blocurile înalte din centru, impozante si cu arhitectura moderna si fatade din sticla, cu ochi care par a ma privi si a ma invidia de fiecare data când pasesc pragul casei lui nea Mitica. Pot ele intui, oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo?
   Acasa a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor, cu o gradina plina cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îsi admira florile  – toate semanate si îngrijite cu dragoste, de mâna sa.
   De multe ori ma asteapta cu usa larg deschisa si stiu atunci ca îl voi gasi  în camera unde îi place sa stea de obicei, sa citeasca sau sa mai adauge câte ceva în caietele pline de notite, si unde poti rasfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, ma asteapta pe terasa, la umbra, chiar si pe timp de vara – se pare ca nu l-a deranjat niciodata caldura din Arizona.
   Când intri în casa, living room-ul te întâmpina cu o atmosfera calda, familiala, mobilat simplu si cu bun gust. Pe unul dintre pereti, încadrata de doua sabii încrustate cu însemne pe care nu le poti deslusi la prima vedere, sta frumos aranjata uniforma militara a lui Nicolae, baiatul lui nea Mitica. El a fost înrolat în armata americana si a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele si medaliile baiatului, care se ocupa acum cel mai mult de afacerile familiei. Pentru tinuta exemplara, eficienta si fidelitate în perioada 1996-1999 – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept al vestonului iese la iveala fotografia fostului militar. Îi statea bine în uniforma si seamana leit cu tatal sau. Ceilalti pereti sunt ornati cu tablouri pictate de însusi Nicolae, care este pasionat de arta. L-a mostenit si pe tarâm spiritual pe tatal sau. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice si iluzii optice care poarta în ele sufletul artistului, creeaza o atmosfera de vernisaj în camera de zi.
   Nu se putea sa lipseasca biblioteca din living, de fapt toata casa lui nea Mitica e plina de carti pentru ca stim bine, cartile reprezinta marea lui pasiune. Studiez de multe ori carti din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colectie si ma delectez de fiecare data, redescoperind bijuterii  pe care nu le poti rasfoi oriunde. Beletristica, filosofie, sanatate, spiritualitate, de toate gasesti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar si în mai multe limbi de circulatie internationala. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Molière si alti colosi ai literaturii franceze si universale, volume nenumarate în limba lui Voltaire, în engleza, italiana si româna. Se spune ca o carte pe care n-o recitesti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitica n-a uitat pe nimeni. I-a asezat pe toti prietenii lui în sertarase speciale ale sufletului sau imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viata…
   Zaresc apoi alaturi de Biblie, Coranul si o editie în limba engleza a istoriei poporului arab.
   La loc de cinste stau si volumele medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de carti, traduse în 35 de limbi si care ne provoaca la o transformare în persoane libere si iubitoare, la preschimbarea comportarilor inferioare, precum frica, ignoranta, rusinea, în cele mai pretioase sentimente care exista: iubire si împlinire. Tot la loc de cinste stau si dictionare filosofice si opere ale marilor gânditori ai Greciei antice si multe altele, din care si-a extras mereu sevele cunoasterii, prietenul meu.
   Deasupra, pe biblioteca stau câteva antichitati, obiecte din bronz – o cizma din arama, un vaporas, un trenulet miniatural care arboreaza drapelul românesc si un mosneag cu barba alba, poate chiar prototipul înteleptului asezat la loc de cinste în casa lui nea Mitica.
  Alaturi de rafturile pline cu carti valoroase, o masuta rotunda din împletitura usoara si-un scaun confortabil confectionat din acelasi gen de fibra, nu fac altceva decât sa te îmbie la lectura. Setea de cunoastere a lui Dumitru Sinu este omniprezenta în casa lui.
   În master bedroom, troneaza un pat – mobilier antic (la mare cautare în America zilelor noastre!) si alte piese în acelasi stil, mobila facuta din lemn de culoare închisa cu sculpturi decorative, radiind parca din fiecare ungher o liniste regeasca si armonie. Probabil ca aici se odihneste pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru ca trebuie sa stiti ca nea Mitica si Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotarile aferente traiului unei familii, cu bucatarie, cu televizor si mai ales, cu carti si reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai putin în weekend, dimineata în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitica acasa pentru ca aici se simte în largul sau, aici citeste, scrie, converseaza ore în sir la telefon, sau sta de vorba cu câte un prieten care îl viziteaza. N-a condus niciodata masina, i-a placut mult sa circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în mentinerea unei sanatati de invidiat.
   O alta camera a casei gazduieste o biblioteca impresionanta în care troneaza, ca niste regine ale cunoasterii, o sumedenie de carti apartinând greilor literaturii române si universale, dar si carti scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vietii, nea Mitica, pe care cred ca nu gresesc daca-l numesc omul enciclopedie. De fiecare data când intru în aceasta camera am impresia ca Minulescu a spus special pentru mine si prietenul meu Mitica: Intrati în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe usi laturalnice.
   Deseori, când am mers la el în vizita l-am gasit într-o camera plina de reviste, caiete si foi cu notite, unde scrie, unde-si aduna gândurile si amintirile si le asterne pe hârtie. În liniste, la biroul simplu dar încarcat de povesti adevarate, Dumitru Sinu îsi aminteste, scrie frânturi de viata, pe care mi le destainuieste fara pic de zgârcenie. Viata sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului.
   Amintirile-i sunt fascinante si pe masura ce îl asculti te captiveaza tot mai mult si tot mai multe ai vrea sa afli, minunându-te ce experienta de viata a putut sa aiba. si toate aceste trairi ale sale se aseaza în timp, sunt filele unei carti scrise cu sevele sufletului, capatând acel farmec care te îndeamna la cunoastere, la aprofundare si mai ales, la luare aminte…
   „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…” – nu uita sa-mi spuna de fiecare data când îl vizitez.  
  „Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Stateam ore întregi ascultându-l pe nea Mitica acasa, si de multe ori, doamna Nicole, care venea sa-l ia la hotel se întorcea singura, pentru ca sotul sau îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasa ca ma aduce prietenul meu, mai stam putin de vorba”. Iar când întrerupeam conversatia, pentru ca noi am fi discutat altfel mult si bine, plecam împreuna.
   Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a aratat florile frumoase din fata acestuia, spunându-mi: „Toate plantele si florile acestea au fost sadite si îngrijite de catre mine. Privesc zilnic cum îsi deschid petalele si cum fiecare este unica în felul ei. Culorile lor parca se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului si a sufletului în acelasi timp… Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Frumusetea sufletului sau este un adevar care se poate citi cu usurinta si în aceasta dragoste a lui nea Mitica pentru tot ce este viu, pentru ca el iubeste florile si iubeste viata cu toate frumusetile si umbrisurile ei. Niciodata nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus si fiecare întâlnire a noastra a debutat cu o gluma buna sau o întâmplare hazlie, menite parca sa creeze si-apoi sa mentina acest spirit pe tot parcursul orelor petrecute împreuna. Acelasi lucru însa, mi se întâmpla si când vorbim la telefon, are darul de a ma bine dispune chiar din prima clipa când îl aud si de a imprima o atmosfera placuta pe tot parcursul conversatiei.
   Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitica, daruindu-i un caracter puternic, demnitate si o fantastica putere de analiza si sinteza, dragoste de viata, de pamântul stramosesc si de oamenii lui si nu numai, el i-a iubit pe toti cei care au dovedit ca-i merita aprecierea.
   Dumitru Sinu nu a reusit sa-si termine studiile în tara – vremurile, conditiile, greutatile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stapânit mereu o dorinta nestavilita de a cunoaste alte locuri si alti oameni, de a-si încerca norocul în lumea larga. Spiritul de aventura si curiozitatea sa nativa l-au ambitionat sa învete în exil tot ce n-a reusit acasa; sa citeasca tot ce n-a citit si sa se înfrupte din tainele cartilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunostinte pe care orice om care se pretinde a fi cult si-ar dori sa le detina.
   A terminat liceul la Sibiu si a continuat sa învete tot restul vietii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectura si de cunoastere nu i-a disparut, caci Dumnezeu a facut totul perfect iar noi ar trebui sa ne apropiem cât mai mult de perfectiune prin propria straduinta.
   Cu un spirit de observatie mereu la cote maxime, chibzuit si plin de modestie, Dumitru Sinu a învatat tot timpul: de la viata, din carti, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordeaza discutii pe teme filosofice si orice aspect al vietii îl dezbate cu o abilitate nemaipomenita, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marca ai omenirii. Are o cultura solida, niciodata cu el nu te poti plictisi pentru ca stie sa te captiveze si sa te determine sa mai doresti înca si înca sa-i asculti pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presarând pe alocuri câte-o vorba de duh, el încearca sa surprinda întotdeauna ceea ce este mai important, facând ca relatarea evenimentelor trecutului sau sa-ti foloseasca tie, celui care-l asculti, drept lectie de viata.
   “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare!”
   Când stai cu nea Mitica de vorba, el nu încearca, în niciun caz, sa te impresioneze sau sa se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, ca viata este scurta si trebuie în permanenta sa te focalizezi pe ceea ce este important si util, încât te îndeamna sa-ti faci rapid o autoevaluare si sa-ti stabilesti prioritatile.
   „Mare lucru este daca nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu si-mi reaminteste de fiecare data ce a învatat dânsul de la nea Niculita, bunicul sau: sa se amestece doar cu cel care are sâmbure în ceea ce spune. si nu-i întelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învataminte din viata si gândirea omului din popor si de a le compara si îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o data a facut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai ca le-a citit operele, curiozitatea si dorinta permanenta de a sti l-a determinat sa citeasca tot ce a gasit despre vietile fiecaruia în parte.
   Îti poate vorbi ore în sir fara sa oboseasca si fara sa te plictiseasca, de toti corifeii istoriei si culturii românesti si universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, gasesti cartile lui Dostoievski, Puskin, Dante Alighieri sau Shakespeare si la loc de cinste, toate cartile lui Emil Cioran. Nu lipseste din impresionanta sa biblioteca nici Mircea Eliade sau Petre tutea, ori adevaratele comori de poezie din cartile celor mai însemnati poeti ai literaturii universale. stie pe dinafara enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile careia nu te mai saturi sa citesti.
   Când îsi aminteste câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învatatura extrasa din cartile marilor gânditori si scriitori, nu ezita sa faca trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. Dupa ce îmi vorbeste cu entuziasm despre toate acestea, face însa o mica pauza si îmi spune cu o voce calma: „Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Ma uit la toti acesti mari scriitori ai lumii: nu zic ca nu au fost mari, însa nici unul nu a descris rostul vietii ca si Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toti îi asteapta doar acea lopata…”
   Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!”   
„Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat!”
   stia atât de multe despre Emil Cioran… Pe Cioran si pe Octavian Goga, nea Mitica îi numea consatenii  mei, pentru ca îsi au originile toti trei în tinuturile Sibiului.
  „Dupa parerea mea, Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleava si neghina – mi-a marturisit Dumitru Sinu -. În Franta, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentari publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valorosi intelectuali ai vremurilor de-atunci si-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se tineau la cafenelele scriitorilor si unde se dezbateau ideile si operele celor mai mari scriitori, filosofi si gânditori ai Frantei si diasporei. Toti îsi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dadeau cuvântul la sfârsit. Cu siguranta, obiectivitatea cu care acesta îsi spunea parerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru ca ceea ce românul, filosof si scriitor de marca avea sa spuna, ramânea pe frontispiciul discutiilor purtate ca o pecete. Adesea era ragusit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedenta!” Interesante amintiri si catalogari!
   Într-o lume aflata în plina viteza, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoastere, seriozitate si rigurozitate în tot ceea ce faci ca sa-ti poti asigura ascensiunea pe tarâm profesional, casa lui nea Mitica a fost pentru mine o adevarata oaza de relaxare. De când l-am întâlnit, fiecare ocazie de a-l vizita este similara cu o evadare din cotidian, o sansa de a patrunde dincolo de superficialitatea discutiilor si întâlnirilor obisnuite. Cu el am dezbatut si dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata. Lânga nea Mitica am înteles cu adevarat semnificatia unui proverb românesc: Cine nu are un batrân, sa si-l cumpere!
   Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, dupa o zi stresanta, încarcata de probleme de tot soiul, îmi doream sa poposesc la nea Mitica. Eram invadat de o adevarata placere, o bucurie sufleteasca imensa, numai la gândul ca voi deschide usa casei lui, patrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferita, rupta complet de ritmul infernal în care ne traim zilele.
   Poate ca daca în Statele Unite nu ar exista atât de multi conationali de-ai mei, daca n-as avea minunati prieteni cu care sa petrec weekend-uri sau sa conversez, dorul de tara, dorul de-acasa ar fi mult mai pregnant. Când întâlnesti un om ca nea Mitica, e imposibil sa nu doresti sa te vezi cu el. Personalitatea lui puternica te cheama sa-l asculti, sa înveti câte ceva de la domnia sa, pentru ca, sincer, ai ce învata! Odata, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii sai dupa plecarea din tara si m-a cuprins un sentiment, care ma stapânise mult timp dupa ce am ajuns în America – acel dor pe care-l tii, numai Dumnezeu stie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltreaza în fiecare particica din tine si a carui alinare n-o poti gasi altundeva decât acasa: Trista este floricica / Care creste între spini / Dar mai trista este viata/ Petrecuta prin straini / Cu strainii-am stat la masa / si cu ei m-am ospatat / Dar gândind la mine acasa / Lacrimi multe am varsat…   
   Cu nea Mitica despre România si despre români
   Desi plecat din tara din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu si-a uitat nicicând obârsia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul sau, despre locuri, despre oameni si obiceiurile lor, despre spiritul taranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit si l-a avut model. Întotdeauna nea Mitica a fost, este si va ramâne român adevarat! Cunoaste atât de bine istoria României, literatura si reprezentantii ei de seama, valorile nationale, geografia, orasele, satele, evenimentele importante si este în permanenta legatura cu tara, se informeaza despre tot si despre toate.
   Nu a prea cunoscut experienta comunismului si mereu îmi spune ca traieste cu nostalgia vremurilor când era bine… Pentru majoritatea emigrantilor români, patria stramosilor va ramâne mereu vie în memoria lor. Asa a fost si cu nea Mitica. Trecerea timpului a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit sa paraseasca România s-au estompat… Asa este facut omul, sa uite de rele si sa îsi aduca aminte cu drag de perioadele frumoase ale vietii. Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre. Prietenul meu si-a iubit întotdeauna tara, graiul si portul stramosesc, oamenii pamântului în care s-a nascut, dar mi-a spus ca este de acord cu Cioran – care spunea la un moment dat ca noi nu avem nimic… „Românului îi cam place sa se laude – spune nea Mitica –, eu ma bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie sa fim realisti si sa nu ne atribuim alte calitati, decât pe cele cu care, într-adevar, ne putem evidentia între alte natii”. În sustinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îsi învata copiii ca de fapt, ei nu au nimic în afara de mintea pe care trebuie sa si-o valorifice la maxim: Tot ce aveti este inteligenta voastra, mergeti la scoala cât mai departe, studiati, învatati, pregatiti-va… Afirma cu tarie: „Trebuia ca în scoli sa ne fi învatat adevarul despre tot ce tine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu radacini puternice si origini stravechi, iar despre România noastra trebuia sa ne fi învatat ca este o tara mica, ca avem si noi ce avem!” Era tare indignat ca s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfaza despre calitati pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are si pe care trebuie sa le înlature. Intentia de a-ti preamari neamul este buna, dar patriotismul îsi poate avea locul doar dupa ce constiinta obiectiva a fost stabilita. Mai întâi lumina mintii si apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.
  Nea Mitica îsi iubeste foarte mult satul natal si amintirile anilor petrecuti acolo i-au ramas mereu vii! Dar traind atâtia ani departe de România, cutreierând tari si continente, având sansa de a cunoaste si a face o ierarhizare realista a valorilor, opinia lui este impartiala, chiar daca inima sa a batut tot timpul si bate în continuare româneste. Nu suporta oamenii care fac exces de laude si când are ocazia sa-i asculte, nu pregeta a le spune direct: „Mai, fratilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pamântului cumva? Suntem si noi un popor mic, dar în loc sa ne laudam cu ce-au fost strabunii nostri, noi trebuie sa muncim, sa învatam, sa avem grija de valorile noastre si sa ne evidentiem prin fapte si realizari remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.
   „Românii sunt isteti, prind repede totul, sunt descurcareti, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitica – si continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, facând referiri la ceea ce se petrece în tara pe care a parasit-o acum 63 de ani… Nu agreeaza acest subiect, ar fi preferat sa ramâna cu imaginea României lui de-atunci… când era bine. Niciunui român care-si iubeste tara nu-i este usor sa vada cum se degradeaza cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfa  doar puterea banului, fara sa se tina seama de interesul national.
   „Ca-mi place sau nu, trebuie sa fiu realist si sa subscriu opiniei lui Cioran si-anume, ca ne batem de multe ori cu caramida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost si ce-au facut bunii si strabunii nostri, în loc sa punem mâna sa facem noi ceva pentru tarisoara asta si sa ne remarcam cu-adevarat între celelalte popoare; uita-te, ce se întâmpla acum în tara, uite cum se manânca între ei cei mari si cum se lupta pentru putere, fara sa se gândeasca la solutii viabile si care sa actioneze în folosul national”. si câta dreptate are, fie ca ne place fie ca nu!
   Spiritul mostenit de la bunii si parintii sai, educatia sanatoasa primita într-o familie de oameni simpli dar cinstiti si nu în ultimul rând anii petrecuti într-o lume diferita de cea în care s-a format în tinerete, au facut ca nea Mitica sa-si faureasca din taranul român un  model de viata: „Daca scriu bine nu se datoreaza faptului ca am trait între intelectuali, ci faptului ca am trait între tarani, afirma cândva un mare scriitor francez,  iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu palaria în fata taranului român”.   
   La o sueta cu bucatarul lui Nikita Hrusciov
   Dumitru Sinu calatorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodata n-a fost zgârcit la vorba si cum nimanui nu-i trebuie mult ca nea Mitica sa-i devina simpatic, în acea calatorie nea Mitica îl cunoaste pe bucatarul lui Nikita Hrusciov, conducatorul Uniunii Sovietice dupa moartea lui Stalin. Nici nu se putea sa nu intre în dialog cu el, nu si-ar fi iertat-o! Îi placea sa afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalitati era de-a dreptul încântat.
   Îi povestise bucatarul cum odata îl întrebase pe Hrusciov ce ar lua cu el daca ar fi pe un vapor arzând în flacari, în momentul în care ar fi nevoit sa-l paraseasca. Impulsiv dar spontan, conducatorul rus i-a raspuns: As lua focul… Cum era un împatimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor si vietuitoarelor, Nikita Hrusciov avea vaste cunostinte despre tot ce tinea de acest domeniu, fiind totodata si un pasionat pescar. Mai aflase despre Hrusciov ca era un om sensibil, ca dupa moartea fiului sau nu a vorbit o luna de zile cu nimeni. În fata unei asemenea tragedii…  
„A doua oara daca ne-am întâlni, în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!”
   În acelasi avion s-a întâmplat sa fie si o distinsa frantuzoaica, o doamna care apartinea vârfurilor intelectualitatii franceze. Era casatorita cu un japonez si calatorea spre tara Soarelui Rasare, parcurgând o parte din drum cu acelasi avion cu cel în care se afla si nea Mitica.
   Frantuzoaica îl cunostea foarte bine pe Emil Cioran, sotul sau îl dusese pentru prima data în Japonia. Trei printi japonezi, care auzisera de faima filosofului român au fost curiosi sa-l cunoasca si sotul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franta. „Femeia aceasta mi-a cerut sa-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneste. Stateam în cumpana nu ma hotarâsem ce versuri sa spun, când deodata, nu stiu ce mi-a venit si am rostit: Sunt sarac si n-am nimic / Numai pielea pe buric”.
   „Nici Japonia si nici Franta nu au avut vreun poet care sa descrie atât de bine saracia!”- se minunase frantuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase ca nu stia cine le-a scris; le preluase de la un taran de la el din sat. Din nou, iata ca spiritul taranului român impresiona prin profunzime si nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasa din anturajul lui Cioran. Au urmat discutii nesfârsite între cei doi despre Emil Cioran, despre români si despre România. Femeia era încântata sa asculte lucruri pe care nu le auzise niciodata. La un moment dat, impresionata de tema discutiei cu Dumitru Sinu si-a exprimat regretul ca îi fusesera necunoscute pâna atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tacerea: „Cioran a facut turul Frantei pe bicicleta si a scris mult despre Franta. Când o sa-l întâlnesc, o sa-l cert si-l voi întreba de ce n-a facut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franta si Japonia, fiind uimita de cunostintele românului. L-a întrebat cum îl cheama si unde-si are radacinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despartire nea Mitica i-a propus sa faca schimb de adrese însa delicata doamna i-a dat un raspuns care l-a lasat fara replica: A fost prea frumos. Vreau sa ramâna intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oara daca ne-am întâlni, fie ca ar fi în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!
   „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?”
   Am amintit în relatarile despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu ca a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit sa stie, sa cunoasca, sa învete. El a muncit toata viata dar si-a facut timp pentru citit si a citit enorm: Cine poate sa doarma cu un om care se scoala de câteva ori pe noapte, aprinde veioza si citeste? – va aduceti aminte, cu siguranta, spusele doamnei Nicole, sotia lui nea Mitica. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a marturisit ca niciodata nu a avut somn: „Noaptea era liniste si citeam”…si acum la cei 85 de ani continua sa citeasca, continua sa se informeze pentru ca setea aceasta de cunoastere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.
   Îi considera atât de saraci pe cei care nu stiu nici macar o poezie! „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe multi dintre compatriotii nostri sositi aici, în America. Bineînteles ca întrebarea lui era pusa cu un scop, voia sa vada câti adusesera cu ei o carte macar… Dezamagit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignoranta fata de carti, fata de cunoastere, afirma cu regret: „Sa lasi în tara toate poeziile, toate cartile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înteleg, te rog sa ma crezi”. 
   „Daca…”
   „Daca fiecare dintre noi am tine seama de ceea ce transmite atât de frumos si de clar Rudyard Kipling în poezia Daca (Daca-ti ramâne mintea când cei din jur si-o pierd/ si fiindca-o ai te apasa sub vorbe care dor,/ Daca mai crezi în tine când altii nu mai cred / si-i ierti si nu te superi de îndoiala lor, / Daca de asteptare nu ostenesti nicicând, / Nici de minciuna goala nu-ti clatini gândul drept ,/ Daca, izbit de ura, nu te razbuni urând / si totusi nu-ti pui masca de sfânt sau întelept…), omenirea ar ajunge departe”, asa crede Dumitru Sinu si multi dintre noi suntem în asentimentul sau. Fiecare lucru îsi gaseste rezolvarea si fiecare drum se deschide lin în fata noastra în momentul în care avem rabdare, asteptam cu calm, cu deplina încredere în noi si în ceea ce dorim sa realizam, fara reticente si fara minciuni, fara a ne face din vis un astru si nici din speranta un tel, cu întelepciune si cu iubire, întâmpinând si triumful si dezastrul cu seninul sufletului liber de ura si încrâncenare. Sa constientizam ca orice pierdere materiala este un câstig al spiritului din noi, o încercare a tariei în fata deznadejdii si un imbold spre accesarea maximei vointe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am cazut, sa avem curajul sa stam cu fruntea sus iar în fata Regilor, cu firea neschimbata. Daca Multimea nu ne va fi nicicând straina, stiind sa-i patrundem tainele si sa învatam de la fiecare câte ceva fara sa pierdem nici macar o clipa, vom reusi cu siguranta sa trecem clipa zdrobitoare si chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepatruns. Vom reusi sa-i stapânim necunoscutele si sa ne urmam calea nestingheriti, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui sa fie mândru: statutul de om.
„Eu îti spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!”
   „Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, asa m-a îndrumat nea Mitica ori de câte ori a avut ocazia s-o faca. El a învatat tot timpul: vorbeste engleza, franceza si italiana. Doamna Nicole, frantuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal si care i-a devenit sotie, vorbeste engleza si italiana si binisor româna. Ea a învatat cu timpul chiar si cântece populare românesti.
   Dumitru Sinu a plecat împreuna cu toata familia pentru o perioada destul de lunga în Franta, aproximativ opt ani si copiii sai au învatat perfect limba franceza. Nicolae si Sandra cunosc limbile engleza, franceza dar si limba româna; Nicolae mai vorbeste si limba italiana. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau mirati de usurinta cu care se exprima nea Mitica în limba lor, nu întelegeau unde si cum reusise s-o învete: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi si i-am rugat sa-mi vorbeasca în italiana.” Italienii nu aveau cum sa învete engleza de la el, era doar un începator iar nea Mitica, a considerat ca era un bun prilej de a învata italiana. Relatia dânsului cu acesti oameni a fost de apreciat si nu întâmplator, când s-a hotarât sa plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate si seriozitate în munca, fiind chiar uimiti de faptul ca el si-a anuntat din timp plecarea. Nu a avut decât de câstigat cu un astfel de comportament, gratie bunului simt de care a dat dovada.
   „Eu îti spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!” si mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei tari ca doreste sa planteze arborele acolo, raspunsul pe care l-a primit a fost ca de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copacelul plantat, asa ca ce rost are sa-l planteze. stiti care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantam imediat!”. La fel îmi spune si mie, sa încep imediat sa învat macar înca o limba straina si cred ca a reusit sa ma convinga.
   „Daca ar fi sa o iau de la capat as învata o meserie!”
   Daca ar fi sa va vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodata o meserie, dar a învatat de toate. L-am întrebat ce-ar face daca ar fi s-o ia de la început. Mi-a raspuns fara sa stea pe gânduri: „As învata o meserie! Mi-ar placea sa fiu bucatar. Toata viata am regretat ca n-am facut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franta, la Paris, puteam învata de la Paul, tatal prietenei mele de-atunci”.
   N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit multi oameni de la care a avut ce învata, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reusitele sale. Este un om inteligent, cu o cultura solida. În plus, i s-au deschis cu destul de multa usurinta usile persoanelor influente, a fost agreat si placut în cercurile înalte, a fost un om puternic si s-a angajat mereu în a întreprinde actiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodata spiritul aventurii.
   Îmi povestea ca uneori este invitat la gratar de catre un amic, bucatar de profesie, cu care îi face placere sa discute pe marginea subiectului hrana si tot ce tine de ea. Când nea Mitica spune ca „nu traim ca sa mâncam ci mâncam ca sa traim” citându-l pe Molière, Vasile, bucatarul, îl tachineaza mereu afirmând relaxat: Ia sa fi venit Molière asta aici si sa fi mâncat un steak (fleica) facut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu muraturi si-apoi  sa vezi ca n-ar mai fi zis ca nu traim ca sa mâncam. Eu îti spun sincer ca de aia traiesc, ca sa manânc.
   Nea Mitica a fost si este în continuare un om cumpatat, si-a îngrijit întotdeauna sanatatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumeaza, nu a fost niciodata un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iata secretul longevitatii si agerimii sale.
   Visul american, în sfârsit, realizat!
   Afacerile personale ale lui nea Mitica au prins contur de-abia dupa ce a ajuns pe pamântul american, dupa o îndelunga perioada de peregrinari si acumulari substantiale în materie de viata si conduita, de cunostinte despre mersul si conducerea unei afaceri si nu în ultimul rând dupa enorm de multe cunostinte în rândul oamenilor de toate clasele si categoriile sociale de la care a avut ce învata.
   În fiecare zi, mii de oameni vin pe pamântul fagaduintei în cautarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viata, iar daca Dumnezeu îti mai da si un dram de noroc, asa cum s-a întâmplat cu nea Mitica, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.
   Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotarât sa paraseasca Montreal-ul renuntând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole si Dumitru Sinu si-au depus pur si simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se asteptasera, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orasel situat pe granita cu Canada si s-au stabilit în California.
   Alegerea facuta s-a dovedit a fi de bun augur, pamântul american a fost generos cu nea Mitica si familia domniei sale. Iata ca aici a reusit sa devina, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.
   Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul sau hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada si în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilitati materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul orasului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficienta pentru a multumi familia.
    La început s-a instalat cu familia în California si a reusit sa gaseasca destul de repede un loc de munca la o biserica, unde trebuia sa faca curatenie. În aceeasi zi citeste un anunt si suna imediat la Nob Hill Motel din Long Beach, care apartinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lânga acel motel mai avea si câteva mai mici, precum si o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversata sursa de poluare, motiv din care a si fost închisa).
   Îndata ce a telefonat, nea Mitica a fost întrebat de tara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus sansa de a fi angajat imediat, tatal lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob Hill Motel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului sau hotel datorita rezultatelor financiare pe care le-a obtinut într-o perioada scurta de timp. Sobelman, vazându-i ambitia si seriozitatea i-a promis ca daca pâna la Craciun va reusi sa realizeze un anumit profit, îl va ajuta sa aiba propriul sau hotel. La data scadentei, nu mica a fost surpriza lui nea Mitica vazând ca evreul îsi tine promisiunea si îi da astfel posibilitatea sa devina proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neasteptat.   
   „O, da, NOROC!”
    Într-una din zilele în care l-am lasat la hotel, dupa o întâlnire de-a noastra care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în fata hotelului si mi-a cerut sa citesc denumirea hotelului invers, de la coada la cap: O DA NOROC! – într-adevar, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americane si parca acest hotel, cu denumire deloc întâmplatoare,  a venit pentru el ca o rasplata pentru o viata de munca si sansa în aceeasi masura, în care a reusit  sa-si împlineasca visul de a avea propriul sau hotel, învatând, muncind cu daruire, pastrându-si integritatea si mai ales, vorba românului, lasând întotdeauna loc de buna ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Sa reusesti sa ai propriul tau hotel cu o „bruma” de bani pusi jos, este un noroc si înca unul mare! Apoi sa iei un alt doilea hotel si un al treilea! Povestea lui nea Mitica îmi întareste convingerea ca americanii detin reteta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorba în vânt, ci are un sâmbure de adevar.
   si as mai putea da înca multe exemple din viata lui Dumitru Sinu în care, într-adevar norocul i-a surâs.
   Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul sau imobiliar i-a telefonat spunând ca are o oferta foarte atractiva, propunându-i sa mearga sa-l vada. Nea Mitica n-a stat pe gânduri, a plecat de îndata, i-a placut hotelul, a negociat un pret bun, l-a cumparat si s-a mutat în Arizona, unde locuieste acum, de aproape trei decenii.
   Curios fiind, l-am întrebat care crede ca este cheia succesului în afaceri. Raspunsul lui a fost scurt si simplu: „Ca sa ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat ca trebuie sa stii ce si când si cum sa înveti, cum sa te organizezi, cum sa valorifici fiecare informatie, fiecare experienta pe care trebuie s-o consideri ca lectie de viata, fiecare succes sau esec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.
„stii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reusit pentru ca a stiut ce vrea si a avut si noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus raspicat nea Mitica. 
  „ Eu cred ca noi toti avem un destin!”
   Personal, cred ca ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datoreaza nu numai norocului. A avut, ce-i drept si norocul contributia lui. Omul acesta însa a avut o bogata experienta de viata, cu acumulari masive în materie de lectii pe care le-a învatat în timp, carora a stiut sa le dezlege tainele si pe care a avut abilitatea sa le aseze la locul lor si sa le aplice în practica dar si acea fantastica deschidere spre sufletul omului, completata de o doza considerabila de altruism. Nu i-a fost nici rusine si nici frica sa munceasca cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveala mijloacele prin care sa descopere calea spre prosperitate.
   Pe când locuia în California îi placea sa participe la licitatiile de marfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. Dupa una din aceste licitatii, plecând spre casa a vazut un batrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Saritor ca de obicei, nea Mitica s-a oferit sa-l ajute si l-a eliberat pe bietul om de povara. Desi aflase ca pâna la casa omului mai erau câtiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi si a continuat sa-l ajute. „Mike, vrei sa cumperi casa asta?” – au fost cuvintele batrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinatie. Mirat, nea Mitica i-a spus ca el nu are bani pentru asa o casa. Evreul însa nu s-a dat batut asigurându-l ca nu l-a întrebat daca are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere buna, pretul cerut fiind derizoriu. Tranzactia s-a încheiat si nea Mitica s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.
   Vasile i-a multumit toata viata. Mai, Mitica, daca atunci nu cumparam casa aceea de la tine, nu ajungeam sa-mi fac niciodata casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitica, pentru ca vânduse la rândul sau casa la un pret mult mai mare decât pretul de achizitie.
   Dumitru Sinu considera ca nimic nu este la voia întâmplarii.  Oamenii pe care i-a întâlnit si împrejurarile în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândita atât de simplu datorita unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de catre batrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred ca noi toti avem un destin. Arabii spun asa: «Ce ti-e scris pe frunte ti-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o data: „Ce rau am facut eu ca de la trei ani sa ramân fara mama? Dar daca esti bun, oameni buni gasesti”.
   Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânara, la numai 27 de ani ai sai. Tatal cuprins de febra durerii, a avut inspiratie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii si i-a dus în pivnita, acolo i-a învatat cântecul: Când termina preotul, voi începeti toti trei si cântati: tine, Doamne, veacul bun / Ca pleaca mama pe drum / Ca noaptea sa n-o apuce / Ca nu stie und’ se duce .Toti oamenii din sat izbucnisera în plâns. Mitica era mic, dar i-au povestit satenii.
„Paul (Getty), tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine?”
   Toata viata, Dumitru Sinu a stiut sa adune si sa selecteze informatiile, sa le stocheze în adâncurile sufletului si mintii deopotriva si sa valorifice întelepciunea celor pe care i-a studiat, fie ca au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valorosi de la care si-a tras învatamintele, fie de la omul simplu, întelept si sincer.
   De pilda, îi ramasese vie în memorie o întâmplare relatata de catre inginerul Traian Nitescu, prietenul sau canadian de origine româna care era presedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitica a învatat cât de important este sa stii sa-ti folosesti vointa pentru a-ti atinge scopul în viata. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Nitescu si adora sarmalele preparate de doamna Florica, sotia acestuia; uneori mergea în vizita la familia Nitescu pentru a le savura împreuna, în tihna. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvaluit gazdei cum a ajuns sa renunte la fumat. Se afla într-o calatorie de afaceri la Paris. Fiind un fumator patimas a constatat într-o seara, pe la ora 11,00, ca nu mai avea tigari. A coborât din camera si-a hoinarit pe strazile Parisului în cautarea unui magazin, reusind în final sa-si cumpere tigari. La iesire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea ora acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorica: Paul, tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine? Nu te stapânesti pe tine?
   Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru ca acela a fost momentul în care Paul Getty si-a dovedit lui însusi ca are vointa, renuntând pentru totdeauna la tigari: Au trecut 25 de ani din acea zi si pachetul de tigari cumparat atunci la Paris îl am si acum, nedesfacut. În clipa aceea m-am lasat de fumat, ca dovada a faptului ca sunt propriul meu stapân,  povestea Paul Getty.
   „Fa binele si da-l pe apa!”
   „Tatal meu, fie-i tarâna usoara, m-a învatat sa nu primesc pe nimeni la mine-n casa cu masa goala, dar nici sa nu calc pragul vreunui om fara a-i duce ceva”, iata o învatatura de care Dumitru Sinu a tinut seama pe parcursul vietii si care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a facut pentru semenii sai.
   A trecut prin momente de saracie dar si de bunastare si n-a uitat sa daruiasca din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie si când era nevoie, bucurând comunitati întregi si oameni simpli, aducând zâmbete ce fusesera uitate pe fetele copiilor cu probleme si raspunzând mereu prezent în fata oamenilor necajiti.
   Plecat din Sebesul de Sus la o vârsta la care alti tineri înca dezleaga tainele cartilor si se bucura de frumusetea anilor lipsiti de griji, nea Mitica a continuat lupta cu viata, zbatându-se din rasputeri ca în exil sa-si faureasca un rost si iata ca a reusit, ba mai mult, si-a îndeplinit promisiunile facute tacit bunilor si parintilor sai, neuitând de unde a plecat, neuitându-si neamul si locul ce l-a daruit cu dragoste si bunatate, cu sete de cunoastere si demnitate, cu virtuti cu care te poti naste dar le poti si pierde, odata vrajit de magia Occidentului. Nea Mitica nu le-a pierdut!
   A raspuns întotdeauna chemarii de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la actiunile organizate în scopul pastrarii unitatii si spiritului românesc pe meleagurile natale. Donatiile sale respira din peretii bisericii din sat si zâmbesc armonios prin blândetea si frumusetea culorilor ce o împodobesc.
   Asezamintele pentru copiii nefericiti din Râul Vadului sau Talmaciu si-au îmbunatatit substantial conditiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fara mama a dorit sa le readuca acestor copilasi zâmbetul pe fetele triste. si-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiasi din satul sau, si nu numai, pentru ca nea Mitica daruia de fiecare data sume cu cel putin doua zerouri în coada.
   Stau drept marturie nenumaratele scrisori de recunostinta pe care amicul meu le pastreaza ca pe un sfânt simbol al respectarii promisiunii facute lui însusi în momentul în care a parasit tara, si în acelasi timp, promisiunii facute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fa binele si da-l pe apa!
   Bine-a facut si bine-a gasit si niciodata nu s-a uitat în urma spre a vedea ce i-a mai ramas, pentru ca a daruit totul din inima! Acesta este Mitica Sinu!

Octavian Curpas

Radacini românesti – Satul natal, copilaria, traditiile si pamântul patriei

În apropierea masivului Suru din Muntii Fagarasului – desavârsiti strajuitori ai tinuturilor  transilvane –, unde stapâneste peste oameni verdele culmilor împadurite si semetia steiurilor de stânca scaldate de ape reci si limpezi, la poalele muntilor Moasa si Tataru, curge nestavilita spre a se stinge în îmbratisarea dulce a Oltului, valea Sebesului de Sus; localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.
   În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri  minunate, Dumitru Sinu a lasat bocetul celor dragi sa-si asculte ecoul pe Valea Moasei si a trecut granitele României, cautându-si norocul printre straini. Astazi stau de vorba cu el, la cei optzeci si cinci de ani ai sai si ma fascineaza cu povestea unei vieti traite intens, cu bune si cu rele în acelasi timp.
   Despre Sebesul de Sus si Marginime
   Satul meu, gradina dulce,/ Eu din tine nu m-as duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândrutelor, /De verdele brazilor / Si de dragul fratilor, / De rosu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul moliftilor, / De dragul parintilor – îmi recitase nea Mitica, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a nascut si pe care l-a mostenit de la ei.
   Asa a debutat întâlnirea noastra de aceasta data, când nea Mitica, purtând amprenta emotiilor ce-i stapâneau amintirile s-a dezlantuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebesului sau drag în primaverile în care se topeau zapezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente traite în satul copilariei. Apoi a urmat povestea…
   „Într-o zi frumoasa de toamna a anului 1948 s-a produs o schimbare majora în cursul vietii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenta: am plecat din satul meu spre o lume plina de mister… Îmi amintesc cu nostalgie acea toamna frumoasa, cu toate splendorile ei: la trei ani dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, locuitorii tinutului Sibiului si-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei…”
   Bucuria si mândria de a povesti despre tinuturile de obârsie, faceau ca ochii lui Dumitru Sinu sa aiba o stralucire aparte. Venea dintr-un loc încarcat de istorie si legenda; împrejurimile Sibiului au constituit  de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfasurat evenimente cu rasunet în istoria neamului.
   „Atestarea documentara a localitatii nu se cunoaste cu exactitate, însa, o serie de documente despre Sebesul de Sus, datând înca din timpul dominatiei austro-ungare se afla la Viena, Budapesta, Cluj si Sibiu. Multe dintre acestea, tiparite la Sibiu, au fost culese si publicate de catre profesorul Florin Puscariu în 1913 si astazi sunt pastrate la Muzeul Brukenthal din orasul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi statea în fata simteam o unda de mândrie, pe buna dreptate justificata:  apartinea acestor plaiuri si povestea cu drag si dor de ele!
   În imediata vecinatate a Sebesului de Sus se afla localitatile Sebesul de Jos,  Racovita si Avrig.
   „În Sebesul de Jos, desi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, traia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, carora le placea sa iasa mereu în evidenta; erau mai cunoscuti la Bucuresti si în tara decât sebesenii mei care erau majoritatea plugari si mestesugari; cei care-au ramas acolo si nu s-au împrastiat în lume, erau legati de pamântul lor si-l lucrau cu toata dragostea” -, povesteste nea Mitica rasfoind cu migala filele trecutului.
   La 3 kilometri de Sebesul de Sus se afla o alta localitate în care mai rasuna si astazi vocile istoriei: Racovita – care a devenit cunoscuta gratie înfiintarii granitei militare transilvane de catre împarateasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; înca din 1698, înainte de militarizarea completa a satului, Racovita, ca de altfel toate localitatile apartinând Regimentului de Granita de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolica. Racovitenii au luptat vitejeste pe timpul celor doua conflagratii mondiale facând cinste din plin locurilor de bastina.
   Tot în apropierea Sebesului de Sus, la o distanta de câtiva kilometri se afla, comuna de pe vremea copilariei lui nea Mitica, respectiv orasul de azi, legendarul Avrig. Scoala Ardeleana a avut un reprezentant de seama care a apartinut acestor locuri – Gheorghe Lazar, fiu  al Avrigului, unde se gaseste înmormântat astazi. Din locuri cu o istorie zbuciumata si cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!
   La Selimbar, de unde înca mai razbat strigatele de lupta ale ostasilor lui Mihai Viteazul din timpul bataliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obtinut victoria bine meritata cu pretul sângelui varsat de bravii sai ostasi si a reusit sa-l înlature si sa scoata Transilvania din sistemul politic polon.
   Talmaciu si Bradu, doua localitati apartinând acelorasi tinuturi erau recunoscute ca având un mare numar de sasi colonizati; nu toate satele din marginime au fost populate cu sasi, în niciun caz cele din munti sau de la poalele acestora.
   Omul sfinteste locul!
   Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat. Si Doamne, cât de adevarati erau satenii lui nea Mitica! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuti în mijlocul lor, dar si când a plecat pe drumul strainatatii.
   „De unde au venit oamenii satului nostru, nu se stie, ceea ce însa se mai spune si astazi este ca cei care s-au pripasit pe aceste meleaguri pline de frumuseti si au baut apa din minunata vale Batrâna s-au îndragostit de locurile acestea binecuvâtate si nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodata, acolo au ramas!”
   Invazia tatarilor din anul 1241 a fost resimtita si aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune ca unii dintre ei, dupa cum povesteau batrânii, au cazut de pe cai” si au ramas aici; asa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tatarului, care mai apoi s-a transmis de la o generatie la alta.
   Cu ce puteau sa se ocupe satenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele muntilor decât cu agricultura si cresterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea fruntilor si truda mâinilor pamântul ce le daruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.   
   Cresteau animale cu multa dragoste de ele si mestesugeau cu îndemânare: satul avea o varnita, unde se facea varul si o fabrica de caramida si tigle, atât de necesare în construirea caselor, o presa pentru uleiul necesar alimentatiei. Satenii cresteau albine si, fara îndoiala, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar si teascul pentru prelucrarea cerii; era si moara de apa cu piua, unde pe lânga obtinerea fainii din cereale sebesenii lui nea Mitica duceau la spalat toalele si cergile tesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagare pentru taiat bustenii aveam în sat, dar sa nu uit, si doua cazane zdravene de tuica!” – mi-a spus râzând nea Mitica.
   Apoi, dupa ce a stat o clipa sa-si le reaminteasca întocmai, a recitat  versurile unui cântec popular de plugarie: Ara badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Si ara si samana / Si din gura cuvânta: / Sa te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Sa stai bine la taiat / Ca mândra la sarutat, / Sa stai bine la cosit, / Ca mândruta la iubit.
   „Îmi amintesc de un cosas de la noi din sat, caruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile sa ne coseasca iarba, si-n timp ce tragea din greu la coasa cânta un cântec care suna cam asa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum rasuna valea / Si mândruta-mi tine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: pai cum merge mai departe? – caci aveam doar opt ani!”
             „Dati buna ziua la toti”
   Daca-si aminteste nea Mitica astazi de cineva cu admiratie si recunostinta, acela este cu siguranta nea Niculita,  bunicul din partea tatalui.
   „Era un om deosebit bunicul Niculita – reia nostalgic nea Mitica. Era cumpatat, calm, cu suflet plin de bunatate si marinimie, evlavios,  nu înjura nici macar atunci când era catranit si apasat de necazuri. Apreciat pentru harnicia si omenia lui, nea Niculita, foarte priceput la zidarie, era un renumit constructor de case; sasii din Talmaciu (ca la Sebesul de Sus nu era nici urma de sas) îl tocmeau sa le ridice casele si-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia si harnicia lui. Cum sasii erau niste firi reci si aveau pretentia ca românii sa li se adreseze cu apelativul stapâni, observând felul în care se poarta acestia cu nea Niculita, un satean a zis: «I-am auzit pe sasi dând buna ziua lui nea Niculita si scotându-si palariile în fata lui».
   Era invitat si la nunti la sasi, desi nu invitau decât românii înstariti, caci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculita ne-a învatat: «Dati buna ziua la toti!»  Noi întrebam mirati: Si la tigani?  iar el raspundea calm: «Si la tigani, ca doar Dumnezeu i-a facut si pe ei»”.
   Nea Niculita cânta din frunza ca nimeni altul si avea si o voce foarte frumoasa. Codrii muntilor îl daruisera cu har, iar prin cântecul din frunza nu se despartea nicicând de freamatul lor. Era invitat si la nunti, si la cele sasesti, unde, îmbracat în straiul popular mostenit din strabuni atingea inimile mesenilor si le modela dupa spiritul si sufletul sau minunat cu cântecele lui.
   Pe lânga faptul ca era harnic, cinstit si omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitica avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toata lumea: îsi punea sotia sa coaca-n cuptorul de pâine un soi de colacei si umplea câteva lazi cu ei, daruindu-i apoi copiilor saraci.
   Aceasta virtute au mostenit-o si feciorul, Ion Sinu, tatal lui nea Mitica, dar si nepotul lui nea Niculita, cu care astazi ma desfat în amintirile despre satul lui natal.
   „Mi-a ramas de la bunicul si de la tatal meu un bagaj enorm de învataminte despre viata, atitudine fata de cei din jur, caracter… Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îti vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treaba, ci întreaba-l prima data daca a mâncat» – a rostit nea Mitica plin de emotia amintirilor despre acele fiinte dragi lui ce l-au educat si l-au format pentru viata – si n-am uitat asta niciodata.”
   Nea Niculita avea sufletul parca rupt din Rai si de multe ori, ce visa se împlinea; asa s-a întâmplat si într-o zi frumoasa de toamna, când veneau vitele de la pasune si unul dintre boii lui lipsea, probabil se ratacise de cireada. Catranit nevoie mare, a fost bietul om, si în zadar l-a cautat, boul n-a fost de gasit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelasi an a visat ca boul lui s-a întors acasa. S-a trezit si a iesit afara în toiul noptii  si nu mica i-a fost mirarea când a zarit la poarta, cuminte, asteptând parca sa-i deschida cineva, tocmai animalul pierdut în toamna. Nicolae Sinu  murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca sa iasa cu carul cu boi, probabil facuse infarct…
  „Dormi Lazare, dormi…”
   Pe masura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitica dobândesc o stralucire aparte, îsi aducea aminte de atâtea lucruri si întamplari încât nu prididea sa mi le faca cunoscute dupa cum îi veneau în minte:
   „În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe sotul ei – Lazar, o familie cu stare materiala mai buna decât majoritatea celorlalti;  Dumnezeu le daduse doar un singur copil, o fata. Era mândra Tiuca de fata ei si-o voia maritata dupa un baiat înstarit.
   Dupa cum am mai spus, în satul nostru erau mai multi plugari decât bogatani, erau harnici si îsi munceau pamântul cu drag, traiau cu dragostea de locuri si de oameni, se ajutau si se respectau între ei, chiar daca nu erau neamuri. Spiritul lor, credinta îi unea pe cei mai multi ca într-o familie, cu mici exceptii, binenteles. Lumea satului era una curata, departe de ura si ranchiuna, asa cum am auzit ca se întâmpla în ziua de azi.
   Tiuca tare era framântata de gânduri si spunea seara de seara sotului sau, cu o unda vizibila de repros în glas: Dormi Lazare, dormi, ca pentru fata noastra în tot satul nu-s decât doi baieti!, ca si cum lui nu-i pasa de viitorul copilei; dar fata nu s-a maritat în sat, era frumoasa tare si alesul inimii ei a fost din alta localitate, asa ca visul Tiucai nu s-a împlinit.”
   Îsi amintise Dumitru Sinu de o alta familie,  care locuia ceva mai jos de casa Tiucai; tot Lazar se numea capul familiei, (era finul lui ) si avea zece copii: patru baieti si sase fete. Dar acest om nu-si facea probleme de genul celor ce-o framântau pe Tiuca. Finul Lazar mergea de multe ori la familia lui nea Mitica si povestea despre copiii sai; îsi arata mâinile batatorite de munca, dar înca puternice si cu întelepciunea taranului neaos din partile acelea spunea, aratând spre fiecare deget: Uite, ori ca ma tai la asta, ori la asta, ori la celalate degete, tot la fel ma doare.  Asa e si cu cei zece copii ai mei. Îmi pasa de toti la fel, toti sunt ai mei” – si Doamne, mândru mai era de ei si nu-si dorea averi, caci cea mai mare avere a sa erau copilasii, nu-si facea griji pentru ei,   stia ca fiecare îsi va gasi drumul potrivit în viata.
Întelepciunea unui copil:„acum nu ma duc, ca am prins deja cum se face  rântasul”
   La fel ca si parintii lor si copiii tinuturilor lui nea Mitica aveau o mentalitate sanatoasa despre viata, despre familie, aveau întelepciunea si spiritul  dobândite de la parinti sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat si oamenii lui si-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situatie delicata în care se afla familia lui:
   „Într-o zi, dintr-o casa cu cinci copiii a plecat femeia (sotie si mama), a parasit casa, sotul si copiii fara a se uita înapoi. Finul Lazar s-a dus la sotul ei si i-a spus: «Du-te mai, dupa ea! Au trecut doua saptamâni de când a plecat, du-te si ad-o acasa!» Dar barbatul îi raspundea calm, desi nu era simplu pentru un barbat sa se descurce cu atâtia copii: «Vecine, eu nu ma duc dupa ea; stie ea unde stam, daca vrea sa vina, vine singura». Lazar s-a dus apoi la baiatul cel mare care avea 15 ani si i-a spus: «Mai, tu esti cuminte, du-te tu dupa maica-ta!». Dar baiatul i-a dat lui Lazar un raspuns la care nu se astepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu ma duc ca am prins eu deja cum se face rântasul»…” Absenta mamei, doar prin acest lucru se resimtea, în rest…
            Din prune furate iese-o tuica întoarsa!
   Nea Mitica deschisese cufarul tainic al amintirilor si pe masura ce povestea îsi amintea tot mai multe si mai multe lucruri si întâmplari despre si cu satenii lui, pentru care avea o reala consideratie. O întâmplare cu tâlc si din care reiese frumusetea caracterului oamenilor din zona de obârsie a vajnicului povestitor si iubitor al locurilor si oamenilor ce le-au dat însufletire, a ramas pentru amicul meu drept pilda pentru tot restul vietii.
   „Tetea” Vasile, un satean harnic si tare cumsecade plecase într-o zi la fân si cum pe drum si-a dat seama ca uitase acasa furcoiul, s-a întors sa-l ia; când a ajuns însa, a observat ca în gradina sa o vecina îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru si a privit-o cum îsi umple desagii si cum goleste de roade cinci dintre prunii sai  si când a dat sa se aplece sa-si puna desagii pe umar, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm si blândete: «Nu te opinti, te ajut eu sa le treci!» si a ajutat-o el sa treaca în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amutise, nu a mai spus nimic si a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea  aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însa niciodata nimanui despre ea si nici nu i-a reprosat ceva. Femeia însa a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un raspuns neasteptat: «Ah, asa vorbeste ea, stiti voi cum sunt  femeile, vorbesc mult….»  si dadea din mâna, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”
   Vecina cu pricina a facut apoi tuica din prune si a dus din ea si la biserica; avea ceva pe suflet si simtea nevoia sa si-l descarce, spunându-i preotului din sat: Parinte, sa dati la oameni sa bea si sa le spuneti ca e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zambind: Ce tuica buna ai facut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii ca n-au mai baut asa o tuica buna. La care tetea Vasile i-a raspuns calm: Parinte, asta este o tuica întoarsa! – dar preotul nu întelesese tâlcul vorbelor lui. Era de buna seama tuica întoarsa, caci prunele erau din gradina lui, iar plata i-a fost întoarsa de vecina cea buclucasa, sub forma de tuica…
   „Am sa tin minte toata viata pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitica cu sclipiri diamantine în ochi…
   „Mai, da’ la voi, toti sunt poeti?”
   În satul  în care vazuse lumina zilei pentru prima data nea Mitica, veneau sa petreaca câteva clipe de liniste, în armonia naturii si oameni de vaza ai acelor vremuri. Asa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Brasov iar sotia sa, doamna Sanda îsi avea originile în neamul Bratienilor. Sanda Matei era prietena cu sotia maresalului Antonescu, doamna Maria.
   Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebesul de Sus, doamna maresal Maria Antonescu, vrând sa vorbeasca cu Sanda a telefonat la primaria din sat  prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna maresal Maria Antonescu, as vrea sa vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a raspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltura, lipsita total de orice fel de complexe i-a zis raspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie si matur prin cantalarie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a institutiei la care sunase si amuzându-se, i-a spus prietenei sale:  Mai, da’ la voi toti sunt poeti?
   Si asa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a nascut poet! Aceasta sintagma, atât de uzitata pentru a descrie în cuvinte putine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu si nimeni nu poate sa ni-l ia vreodata.
             „Bine, tata, ca mi-ai facut-o si pe asta!”
   Spiritul taranului român autentic este de neegalat, dupa cum stim cu totii si dupa cum puteti vedea si din relatarile prietenului meu; în viata de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaos, de gluma, n-a pierit niciodata, indiferent de situatie. „Era în sat la noi un om tare poznas, Ion Savu si era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznasul satului “- zâmbea nea Mitica, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl mostenea, fara indoiala, urmându-i exemplul si tinându-se de sotii. Facea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.
   Venise vremea de însuratoare si feciorul poznasului îsi gasise mireasa. Au început pregatirile de nunta si se agitau oamenii, nu gluma! În saptamâna nuntii feciorul plecase cu treburi la oras, erau de pus la punct ultimele pregatiri si avea de facut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oras cu târguielile pentru nunta, l-a gasit pe tatal cel poznas mort; feciorul a amutit si s-a dus la capatâiul lui spunându-i suparat: «Bine, tata, mi-ai facut-o si pe asta!» – nici mort nu-l vedea altfel, decât poznas. Multe figuri si poante îi facuse Ion a lui Irimie feciorului sau, dar iata ca acum i-o facuse lata: murise în saptamâna nuntii lui.
   „O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bata-l amaru’!”
   Nu putini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei si au plecat din Sebesul de Sus în lumea larga, chiar dupa primul razboi mondial si de-atunci încoace. Unii au ramas, altii au revenit acasa dupa o vreme.
   „Dintre cei care au plecat din satul meu si au ales America – zice nea Mitica – 90% s-au stabilit la Detroit, parca erau atrasi unii de altii închegându-si acolo o comunitate a lor si numai a lor, pâna în zilele de-acum pastratoare a traditiilor din Marginimea Sibiului; chiar si acum, nuntile copiilor sau nepotilor consatenilor mei se fac si aici, în America, cu sarmale si prajituri preparate în casa si cu muzica populara româneasca din zona noastra; chiar de curând am aflat ca va fi o nunta mare, cu vreo cinci sute de invitati, la care se vor gati câteva mii de sarmale, îti dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
   Cei din sat care fusesera în America se adunau la crâsma-n sat, separat de ceilalti si cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bata-l amaru. Ei stiau cel mai bine cât de greu le fusese si cum reusisera sa adune dolarii cu care se întorsesera înapoi în sat!
   Mi-a spus nea Mitica mai multe întâmplari despre cei care revenisera acasa dupa anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinta sa se laude, placându-le sa iasa în evidenta cu ceea ce povesteau satenilor despre locurile pe unde umblasera si mai ales despre ce facusera acolo.
   „Când te-apuca dorul de vatrar…”
   De multe ori, cei care revenisera în sat dupa ani buni de stat prin strainatate erau întrebati de catre consatenii lor, oarecum mirati de revenirea lor acasa, despre cum e traiul prin locurile dinafara granitelor românesti.
   „Toma Suciu era din Sebesul de Sus si fusese în America de unde se întorsese de curând” – povestea nea Mitica. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, mai Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune ca e atât de bine si ca acolo curge peste tot lapte si miere?» – erau surprinsi de revenirea lui acasa. În mintea lor se împleteau întrebari de tot felul, dar raspunsul lui Toma a venit surprinzator: «Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa».
   Întâmplari de tot felul si amintiri picante se relatau în fata sebesenilor  adunati la birtul din sat, sau cine stie pe unde se întâlneau mai multi, atunci când cei veniti din strainatate îsi  povesteau viata petrecuta departe de casa.
   „Ba, io m-am batut la Chicago!”
   „Era într-o zi în crâsma din sat unul Popicu’, mic de statura, dar aprig si artagos; la un moment dat s-a suparat pe Toma Ardeleanu, un satean care doar ce se întorsese din America si l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenti au început sa-l tachineze pe Toma: «Mai Toma, da’ tu lasi pe Popicu’ sa dea cu tabacheaua în tine? Te lasi tu la cel mai mic om din sat?» Si dupa câteva momente de tacere, Toma striga: «Ba, eu m-am batut la Chicago». Si s-a ridicat descheindu-si nasturii camasii si aratându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestaturi de cutit;  se batuse cu mafiotii din Chicago”.
   Toti cei care erau de fata au amutit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre aceasta întâmplare si ori de câte ori se isca vreo cearta între sateni, spuneau, nu fara un graunte de teama în glas : Eu m-am batut la Chicago!
„Stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit dar chiar asa, sa manânci ace?”
   Unii dintre cei care fusesera plecati erau recunoscuti ca fiind si zgârciti, nu le fusese usor sa câstige banii si îi dramuiau cu mare grija. Satenii faceau însa glume la adresa lor si profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.
   „Era unul, Nicolae Calin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeste nea Mitica si continua pe un ton glumet; fusese si el în America si venise acasa, la nevasta. Sebesencele noastre purtau pe cap un acoperamânt traditional, numit pastura. Într-o zi, pe când facea de mâncare i-a cazut femeii un ac cu care îsi prindea pastura pe cap, chiar în oala cu mamaliga. Barbatul n-a bagat de seama ca avea în farfurie acul si în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gura, lasându-l cu ea deschisa; doar medicul din sat a reusit sa i-l scoata bietului om si cum gura satului nu poate fi oprita, imediat s-a dus vestea peste tot.
   Tetea Ion a lui Irimie, care nu scapa nicio ocazie sa faca glume pe seama altora, dupa întâmplarea cu mamaliga si acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe ulita, i-a spus râzând în batjocura: Bine mai, nea Nicolae, stiu ca ai fost în America, stiu si ca esti zgârcit, dar chiar asa, sa manânci ace?
   Obiceiuri, traditii si…neuitare!
   Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebesul de Sus din Marginime, despre oamenii lui si despre spiritul lor, dar n-am vazut nicicând mai multa bucurie si vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre traditiile ce s-au pastrat pana astazi si despre portul popular al sebesenilor.
   Multe vorbe întelepte care sustineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu si le rostea traindu-le, asemeni celor ce le daruisera spre învatare si luare-aminte:
 „Nu te duce cu mâna goala la stâna, pune-n desaga o bucata de slanina, o ceapa, o rosie, doua-trei mere, un morman de prune si du-le la oameni!
Tine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelasi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebesul de Sus, cu acelasi ajungi la Suru!
Daca ai oi, nu uita sa urci cu ele sus la munte între Pasti si Rusalii si sa le cobori dupa Sfânta Marie!”
Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul pastreaza nestirbit tot ceea ce i-au lasat strabunii: portul, moravurile, limba si mai cu seama marele lor nume de romani! Noblete prea bine dovedita. Limba lor e întru totul latina. 
   Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitica povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor si mi-am dat seama cât de adevarate sunt.
   „Mândru-i portu’-n sat la noi!”
   Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu catrinta si cu ie / Si cu flori la palarie –  parca asa suna versurile unui cântec popular pe care-l auzisem si eu în copilarie si care nu mai stiu cum continua, acum însa, nea Mitica îmi reda cu lux de amanunte portul popular  din Sebesul de Sus.
   Îsi amintise de îmbracamintea satenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Tarii Oltului, cum se mai numea tinutul dintre Olt si Muntii Fagarasului si din care facea parte si satul sau: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânatoarea alba sau pastura cu flori rosii pentru cap, surtele vinete din doua-trei foi cu ochi, iar în spate catrintele rosii, iile cu pumnasii întorsi, apoi chieptarul cu flori mari, tot rosii si cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de barbati cât si de femei. La barbati, camesa cu mâneca larga, pantaloni tesuti din cânepa în trei sau patru ite, pe cap – palarii mici, rotunde iar în picioare caltunide din panura sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precadere rosul.    Sebesul de Sus a fost un sat tipic transilvanean – continua nea Mitica – si-mi aduc aminte mai ales de acele palarii micute, negre, câteodata unsuroase, cu care-si acopereau capetele barbatii …si numai ei stiu câte gânduri stateau ascunse sub ele”…
   Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amanunt în descrierea costumelor populare din satul sau: toate obiceiurile si traditiile îi ramasesera vii în minte!
   „Când vii bade-n sezatoare…”
   Din noiembrie si pâna pe la sfârsitul lui februarie, femeile din Sebesul lui nea Mitica se adunau la o casa si petreceau serile împreuna; torceau firul de lâna sau coseau iile sau catrintele lor atât de frumoase, camasile barbatilor sau lucrusoarele de artizanat cu care-si împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave si petreceau împreuna pâna noaptea târziu.
   Fete fecioare sau femei maritate, tinere sau mai putin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în sezatoare legau prietenii trainice si povesteau vrute si nevrute.
   Mai erau sezatorile pe vremea aceea si locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru ca seara târziu, acolo mergeau feciorii sa vada ce fete sunt la sezatoare si cât sunt de harnice; multi dintre ei acolo îsi alegeau viitoarele neveste pentru ca în sezatori, le puteau vedea cel mai bine virtutile. Ba de multe ori se mai incingea si câte-o hora de uitau de fus si furca si jucau pâna în zori.
   Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n sezatoare / Nu sta la usa-n picioare / Ci te uita-n sir de-a rându’ / Si te-aseaza un’ ti-e gându’/ De ti-e gându-n alta parte / Du-te bade mai departe.  Asa era si la sezatoarea din satul lui nea Mitica!
   Mai era o doina frumoasa în care se arata dorinta feciorului de a ajunge la sezatoare si ale carei versuri sunau cam asa: De-ar veni luna lu’ mai / Sa ma pui stavar la cai, / Sa ma uit din deal în vale, / Pe care ma sui calare, / Pe sargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Da, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândra ca o floare / Si ne-asteapta-n sezatoare. / Pe laita cu florile / Unde stau dorurile / Pe laita cu floricele / Unde-s dorurile mele.
   Nu-si mai aminteste acum toate cântecele de sezatoare, dar cu certitudine îsi aduce aminte ca aceste întruniri erau cele care însufleteau satul pe timpul iernii, pastratoare de traditii si nesecat izvor de creatie populara autentica.
   Ce se vorbea seara în sezatori era ca un fel de barometru al stirilor si evenimentelor din sat, pentru ca nimic nu le scapa fara sa fie stiut, vrednicelor femei.
   „Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de sezatoare – a continuat nea Mitica: Azi e luni si mâine-i marti / Poimâine-i târg la Galati. / Ma dusei si eu la târg, / Sa vad boii cum se vând, / Vacile cum se platesc, / Mândrele cum se iubesc!”
   “Bucura-te soacra mare!”- obiceiuri de nunta 
   Lumea satului a fost întotdeauna plina de creativitate si spirit; fiecarei etape din viata unui om, taranul român autentic a stiut sa-i cânte sau sa-i recite, dupa obiceiurile stravechi, transmise de la o generatie la alta.
   Dumitru Sinu, în retrospectiva facuta asupra vietii satului natal îsi amintea cum la nunti, de exemplu, femeile descântau si de cele mai multe ori tinta cimiliturilor lor era nanasul ori soacra:
Faceti-mi o târ’ de drum, / Sa ma duc la domnu’ nun, / Sa-i sucesc mustatile, / Sa-i placa nevestele, / Sa-i sucesc mustata bine, / Sa ma placa si pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucura-te soacra mare / Ca-ti aduci scarpinatoare / Si unde te-o scarpina / Sapte ani nu te-o mânca.
   Nimic din ce se întâmpla în sat nu scapa de biciul vorbelor apartinând rapsozilor populari ai comunitatii; bunaoara, nea Mitica îsi aminteste cum au descântat la o nunta femeile din sat când un baiat de tigan a luat de sotie o fata de român:
Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fata de general / Corturaru’ om destept / Se-mbraca locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns sa dorm în fum / De la casa si palate / Am ajuns cersind prin sate.
   „Nu stiu daca era chiar fata de general mireasa, dar stiu ca aveau o imaginatie foarte bogata consatenii mei în astfel de situatii!”
    „Gata mama cufaru’!’’
   Iata cum vrând nevrând, dupa ascultarea atâtor povestiri adevarate despre satul românesc, îmi mai trece si mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am nascut: „Gata mama cufaru’/ Ca mi-o venit ordinu’”, spune o hora mândra de catanie. Nici nea Mitica nu uitase sa-mi povesteasca câte ceva despre aceasta etapa din viata fiecarui barbat din sat – armata!
   „Versurile si cântecele de catanie mi-au placut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau catane!” – îmi spune spre sfârsitul întâlnirii noastre nea Mitica, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sarbatoare / Primii acasa scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Si-au scris cu cerneal-albastra / Când era sa-mi iau nevasta / Si-au scris cu cerneala verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armata, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Sa arda Sibiul tot, / Sa ramâna numai parii, / Sa se-ntepe generalii, / Generalii si maiorii / Care catanesc feciorii.
   „As putea sa-ti vorbesc la infinit despre satul meu fara sa obosesc”… îmi spusese nea Mitica la sfârsitul discutiei noastre. Trebuie sa recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu si mai mult decât atât, emotia puternica ce mi-a lasat-o dragostea lui infinita pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plamadit din lutul iubirii de neam si de glie, de unde a plecat apoi în lumea larga sa-si caute norocul si unde a învatat, ca omul cu suflet frumos si sensibil s-a nascut pe pamânt românesc.

Octavian Curpas

“Am fost prieteni o viata, dar n-am stiut ca e tigan!”

 „Draga nene Mitica,
 
Ca as dori sa ne mai vedem odata e foarte adevarat, dar nu se poate – nu stiu câte zile mai am ca sa mai vin eu la dumneata, desi distanta de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Sa vii dumneata la mine – Doamne fereste! Vreau sa va aduceti aminte de mine si de cei ce veneau cu mine la dumneavoastra la hotel, la Long Beach si puneam pe foc sticlele de coniac, asa cum eram atunci: eu cu acordeonul si vagabonzii care cântau : Asa beu oamenii buni”.
   Asa începe scrisoarea adresata lui Dumitru Sinu (nea Mitica) de catre Mike Florian, prietenul sau, scrisa pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

   Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar ma întrebam, oare câte zile vom rasfoi împreuna acea nepretuita carte a amintirilor lui? Stiam ca întotdeauna voi mai descoperi ceva din viata acestui om, o viata unica, în felul ei.

   Din nou ma întâlnisem cu nea Mitica si cu siguranta urma sa aflu ceva palpitant. Intuitia îmi functionase perfect pentru ca de data aceasta îmi vorbise despre un om care i-a fost prieten o lunga perioada de timp si despre care n-a stiut ca este tigan, pâna în momentul în care a primit de la el scrisoarea pe care se straduise s-o scrie în ultimele sale zile de viata. Nu voia cu niciun pret sa-si duca secretul cu el în lumea dreptilor.

   Si Nea Mitica începu sa-mi citeasca scrisoarea lui Florian: Când am fost la dumneata, în câteva zile am rasfoit cartea sau cartile pe care o sa le publici. Nu ne-ai întrebat niciodata cine suntem, stiai doar ca suntem bucuresteni. Nenea Mitica, înainte de a muri vreau sa-ti scriu câteva rânduri… Ce m-a surprins, ca în desaga dumitale de însemnari ai scris asa de putin despre tigani. N-am avut în viata mea secrete în afara de asta… regretam ca o sa mor si ca nu i-am spus lui nenea Mitica ca sunt tigan, pentru ca eram tigan din mama si tata.

   Mai spunea în rândurile acelea, scrise poate în timp ce-l copleseau durerile bolii necrutatoare ce l-a rapus, ca îi ramasesera întiparite în minte, pentru toata viata, amintirile lui nea Mitica despre bunicul sau: Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»

   Citându-l pe nea Niculita, Mike Florian facuse doar o introducere la ceea ce urma de fapt sa marturiseasca: Doamne, si ce bunici am avut, Dumnezeu sa le ierte pacatele! Ei mi-au cumparat prima data o muzicuta, pe urma chitara, pe urma acordeon… Plâng mereu – de ce n-am pomenit niciodata la nimeni numele lor? Aceasta era marea durere a lui Mike, el nu povestise nimanui, niciodata despre bunicii lui pentru ca erau tigani!

   Câta putere avusese atâtia ani de când era prieten cu nea Mitica sa-si ascunda cu atâta grija originea! Nu si-a dat seama nici nea Mitica, niciodata, ca Mike ar fi altceva decât bucurestean, mai ales ca Florian facea glume despre tigani – asa ca orice asociere între tigani si Mike Florian era exclusa.

   „Hai la nea Mitica si la Nicole!”

   Nea Mitica îsi continua povestirea si retraia amintirile acelor vremuri tinând în mâna scrisoarea din care spicuise câteva pasaje pentru a ma familiariza cu tema discutiei: „Locuiam pe vremea aceea în California, aveam hotelul meu la Long Beach. Mike Florian era un bucurestean cu care ma împrietenisem si-mi era tare drag, cânta minunat la acordeon. Venea la mine des, uneori ma vizita chiar zilnic. Îsi aducea si amicii cu el când li se facea de chefuri – sa tot fi fost vreo zece -; mâncam cu totii ce ne gatea Nicole, sotia mea. Ne simteam tare bine împreuna. Hotelul meu avea si apartamente, cu fire place în living room, iar când venea Mike cu prietenii sai, vagabonzii – cum îi placea lui sa-i numeasca, – ne retrageam într-un apartament, faceam focul în camin si se-ncingea distractia atât cât ne tineau balamalele!”

   Chefurile de la Long Beach ramasesera amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau multi amici de-ai lui Mike la nea Mitica, toti erau bucuresteni si locuiau în California. Mike Florian si prietenii lui stateau pe unde puteau. Dadusera adresa hotelului din Long Beach celor cu care corespondau si nea Mitica primea o multime de scrisori destinate lor. Când se întâlneau între ei, era suficient sa se uite unul spre celalalt si îsi citeau gândurile spunându-si apoi : Hai la nea Mitica si la Nicole!

   „Doamne, ce le mai placea coniacul si dupa ce se încingeau bine, aruncau în focul din camin câte o sticla; si nu era ieftin, cam 30 de dolari plateau pe sticla, însa nu conta, acesta devenise deja un ritual si ei îl respectau.”

                  „Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!”

   În Long Beach, întâlnirile cu Mike si prietenii lui îl apropiasera pe nea Mitica din ce în ce mai mult de ei; începuse sa-i cunoasca si de multe ori îsi spunea în sinea lui: „Cine e bun de munca, e bun si de distractie si invers!” Asa i-a încoltit în minte o idee pe care le-a împartasit-o pentru ca le dorea doar binele, îl fascinasera cu modul lor de a-si pastra si cimenta prietenia, cu felul unic de a se distra, de parca nu ar fi avut nici o grija. Le propusese sa faca împreuna o corporatie, unde sa fie toti asociati, sa contribuie fiecare cu partea sa de bani si nea Mitica sa caute case si apartamente de ocazie pe care ei sa le cumpere, cu alte cuvinte voia sa-i initieze în afacerile imobiliare si sa-i consilieze pâna se rutineaza. Le spunea: „Mie nu-mi trebuie nici un ban de la voi, atâta pretentie am, sa cumparati apartamentele pe care le gasesc eu si sa ma lasati pe mine sa gasesc deal-uri pentru voi”,  altruismul îl stimulase sa se implice direct în viata lor, cautând si identificând oportunitati pentru ca afacerea lor sa se dezvolte.

   Degeaba le sugerase de nenumarate ori: „Faceti o corporatie si casier îl puneti pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se dovedise a fi mai econom, mai zgârcit, cum le placea lor sa-i zica, ei însa nu se lasau înduplecati. Pe deasupra mai si glumeau pe seama acestei propuneri: Nea Mitica vrea sa faca colhoz cu noi!

   Odata cu trecerea anilor au regretat ignoranta de-atunci; când au venit sa-l viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în Arizona, i-au spus cu parere de rau: Daca te-am fi ascultat atunci… câte apartamente am fi avut acum!

                                Ultima scrisoare

   Am citit împreuna scrisoarea aceea plina de emotie fireasca traita de un muribund care-si negase originile, de teama implicatiilor sociale ce le-ar fi avut în viata lui – statutul de tigan -, un om care nu dorea sa moara cu taina aceasta neîmpartasita celui pe care-l respectase atât de mult, lasând sa curga din sufletul sau tot ce pastrase cu sfintenie o viata.
 
 De câte ori îmi telefonezi ma întrebi mereu daca n-am ceva pentru cartea dumitale… Uite câteva rânduri: despre tigani s-au scris câteva sute de carti. Despre evrei, sute de biblioteci. Despre români, aproape nimic. Italienii au o cântare foarte interesanta: «De unde vii tu frumoaso? Eu vin din Italii. Dar tu barbat mândru, de unde vii? Din Andaluzia» – scria Florian, atingând mai departe subiecte sensibile din istoria a trei popoare pe care încerca, în felul lui, sa le puna în antiteza: tiganii, evreii si românii. Redau în cele ce urmeaza un fragment din scrisoarea lui Florian, în care face referire la aceasta tema:

   Doua popoare vechi de când e lumea: tiganii si jidanii – câta diferenta între aceste doua popoare si câta similitudine! Tiganul oriunde se duce, el ramâne tigan. Jidanul în orice tara se duce, el ramâne jidan. Cum de nimeni nu s-a îndurat sa scrie doua rânduri, despre cine sunt românii? Sigur ca, de câte ori am auzit ceva de tigani, jidani, români, am tras cu urechea, sigur ca, toate în lume se schimba, nimic nu sta pe loc. Care sunt si au acelasi sânge ca tine? Doua popoare vechi: jidanii si tiganii: unii se plimba cu banii si cu frica – jidanii; tiganii nu au nimic: nici frica, nici bani. Acum: Cine sunt românii? Te întrebi de ce francezii de la Ludovic al XIV-lea i-au dat afara si pe jidani si pe tigani de 3-4 ori? Românii, nu! S-au strâns peste 950.000 de evrei si 3-4 milioane de tigani. Sa nu uitam ca si tiganii si jidanii au învatat româneste (ungurii, secuii, sa stii, prea putin!). Nu numa’ ca au învatat dar au si scris poezii si cântari, colinde etc.
 
   Desi Florian nu era un om cu studii înalte, pe nea Mitica l-a uluit bagajul de cunostinte pe care-l detinea, date si informatii despre istoria tiganilor, puterea de analiza a istoriei popoarelor, diferente si similitudini între acestea precum si umorul inegalabil al celor veseli mereu, tiganii!

   În scrisoarea catre nea Mitica, Mike Florian facea referire si la miscarea legionara, redând pasaje întregi din cântecele legionarilor si polemizând pe baza lor. Abordase subiecte sensibile si diverse, ceea ce dovedea, din nou, ca în jurul lui Dumitru Sinu n-au poposit orice fel de oameni, el a stiu cum sa-si aleaga si mai ales cum sa-si pastreze prietenii.
 
                      Din istoria Bohemienilor (tiganilor)

  Fascinat de ceea ce aflase din scrisoarea lui Mike Florian, nea Mitica devenise foarte interesat în a afla cât mai multe lucruri despre acest popor. A citit carti, a cautat informatii si le-a coroborat cu cele reliefate de catre Mike în scrisoare, pentru ca tiganii, istoria  si toata viata lor devenisera pentru el un subiect provocator:

   „M-am interesat de Dumnezeul tiganilor – si-a început relatarea nea Mitica. Maurkmoulé, asa se numeste Dumnezeul tiganilor, «Leur petit Bon Dieu» (Micul lor Dumnezeu). Maurice Féaudierre, scriitor francez (1909-1992), în «Marea istorie a Bohemianilor« (La grande histoire des Bohémiens”) vorbeste despre sosirea tiganilor în Europa si modul în care s-au raspândit pe continent si în lumea întreaga de-a  lungul vremurilor.”

   Dar ce este acela un bohémien, bohemian în limba româna? – l-am întrebat. Ar însemna locuitor din Boemia, sinonim cu tigan, romani, gypsy etc. „Bohémien? Cu alte cuvinte ar însemna ca oriunde te duci, te joci cu destinul: daca tu încerci sa cunosti misterul… el fuge. Daca încerci sa eviti destinul, el vine la tine. Continua drumul acesta miraculos sub acoperisul carutei tale! Tu ti-ai ales aceasta libertate! Tu ti-ai ales necunoscutul! Viata pentru tine e un vis! Tu traiesti si iubesti! Da, daca te stapânesc toate aceste virtuti, atunci cu siguranta esti bohémien.” Povestirea lui nea Mitica parca se transformase dintr-o data într-o piesa de teatru, avându-l ca protagonist pe bohémien.

   I-am însiruit câteva date stiute, cum ca prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin apare într-un text hagiografic georgian, în jurul anului 1068. Doua secole au fost prezenti pe teritoriul Imperiului Bizantin, dupa care au migrat spre Occident, ca urmare a ocuparii zonei de catre turci si a cuceririi Constantinopolului (sec. XV). Astfel, din Grecia, romii au trecut în tarile de limba slava din Balcani: Serbia, Bulgaria si în Tarile Române: în Tara Româneasca (1385), Moldova (1400). În Ungaria si Polonia cercetatorii presupun prezenta romilor înca din secolul XIII. În Germania, cronica bavareza a lui Andreas mentioneaza romii în 1417, în aceeasi perioada ei fiind atestati si în alte tari ca: Elvetia, Franta, Tarile de Jos, Italia, Anglia, Rusia, Lituania, Suedia, Spania, Scandinavia, iar în XVII romii sunt atestati pe continentul american, în sec. XIX si în Australia.

   „Cum au ajuns tiganii în Europa? – intervine Dumitru Sinu -. Iata ce am gasit eu în cautarile mele: în 1419 – a aparut un cortegiu fabulos de tigani în Boemia, de unde li se trage numele pomenit, apoi în Ungaria si unii dintre ei au continuat drumul spre orasele din nordul Germaniei; aveau niste cai foarte frumosi, dresati; în 1422 – coboara caravane în Italia; italienii i-au botezat zingaris; în 1422 – apar si în Paris, dansau si aveau si o maimuta dupa ei; dupa ce terminau spectacolul  faceau cheta. De-acolo a ramas expresia si astazi: Payer en monnaie le singe (platim banii pentru maimuta); în 1539 – Regele Francois I (1494-1547) interzice intrarea în Franta a acestor bohémiens si îi expulzeaza pe cei pe care-i gaseste; în 1560- Regele Carol (Charles) al IX-lea (1550-1574) le da ragaz de doua luni pentru plecare; cei care nu plecau faceau puscarie 3 ani, iar femeilor si copiilor li se taia parul imediat, erau rasi pe cap; în anii 1612-1666 – se da o noua lege contra acestor vagabonzi; la 11 iulie 1682 – Louis al XIV-lea da o alta lege contra  satanicilor, cum erau numiti de catre francezi. Germanii, englezii si spaniolii – începusera si ei sa-i bage în puscarii, sa le dea foc la carute. Îi numeau  copii de diavoli, parias intouchables – paraziti murdari, banditi, etc. «De unde veniti? Din Egipt? Din India?» -erau întrebati de toata lumea din jurul lor -. În 1829  prin declaratia regelui Louis, toti acesti bohémieni erau trimisi la închisoare iar nevestele si copiii în prizonierat. Regele Ludovic (Louis) al XIV-lea (1638-1715) da ordin sa fie arestati în Franta toti bohemieni sau egipteni, cum li se mai spunea. La închisoare erau duse si femeile si copiii. Fac o paranteza : se estimeaza ca sunt la ora actuala peste 8 milioane în toata lumea. Nu ma intereseaza de unde vin si nu ma intereseaza ce doresc, ca vin de pe malul Gangelui, Siria, Persia… – acesta era sloganul bohemienilor care nu aveau nimic decât dorinta de aventura. Îi gasesti în China, Mexic, Peru, Brazilia. Prezentul sau trecutul nu-i mai intereseaza – viitorul, vor vedea ei! Omul o sa fie salvat de poeti, de mistici si de dansatori.”

   Dumitru Sinu facuse aceasta trecere în revista  a istoriei tiganilor, fiind bine documentat, pentru ca scrisoarea lui Florian îl incitase din nou la cunoastere.

                                 „Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce!”

   Întrerupsesem citirea scrisorii lui Mike, cu interventia lui nea Mitica despre istoria bohemienilor, obtinusem multe informatii interesante despre tigani si parca tot mai asteptam sa descopar si alte lucruri captivante despre ei.

   Crede-ma, sunt fericit ca îti scriu – am uitat si de cancer,  îl tratez cu indiferenta, ma simt tigan, cum nu m-am simtit niciodata. Sa pleci fara sa stii ce te asteapta si tot ce ai cu tine ca bagaj, sa fie inima de lup! Glorie tie, soare! Tu ai creat viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! Îi bine si vara si vara! Când ai plecat te joci cu destinu’, daca cauti care-i misteru’, el se ascunde, iar daca-l eviti, el vine la tine. Navigheaza fara sa te întrebi care-i sfârsitu’!-, spunea Mike în rândurile pe care nea Mitica le citea; nici el nu se mai întreba în momentul în care scrisese, care-i va fi sfârsitul, stia doar ca este foarte aproape si se grabise sa scrie cât mai multe lucruri despre etnia careia îi apartinea si de care acum era mândru, nu-si mai ascundea originile, nu mai conta nimic în afara faptului de a marturisi prietenului sau tot ce mai putea marturisi, despre neamul lui.

   Desi pe fondul unei întâmplari triste, pentru ca citeam scrisoarea unui muribund, momentele care au urmat parcurgerii celor asezate cu migala si cu multa daruire si sinceritate de catre Mike Florian pe foile învechite, ne-au facut sa zâmbim: într-adevar, dupa cum bine spunea si Florian, ei, tiganii, au spirit, tiganii stiu sa traiasca clipa, stiu sa se distreze, se lasa mereu în bratele hazardului fara sa aiba griji, inhibitii sau frici si-ntotdeauna sunt plini de dragoste.
 
   Tiganii n-au nimic, dar au spirit de aventura: «Ma, tigane, ’ti arde satu’! Nu-mi duce grija, ma mut în altu’!» Tiganii – la «pomeana»! El e singur când ajunge la cel ce da colaci, dar zice asa: «Dati-ne si noua!». Nimeni nu-ti multumeste mai frumos la pomana, dar sa te fereasca Dumnezeu sa aiba un tigan pica pe dumneata, nu te mai poti spala nici cu apa din Iordan! 

    Când erau întrebati: Ce mâncati voi pe drum? – Ce gasim!- era raspunsul lor sincer si dezinvolt. Au tiganii Dumnezeul lor! – este expresia pe care o auzim de multe ori în jurul nostru, atunci când se face referire la ei. Tiganii sunt mereu fericiti, au în ei ceva ce nu se poate defini în vreun fel, ceva ce le creeaza o stare de bine interior permanent – Cred ca e un fel de dragoste pentru tot ce-i în jur, spunea Mike Florian.
   Eu sunt fericit, Ioane, fara sa stiu de ce! Câteodata ne facem castele de zapada… Tot ce aveau în jur era efemerul, tot ce-aveau în suflet, eternitatea! Si câte alte vorbe de duh, plasmuite de mintea tiganilor n-au devenit celebre!

   Ascultându-l pe nea Mitica, zâmbesc, amintindu-mi niste butade tiganesti de pe la noi pe care acum le regaseam în misterioasa scrisoare: Fie frigu’ cât de mare, numa’ vântu’ sa nu bata! – tiganilor nu le place vântul pentru ca le spulbera pofta de viata! Da, Doamne, doua veri si-o vara! – iarna nu este un anotimp preferat, cred si eu, nu este placut sa-ti petreci iarna într-o caruta cu coviltir! Tiganul spune întotdeauna: Am, da’ nu prea am! – lesne de înteles ca nu i-ar strica un pic de pomeana, si subtil, nu? Si multe alte expresii care poarta pecetea spiritului autentic al tiganilor, care se mai aud si azi, peste tot acolo unde poposesc!

           „Ai vazut ca n-a vazut?”

   Nea Mitica ajunsese la un pasaj din scrisoarea lui Florian, care se pare ca îi placuse tare mult!
   Spunea Mike un banc  cu doi  tigani în tren:
   «Ai vazut ca n-a vazut?», a fost exclamatia facuta de unul dintre cei doi tigani ce tocmai urcasera într-un tren si conductorul le verificase biletele de calatorie. Auzindu-le afirmatia, conductorul se întoarce înapoi si mai verifica o data biletele; dupa ce pleaca, ei iar exclama: «Ei, ai vazut ca n-a vazut?» Înfuriat, când trenul ajunge în prima gara, conductorul trimite un coleg sa le verifice biletele din nou; la fel, tiganul a tinut-o pe-a lui: «Ai vazut ca n-a vazut?»- «Mai, daca nu ne spuneti ce n-am vazut va batem cum nu v-a batut nime’!» – spusese conductorul suparat -, la care tiganul raspunse vesel: «Domnule conductor, noi am schimbat biletele: Emil mi-a dat biletul lui iar eu i l-am dat pe-al meu».

   Aveau darul de a face tot felul de sotii si de glume care imprimau buna dispozitie în jurul lor si nu se dezminteau niciodata, indiferent de împrejurare.

   Snoavele cu tiganii si nasu’sunt proverbiale, se regasesc în multe ipostaze din viata acestor temerari ai aventurii permanente si a vorbelor de duh. Îi scria Florian lui nea Mitica: Spunea un  tigan din Cugir, Cornel Popescu îl chema: «Daca ar fi slanina, precum nu-i faina, apa de mamaliga ne da nasu’», stii mata nea Mitica unde se ducea omu’ cu o foame de lup si cu o speranta, ce numai tiganii o au – la nasu’!

  Sunt o multime de colinde specifice, ale tiganilor, care au miezul lor si care am înteles ca sunt cântate si în vremurile noastre, în unele zone din România. Mike Florian redase una dintre ele în aceasta scrisoare a lui catre nea Mitica:
«De Craciun cu Colindu’»
Coborât-a Dumnezeu la curtea Bogatului / În mijlocul satului, la curtea Bogatului:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm / Prânzu-i gata, nu-i de voi / Ca-i de boieri ca si noi./ Dumnezeu s-a suparat / Si de-acolo a plecat / La marginea satului, / Într-o casuta a intrat / Si din nou a întrebat:/ Gata-i prânzu’ sa prânzâm? / Ar fi gata, da’ n-avem, / Dar mergem si-mprumutam /
Si de prânz noi tot va dam! Tiganul totdeauna spunea: Am, da’ nu prea am!, însa sufletul lui a fost mare si a stiut sa-si trateze oaspetii asa cum se cuvine.

   Scrisoarea mai continea si altfel de glume si snoave de-ale tiganilor, de care Mike îsi amintise si le lasase sa curga fluviu catre prietenul sau, unele dintre ele, mai mult sau mai putin deocheate, dar pline de haz; si nu uitase în final sa accentueze: Românu’ e mereu cu poezia pe buza! Cine a spus ca românul e nascut poet? – si asta pentru ca ei erau mândri ca sunt tigani-români!

           Plecat cu sufletu-mpacat la cele vesnice…

   Scrisoarea  lui Florian se încheia brusc, iar mesajul frazei de final avea parca ecoul unui testament pentru eternitate: Nenea Mitica! Din ce ti-am scris as dori sa gasesti o pagina în cartea dumitale pentru aceste trei popoare…, era vorba despre tigani, evrei si români. Poate ca ar mai fi avut multe de spus Mike Florian, numai Dumnezeu stie ce, însa nu a mai apucat s-o faca pentru ca s-a stins…

  „Nea Florian a murit dupa ce mi-a scris… Telefonam… Tot vocea lui la telefon… Nea Florian, te rog sa ma chemi! La hotel, acelasi telefon. Niciun telefon…madame Bira, va rog sa-mi telefonati la hotel, sunt îngrijorat….” – îmi povestea nea Mitica. Însa telefonul primit de la madame Bira i-a confirmat temerile: Mike murise si-o rugase pe sotia lui sa nu-i spuna lui nea Mitica despre plecarea sa la cele vesnice. Nea Mitica, Mike Florian a murit dupa ce ti-a scris… A  mai trait patru zile…el a fost pentru mine o adevarata bijuterie, diamantul meu… am avut o viata fericita timp de 12 ani. Înainte de a muri l-am întrebat: cui sa dau bijuteriile pe care tu mi le-ai facut cadou?  Nu ma pot uita la ele, plâng…«Da-le la niste tigance, mi-a spus…»

   Acestea au fost cuvintele lui Mike, spuse femeii ce-i fusese aproape pâna în ultima clipa de viata. El plecase cu sufletu-mpacat pentru ca se eliberase, nu dusese cu el în mormânt, taina unei vieti.

Octavian Curpas

IOANA DUMITRIU – O violonista apusa prea devreme

Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferintelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia sa o întâlneasca la Phoenix pe regretata violonista de origine româna, Ioana Dumitriu,  instrumentista valoroasa a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, fata de care a avut o stima si un respect deosebit.
   Personalitate evidenta în rândul instrumentistilor de valoare din Statele Unite ale Americii, si nu numai, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta în comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pâna în iulie 2009, când o veste cumplita a adus-o în centrul atentiei publice.
   Si eu am avut placerea sa o cunosc pe aceasta doamna a viorii si de aceasta data, nea Mitica a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce stiam despre Ioana Dumitriu, din discutiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….
 Apusul unei stele
   În dimineata zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai rasarit pentru violonista Ioana Dumitriu. Dupa o lupta cumplita cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele vesnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.
   I-au fost alaturi în ultimele clipe membri familei si câtiva prieteni apropiati. Ioana Dumitriu a parasit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, si pe cei dragi, plecând spre o alta lume, a muzicii eterne.
   Am cunoscut-o pe violonista românca la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu si ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depanat istoria vietii ei. Fara a fi urmarita de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Marturisesc ca ma asteptam sa aud clasica poveste de succes despre un om cu o evolutie obisnuita, într-o ascensiune programata înca din copilarie. Am fost surprins sa descopar ca lucrurile erau diferite… 
   Tristetile si bucuriile copilariei
   Nascuta pe 20 iunie 1950, într-o familie saraca din Darmanesti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaste neajunsurile materiale de la o vârsta frageda. Se îmbolnaveste de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata iar parintii o lasa la tara, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai mai bun.
   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farkas, afla de situatia ei si decide sa o înfieze. Asa se face ca la vârsta de sase ani, Ioana patrunde într-un mediu cu totul diferit fata de cel de care avusese parte pâna atunci, iar viata ei se schimba radical. 
   Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictorita, si îsi doresc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la vârsta de sapte ani, în urma unei infectii, fetita îsi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farkas decide ca totusi, ea sa înceapa sa frecventeze, în paralel cu  scoala normal, si scoala elementara de muzica. Studiaza timp de un an pianul, iar apoi sustine un examen foarte greu, în urma caruia, parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, asa încât îi recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar si mai dificil. 
   Primii pasi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”
   Parintii îi cumpara Ioanei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, însa scoala de muzica vine în conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzica.
   Desi parintii sunt foarte severi cu ea si studiile muzicale merg înainte, fara întrerupere, pâna Ioana împlineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa îsi aleaga un alt drum în viata, total diferit de ceea ce facuse pâna atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicina si nu conservatorul.  
   Tot în aceasta perioada, Ioana afla ca nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentueaza sentimentele rebele; ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa îi mai asculte, pentru ca, oricum, nu erau parintii ei.
   Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat acestia dupa o discutie mai dura, fara a trece însa vreodata la fapte…
         Maturitate adolescentina
        Ioana decide ca trebuie sa îsi vada casa parinteasca, asa ca inventeaza un pretext nevinovat si porneste spre cei ce i-au dat viata, întâlnindu-si astfel mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare însa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gândeasca serios la faptul ca, radacinile descoperite de curând o vor trage în jos si îi vor afecta viitorul.
   Ioana revine la parintii adoptivi, si pentru prima data ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie fata de care aratase pâna atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o munca asidua si în 1973 Ioana absolva Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, unde este colega cu renumita violonista Silvia Marcovici, o persoana care a dat întotdeauna dovada de un tact si o delicatete aparte, dupa cum mi-a relatat doamna Dumitriu. 
 Muzician de orchestra la Filarmonica de Stat “George Enescu”
   Se casatoreste în acelasi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de viola, cu care s-a cunoscut în timpul facultatii, înca din 1969. Cei doi au împreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si  Robert Daniel (1988).
   Dupa terminarea facultatii, Ioana participa la o auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul  si începe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmeaza o perioada de repetitii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmeaza sa participle la nenumarate turnee în strainatate, atât în tarile socialiste, cât si în cele de dincolo de cortina de fier.
   Daca Ioana concerteaza în cea mai buna orchestra din România, sotul ei, Dan Dumitriu are sansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.
   De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 
   Schimbarea în viata cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleaca într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai întoarce în România si alege ca destinatie finala orasul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana afla ca în sfârsit, sotul ei a ajuns acasa…
   Desi contactata si interogata de catre securitatea româna, în mai putin de un an i se alatura împreuna cu fetita lor, Monica. Pâna în decembrie 1980 Dan lucreaza la o fabrica, însa din anul urmator vântul începe sa le bata în pânze sotilor Dumitriu, care reusesc sa obtina câte un loc în orchestra simfonica Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestra regionala. Între timp, în special gratie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creste, atragând tot mai multi instrumentisti de valoare, pentru ca în anul 1983 sa devina o orchestra majora.
   Lucrurile se pun în miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria în care obtinusera o diploma si sa devina membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa ca si sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa.
   Ioana era o femeie împlinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa se abata de la fagasul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât si în viata de familie.
   Când nu mai lupti cu viata, ci pentru viata însasi!
   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticata cu cancer metastatic. Boala debuteaza însa în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista afla ca are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indica o înrautatire a situatiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai putin, decât cancer mamar…
   Desi vestile rele se vor tine lant, celebra violonista, de altfel o fire optimista, nu se lasa intimidata de cumplita boala si refuzând chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicala. Explicatia este una simpla: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii mai apeleaza la medicina conventionala, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totusi de adaugat faptul ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe când cel alternativ trebuie suportat de catre pacient.
   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmeaza o data pe saptamâna, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare ca începe sa dea roade, întrucât testele efectuate arata ca jumatate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor si din acest moment, nu mai lupta pentru drumul ei în viata, ci pentru viata însasi. 
   Si totusi, inevitabilul s-a produs…
   Ioana Dumitriu va ramâne la Phoenix Symphony Orchestra pâna în ianuarie 2009. N-a renuntat niciodata sa spere în însanatosirea ei si continua sa aiba o viata absolut normal, chiar si dupa ce si-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numarau gatitul, counseling-ul, tricotatul si îngrijirea celor doua animale de companie – catelusa Lala si Noah Bird.
   Dupa momentul interviului, am revazut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire româneasca crestin-culturala, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasa cum o stiam, ma invita de fiecare data la concerte.
   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat si împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravietuiesc sotul Dan, membru al  aceleiasi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii si singurul nepot – Zion Noah Henderson.
   A fost iubita de colegi si de public, respectata si admirata pentru talentul si constiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, sustinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 si 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian Curpas

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degaja o visare                     
  care te îmbata si care te face sa mergi ratacind mult timp…”
                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la multi ani dupa plecarea din România. Peregrinari îndelungi, începând cu lagarele pentru, refugiati din Iugoslavia si Italia, continuând cu aventura franceza, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lectiile ei de viata si mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reusit vreodata sa le stearga. Pe toate ti le împartaseste cu mare drag daca ai prilejul sa stai de vorba cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sa-l ascult, m-am simtit asemenei unui spectator fidel care vizioneaza un foileton inedit, foiletonul unei vieti tumultuoase în care se îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul.
   Si nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru ca tot ce urmeaza sa dezvalui în continuare se datoreaza amintirii, o amintire fara egal ramasa în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o tara care i-a fost o mare parte a vietii de refugiat, a doua patrie – Franta!
    Vremurile bune din Franta au fost invocate în permanenta în discutiile cu prietenii sau cunostintele sale. Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura  de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere.
   Iata ca ajunge în Statele Unite, este casatorit cu o femeie deosebita de origine franceza, are o fata superba nascuta la Montreal si un baiat venit pe lume la Los Angeles, parca anume pentru  pentru a-i întregi visul si totusi, adesea, în discutiile cu amicii, care n-au fost niciodata putini sau de calitate îndoielnica, Dumitru Sinu traieste cu nostalgie anii petrecuti în Franta, în special în Paris, orasul  unic în lume din punctul lui de vedere si al multor altora care au gustat din preaplinul darniciei sale.
   Gândul de a se reîntoarce în Franta prindea contur încet, încet. Îsi dorea foarte mult ca tara lui Voltaire sa deschida orizontul cunoasterii pentru copiii sai si acestia sa aiba posibilitatea sa învete bine limba franceza si sa descopere cultura poporului francez acolo, la el acasa. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase si fara a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latura mai putin benefica a acestei noi aventuri, nea Mitica îsi ia într-o zi întreaga familie si pleaca spre Paris.
„Mitica, tu nu ai venit în Franta, tu ai plecat din America!”
   Revenirea la Paris i-a dat ocazia sa-si revada prieteni dragi si sa inspire în tihna parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenta, grija si prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea actiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marca, scriitori si filozofi ai diasporei, si nu numai. Toate învatamintele unui trecut de care-si amintea cu placere, oricând, îi folosisera mult în experienta canadiano-americana de mai târziu, pastrându-le si-acum ca pe niste comori.
   Întâlnirea cu Cornel Crisan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însa traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul sau îl îndrumase si unde va ramâne pentru urmatorii opt ani din viata, împreuna cu sotia si cei doi copii.
   Când s-au revazut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sa-l întrebe mirat: Pai, ce-ai facut, Mitica? „Am venit în Franta!” – a fost raspunsul lui nea Mitica. Mitica, tu n-ai venit în Franta, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crisan pe un ton usor ridicat, asemeni unui profesor care enunta cu fermitate un mare adevar, îndemnându-si studentul la reflectie.
   „E mare lucru sa pleci din America – îmi explica acum nea Mitica.  America este America! În orice tara din lume te vei duce si daca-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sa locuiasca, majoritatea îti vor spune – în America!  Nu a fost usor sa renunt la America.”  Cu toate acestea a renuntat, dar nu definitiv, si-a realizat dorinta de a-si educa copiii în spiritul culturii franceze si, totodata, de a revedea Franta si oamenii minunati pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
   Cornel Crisan absolvise facultatea în Franta si acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros ca Mitica revenise si i-a recomandat sa se stabileasca la Saint Gervais, un orasel superb, asezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde razbat peste vreme, glasurile a trei civilizatii învecinate: Franta, Elvetia si Italia. Nu dupa mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitica, si se va muta la Saint Gervais  împreuna cu sotia si cei cinci baieti ai lor.
   Orasel cochet, cu cladiri construite într-un stil arhitectural deosebit, apartinând începutului de secol XX, cu stradute pietruite si curate si cu un aer de burg elvetian, asezonat din plin cu finetea si lirismul parfumului frantuzesc si vioiciunea specifica italienilor din vecinatate, oraselul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu si familia lui.
   Înca de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitica: prima persoana cu care intra în contact este un cetatean francez care se afla în fata casei sale si…cosea iarba. Mânat parca de nostalgia verilor de-acasa, din Sebesul de Sus, când mergea la coasa alaturi de ai sai, Nea Mitica s-a apropiat de francez, cerându-i voie sa-i ascuta coasa. Cu o precizie de invidiat si o placere cum nu mai simtise demult, el unduie cutea pe taisul ce va curma suspinul ierbii, continuând sa sa discute cu francezul ramas mut de uimire: nu mai vazuse pe cineva care sa ascuta coasa fara sa arunce macar o privire spre lama otelita. Apoi i-a cerut voie sa coseasca si mânuind-o cu îndemânare, a câstigat de îndata simpatia si prietenia batrânelului.
   Marturisindu-i ca doreste sa se stabileasca în Saint Gervais împreuna cu sotia si cei doi copii, nea Mitica primeste pe loc invitatia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinta francezului si a ramas acolo timp de 8 ani. „Plateam doar 200 de dolari pe luna” -, îmi povesteste nea Mitica. În tot acest timp s-a înteles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gatea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodina desavârsita.
   Proprietarul era comunist convins si mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunisti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fara sa-l contrazica, nu ducea lipsa de diplomatie, ba chiar dupa câtiva ani de când se cunoscusera i-a facut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamagit: voise sa vada cum traieste muncitorimea sovietica si parca imaginea ce si-o faurise asupra comunismului începea sa îsi piarda din consistenta. Îi povestise multe lui nea Mitica si din fiecare relatare razbatea câte-o umbra ce se-asternea usor, usor, peste ceea ce pâna atunci, aproape ca idealizase. Simpatic si atent, francezul rasplateste darul lui nea Mitica – excursia în Rusia -, cu o atentie inedita: un borcan cu caviar!
   „Vreau ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire!”  
   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialitatile locale. A mers la primarul orasului pentru a solicita viza de sedere în Franta. De ce vreti  sa locuiti aici? – a venit întrebarea plina de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire. Noi va facem un serviciu ramânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, sugubat în felul lui, nu a ezitat atunci sa glumeasca: Noi avem aici pe unul care matura… îl cheama Voltaire! si i l-a aratat lui nea Mitica pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie si apoi, pe tot parcursul sederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fara a fi nevoie sa mai mearga la Paris.
   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenosi ca la Paris. Toti se cunoasteau între ei si o data câstigându-le simpatia, erai privit ca si unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici detineau proprietati atât la munte cât si la ses si le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu taiatul lemnelor, munceau mult dar stiau sa se si relaxeze atunci când era nevoie, si, slava Domnului, aveau la îndemâna atâtea mijloace s-o faca!
Saint Gervais – o oaza de liniste, prospetime si relaxare!
   Oraselul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o multime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte si de posibilitatea de a practica nestingheriti alpinismul sau alte sporturi extreme.
   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi si din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea orasului însusi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sai oportunitati nelimitate de relaxare si practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi si patinoare. Lui nea Mitica mediul îi era oarecum familiar, pentru ca se nascuse la poalele muntior si traise prima parte a vietii în satul natal, situat aproape la aceeasi cota ca si oraselul în care se instalase acum, la deplina maturitate.  
   Cladiri elegante din care razbat soaptele unei epoci pline de farmec si romantism, strazi pe care gasesti zilnic la promenada oameni cu fete luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc si peste toate, frumusetile montane din împrejurimi, confereau oraselului-statiune o atractivitate deosebita. Paradis alb pe timp de iarna si adevarat puzzle de peisaje feerice, cu paduri seculare si pajisti pline de flori în verile însorite, acest colt de rai te izbaveste de umbrele gândurilor si te transpune într-o lume pura, linistita, patriarhala, care parca este faurita de mâna lui Dumnezeu anume ca sa daruiasca curatime pentru suflet si minte.
   Statiunea de azi, recunoscuta ca fiind tinta celebritatilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism si modalitati de relaxare multiple, întrunind toate calitatile pentru a fi ridicata la rang de perla a Alpilor. Pistele de schi moderne si patinoarele, instalatiile de transport pe cablu care fac legatura cu celelalte statiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turisti care, cu certitudine revin pe timpul verii sa se bucure de frumusetile locurilor si posibilitatile de relaxare ce se deschid în fata lor la orice pas. Piscinele cu apa termala valorificata în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane si locurile neatinse de suflul civilizatiei – în care uiti ca traiesti în secolul vitezei, regasindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pasari ce vietuiesc în paduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicarii sporturilor extreme – toate fac parte din minunatiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitica timp de opt ani… Oraselul nu este unul izolat de restul civilizatiei, dimpotriva, este situat la o ora distanta de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
   Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se afla, întotdeauna el gaseste ceva care sa rezonenze cu mediul în care traieste; asa a facut si la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioara nostima legata de pasiunea pentru sporturile de iarna: „Ce bine-i pe patine / De-ai sti cât e de bine / Mereu as patina, deloc n-as învata / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicatiile asupra studiului sau renuntarii la studiu în favoarea distractiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lânga tabla / Când stii tot ce te-ntreaba / Îti pune nota 8 si-ti spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lânga tabla! // Ce rau e lânga tabla/ Când nu stii ce te-ntreaba / Îti pune nota 3 si palme câte vrei / Ce rau e lânga tabla!”. Asta si în contextul în care copiii sai începusera deja sa studeieze în Franta.
   În Saint Gervais nu prea erau emigranti. Nea Mitica îsi aminteste doar de un australian si un englez care locuiau acolo. Se cunoasteau aproape toti între ei, era o comunitate mica, pasnica, armonioasa si nu se putea ca o persoana care ajunge la Saint Gervais sa treaca neobservata.
                 O mâna de români valorosi la poalele Alpilor
   Saint Gervais era orasul de adoptie si pentru alte câteva familii de români. Dupa venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase si Cornel Crisan, cel care-l îndrumase spre acest loc.
   Sotia lui Cornel era frantuzoaica, nascuta la Paris; îi daruise cinci baieti frumosi, aveau o casnicie fericita dar uneori, când auzea cât de fluent si de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba româna, îsi dojenea consoarta, aratând spre sotia lui Mitica: Dar asta cum a învatat româneste?, pentru ca frantuzoiaca lui nu stia decât câteva cuvinte în limba româna. Din pacate, doamna Crisan a murit destul de tânara…
   Cornel Crisan era un inginer chimist stralucit. Gratie brevetelor sale de inventie a devenit un nume în stiinta prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitica îsi aminteste ca se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viata de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitica…
   Nu i-a putut uita vreodata pe acesti oameni, pentru ca toti cei cu care s-a înfratit erau de o calitate ireprosabila, el i-a iubit si i-a stimat tot timpul.
   Cum sa poti uita un om ca Vasile Târa, bistriteanul îndragostit de carte, dupa cum bine am aratat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasa, licentiat la Sorbona si profesând în învatamânt, la catedra se bucura de o recunoastere deosebita din partea societatii culturale franceze. Avea alaturi o sotie asiatica, prin venele careia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepartata Indochina. El a mentinut tot timpul legatura cu nea Mitica. Sa nu uitam faptul ca Vasile îi trimisese schita de trecere a fontierei franceze, pe când se afla înca în Italia. Si iata ca dupa multi ani, acum destinul le facea posibila reîntâlnirea la Saint Gervais.
   Un alt prieten drag de care îsi aminteste cu placere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tatarascu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitica s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic si niciodata nu uita sa-i spuna:  Nea Mitica, asa-s de bucuros ca ai venit aici, ca nu mai vorbeam româneste cu nimeni!
   Un barbat frumos, înalt, bine facut si foarte inteligent, Elian era casatorit si avea doi copii: un baiat si o fata. Nici sotia acestuia nu era românca. Nea Mitica nu-si mai aminteste tara ei de origine, Estonia sau o alta tara mica de pe continent, dar stie ca facuse facultatea de medicina în România si la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre vesnicie si dânsa, destul de tânara, la fel ca si sotia lui Cornel Crisan. Cunoscutul arhitect traieste si azi si Sandra, fiica lui nea Mitica îl viziteaza destul de des, reusind astfel sa continue ce-a început tatal ei cu mult timp în urma, conversând cu Elian în dulcea limba a lui Eminescu.
   La masa cu „neamul Tatarascu”
   Nea Mitica se afla înca în oraselul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizita la fiul sau. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tatarascu.
   Liberalul Tatarascu a detinut functii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în functie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 si 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 si ministru al afacerilor externe, în functie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 si 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
   Gheorghe Tatarascu se tragea dintr-o familie de vita boiereasca din tinuturile Gorjului. El a studiat dreptul si economia politica la Paris, a avut o prodigioasa activitate politica. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceasta personalitate, despre care cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati citit, iar numele sau a ramas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gazduiau nu mai putin de 11 membri ai familiei Tatarascu: Gheorghe Tatarascu si patru frati ai sai, Sanda – fiica demnitarului, trei veri si doua matusi ale politicianului român. Acestea din urma nu au rezistat si s-au sinucis în detentie. La Paris, unde fratele Sandei Tatarascu studia dreptul s-a întâmplat o alta nenorocire: când a auzit ca tatal sau a fost arestat, baiatul lui Tatarascu a facut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Frantei…
   Iata ca nea Mitica avea acum ocazia sa stea la masa cu sora unei ilustre personalitati apartinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitata la masa lui Elian si petreceau împreuna ore în sir. Distinsa doamna Elian, rafinata, educata si foarte prietenoasa era fascinata de peripetiile din viata de refugiat a lui nea Mitica si adeseori îi spunea: Ati avut o viata atât de palpitanta, dar n-a scris nimeni despre asta?
   Nea Mitica îi spusese adesea lui Vasile Târa – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ti-am zis, mai cap luminat, sa scrii ceva!”, dar raspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mai Mitica,  si eu ti-am spus ca mai multa lume scrie decât citeste!
   Sa fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitica sa îsi adune amintirile în notitele sale? Poate ca si interesul manifestat de catre distinsa doamna fata de cunoasterea vietii de refugiat i-a întarit convingerea ca odata si-odata, tot va reusi sa-si adune într-o carte, amintirile.
   Alteori, nea Mitica o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispozitie si-i vorbea la nesfârsit despre tainele, bucuriile si capcanele exilului, despre oameni si locuri, despre istorie si cultura.  La rândul sau era uluit de cultura vasta a doamnei Elian si de usurinta cu care vorbea franceza si germana. Nestavilita-i curiozitate nu l-a lasat în pace si a întrebat-o într-o zi, cum a reusit aceasta performanta. Ambitia mea a fost sa vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu si clar, raspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a ramas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.
   „Toata lumea se pupa cu toata lumea la Saint Gervais!”
   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru ca se cunosteau toti între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sa astept pâna le pupa pe toate, în Franta toti se pupa” – ma lamureste râzând nea Mitica. Era o comunitate în care domnea armonia si întelegerea si-n care valorile erau recunoscute.
   Românii din Saint Gervais si Mitica stateau adesea la masa cu primarul, cu seful politiei, cu medicii si profesorii de-acolo. „Politistii erau draguti, nu aveau probleme în sate”, sustine nea Mitica si intelectualitatea era unita. Îsi facuse si prieteni francezi si desi adora sa stea de vorba cu oamenii inteligenti, culti, Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important. Avea  însa trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist si un profesor, cu care îi placea sa iasa si sa stea ore în sir lânga o cafea, abordând teme ample si variate despre viata, despre politica, cultura sau orice alt domeniu.
   Când intra nea Mitica într-un local se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta – „Ca la noi la sate!” – precizeaza Mitica Sinu. Îsi aminteste ca odata l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitica acolo si l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toti astia? Simplu: a stiu întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau.
   Dupa cum am ajuns sa-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru ca acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil si nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere.
  Sarbatorile traditionale frantuzesti si cele religioase constituiau un alt prilej, de si mai mare apropiere dintre cetatenii oraselului Saint Gervais. Stiau sa se distreze într-un mod original, cântau cu totii, dansau cu totii, se pupau cu totii iesind pe strazi cu mic, cu mare.
   Fiind în apropierea granitei cu Elvetia, nea Mitica îsi ducea familia destul de des în tara cantoanelor si tare le mai placeau copiilor hamburgerii elvetieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explica nea Mitica zâmbind.
   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi sampanie!”
   Nu întotdeauna viata familiei Sinu a fost rozie. Au existat si perioade grele, în care a trebuit sa se sutina unul pe celalalt, sa aiba rabdare si speranta ca vor veni si vremuri mai bune. Nea Mitica îsi aminteste ca atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole ca va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea sampanie. Se pare ca la Saint Gervais avea sa se întrupeze în realitate visul celor doi soti care au trecut împreuna prin perioade si mai bune, si mai rele.
   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit ca sotul sau îi aduce acasa 14 sticle de sampanie. Îsi tinuse promisiunea si timp de sapte zile au baut sampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisa sotiei sale dragi si se bucurau acum alaturi de copiii lor de o altfel de viata, mai sigura, mai linistita si mai buna. Dar cum si de prea mult bine se satura omul, dupa primele sapte sticle de sampanie au considerat ca restul trebuie puse la pastrare si le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizita prieteni dragi. Erau fericiti la Saint Gervais, chiar erau fericiti!
                               „America e tot America!”               
   Legatura cu Statele Unite n-a fost întrerupta nicio clipa de catre Dumitru Sinu, pe tot parcursul sederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-si achita taxele fata de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriata si supravegheata si mai ales trebuiau întocmite declaratiile de impozit pe venit, la începutul fiecarui an, pentru anul precedent.
   Cu toate ca Saint Gervais a constituit pentru el si familia lui o perioada din viata minunata, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simtit în largul sau, unde a avut un cerc de prieteni de elita care l-au apreciat si l-au iubit, se pare ca America, forta care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economica, l-a determinat sa revina în Lumea Noua. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde si-a vazut visul împlinit de cum a pasit pe pamântul ei.
   Dupa opt ani petrecuti la Saint Gervais, nea Mitica decide sa se întoarca în Statele Unite si de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despartirea de Saint Gervais nu a fost usoara, mai ales ca Sandra si Nicolae, cei doi copii ai sai au ramas acolo pentru a-si termina studiile, dar hotarârea era luata si nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea si nu putea sa nu raspunda acelei chemari venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA dupa câtiva ani, dupa ce a terminat liceul, iar Sandra s-a casatorit cu un francez si a ramas acolo.
   Copii realizati, parinti multumiti – familie fericita!
   Sandra si  Philippe, sotul ei, locuiesc si astazi la Saint Gervais. Au doi copii, un baiat si o fata. Periodic îsi viziteaza parintii, dar mai ales nepotii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitica e mândru de ei, se simte un om împlinit si din acest punct de vedere, mai ales când vede ca sunt realizati si nu uita nicio clipa de radacinile lor românesti.
   Philippe detine o  companie de prelucrari metalice unde confectioneaza la marea arta articole de tâmplarie, obiecte de interior, garduri, balustrade si accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o maniera deosebita, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais si în împrejurimi. Îmi povesteste nea Mitica despre utilajele performante pe care le-a achizitionat ginerele sau si despre standardul ridicat la care lucreaza. E multumit si mândru în acelasi timp pentru ca-si stie fata în siguranta si fericita alaturi de un barbat care o iubeste, care este foarte harnic si priceput.
   Si ca multumirea si bucuria lui Dumitru Sinu sa fie si mai mare, Sandra si Philippe au rascumparat în Sebesul copilariei sale casa lui parinteasca. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodarie ca sa fie confortabila, sa se simta bine în ea si merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adora traseele montane din împrejurimile Sebesului de Sus, reusind sa parcurga de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru si Negoiu, dar au vizitat si mare parte din restul Muntilor Fagarasului.
   Nepotii francezi, nascuti si crescuti în Saint Gervais dar si cu particica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebesul lui nea Mitica, nu o data sunt opriti pe ulitele satului de câte-o femeie neaosa sau de catre vreun nene care le spune: Pai eu stiu cine sunteti voi! Voi sunteti ai lui nenea Niculita! (bunicul lui nea Mitica).
   Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba româna dar legaturile lor cu Sebesul de Sus sunt puternice; aici s-a nascut bunicul lor si prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni si de locuri inima lui nea Mitica va fi mereu acasa si va continua sa bata româneste.   
   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitica, facând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuti în acest orasel au avut farmecul lor, copiii au urmat scoli frantuzesti, asa cum îsi dorise, avusese parte de fericire, de liniste si de prieteni, dar parca începuse sa se sature de toate si-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viata familiei Sinu trebuia sa-si urmeze noua traiectorie…
   Plin de viata ca de obicei, nea Mitica îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”

Octavian Curpas

Dilema: Un român pisalog sau un inginer norocos?!

Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere.
   460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui. Asa este si inginerul Nicolae Stoicoiu, pe care Mitica Sinu l-a cunoscut pe pamânt american, în California, unde se deruleaza fimul amintirilor sale în acest episod al foiletonului vietii de emigrant.
   Doi olteni, doi  frati, doua profile!
   Nicolae Stoicoiu venise împreuna cu sotia sa Marioara sa-si viziteze fratele mai mic, la Calgary – medicul Traian Stoicoiu, un chirurg renumit în Canada, în acel timp. Ca intentionase sau nu sa ramâna în afara granitelor României, nu se stie, dar stim sigur de la Dumitru Sinu ca el a facut-o, stabilindu-se pentru o vreme pe continentul nord-american.
   Fratii Stoicoiu erau olteni si proveneau dintr-o familie onorabila din Gorj. Ambii – intelectuali, urmând cursurile universitare în perioada interbelica, simpatizeaza cu miscarea legionara, dar nu fac parte niciodata din rândurile acesteia. În mod cert, simplul fapt ca au cochetat cu doctrina gruparii legionare nu i-a absolvit de trecerea tavalugului comunist peste vietile si profesiile lor, ceea ce le-a influentat, fara îndoiala, destinele.
   Nicolae, cel mai mare dintre ei era inginer; fusese coleg de facultate cu sotia lui Alexandru Bunescu, Sonia – cuplul pe care Mitica îl cunoaste în lagarul din Iugoslavia si cu care leaga o prietenie pe viata, si cu Traian Nitescu, ilustrul director si inventator român de la Petrofina, o prestigioasa companie din domeniul petrolier. Nitescu, minte luminata, spirit intreprinzator si organizatoric de exceptie era supranumit Napoleonul petrolului, fiind foarte apreciat pentru seriozitatea si meritele sale. Iata ca atât familia Bunescu cât si Traian Nitescu, colegii si prietenii lui erau demult plecati pe drumul pribegiei când Nicolae Stoicoiu ajunge  la nea Mitica, în Long Beach, California.
   Pe doctorul Traian Stoicoiu îl cunoscuse Mitica Sinu la Cluj, unde era si asistent universitar.  Parasise România cu multi ani în urma. Trecuse granita ajutat de un fotbalist de origine maghiara din Cluj, Iuliu Bodola, cu care se împrietenise dupa ce o operase pe matusa acestuia…Traiectoria vietii lui în exil s-a înscris în câteva coordonate interesante: Ungaria – Austria – Franta  si în cele din urma, Canada. 
   Cei doi, Traian si Nicolae Stoicoiu mai aveau un frate, Virgil, pe care nea Mitica îsi aminteste ca-l întâlnise la Paris, dar nu cunostea detalii despre el, decât ca, spre deosebire de ceilalti doi, care erau niste pragmatici înnascuti, acest al treilea fiu al familiei Stoicoiu era implicat în politica.
   Doctorul Stoicoiu îsi aduce fratele si cumnata, sositi de curând din România în vizita la nea Mitica, la Long Beach. Perfectionist pâna în pânzele albe, inginerul Stoicoiu era o persoana foarte tipicara, nu chiar usor de tolerat: “Pâna si modul în care sotia felia pâinea trebuia sa fie perfect!”- îmi relateaza zâmbind nea Mitica. Traian, care era total diferit de fratele sau si totodata unul dintre cei mai buni chirurgi din Canada, îi spusese ca nu avea timp si nervi sa se ocupe îndeaproape de oaspetii sositi din tara, asa ca îi duce pe Nicolae si Marioara la Long Beach si îi lasa pe mâna prietenului sau, spunându-i fara rezerve: Eu nu ma pot întelege cu el, e un pisalog! Ti-l las tie!
   “Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor!”
   Cum prietenia dintre Dumitru Sinu si Traian Stoicoiu era una de exceptie, fratele medicului este primit cum se cuvine si tratat ca un oaspete ales de catre nea Mitica. Într-una din zile, acuzând dureri de spate, Nicolae Stoicoiu este dus de catre Mitica la un doctor american de origine texana, cu care prietenul meu octogenar avea o relatie foarte buna, în vederea efectuarii unor investigatii medicale.
   Frenchy! – acesta era apelativul folosit de catre medicul american atunci când era cu Mitica Sinu, la cafea. Pentru ca aproape zilnic cei doi taifasuiau lânga o ceasca de cafea, la vreun local din oras. “Domnule doctor, eu v-am spus de zece ori ca sunt român!” – venea replica prietenului meu, ori de câte ori doctorul îi zicea astfel, din dorinta-i snoaba de a fi auzit ca vorbeste frantuzeste. Voia sa arate celor care se aflau prin preajma, ca el, doctorul american, proprietar al unui spital, a sase clinici si al câtorva ansambluri de apartamente (condomenii) în California acelor timpuri, mai are în plus si aceasta virtute de vorbitor de franceza. O reconfirmare a faptului ca  snobismul nu si-a ales niciodata adeptii pe criterii tabu, si ca nu tine cont nici de pozitia sociala, nici de conditia materiala.
   “Iesea cu mine sa vorbeasca frantuzeste – continua istorisirea Dumitru Sinu – iar eu, desi aveam hotelul pe atunci, mai lucram în timpul liber si la el la spital, mai mult pentru socializare. Îi placea sa impresioneze, rupând câteva cuvinte si expresii într-o franceza stâlcita”.
   Când au ajuns la cabinetul medicului, Nicu Stoicoiu a fost chestionat asupra durerii care îl supara. Pentru a fi cât se poate de explicit, inginerul a cerut o foaie de hârtie si un creion si în câteva minute, a desenat corpul omenesc într-o prezentare perfecta, indicând cu abilitate de medic locul unde acuza durerea. Aflând ca este inginer si, pe buna dreptate, uimit de acuratetea cu care românul îi redase din punct de vedere anatomic locul afectiunii, medicul exclama impresionat: Asta nu-i inginer, Mike, asta e doctor! – si i-a prescris apoi un tratament.
       “Da-i apartamentul trei luni pe gratis!”
   Detinator al unui spital, al mai multor clinici si apartamente, a 30 de acri de pamânt  pe care-i cumparase împreuna cu actorul Bob Hope, doctorul acesta, pe cât era de bogat, pe-atâta era de zgârcit.
   Bonusurile nu faceau parte din practicile sale stimulative sau de recunoastere a meritelor, în relatia cu angajatii. Nea Mitica, indignat de atitudinea aceasta care reliefa zgârcenia si permitându-si o discutie mai lejera, îl întreaba într-o zi, foarte curios de raspunsul ce-l va primi: “Domnule doctor, de ce nu dai si dumneata un bonus simbolic, macar de Craciun angajatilor pe care îi ai? Nu mie, ca nu am nevoie, dar la amarâtii astia cu care lucrez…” Stii de ce nu le dau?- a venit raspicat raspunsul acestuia – pentru ca te fura! Mirat, Mitica încearca sa se dumireasca asupra suspiciunilor doctorului si continua: “Ce sa fure, domnule? Hârtia de la toaleta? –«Vezi ca  stii?» – a raspuns zâmbind doctorul, si într-adevar am observat ulterior ca fiecare lua tot ce se putea, inclusiv hârtia de toaleta!”
   Având în vedere dorinta lui Nicolae Stoicoiu si a sotiei sale de a ramâne în California, Dumitru Sinu a trebuit sa se îngrijeasca apoi de gasirea unei locuinte pentru cei doi soti, care nu aveau copii. Îsi aminteste ca doctorul la care fusesera avea un complex de apartamente si întâmplarea facea ca Mitica o cunostea chiar pe doamna care se ocupa cu administrarea lor, si care ocupa functia de manager al complexului.
   Astfel, a doua zi dupa vizita la cabinetul medicului, îl ia pe Nicu Stoicoiu si pleaca împreuna la aceasta doamna, rugând-o sa-i recomande un apartament: “Aveti un apartament pentru dânsul? E cam sarac – îi spune amicul meu – platesc eu, dar dorim un apartament modest, curat si cât mai ieftin!”
   Din pacate, nu aveau liber un asemenea apartament, doar unul mai scump, situat pe malul oceanului, cu vedere la mare si cu toate dotarile necesare unui trai decent, însa acela costa, nu gluma! 
   “Cam scump…” – spune Mitica, stiind ca inginerul Stoicoiu nu are posibilitati materiale în acel moment iar el, oricât ar fi vrut sa-l ajute, nu-si permitea sa-i închirieze o locuinta prea scumpa. Atunci doamna manager, cunoscându-l pe Mitica si vazându-i bunele intentii l-a sunat pe doctor: A venit Mike cu prietenul lui si vor un apartament, domnule doctor, dar noi nu-l avem decât pe cel de pe malul oceanului. Mike îmi spune însa, ca e cam scump…. Aflând ca este vorba despre inginerul cu care fusese Dumitru Sinu la el la cabinet, doctorul îi uimeste pe toti si vine cu o solutie nebanuita de nimeni: Da-i apartamentul trei luni pe gratis! Mirat de atitudinea partenerului sau de conversatie în limba franceza, nea Mitica, bucuros ca problema locuintei familiei Stoicoiu se rezolvase, îi multumeste respectuos doamnei respective, spunându-si însa în sinea lui: “Auzi mai, nu da un bonus de 10 dolari la angajati si acum îi da la asta apartamentul pe gratis, pe marginea Oceanului? !”
   Fireste, se pot face tot felul de supozitii în ceea ce priveste atitudinea doctorului vis á vis de inginerul Stoicoiu… Sa fie acele fire invizibile care-i leaga uneori pe cei ce au anumite deprinderi oarecum asemanatoare, în speta – un zgârcit notoriu – în persoana doctorului – si un pisalog perfectionist, cum era catalogat Nicolae Stoicoiu de însusi fratele sau? Sau zgârcenia doctorului sa fi cedat în fata inteligentei pe care a admirat-o în atitudinea si scânteia ce a intuit-o în mintea inginerului român? Ramâne la latitudinea fiecaruia sa traga concluziile, dar adevarul nu-l va sti niciodata nimeni, decât însusi onor’ domnul doctor!
         Copiii, punti de suflet între prieteni …
   Familia Stoicoiu a locuit în acel apartament timp de doi ani.  Primele 3 luni au stat pe gratis iar dupa aceea au platit o suma modica. Desi nu se cunoscusera cu Mitica Sinu, cei doi soti s-au bucurat din plin de sprijinul lui, dupa ce au hotarât  sa ramâna în California. Nu era simplu sa te descurci asa usor într-o tara necunoscuta, într-o lume diferita de cea în care ai trait o parte considerabila din viata si mai ales, sa te trezesti dintr-o data al nimanui: fara mama, fara tata, fara prieteni – cum adesea se obisnuieste sa se spuna în astfel de situatii.
   Cei doi soti erau fericiti ca în familia Sinu gasisera nu numai prietenia dezinteresata, dar mai ales privilegiul de a sta în preajma celor mici, pentru ca Sandra si Nicolae erau pe-atunci doar niste copilasi, iar lor, Dumnezeu nu le rânduise sa aiba  parte de bucuria copiilor. Stoicoiu vorbea zilnic la telefon cu Mitica Sinu si se întâlneau ori de câte ori le statea în putinta, în familie, pentru ca doreau sa vada copiii, sa se joace cu ei si sa fie cât mai mult în preajma lor…
   Dupa câtva timp, Marioara si Nicolae Stoicoiu s-au mutat într-un alt stat. Au continuat sa-si telefoneze si sa se întâlneasca atunci când era posibil. De cele mai multe ori însa, mergea familia Sinu la ei, cu copilasi cu tot. Se întelegeau tare bine cele doua familii. Exista momente în vietile fiecaruia dintre noi, în care simtim mai mult ca orice pe lume, nevoia de a ne bucura de prezenta, de apropierea si sinceritatea unor prieteni adevarati.
   De fiecare data când stia ca familia Sinu urmeaza sa-i viziteze, Nicu Stoicoiu îl suna de nenumarate ori pe nea Mitica, întrebându-l doar atât: Ce faci, domnule? N-ai plecat înca? Dar nimeni nu se supara pe el, ce daca era pisalog?!
   Aflu în final de la Dumitru Sinu ca Nicolae si Marioara Stoicoiu s-au întors în România. Erau destul de în vârsta si când venisera în Long Beach, asa ca la revenirea în tara aveau o vârsta destul de înaintata. În România le-au lasat nepotilor mostenire toata agoniseala strânsa pe parcursul vietii. Au parasit aceasta lume plecând spre cele vesnice de pe pamântul românesc, fiind înmormântati amândoi, acasa…

Octavian Curpas

CORNEL POPA – Silvicultor în padurile canadiene

A fost legionar si a parasit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimanui nu i-a fost usor! Dar Cornel Popa a fost un curajos si, totodata, foarte ambitios: ajunge în Canada, studiaza, se-aventureaza, investeste în terenuri împadurite, si-aduna prietenii, se straduieste, munceste si doreste sa prospere.
    “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitica, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut si apreciat, a avut locul si bucatica lui de vina în sufletul si viata lui Mitica Sinu.
    Astazi, la ora destainuirilor, timpul îi tese în fire nevazute cuvintele, dar retraieste, cu toata stradania de a-si masca emotia, fiecare întâmplare în parte.
     Învatatorul din Cugir – silvicultor în Canada!
   Cornel Popa era prietenul lui Eugen Stefanescu – amândoi silvicultori, scoliti, cu diplome în regula în buzunare, diferind doar locurile în care studiasera:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada.
    „Mi l-a prezentat Eugen Stefanescu” – afirma nea Mitica continuându-si povestirea. Urmau sa formeze mai târziu un trio reusit, tintind spre aceleasi idealuri, având în suflete aceleasi doruri si fiind fideli unei prietenii frumoase si sincere.
    Cornel Popa provenea din Cugir, oraselul de pe meleaguri transilvane pline de legenda, cu Dealul Cetatii aproape si vocile istoriei razbatând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orastiei cu muntii Sureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împadurite ce ating înaltimi de peste 700 m si cu panorama deosebita a muntilor Sureanu, apartinând lantului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata lunca a râului cu acelasi nume si terasele sale.
   În tara profesase ca învatator si ajunsese apoi în Canada. Ce ti-e si cu viata aceasta, uneori se întâmpla lucruri care leaga într-un fel sau altul chiar si continentele între ele: asa era si în cazul lui Cornel Popa, românul caruia îi fusese sortit sa traverseze Atlanticul pentru a-si continua studiile într-un domeniu care mereu sa-i aminteasca de freamatul codrilor de-acasa, de cântecul si poezia lor, terminase facultatea de silvicultura în Canada. Si cum în codrii arborii sunt frati tot asa si acest om îsi adunase pe lânga sufletul sau, semeni cu aceeasi vibratie sufleteasca si carora dorul de obârsie li se alina în acelasi fel… 
     „Banii se fac la padure, din firez si din secure!”
    Cum nu i-a fost frica niciodata de munca si nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stapânit de o ambitie de invidiat, Cornel Popa si-a cumparat în Canada un teren împadurit, în munti, pe care urma sa-l defriseze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Parea a fi afacerea vietii lui si pornise cu mare elan în aceasta initiativa privata. „Nu a fost însa prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la radacina, fie la vârf – îmi zice nea Mitica -. Am lucrat si eu cu el la taiat lemne, împreuna cu Radu Bumbaru si Titi Filip”.
    Nu aveau o viata usoara, dar toti erau oameni harnici si munceau cu sârg, erau prieteni si erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însotindu-i mereu si la munca de la padure. Facând haz de situatia în care erau când munceau la padure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi faina precum nu-i slanina! / Ca apa de mamaliga ne da nasu’!”, pentru ca munca nu era usoara si rezultatele nu întotdeauna asa cum le doreau si faceau ca si tiganu’ când se trezea flamând dând fuga la nasu’…Sau mai avea o vorba: “Numa’ o târa îi rau si iar nu-i bine!”.  Încercau astfel sa depasesca acele momente în care vedeau ca muncesc si roadele nu erau pe masura asteptarilor. Mai venea si nea Mitica cu completarile de rigoare: începea sa cânte o melodie pe care tatal sau o fredona adesea atunci când muncea si care cadra cu taiatul lemnelor: „Banii nu se fac asa / Stând în cârciuma si-a bea / Banii se fac la padure / Din firez si din secure”. Când începeau cu cântece si versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul si cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor batatorite si îndemânatice nu stateau locului: „Bate vântul, viscoleste / Stânjenarul gramadeste”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele taiate si le „gramadea”, le facea gramezi, le stivuia.
    „Mai, Mitica, ce-au învatat astia în Franta, nici nu se compara cu ce-am învatat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, facând comparatie între scoala franceza si cea canadiana, pentru ca era uimit de cunostintele lui Eugen Stefanescu în domeniul silviculturii, desi facusera aceeasi facultate.
       „Cornel Popa era legionar!”
    „Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitica – si asa cum „la padure rupea arborele cu dintii”, ideile miscarii legionare erau de neclintit din mintea si sufletul lui, si cu dintii tinea de ele.
    Miscarea legionara, înfiintata în România interbelica la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitara terorista de orientare national fascista, creata dupa modelul organizatiilor fasciste SA si SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist si antimasonic. „Capitanul” era denumit Zelea Codreanu de catre ortacii sai si alaturi de el, membrii fondatori ai miscarii legionare au mai fost si altii, ca de exemplu: Ion Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata.
    La 3 ani de la înfiintare, în 1930, Zelea Codreanu decide sa transforme miscarea în partid politic care poarta numele Garda de Fier, intentionând sa atraga si alte partide si împreuna sa lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei.
    „Sa nu crede?i, cum spun adversarii Mi?carii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mi?carea Legionara a fost o mi?care autohtona, nascuta din grupari studen?e?ti anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitica avusese ocazia sa-l cunoasca la Paris – facând referire la originile acestei miscari; dar, “…legionarii s-au pregatit de alegerile din tara cu un program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însarcinat de rege sa organizeze alegerile, a crezut de cuviin?a sa interzica participarea la alegeri a Garzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933.
    Uniformele legionarilor erau asemanatoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici si denumirea de „camasile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul miscarii era crucea tripla, o retea de zabrele de închisoare reprezentând martiriul si cunoscuta ca si „crucea arhanghelului Mihail”. Fata de alte miscari similare europene de sorginte fascista, miscarea legionara din România se distingea prin importanta acordata religiei ortodoxe. Miscarea legionara din România era sustinuta cu precadere de catre studenti si tarani.
    Lider plin de carisma, inteligent si foarte agresiv, Zelea Codreanu reuseste sa-si faca o propaganda de succes, transformând miscarea într-un adevarat spectacol la scena deschisa.
    O data cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianta cu Antonescu si astfel a luat nastere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului asa-zisului „stat national legionar”, partidele politice istorice refuzând sa participe oficial la guvernare. În ziua urmatoare formarii acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constitutiei si a Parlamentului, fortându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea sa abdice în favoarea fiului sau în vârsta de numai 18 ani, Mihai I.
    Ajunsa la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunitatii evreiesti si nu numai, înfaptuind cele mai cumplite asasinate si împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute actiunile antisemite ale Garzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucuresti si masacrul de la Jilava.
    Nea Mitica îsi aminteste câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În laturi serpi nu scoateti capul / Caci apucam sacurea-n mâini / Destul ne-ati omorât copiii / Destul si înca n-ati plecat” sau „Pentru tradatori si misei si tradare / Azi vrem gloante si vrem streang –razbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu miscarea legionara, desi n-a facut parte din aceasta grupare niciodata. Când a reusit sa treaca granitele României în 1948, sa nu uitam ca Dumitru Sinu a fost ajutat de catre legionari.
            Românii si nevestele lor canadience
    Majoritatea prietenilor lui nea Mitica si-au luat sotii canadience de origine engleza sau franceza. Având o abilitate deosebita în învatarea limbilor straine, aproape toti stiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana si italiana. Unul dintre ei, Titi Filip stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit.
    Cornel Popa s-a casatorit cu o canadianca din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de exceptie, dupa cum îmi spune nea Mitica. Vorbeste din când în când cu ea la telefon, este înca în viata.
    „Si Cornel Popa a fost plecat în Franta o perioada” – ma surprinde la un moment dat nea Mitica – a mers sa lucreze la padure, unul dintre copiii lor s-a nascut în Franta”. În amintirea lui nea Mitica, prietenul sau Cornel Popa a ramas ca un simbol al ambitiei si harniciei. Îsi aminteste cum i-a spus la plecarea în Franta: „Eu daca am o drujba, îmi câstig pâinea oriunde în lume!”
    Ca un facut, dupa ce a revenit în Canada, urmatoarea destinatie înscrisa pe traiectul vietii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca si în cazul lui nea Mitica!
    În Michigan si-a cumparat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobila. Era pasionat de ceea ce facea si muncea cu placere în livada lui de nuci.
    Mergea acolo destul de des si uda copaceii. La plantatia de nuci se simtea în largul lui. Adesea, când venea vremea sa plece acasa, mai zabovea chiar si dupa lasarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în aceasta plantatie, si-a amânat plecarea cu înca o ora si apoi înca una…”Nu stiu daca glasul pamântului din acea livada îl chemase si-l îndemnase sa mai ramâna, dar în aceeasi seara, în drum spre casa a fost lovit de o masina si a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca si spiritul se regaseau într-o combinatie reusita, iar dragostea si dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc si farmecul poeziilor sale.

Octavian Curpas

COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

ION RITIVOI – Un liberal de miloane

       Motto:
         “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti!”
                                      – proverb românesc –

    “Originar  din Sebesul de Jos, la o aruncatura de bat de locul în care m-am nascut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodata” – asa a început Dumitru Sinu sa-mi vorbeasca despre unul dintre oamenii adevarati cu care a avut ocazia sa se reîntâlneasca în exil si pe care l-a apreciat pentru caracterul si virtutile sale. Îmi dadeam seama, dupa cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, ca aveam de-a face cu un personaj al carui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calitati.
    Un sebesean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române
    Nea Mitica l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxa româna împreuna cu profesorul Ionescu si Dan Isacescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugaciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Ba, asta nu se roaga la Dumnezeu, asta-l cearta! Avea o voce metalica, cu inflexiuni puternice.”. În momentele urmatoare Dumitru Sinu si-a dat seama ca omul acela îi este cunoscut si apropiindu-se de altar a constatat ca nu se înselase, era chiar de la el din sat.
   Când au iesit din biserica  s-a apropiat de el si i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Tiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculita! – Tiglaru’ era tatal mamei iar Niculita, bunicul din partea tatalui, bunicii lui nea Mitica. L-a invitat la o cafea, sa poata povesti în tihna, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a raspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu ma duc acasa si va fac de mâncare, propunându-le, lui Mitica si amicilor ce-l însoteau, sa-i faca o vizita dupa ce-si vor savura cafeaua povestita ca între prieteni, în vreo cafenea pariziana.
    Apoi s-a îndreptat spre casa – un hotel la care, de când locuia acolo, nu platea chirie, nici macar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în constructii, convenise cu proprietarii hotelului sa le aduca zilnic materiale de pe santierul unde muncea si de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc si care niciodata nu strica sa le ai, pentru eventuale lucrari de întretinere necesare unei cladiri.
    “Ne-am dus la el în camera în care locuia si ne-a facut o tocana atât de buna, încât prietenii mei au spus: Noi n-am mâncat în viata noastra asa o tocana! – se gospodarea cum putea el mai bine, pentru ca era singur, sotia si copiii erau în România – explica Dumitru Sinu -. Ion Ritivoi plecase, asa cum facusera multi altii care nu rezonau deloc cu noul regim instaurat de comunisti în România. Era un om cumpatat, care muncea din greu si scotea bani din piatra seaca – vorba românului – un om demn, care a reprezentat cu cinste interesele unui partid istoric în România acelor vremuri, Partidul National Liberal”.
Bratianu: ”În Transilvania, numai Ion Ritivoi separa grâul de neghina!”
   Ion Ritivoi era unul dintre cei mai învederati liberali cu care se înconjurase Bratianu. De neamul Bratienilor am auzit cu totii, pentru ca istoria le-a dovedit din plin contributia la fondarea unei Românii cu care ne-am mândrit în acele vremuri, numele BRATIANU fiind scris în cartea neamului românesc cu majuscule.
    Aprecierile asupra acestui neam au venit nu numai din interiorul tarii, dar si de dincolo de granitele sale, pentru ca acei care i-au apartinut au avut merite deosebite. Dupa înfaptuirea României Mari, de exemplu,  primul ministru francez Benjamin Clemenceau, în timpul unei vizite efectuate în România, a fost întrebat: Cum ati facut, domnule, o Românie Mare? Raspunsul acestuia a venit fara nicio ezitare: Bratianu mi-a adus un plan care m-a convins!
    Constantin I.C. Bratianu (Dinu) s-a nascut la 13 ianuarie 1866 la Florica, resedinta Bratienilor de lânga Pitesti. Inginer, om politic, liberal convins, deputat, minstru român, presedintele Partidului National Liberal, Dinu Bratianu a fost al doilea fiu al lui Ion Bratianu, fondatorul regatului României. Studiile facute la Scoala Politehnica din Bucuresti si apoi la Institutul de Mine din Paris, educatia si traditia liberala din familie, l-au propulsat în sfera politicului si astfel, între anii 1910-1938 a fost în mod permanent deputat în parlament, reprezentând Partidul National Liberal, la presedentia caruia este ales în anul 1934.
    În 1933 ocupa functia de Ministru de Finante în Guvernul României de-atunci. Dupa 1944, alaturi de Iuliu Maniu, care reprezenta celalalt mare partid istoric, Partidul National Taranesc, a ocupat functia de ministru de stat, din partea liberalilor. Ministru Secretar de Stat în guvernul Sanatescu (23 august 1944 – 4 noiembrie 1944), apoi Ministrul Productiei de Razboi în guvernul Sanatescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) si în final – Ministrul Productiei de Razboi în guvernul Radescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), dupa instaurarea dictaturii comuniste a avut domiciliu fortat pentru ca în 1950, la vârsta de 84 de ani sa fie arestat si detinut fara a fi judecat, într-un loc necunoscut. Moare în detentie, în luna mai 1950, probabil la închisoarea de la Sighet.
    Iata un fragment dintr-un discurs al lui Bratianu care este relevant asupra crezului si spiritului românesc ce i-au stapânit mereu fiinta:
Sunteti, domnilor, reprezentantii unui popor care este mândru si poate fi mândru de trecutul sau, si care trebuie sa aiba mare încredere în viitorul sau. Nu scadeti rolul pe care el trebuie sa-l aiba în lume; fiti cât de modesti pentru persoana dumneavoastra, nu fiti modesti pentru poporul pe care îl reprezentati. Câti dintre conducatorii si oamenii politici ai României noastre de astazi tin oare cont de aceste deziderate atât de clare si pline de semnificatii pentru o natiune ca a noastra?
    “Ion Ritivoi era un mare liberal. Era foarte apropiat de Bratianu, reusind sa promoveze în zona din care provenea, ideile  si principiile liberale. La noi, în Tansilvania, majoritatea tineau cu Maniu” – îmi povesteste nea Mitica. De câte ori era solicitat, Ritivoi mergea la Bucuresti si petrecea mult timp în compania lui Bratianu. Îl aprecia si-i acorda tot spijinul pentru a putea reprezenta cu cinste partidul pe care îl conducea, pe pamânt transilvan. Bratianu afirma cu convingere: În Transilvania, numai Ion Ritivoi separa grâul de neghina, pentru ca îl cunostea si-i admira devotamentul fata de principiile liberale, dragostea de neam si de tara.
Cât priveste pozitia lui Ion Ritivoi fata de miscarea legionara din România acelor timpuri, i-a spus clar lui Dumitru Sinu: Legionarii  sunt niste copiii. Nu stiu nimic!
“Franta e o tara binecuvântata Pe orice pui mâna, faci bani”
    Dumitru Sinu se bucurase mult de ca-l reîntâlnise la Paris pe Ion Ritivoi: “Ce este viata! Sa te întâlnesti cu cineva peste ani de zile la Paris, dupa ce ai avut atâtea experiente în România! – îmi spune nea Mitica – l-am prezentat tuturor prietenilor mei pe Ion Ritivoi. Toti îl considerau un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita. Îmi spunea adesea: Ce tara-i Franta! Nu exista tara mai buna. Aici pe orice pui mâna, faci bani…”
    Nea Mitica mi-a povestit ca Ritivoi, toata viata lui a fost harnic dar si econom. Nu si-a batut joc de banii câstigati cu truda, nu s-a dat în laturi de la nicio munca ce-i aducea un câstig, fie el cât de modest, era un banut în plus. Raspundea tuturor solicitarilor si muncea cât poate ar fi muncit doua-trei persoane la un loc.
    “L-am chemat sa vina cu mine pe strada Ribera, la Misiunea greco-catolica si nu m-a refuzat. Am intrat în biserica, ne-am asezat pe banca si vazându-l pe preotul care oficia slujba, m-a întrebat: Dar pe dulaul asta, care e cu cadelnita, nu-l cheama Aron? Ba da, Aron îl cheama – i-am raspuns uimit ca  îl cunostea – Vezi, daca te uiti bine la mâna lui, nu poate sa-si miste degetele. Eu îl cunosc din România. Eram copiii si el a vrut sa dea în calul meu iar eu l-am lovit peste degete si a ramas cu ele semi-paralizate, dar nu cumva sa-i spui!”. Si nea Mitica zâmbeste aducându-si aminte de acea întâlnire cu Ion Ritivoi.
Din Franta, Ion Ritivoi s-a mutat în Canada, la Windsor. 
    „Eu, nici când manânc nu stau jos”
    Dumitru Sinu îmi povesteste apoi cum Ion Ritivoi dorise sa vina în SUA dar n-a fost primit, pentru ca încercase în tinerete, când a fost prima data în America, sa ramâna aici cu acte false, din care sa rezulte ca avea 18 ani, pe când atunci el nu avea decât 16. Americanii au aflat si l-au  expulzat imediat. De aceea a fost nevoit sa plece în Canada.
    Nea Mitica îmi spune apoi cum a reusit Ritivoi, datorita unei sclipiri de moment, sa obtina un loc de munca la una dintre cele mai prestigioase fabrici de automobile din lume, la Chrysler . “Stii cum a obtinut job? S-a dus la Chrysler când era greva. A sarit gardul. Si cei de la birouri i-au spus: Pe unde-ai intrat, ca toate usile sunt închise? El a raspuns simplu: Am sarit gardul, am vazut ca nimeni nu lucreaza si am zis ca vin sa lucrez eu! Si asa l-au angajat la Chrysler”.
    Ion Ritivoi era un om extraordinar de harnic. Eu nici când manânc nu stau jos! – îi zicea Ritivoi lui nea Mitica. Lucra 8 ore pe zi, iar dupa serviciu a început sa-si construiasca singur o casa. A facut-o el, de la A la Z.  Dupa aceea, a construit-o pe a doua si tot asa, câte una, pâna când a reusit sa ridice sapte case în Canada.
    “Tata si fratele meu, Iosif, au lucrat pentru Ion Ritivoi în urma cu multi ani, când acesta se întorsese din America si construise o casa mare în comuna Talmaciu, aproape de Sebesul de Sus – îsi aminteste nea Mitica – înca de tânar era priceput la toate”. Facea parte dintr-un neam de oameni cu scânteie, Ion Ritivoi – Dumitru Sinu mi-a spus ca unul dintre nepotii lui Ritivoi, Toma Moldovan, era în vremea aceea directorul Bursei din Bucuresti.
Unul dintre cei mai harnici oameni din lume
Dupa întâlnirea din Franta, Ion Ritivoi si nea Mitica au tinut legatura în permanenta. În California, Ion a fost de doua ori în vizita la familia Sinu.  Doamna Nicole îl însotea la cumparaturi. Îsi aduce aminte nea Mitica de o întâmplare petrecuta în timpul uneia dintre vizite: “Ion gasise un costum pe care dorea sa-l cumpere si i-a zis lui Nicole: Tu te duci si platesti pantalonii, iar eu vin peste câteva minute si platesc sacoul.  Asa a reusit sa-si cumpere costumul la jumatate de pret, luând cele doua piese separate. Era un descurcaret!”
    Multe amintiri placute are Dumitru Sinu despre Ion Ritivoi si din toate câte-mi povesteste, pot deduce cu usurinta cât respect a avut pentru el, îl aprecia si o spunea fara dubii. Pâna si butadele pe care le aflase de la Ritivoi i-au ramas vii în minte: “Îi placea sa vorbeasca mult – zâmbeste nea Mitica – când cineva spunea ceva si el nu credea, îmi zicea: Vezi-ti de treaba, ala minte cât alearga un cal într-o zi!”. Calificativele lui Ritivoi pentru cei care nu corespundeau rigorilor sale erau pline de semnificatii: de exemplu, despre comunsti spunea doar atât: sunt niste tinichele!
    Periplul pribegiei s-a încheiat pentru Ion Ritivoi în Canada; dupa ani de zile petrecuti departe de tara, de familie, s-a întors în România, acasa. Fiica lui s-a mutat ulterior la Târgoviste, unde este înmormântat si tatal ei…Atât mai stia nea Mitica despre ce se întâmplase cu consateanul lui, dupa ce parasise continentul american.
    Pe tot parcursul discutiei noastre despre Ion Ritivoi am simtit cât de mult îl apreciase Dumitru Sinu, iar în final, a rostit câteva cuvinte care spun totul: “Nea Ion Ritivoi a fost un om ager la minte si muncitor! Eu cred ca a fost unul dintre cei mai harnici oameni din lume si printre cei mai de seama din zona noastra. Ma întreb, daca l-ar fi cunoscut Cioran, oare ce-ar fi spus despre el? “

 Octavian Curpas

 

Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011