Călătoria prin Timp a unui Copil-Adolescent

by Octavian Lupu

S-a născut în strania condiție de copil-adolescent. Lumea adulților l-a agresat mereu. Fericirea și-a găsit-o în a evita contaminarea cu microbul „maturității” și în a rămâne așa cum a apărut. Nu își dădea seama dacă s-a născut sau pur-și-simplu persoana i s-a materializat instantaneu în ziua înscrisă oficial în certificatul său de naștere. Însă nu a trecut mult timp până a realizat comportamentul său diferit de al celorlalți copii. Și nu i-a fost ușor, înțelegând aceasta, să facă față lumii violente a adulților. Continue reading “Călătoria prin Timp a unui Copil-Adolescent”

CRISTINA ROXANA PORUMB: Sunt cea mai frumoasă poezie

Cristina Roxana Porumb foto3

Cristina Roxana Porumb –  Liceul “Paul Bujor” Berești (Galați)
            locul I – Concursul de poezie Numai Poetul
                         .

Sunt cea mai frumoasă poezie

Sunt cea mai frumoasă poezie
adunată din patru părți de lume
şi da, cred în libertatea mea,
libertatea de a vorbi
norilor, de a zâmbi soarelui
și arborilor,
şi despic cerul strigându­-mi fericirea
şi dorințele mele şi rugăciunea
şi durerea…. Continue reading “CRISTINA ROXANA PORUMB: Sunt cea mai frumoasă poezie”

Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ

Arcadie HinescuArcadie Hinescu, profesor univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 1994-2007 si Universitatea „Spiru Haret” Bucuresti – Facultatea de Finante și Bănci, Blaj, 2007-2009

Eram în faza de documentare și de pregatire a unui interviu cu domnul profesor Arcadie HINESCU, când în  Ziarul Unirea  am descoperit omagiul academic al rectorului Universitatii “1 Decembrie 1918″ Alba Iulia –  Profesorul universitar Arcadie Hinescu la 65 de ani– scris si publicat in Aprilie 2007. Continue reading “Arcadie HINESCU – TIMPUL CA O PRADĂ”

Poetul descris de cei care l-au cunoscut. Eminescu batând mingea pe maidan, silit sa repete clasa a doua, apoi hamal (FOTO INEDIT)

poetul-descris-de-cei-care-l-au-cunoscut-eminescu-batand-mingea-pe-maidan-silit-sa-repete-clasa-a-doua-apoi-hamal-foto-inedit-18471226Cristinel C. Popa

În exclusivitate, fragmente din amintirile unora dintre cei care l-au cunoscut şi i-au fost aproape. Un portret inedit, puţin cunoscut, al poetul Mihai Eminescu. Însoţim textul de o fotografie inedită, practic necunoscută, a marelui poet.

Teodor V. Stefanelli îl descrie cu măiestrie, de zici că îl vezi pe scriitor în carne şi oase, el fiind cel care oferă detalii numeroase, foarte importante: “Eminescu cât timp a petrecut la Viena arăta foarte bine şi era deplin sănătos. Prin pieliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, ce făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea, prin râs, glasul său avea un ton deosebit, dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare pe ceafă, şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine denkersterne (frunte de gânditor) ziceau colegii săi germani”, scrie Stefanelli în “Amintiri despre Eminescu” […]  Continuarea AICI

Sursa: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/poetul-descris-de-cei-care-l-au-cunoscut-eminescu-batand-mingea-pe-maidan-silit-sa-repete-clasa-a-doua-apoi-hamal-ori-chefliu-658978.html

„Of, Doamne, Doamne!”

AIPTEK164 de ani de la naşterea lui Eminescu

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.
M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea Continue reading “„Of, Doamne, Doamne!””

163 DE ANI DE LA NASTEREA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu  „Suntem români, vrem sa ramânem români si cerem egala îndreptatire a natiunii noastre

M.Eminescu

.    Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator si jurnalist român, cea mai importanta voce poetica din literatura româna.
.    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
.    Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, oscilând între atitudini introvertite si extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând si când aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate…  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
.   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
.   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”
.   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca în secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pâna la inventarea penicilinei.
.   A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de învatamânt liceal la acea data în Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
.   Se înfiinteaza curând o catedra de româna si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat în final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan îl convinge sa-si schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu si de alti membri ai familiei sale.
.   Între16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
.   Între19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, având o sete nepotolita de lectura. În acest oras se împrieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  Se întoarce în tara si se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care îi propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început sa sufere de o inflamatie a încheieturii piciorului; se îmbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se întoarce în tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine în Biblioteca si a îmbogatit-o cu manuscrise si carti vechi românesti. În aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a îndemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala înfiintata la Iasi si a fost mereu în prezenta muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii.
  La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, în 1883 se îmbolnaveste. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întrerupta si este introdus cu forta în sanatoriul doctorului Sutu. Pleaca la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai lânga Odessa, revine în tara, lucreaza la Biblioteca câtva timp, se reîmbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. În decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si în februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la Bucuresti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
.   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa începem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, în casa parinteasca si prin împrejurimi, într-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvântul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata în poezia de mai târziu O, ramâi scrisa în 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramâi, ramâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. În al umbrei întuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri si cuminti/ Si prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taina/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as întoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?
  Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, în poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente însumându-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinând destinul fiintei umane.
.   La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile DorintaAtât de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.
.   Plenitudinea sentimentului iubirii este redata însa, în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarca;/ Tresarind în cercuri albe/ El cutremura o barca./ Si eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept…” si în poezia Lasa-ti lumea, în care natura se însufleteste alaturi de cei doi îndragostiti, îi ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
  Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul în poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga.[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…”
   Poetul simte ca iubirea pleaca, neputând fi înlocuita cu alta si regretul este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia S-a dus amorul: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca! […] Si poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ strabatator durerii.
  Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – Luceafarul,  poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, în cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
.   În Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul îndragostitilor”, lânga el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii între marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
.   Eminescu a scris si Rugaciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalta-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Si pururea fecioara/ Marie!
.  Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea în închisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punând accentul pe versurile: „Înalta-ne, ne mâtuie / Din valul ce ne bântuie“.
  S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gândirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse sa-si ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pâna la urma).
.   Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie înteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie înainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna în aprox. 30 de secunde. În aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi înca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizica, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.
 .  „La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atât de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins în drum/În departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste înca..
.   Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei în care se afla tara.
.   Înca de la 17 ani când scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!” si în continuare, pe vremea când era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, era intransigent atât fata de politica de opresiune tarista cât si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare.
.   Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul  Doina, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atâta strainatate./ Din Hotin si pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…
  Dupa ani întregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi în viata – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu – a încercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executata întocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte în regula, va intra în constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca sa scrie, nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Sutu, într-un moment în care guvernul României urmarea sa încheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la preten?iile asupra Ardealului si se angaja sa îi anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida în cap, lovitura provocându-i moartea, si nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata în ziarul Universul în 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit în prezenta lui: „Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea în pamânt… Dupa câteva minute de tacere si-a împreunat mâinile, si ridicându-si ochii în sus, a oftat din adânc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfâsietor: „Of, Doamne, Doamne!
.   O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l întelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!
.
Vavila Popovici
Raleigh NC, SUA

PRIMUL NUMAR AL NEWSLETTER-ULUI „ROMÂNIA NOASTRA”

Cristi DUMITRACHE

.

Dragi colegi scriitori si jurnalisti,

 

Parerile noastre despre ceea ce se întâmpla în România au început sa prinda contur. S-a coagulat un proiect jurnalistic, pe care îl începem acum, cu pasiune si dedicatie. Primul numar al newsletter-ului bilunar „România Noastra”, editat de revista „Pagini Românesti în Noua Zeelanda” a aparut. În acest prim numar si-au exprimat opiniile 14 jurnalisti din România, Noua Zeelanda, Spania, Statele Unite ale Americii, Italia si Franta. Toate aceste opinii pot fi preluate de publicatiile din întreaga lume, cu citarea sursei. De asemenea, toti jurnalistii doritori îsi pot trimite parerile la adresa noastra de email: romanianpages@yahoo.co.nz.

Opiniile noastre vor aparea în câteva medii de informare consacrate: la TVR International, Radio România Actualitati, Romanian Global News, dar si în revistele de diaspora care participa la proiect. Reamintim ca acest proiect nu este o asociatie, ca nu exista nici o cotizatie, este realizat voluntar si respecta dreptul la opinie al fiecarui jurnalist implicat.

Tema de deschidere a fost urmatoarea: „Cum credeti ca poate fi salvata România? Clasa politica româneasca este compromisa total. Rând pe rând, au sfârtecat ciolanul puterii toate partidele politice, s-au mânjit cu mierea tarii toti ursii pofticiosi, au furat, fura si vor continua sa fure cu abnegatie, împreuna cu rudele, prietenii, amicii, toti cei care formeaza aceasta clica, despre care omul de rând, românul caruia i s-a furat tara spune ca sunt «toti o apa si-un pamânt». Ce se poate face, în opinia dvs, pentru a reintra în normalitate? Pe cine ne bazam pentru a scoate România la liman, cine poate salva o tara ce merge în jos?”

Iata în continuare si câteva spicuiri din raspunsurile date în acest prim numar, atasat acestui mesaj:

 

GRIGORE L CULIAN, editor fondator New York Magazine:

Cred ca România mai poate fi salvata doar de votarea si aplicarea Legii Lustratiei, care sa nu permita accesul fostilor si actualilor profitori ai regimului comunist la functiile publice. Cât despre clasa politica româneasca, mare lucru nu se mai poate face, fiindca nu mai are cine sa scoata România din groapa în care se afla. Cei care mai puteau face câte ceva au emigrat, iar acordul cu Fondul Monetar International va îngropa definitiv România!”

ION MIHAI, redactor Televiziunea Romana:

Atâta vreme cât la alegerile din 2008 prezenta la vot a fost de 39%, de ce ne miram de clasa politica? Nu ei sunt de vina, ci noi! Cei care nu au mers la vot acum comenteaza si sunt nemultumiti. Trebuie ca fiecare sa mearga la vot pentru a arata ca îi pasa de ceea ce se întâmpla în tara sa. Fiecare trebuie sa faca un efort de a se informa, de a stabili cine l-ar putea reprezenta si sa ia o decizie: cu cine voteaza! E un efort pe care trebuie sa-l facem o data la patru ani. Dar numai asa vom avea o clasa politica mai buna.”

ADRIAN IRVIN ROZEI, senior editor PRNZ Franta:

România nu se va «salva» decât daca se va salva întreaga lume occidentala! Suntem toti în aceeasi barca! Daca Europa se va îneca, vom pieri si noi! As zice chiar ca, din anumite puncte de vedere, România are un avantaj: are 3 milioane de expatriati care, nu numai ca trimit bani si sustin economia, dar, cum au facut spaniolii sau portughezii în anii ‘60-’80, impun criterii democratice si un mod de viata modern, pe care l-au învatat în Occident. Nu e simplu, sunt de acord! Dar sper ca vor reusi!”

GABRIELA CALUTIU SONNENBERG, editor PRNZ Spania:

Ca la curele de slabire: nu pierderea în greutate e problema, ci mentinerea ei dupa aceea. Probabil ca numai în mod punitiv se poate impune respectarea legilor pe termen lung. Dar cine sa impuna asta? Armata? Politia? Nu exista o institutie serioasa de încredere care sa controleze. Trebuie mai mult de una, altfel se revine la statul autoritar cu putere centralizata. Ramân la parerea mea: trebuie copiat un model viabil din afara si, mai presus de toate, sa fie respectat de toata lumea. E o dilema grea. Nu vad iesire. Câta dreptate avea Einstein când zicea ca o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gândire care a generat-o.”

GEORGE PETROVAI, editor PRNZ România:

Cum politica româneasca postdecembrista face tot mai mult dovada unui cartel al faradelegilor îndreptate împotriva tarii si poporului (jaful sistematic, murdarirea valorilor nationale, deprecierea prestigiului international al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni si externi), se impune constituirea unei forte nationale cu rol de contrapondere. Iar aceasta forta, actualmente jucata pe degete de oribilii facatori ai politicii romanesti, nu poate sa vina decât din partea societatii civile: organizatii neguvernamentale, presa independenta, cetateanul preocupat de prezentul si viitorul tarii. Doar ea, calauzita fara gres de instinctul general uman al aspiratiei legitime spre libertate, echitate si prosperitate, precum si de instinctul national al afirmarii României pe arena internationala, va izbuti sa taie din înfumurarea potentatilor si va impune schimbarea Constitutiei în sensul normalizarii.”

ANDI RADIU, editor Gazeta Româneasca Italia:

Goana dupa parvenire, îndepartarea de cultura si o foarte mica constiinta fata de obligatii sunt doar câteva dintre motivele situatiei create. Conceptul de toleranta s-a îndreptat catre coruptie, hotie si manelism, iar pe scara de valori nu mai au întâietate adevaratii intelectuali, sportivii sau artistii de valoare. Dam vina pe un anume balcanism, în loc sa dam vina pe noi însine, pe modul nostru de a gândi si de a reactiona. Noi, cei care locuim în afara tarii ne-am convins ca «balcanismul» nu mai functioneaza odata ce ai iesit dintre granitele României. Ca adevaratele valori sunt recunoscute fara a fi pus pe tapet faptul ca fac parte dintr-o tara sau rasa anume. Tocmai de aceea, afirm cu hotarâre ca politicienii ar trebui îndrumati, daca nu chiar fortati sa aiba o anumita atitudine.”

PUCU ROSU CONSTANTIN, redactor radio, Planet FM, Auckland:

Ma-ntreaba editorul revistei «Pagini Românesti în Noua Zeelanda» cum poate fi salvata România? Simplu! Un presedinte nu jucator ci arbitru între partidele de la putere si cele din opozitie! Un presedinte (daca se poate) profesor universitar! Bine ar fi sa fie un istoric, bun cunoscator al nazuintelor de veacuri ale Romanului: independenta si neatârnare! Sa fie neînregimentat politic si sa nu aiba simpatii de nici o «

Un prim-ministru tânar, din generatia celor între 30 si 35 de ani, tehnocrat, fara de partid, fara de rude sus-puse, fara sa fie santajabil. Un Parlament cu deputati si senatori alesi Nu dupa sumele de bani depuse la partidul din care fac parte pentru a a ajunge la «ciolan»! Ci alesi de noi, de cetatenii tarii, dupa dovezi certe ca ne vor apara drepturile si vor munci pentru a ne asigura o viata demna si umana. O justitie care sa aplice Constitutia, sa apere Cetateanul, sa pedepseasca Vinovatul, sa nu fie coruptibila si aservita puterii!”

 

STEFAN DORU DANCUS, director si scriitor Grupul Media Singur:

Singura sansa a României actuale este schimbarea generatiilor. Învatamântul românesc, lasat de izbeliste de toate guvernele si mai ales, parasit de oamenii capabili pe care-i avea, nu mai este în masura sa asigure o continuitate valorica asa cum pot scolile din strainatate. De aici si imposibilitatea de-a misca amortitele roti ale evolutiei poporului.”

LIVIU ANTONESEI, jurnalist si scriitor Timpul, Adevarul, Liternet:

Daca as vrea sa fiu foarte exact, as spune ca nu exista solutie de salvare. Însa aceasta atitudine, desi ar fi exacta, ar fi si cea mai usor de adoptat, cea mai comoda, cea mai lesnicioasa. Daca nu exista solutie, stam linistiti, nu avem nimic de facut! Privind, prin urmare, lucrurile cu o oarece atentie, ne dam seama ca, desi nicidecum legata de actuala clasa politica, o solutie s-ar putea întrezari, renasterea societatii civile, care sa puna presiune pe clasa politica, indiferent care factiune a ei ar fi la guvernare.”

*** 

Dragi colegi jurnalisti, va multumim pentru participarea la acest prim numar si va invitam, în numar cât mai mare, sa dam raspuns la urmatoarea întrebare fundamentala privind România:

Este utila Legea Lustratiei si daca este, de ce abia acum, la 22 de ani de la momentul zero?

Asteptam raspunsurile dumneavoastra, ale tuturor celor interesati sa participe la acest proiect, la adresa de email a revistei „Pagini Românesti în Noua Zeelanda”: romanianpages@yahoo.co.nz.

 

Cu multumiri si gânduri bune din Auckland

 

Cristi DUMITRACHE

Editor PRNZ 

PAGINI ROMÂNESTI ÎN NOUA ZEELANDA

ROMANIAN PAGES ÎN NEW ZEALAND

Auckland, New Zealand

romanianpages@yahoo.co.nz

paginiromanesti@xtra.co.nz

http://prnz.Weblog.ro/

 

 

CARAGIALE SI EMINESCU

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Timpul meu cu Domnul

La început a fost Cuvântul …


Meditatie din Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 1.1)

 

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


 

Începutul zilei este foarte important. Vreau sa petrec timp cu Domnul la începutul zilei.


[pullquote]

La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.(Ioan, 1.1-5)

[/pullquote]


Timpul meu cu Domnul este un mare schimb „valutar“.

Departe de lume, ascunsa de privirea altora, eu schimb…

– oboseala mea cu Taria Lui

– neputinta mea cu Puterea Lui

– întunericul meu cu Lumina Lui

– problemele mele cu Solutiile Lui

– poverile mele cu Eliberarea Lui

– frustrarile mele cu Pacea Lui

– nelinistea mea cu Calmul Lui

– sperantele mele cu Promisiunile Lui

– durerile mele cu Balsamul Lui vindecator

– întrebarile mele cu Raspunsurile Lui

– confuziile mele cu Cunostinta Lui

– îndoielile mele cu Siguranta Lui

– slabiciunea mea cu Atotputernicia Lui

– imposibilul meu cu Posibilul Lui

– viata mea trecatoare cu Vesnicia Lui.

Inima mea tînjeste dupa un loc, departat de lume, un loc unde totul este în

siguranta, un loc în care sa ma simt iubita si apreciata asa cum sunt. Mi-am

gasit acel loc la picioarele Domnului.

Stau în liniste si pace pâna îmi vorbeste, pâna Îl aud cu mintea si cu inima.
Îti doresc ca timpul tau cu Domnul sa fie bucuria ta cea mai mare.


 

Ma astepti cu praf

de Liu Xiaobo
pentru sotia mea, care asteapta in fiecare zi
 
Nimic nu-ti mai ramane de facut, nimic
decat sa ma astepti, impreuna cu praful casei noastre
aceste straturi
acumulate din belsug, in fiecare colt
tu nu vrei sa deschizi perdelele
sa lasi lumina sa le strice linistea
 
pe biblioteca, mesajul scris de mana este acoperit de praf
pe covor modelul absoarbe praful
cand imi scrii o scrisoare
si dragoste, cu varful penitei plin de praf
ochii mei sunt patrunsi de durere
tu stai acolo toata ziua
fara sa indraznesti sa te misti
de teama ca pasii tai vor contesta praful
incerci sa-ti controlezi respiratia
folosind tacerea sa scrii o poveste.
Pe vremuri ca acestea
praful sufocator
ofera singura loialitate
 
viziunea ta, respiratia si timpul
patrunde praful
in adancimea sufletului tau
mormantul centimetru cu centimetru
este scamos de la picioare
ajungand la piept
ajungand la gat
 
stii ca mormantul
este cel mai bun loc de odihna
asteptand dupa mine acolo
fara sursa de frica sau panica
de aceea tu preferi praful
in intuneric, in calma sufocare  
asteptand, asteptand dupa mine
ma astepti cu praf
refuzand lumina soarelui si adierea aerului
numai lasand praful sa te inmormanteze total
numai lasandu-te s-adormi in praf
pana ma intorc
si tu te vei trezi
stergand praful de pe tine si din sufletul tau.
 
Ce minune – inapoi din mormant !
 
 
 Traducerea in limba romana (a variantei  in engleza – Zheng Danyi,
Shirley Lee si Martin Alexander) de Sandu Citizen /Canada.

Condorul din trenul caprioarelor

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

CUVANT INAINTE LA O CARTE

Viorela  Codreanu Tiron
VRAJ(B)A CLIPEI
Poezie, 84 pg.
Editura Anamarol
Bucuresti, 2010

A ramane pret de o lectura atenta fata-n fata cu poezia cuminte si cu minte ( dar nu numai atat) a doamnei Viorela Codreanu Tiron si apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult ravnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de catre firescul si nobilul omenesc din tine in drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic in cumplitul razboi… pasnic dintre  „Vraja clipei” si „Vrajba clipei”, cele doua ipostaze si titluri ale volumului comasate provocator intr-unul singur, ca un memento al perenei confruntari.

Poezia de fata, ca vrea sau nu vrea, ca stie sau nu stie, ca raspunde sau nu intru totul intentiei nemarturisite a autoarei, incearca sa intretina o pace (totusi belicoasa) intre cumplitele zbateri din universul individual al omului, fara sa aresteze, sa dojeneasca sau sa ucida. Armele razboiului nonviolent sunt toleranta de ordin superior si intelegerea ratiunii atat a varfurilor in sus, cat si a celor in jos, ocrotirea si mangaierea deopotriva a tuturor contondentelor, a firescului acestora in necuprinsul imperiu uman al fiecarui individ.

Dezideratul (nemarturisit), in ciuda redundantei voite, este impacarea… neprieteneasca intre seva razboinica a sangelui vietii gata sa-si tasneasca flacara rosie a razmeritei si lacrima bucuriei vietii totdeauna gata sa stinga pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrajii clipei, sau invers. In fond, nu asta traieste omul, nu asta ii e datul si nu gratie izbanzii si neizbanzii in acest razboi nerazboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?

Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putand ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus  acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranta sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: „Suflete al meu, incearca, rogu-te, sa traiesti in pace aprigul razboi dintre cele doua chemari care te disputa cu forte relativ egale: ale raiului bucuriilor care te lumineaza si ale chinurilor iadului care te intuneca!”. Castigul este aceasta vesnica incercare, pentru ca aparenta reusita faptica e iluzie. Cata risipa de viata face viata pentru aceasta! Oare de aceea e vesnica, vesnicindu-ne incercarile si intrebarile? La naiba raspunsurile! Dupa ce le-am avea, ne-am plictisi, adica am trai numai ca morti: „Ce este timpul?/ Este, oare, dezvaluirea culorilor,/ si a miresmelor/ sau o tolba a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prabusire si inaltare?/ sau, poate, cautare si pierdere,/ gasire si ratacire?/ o fi doar un mister/ sau revelatia suprema?…/ Un singur lucru nu trebuie sa uiti:/ Prapastiile adulmeca, intotdeauna, clipa ratacirii!/”. Sa nu ne temem insa nici de marile raspunsuri, fiindca nu vom ajunge niciodata la ele. Unii da, de pilda poetii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gandului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, isi fac iluzii desarte. Dar ce bine e asa! Ce frumoasa e nelinistea, si ce viata cand stii ca e numai neliniste, nicidecum vreun pericol ca am putea cunoaste totul si, in consecinta, ratiunea existentei noastre ar disparea. Teama? „De ce teama, chiar daca Se prabusesc zorii peste mine/ pecete infierata sa-mi puna/ pe inima ce alearga beteaga/ si-si cauta ramasitele prin tine”. Si ce daca? Nu asta ne e menirea?

Indraznesc sa afirm ca asemenea poeme traiesc difuz, inexprimabil, in fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot iesi in lume. Se rostesc insa in noi, in ceasurile de meditatie cand, aparent, suntem singuri, dar de fapt in compania intregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele isi arata acolo in ele si intre ele intreaga corola de valente si virtuti. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poetilor. Ajungem astfel, dupa ce parcurgem tot mai linistiti incrancenarea tot mai cumplita a razboiului cu pacea sau a pacii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniste involburata abundent, dar mut, la frenezia de a trai in compania clipei de vraja si a celei de vrajba.

Pe de alta parte, poezia Doamnei, o poezie si a distinctiei, nici nu trebuie decriptata. Ea se insinueaza in cititor ca lumina, il cucereste, il face pe nesimtite biruitor, prin profunzimea franca si intelegerea tainelor care, incet-incet, se lasa dezgolite ca sa-ti arate in spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le inhama zadarnic la poveri peste puterile lor, isi dezvaluie din placerea lor intelesurile si subintelesurile la imboldul sarutului si nu al biciului.

Intr-o lume care cultiva cu fervoare socul, instinctele gregare irational si premeditat dezgropate, care cultiva obscenitatea si in care coexista (Doamne!) industria razboiului, a mortii cu industria frumosului confectionat in serie sa inlocuiasca frumosul, poezia doamnei Viorela Codreanu Tiron este un balsam, un panaceu, un memento pentru om sa nu abjure de la conditia sa de suflare dumnezeiasca de dragul efemeritatii sclipitoare si zornaitoare.

Sa aspiram toti, unguibus et rostro, la genial? Dar intr-un sirag de perle veritabile nu exista nicio perla, iar geniile s-au nascut si au crescut din zicerile – perle nascute si crescute de popor:  A fi sau a nu fi… Lumina, mai multa lumina! Omul e masura tuturor lucrurilor. Arta e lunga, viata e scurta. Armele sa dea intaietate togii, laurii – elocintei!  Cunoaste-te pe tine insuti. Multi chemati, putini alesi! Poet te nasti, orator devii. Nu voi muri de tot… Stiu ca nu stiu nimic! Va multumesc, stimata doamna, pentru efortul de a demonstra ca singurul razboi care trebuie luptat este razboiul – pace cu tine insuti.

Stefan GOANTA

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA