Viorela  Codreanu Tiron
VRAJ(B)A CLIPEI
Poezie, 84 pg.
Editura Anamarol
Bucuresti, 2010

A ramane pret de o lectura atenta fata-n fata cu poezia cuminte si cu minte ( dar nu numai atat) a doamnei Viorela Codreanu Tiron si apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult ravnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de catre firescul si nobilul omenesc din tine in drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic in cumplitul razboi… pasnic dintre  „Vraja clipei” si „Vrajba clipei”, cele doua ipostaze si titluri ale volumului comasate provocator intr-unul singur, ca un memento al perenei confruntari.

Poezia de fata, ca vrea sau nu vrea, ca stie sau nu stie, ca raspunde sau nu intru totul intentiei nemarturisite a autoarei, incearca sa intretina o pace (totusi belicoasa) intre cumplitele zbateri din universul individual al omului, fara sa aresteze, sa dojeneasca sau sa ucida. Armele razboiului nonviolent sunt toleranta de ordin superior si intelegerea ratiunii atat a varfurilor in sus, cat si a celor in jos, ocrotirea si mangaierea deopotriva a tuturor contondentelor, a firescului acestora in necuprinsul imperiu uman al fiecarui individ.

Dezideratul (nemarturisit), in ciuda redundantei voite, este impacarea… neprieteneasca intre seva razboinica a sangelui vietii gata sa-si tasneasca flacara rosie a razmeritei si lacrima bucuriei vietii totdeauna gata sa stinga pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrajii clipei, sau invers. In fond, nu asta traieste omul, nu asta ii e datul si nu gratie izbanzii si neizbanzii in acest razboi nerazboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?

Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putand ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus  acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranta sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: „Suflete al meu, incearca, rogu-te, sa traiesti in pace aprigul razboi dintre cele doua chemari care te disputa cu forte relativ egale: ale raiului bucuriilor care te lumineaza si ale chinurilor iadului care te intuneca!”. Castigul este aceasta vesnica incercare, pentru ca aparenta reusita faptica e iluzie. Cata risipa de viata face viata pentru aceasta! Oare de aceea e vesnica, vesnicindu-ne incercarile si intrebarile? La naiba raspunsurile! Dupa ce le-am avea, ne-am plictisi, adica am trai numai ca morti: „Ce este timpul?/ Este, oare, dezvaluirea culorilor,/ si a miresmelor/ sau o tolba a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prabusire si inaltare?/ sau, poate, cautare si pierdere,/ gasire si ratacire?/ o fi doar un mister/ sau revelatia suprema?…/ Un singur lucru nu trebuie sa uiti:/ Prapastiile adulmeca, intotdeauna, clipa ratacirii!/”. Sa nu ne temem insa nici de marile raspunsuri, fiindca nu vom ajunge niciodata la ele. Unii da, de pilda poetii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gandului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, isi fac iluzii desarte. Dar ce bine e asa! Ce frumoasa e nelinistea, si ce viata cand stii ca e numai neliniste, nicidecum vreun pericol ca am putea cunoaste totul si, in consecinta, ratiunea existentei noastre ar disparea. Teama? „De ce teama, chiar daca Se prabusesc zorii peste mine/ pecete infierata sa-mi puna/ pe inima ce alearga beteaga/ si-si cauta ramasitele prin tine”. Si ce daca? Nu asta ne e menirea?

Indraznesc sa afirm ca asemenea poeme traiesc difuz, inexprimabil, in fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot iesi in lume. Se rostesc insa in noi, in ceasurile de meditatie cand, aparent, suntem singuri, dar de fapt in compania intregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele isi arata acolo in ele si intre ele intreaga corola de valente si virtuti. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poetilor. Ajungem astfel, dupa ce parcurgem tot mai linistiti incrancenarea tot mai cumplita a razboiului cu pacea sau a pacii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniste involburata abundent, dar mut, la frenezia de a trai in compania clipei de vraja si a celei de vrajba.

Pe de alta parte, poezia Doamnei, o poezie si a distinctiei, nici nu trebuie decriptata. Ea se insinueaza in cititor ca lumina, il cucereste, il face pe nesimtite biruitor, prin profunzimea franca si intelegerea tainelor care, incet-incet, se lasa dezgolite ca sa-ti arate in spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le inhama zadarnic la poveri peste puterile lor, isi dezvaluie din placerea lor intelesurile si subintelesurile la imboldul sarutului si nu al biciului.

Intr-o lume care cultiva cu fervoare socul, instinctele gregare irational si premeditat dezgropate, care cultiva obscenitatea si in care coexista (Doamne!) industria razboiului, a mortii cu industria frumosului confectionat in serie sa inlocuiasca frumosul, poezia doamnei Viorela Codreanu Tiron este un balsam, un panaceu, un memento pentru om sa nu abjure de la conditia sa de suflare dumnezeiasca de dragul efemeritatii sclipitoare si zornaitoare.

Sa aspiram toti, unguibus et rostro, la genial? Dar intr-un sirag de perle veritabile nu exista nicio perla, iar geniile s-au nascut si au crescut din zicerile – perle nascute si crescute de popor:  A fi sau a nu fi… Lumina, mai multa lumina! Omul e masura tuturor lucrurilor. Arta e lunga, viata e scurta. Armele sa dea intaietate togii, laurii – elocintei!  Cunoaste-te pe tine insuti. Multi chemati, putini alesi! Poet te nasti, orator devii. Nu voi muri de tot… Stiu ca nu stiu nimic! Va multumesc, stimata doamna, pentru efortul de a demonstra ca singurul razboi care trebuie luptat este razboiul – pace cu tine insuti.

Stefan GOANTA