Irina Staver: Poeme

(Ne)prietenos

Dar cine mi-e prieten?
Să-mpart cu el durere
Când viscolul tăcerii
Pe inima mea geme. Continue reading “Irina Staver: Poeme”

POETA VICTORIŢA DUŢU: LECŢIA INFINITURILOR

unnamed (1)Lidia Grosu:

cronică la

 «Există un Tu»

Autor: Victorița DUȚU

 LECŢIA INFINITURILOR

Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora( „Acest infinit / E trăit cu /Putere / În cele ce sunt / Ale lumii ei / Mâna scrie / Cuvintele cheie / Şi sufletul / Cuprinde  în el / Nesfârşirea / De infinit / Ce este pasul / Tău / Făcut în / Lumea celor ce / Sunt cu / Omul ce / Creşte în Tine / Cu sufletul / Infinit / În infinitul / Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată Continue reading “POETA VICTORIŢA DUŢU: LECŢIA INFINITURILOR”

SOLO JUSTER – interviu

By Lucretia Berzintu

Unul din cei mai reprezentativi poeti de limba româna din Israel, editor, jurnalist si promotor cultural, cu o biografie impresionanta, care impune respect si plecaciune, este Solo Juster. S-a nascut la 1 octombrie 1922 în Bucuresti. Studiaza în orasul Calarasi (Ialomita). În anul 1952 absolva ”Scoala de Literatura si critica literara Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabileste în Israel, la Tel Aviv. Publica: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sarutului” (1996), ”Lacrima interioara” (1997), ”Poezia cea mai acuta” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagra” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (Bucuresti, 2001), ”Fiara lirica”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (Bucuresti, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iasi, 2011). În 1985 înfiinteaza la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literara pe româneste s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate si seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editeaza revista literara ”Punct”, cu aparitii în mai si noiembrie, ajungând pâna la numarul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005).

 Este un poet minunat, care scrie despre sine urmatoarele:

Nu numai ca sa ma includ în modernitate, încerc si eu versul alb – liber, si îmi cer scuze ca pe ici, pe colo, mai ”pacatuiesc” strecurând ritm si rima. Lipsita de ritm si rima, poezia – mi pare o vioara, chiar Stradivarius poate, dar vaduvita de coarde, NU SUNA! Împartasesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limba româna din Israel – generatia contemporana, biobliografie întocmita de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, Bucuresti, 2003)

Maestrul Solo Juster are multe lucruri sa ne împartaseasca din viata si creatia sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin posta electronica, dupa care i-am facut o vizita acasa, la Rehovot, la cca 20 km distanta de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care si-a exprimat dorinta de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizarile sale culturale pe care le veti afla (daca nu le stiti),  în continuare.

Solo Juster s-a nascut în Bucuresti dar, pe când avea vârsta de trei ani, parintii s-au mutat la Calarasi – Ialomita, unde îsi petrece copilaria ”ca-n basme”, locuind în centrul orasului, vis-a-vis de Scoala de baieti nr.2 unde a frecventat si absolvit cursurile scolii generale. Apoi  a continuat studiul la Liceul Stirbei Voda din Calarasi, însa, din cauza unui oarecare antisemitism,  dupa primul an de liceu, se muta cu familia la Silistra. În aceeasi perioada tatal sau a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasa un an de zile  – cu o dezlipire de retina, si, dupa cca 1 – 2 ani, si-a pierdut vederea. Odata cu accidentul tatalui sau a dat si ”Banca Bercovici” faliment, dar si ”Marmoros – Blank”, care erau banci evreiesti.

Lucretia Berzintu:  – Stimate domnule Solo Juster, a trebuit sa întrerupeti cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?

Silistra era un oras cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodata. Au încercat o data, au venit calari de la sate dar populatia i-a izgonit din oras.

SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE

Cum a fost la Silistra?

Aveam 12 – 13 ani, m-am vazut într-o localitate noua, o limba noua…  locuiau, pe lânga evrei, bulgari, greci, armeni, turci… Am prins dupa ureche; am învatat turceste, bulgareste… Bulgara se aseamana cu rusa, asa ca, am învatat rusa foarte usor; armeneste n-am învatat fiindca e cam greu.
În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova si, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la munca obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarna si am mers pe jos 130 km prin zapada, de la Silistra pâna la Ruse, apoi pâna la Rusciuk, cu trei sanii taranesti si ni s-au gasit si locuri de înnoptat la taranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am facut pâna la locul de munca obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vara, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 pâna toamna lui `43.    Catre sfârsitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnavit de malarie. Si pâna în ziua de astazi se gasesc, la analize, urme de malarie.
Ne-au dat drumul acasa si au luat pe altii care nu fusesera pâna atunci. Am avut un an pauza, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriasi; am lucrat la un atelier de reparatii palarii barbatesti. Mai erau doua ateliere de pravalii dar taranii ne-au preferat pe noi.
Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clientii nostri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i baiatul?” Li s-a spus ca-i luat la munca, si mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slanina s.a. Si saracii si bogatasii au trait bine sub bulgari.
În 1944, primavara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în acelasi loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o padure de tei si de stejari, fagi, amestecati… iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Taranii ne-au primit foarte bine.

Câti evrei au fost deportati acolo, la munca obligatorie?

Se vorbea ca au fost 24.000, jumatate din populatia masculina din Bulgaria, împreuna si cu alte minoritati. Acolo era o armata de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la constructii de cale ferata si poduri vechi. Acasa aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toata populatia din Bulgaria – pe cartela; la munca aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la sapat pamânt, un avocat tânar, Averbuh, a fost împuscat în 1953 de Siguranta, fiind banuit de comunism. Si eu am fost banuit de comunism; nu aveam voie sa circulam de la 9 seara pâna la ora 8 dimineata.

Fac o mica paranteza: în acea perioada, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecati sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindca venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, si a facut ce-a facut. Dar se zice ca regele Boris al III-lea i-a sustinut pe evrei si nu a lasat sa fie deportati din Bulgaria, dincolo de granitele Bulgariei Mari.

Ce a urmat?

Când eram la munca obligatorie, a doua oara, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagra) care aparea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lânga Sumen (o regiune foarte renumita în Bulgaria)si am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagina, ”România, 23 August, a capitulat fara conditii”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasa”. Zis si facut.

Acasa, unde?

Buna întrebare! Silistra nu avea cale ferata. Singura legatura era cu vaporul pe Dunare, între Silistra si Rusciuk, si mai departe. A venit cu mine un baiat din Varna ai carui parinti erau exilati.

De ce?

Varna si Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindca erau noduri de cale ferata si baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest baiat – coleg în acelasi lagar cu mine, fiindca noi, silistrenii, eram putini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemti care se retrageau din România; Dunarea era plina cu nemtii care se balaceau în apa… Am gasit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus ca nu putem pleca fiindca n-avea autorizatie. L-am luat cu mine pe acel baiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, ca sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare… În sfârsit, a capatat Bac-ul autorizatie sa circule pe Dunare înapoi la Silistra si ne-a luat si pe noi.

”EU NU STIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL… ERA SECRET

A existat perioada de trista amintire, a pogromurilor si deportarilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, când Hitler  hotarâse rezolvarea problemei evreiesti prin ”solutia finala” iar regimul antonescian trecuse la deportari ale evreilor si tiganilor în Transnistria dar si în Ucraina. Altii au fost deportati la munci fortate pe teritoriul României. Slava Rabinului Alexandru Safran, care a intervenit peste tot si, ca urmare,  s-au oprit vagoanele pregatite pentru deportarea evreilor  din Transilvania de sud  catre lagarele de exterminare din Polonia! Ce cunoasteti despre acele atrocitati?
De fapt, eu nu stiam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu deportarile de evrei în Transnistria… Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.

Si, dupa ce v-ati întors la Silistra, ce a urmat? Ati hotarât sa plecati în România împreuna cu parintii?
Nu! Parintii mei au ramas la Silistra fiindca erau conditii foarte bune de trai, cu o populatie foarte prietenoasa, mai mult decât prietenoasa. Bunica – mea murise în timpul când eram plecat la munca obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de granita, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era granita între Bulgaria si Silistra fiindca intrasera rusii, pe 9 septembrie, si au construit un pod pe Dunare. Eu eram acasa, m-au cautat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o arma… politia fugise. Era o cazarma de politie la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de forma” sau ”fara importanta”, din ebraica) o politie. O cazarma de politie, cu armament, cu echipament, cu tot. Si, eu am plecat în pantaloni scurti si-n camasa. Era septembrie… Ei, n-am apucat eu…, cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granita fraudulos în România.

Cu ce scop?

Voiam sa-mi continui studiile liceale si pe urma sa ma înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria… limba o prinsesem dupa ureche si citind prin ziare, dar nu cunosteam materie, nu cunosteam istorie bulgareasca, limba bulgara.

 Am venit singur în România, la Bucuresti, unde am avut o nasa. Mi-a dat mama adresa, daca ajung acolo, sa bat la usa ei. Am gasit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai vazut-o. Am început sa-mi caut de lucru, sa câstig un ban. Am luat ziarul si am gasit un anunt ca se închiriaza o camera pe str. Negustori, nr.24, daca nu ma-nsel. O gazda foarte buna, foarte curata. Am stat câteva luni acolo, si, acum, o mica paranteza: un bucurestean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niste rude prin alianta, foarte sarace, si, a mai avut o ruda la Ruse, care avea o fabricuta de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse…, si l-a concentrat la munca obligatorie împreuna cu grupul nostru dintâi, din 1942. Pâna am trecut eu granita, am mai ajutat pe unii sa treaca granita în România nu tocmai cu acte. Era tara vraiste.

La Bucuresti, l-am cautat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împartita în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru si sectorul IV Verde) în Bucuresti, daca nu ma-nsel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraica înseamna ”spaniol”). Acolo, împreuna cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care facea actorie, fel de fel, si el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru  si de-acolo… ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanta!” Asa am ajuns la Constanta.

LA CONSTANTA AM SCRIS PRIMELE POEZII

De ce la Constanta?

Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobila la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”… si avea un mare atelier de tâmplarie în Piata Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început sa caut clienti pentru lustruit mobila si mici reparatii. Deci, am plecat la Constanta… m-au primit frumos. Tudorica Roznatoschi era seful U.T.C.-ului iar seful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost si ministrul de externe pe timpul comunistilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanta era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Si eu am lucrat în Portul Constanta, aproximativ patru ani de zile, câstigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.

Care era mentalitatea oamenilor  privind aparitia comunismului în România?

Eu, personal, am fost recunoscator Partidului Comunist si Armatei Rosii, care ne-a eliberat si m-am daruit cu trup si suflet muncii de organizare a tineretului comunist si ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindca m-am considerat lui, ca membru.
În timp ce lucram în port, eram si conducatorul Cenaclului Literar  al Casei de Cultura din orasul Constanta.

Atunci ati început activitatea literara?

Atunci am început. La Constanta am scris primele poezii. La Casa de Cultura din Constanta era un învatator, scos din productie, Hordânca si, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceza, era Corneliu Leu, Dionisie Sincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tarcioaga – care-i moarta, de-acum, tot colega de liceu (Liceul ”Domnita Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecator) s.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie sa-l stie, daca-i spuneti de ”Batrânul”. Asa îl numeau ei, ”Batrâne”.

La Constanta s-a organizat si un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre presedintii sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Draganescu, care, pâna la urma a lucrat la ”Dobrogea Noua”. Am refuzat sa-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era sa-i iau locul?

Unde ati debutat cu poezii?

Cred ca la ”Dobrogea Noua” sau ”Unirea”.

Ce titlu ati dat la prima poezie?

”Salut voios de pionier!”

Cât timp ati activat la acel Cenaclu?

Atâta timp cât am stat în Constanta.
Într-o zi, apare un ins si-mi spune, ”Ai sa vii cu mine la Bucuresti.” ”Eu nu pot sa plec fara sa întreb pe cei din regionala de partid Constanta”, i-am raspuns; ”fac parte din activul Constanta, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, sectia de agitatie si propaganda, care era condusa de o învatatoare, tovarasa Mosoiu – asa îi spuneam. S-a uitat la mine si mi-a spus: ”Daca vrei sa te duci, noi nu putem sa ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde ma trimite Partidul, acolo ma duc.” Între timp, la Constanta, am fost pe santierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detasament. Vin la Bucuresti, nu la Comitetul Central, ci la Jew Sectie – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, sa fac un reportaj la Constanta… apoi am facut un reportaj la Medgidia, pe santierul ”Canalul Dunarea – Marea Neagra”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacara”, de la Nicolae Moraru, publicatiile pentru strainatate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus ca este acolo un taran care a avut în gazda comunisti si unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris  reportajul si am mai scris si o poezie, ”Iura”. N-am scris în viata mea, nici acolo si nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a platit în acea perioada 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.

M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe santier, si, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauti aici?”, ”Nu esti la Constanta?” Zic, uite asa si-asa, si-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauti tu acolo?” ”Tu n-ai sa stai acolo. Ai rabdare! În curând…” Si într-adevar, în vreo doua sau trei saptamâni primesc un telefon de la Beniuc si dumnealui ma trimite sa lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi si aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.

AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNA CU GRUPUL DE DANSURI NATIONALE ”CIOCÂRLIA”

Ce ne puteti spune despre activitatea jurnalistica pe care  ati desfasurat-o în strainatate, în China, Coreea si Vietnam?

Am fost trimis, ca ziarist, împreuna cu grupul de dansuri nationale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne si de-acolo am trimis  câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Libera”, ”Narodnaia Rumânia” si alte publicatii, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o saptamâna, si m-am facut bine cu tratament chinezesc. În saptamâna când am fost liber, am primit invitatie ca sa vin la Gheorghiu-Dej, ca era la Shanghai. Am fost acolo, am stat pâna la 2:00 dimineata si el n-a venit. A venit un chinez si mi-a spus, ”duceti-va acasa ca el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorba sa vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importanta, fata de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist…

”AM FOST TRIMISI DE LA CONSTANTA LA CONFERINTA DE ÎNFIINTARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”

Sunteti în legatura cu fostii colegi, ziaristi?

Fostii mei colegi de ziar au murit, cu totii. Nu stiu daca mai traieste cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am facut Scoala de Literatura. El a ramas foarte impresionat, ”tu esti Solo Juster?” De ce? Eu si cu Draganescu am fost trimisi de la Constanta la Conferinta de înfiintare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferinta de fuziune între Societatea Scriitorilor Români si Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhceaza înfiintarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenita U.S.R. în 1990).  Si acolo mi-a facut foarte buna impresie Petre Bellu si Ion Pribeagu. Conferinta a avut loc vis-a-vis de Cismigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am facut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Catre sfârsitul sedintei am luat si eu cuvântul – nu eram pregatit. Am luat cuvântul si am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloana de pe prima pagina.

Erau multi scriitori, membrii în U.S.R.?

Da. Erau, printre altii: Mihail Sorbul, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Veronica Bârladeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care ma cunoaste de-atunci. Pe Sorbul îl tin bine minte pentru ca a luat cuvântul si mie nu mi-a placut ce a vorbit el, si atunci am vorbit eu muncitoreste. Ce cultura aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.

În scoala nu se învata despre Eminescu?

Ba da, dar mie îmi placea Cosbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman satesc sau despre viata sateasca. Si Ion Horea este adeptul lui Cosbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.

Ati participat la cenacluri literare în Bucuresti?

Nu. N-am avut timp.

Cu Miscarea sionista ati avut vreo tangenta?

Nu. Am avut tangenta, la Silistra, cu Asociatia Macabi si cu evreii de-acolo.

”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SA PLEC ÎN ISRAEL”

Când ati hotarât sa plecati în Israel?

Când eram ziarist în Coreea am decis sa plec în Israel.

De ce atunci?

Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile,  la o parte era o limuzina cât un autobuz de mare, cu toate usile deschise, cu sofer si cu motorul în functiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotarât sa nu raspund chemarilor, dar, întorcându-ma în România, am facut un plan de actiune; cum sa ma departez de partid? Cum sa nu fiu în vizorul partidului ca sa nu ma împiedice sa plec. Odata cu casatoria – cam în acea perioada din 1951, am început sa deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfatuirile ARLUS – ului (nota red.: ARLUS = Asociatia Româna pentru strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masa lunga de cinci metri si erau toate somitatile; partidul, ambasadorii si, vis-a-vis de mine, era Ceausescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am ramas cu gura cascata. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a tinut el în Aleea Alexandru, la Bucuresti.

Cum s-a descurcat Ceausescu la acel curs?

Nu puteam sa fac comparatie. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauti aici? Nu mai esti la Cîî…Cîî…Constanta?” ”Nu mai sunt demult”, i-am raspuns. L-am mai întâlnit pe la Baneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, ma împingeam sa strabat coloanele si veneau o gramada dupa mine, si el spunea: ”lasati-l!”

V-a protejat…

Da, l-am cautat sa-i cer un interviu, sa ma primeasca. Nu m-a primit niciodata.

Îi era teama?

Nu stiu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Baneasa, sa fac prezenta.

Ca ziarist?

Nu. Ma lasasem de ziaristica. Când am venit din China, am facut un reportaj sau doua, apoi, la sfârsitul lui decembrie le-am spus, într-o sedinta de partid, ca pe 1 ianuarie plec în concediu si pe urma nu ma mai întorc. Au ramas toti asa, blocati. ”Solo, ce-i cu tine?” Era actiunea cu îmbunatatirea sociala a redactiei, adica fara evrei. Evreii au fost dati afara, si de-acolo, dar si din alte parti.

La care publicatie erati ziarist, atunci, când ati fost trimis în strainatate?
La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Rosu”, într-o buna zi, ma trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai sa lucrezi aici!” M-am dus acolo.

Dupa Fondul Literar?

Dupa Fondul Literar si dupa Scoala de Literatura. S-a schimbat directorul Fondului Literar si l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, si am aflat ca a fost legionar, si eu n-am vrut sa mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Scoala de Literatura din Bucuresti.

În timpul acesta, ce ati lucrat?Aveati nevoie de o sustinere financiara…
Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartitie am cerut sa ma repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Rosu”. Nu se chema, înca, ”Steagul Rosu”, se chema altfel, nu mai tin minte. În sfârsit, la ”Steagul Rosu”, si acolo primeam 600 de lei. La începutul Scolii de Literatura m-am casatorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.

Cum ati cunoscut-o?

Printre altii, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind sefa. Mariana era eleva si lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Directia a pornit sa caute oameni prin tara. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chirita, de la ”Scânteia” si Ion Visu, de la ”România Libera”. Constantin Chirita a plecat prin Moldova sa caute cadre si s-a întors cu o eleva din Botosani, actuala prozatoare Mariana Juster si un alt evreu din Piatra Neamt, Stefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei sa fac un film documentar si astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnavit… am cautat-o… Aveam un prieten acolo si-mi spunea ”las-o în pace ca-i fata cuminte!” Un alt coleg, de la sectia evreiasca, vine la Botosani, îl întâlneste pe socrul meu si-i zice: ”mai, îl cunosti pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ala, betivul, fustangiul?”

Erati un Don Joan?

Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.

Erati un june frumos…

Nu. Ea era frumoasa, sa va arat fotografia ei, fotografiata de mine, ca nevasta mea, ca mama de copii. Asa cum am mai spus, la începutul Scolii de Literatura, m-am casatorit cu ea.

Sunteti în legatura cu fosti colegi de la Scoala de Literatura?

Sunt în legatura cu Ion Horea.

Cine v-a descoperit talentul literar?

Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe santierul de munca ”Ana Pauker”, care era la Galati. El a fost omul care m-a scos de la Jew Sectie (UTC – sectia evreiasca).

În 1960 v-ati stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreuna cu sotia si fetita. A fost grea acomodarea? Ce ati lucrat?

A trebuit sa muncim pentru a avea o baza materiala. Am lucrat si la Compania de telefoane, si optimetrist, si functionar de Banca, de unde am iesit la pensie. Am învatat optica, întâmplator. Am gasit un baiat care a vrut sa ma învete singur si, pâna la urma, am devenit tovarasi. Am pus de-o parte niste gologani si am cumparat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câtiva ani. Si, pe urma, el s-a încurcat cu o ”boarfa”, scuzati-mi expresia, si mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, ca aia cerea ca sa mearga la sfârsit de saptamâna la hotel de cinci stele, si era o cheltuiala. Mi-a spus: ”ori tu ramâi în pravalie, ori eu ramân, cum hotarasti.” Îi spun: ”Tu ramâi. Mie ce-mi dai?” Pai, zice, ”îti dau cam 55000 de sekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Si i-am spus sincer: ”vreau sa comand si eu instrumentar din Germania.” Ma rog… O parte din clienti, doi bulgari si înca unul, au venit dupa mine. El lucra repede, dar facea si rebuturi. Avea o lada, cam jumatate cât biroul acesta, plina cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mica, ori era mare, trebuia modificata. Daca era rama de metal, trebuia modificata, trebuia platit unui bijutier. Doi bulgari…, din cauza asta eu n-am învatat bine ebraica  fiindca, îi aveam pe bulgarii astia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, si am uitat bulgareste. Am uitat si ruseste.

SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBA ROMÂNA,  ”LUMEA MAGAZIN”

În 1966,  Solo Juster înfiinteaza revista saptamânala ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul sef. Secretar de redactie era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu s.a. Revista a supravietuit 18 saptamâni, editându-se 18 numere.

Stimate domnule, Solo Juster, va rog sa ne vorbiti ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare… si de ce v-ati oprit dupa 18 numere?

Dupa ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatura si jurnalism, m-am gândit sa editez o revista în limba româna. Eu eram ”Redactia” si-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limba latino, (eu eram în legatura si cu ziarul în limba bulgara) care mi-a propus sa tipareasca: ”pai, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, si fac acolo o tipografie mare… si ai sa vezi.” Ma duce pe o strada din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraica, înseamna autogara) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, ma duce acolo si-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. si aici o sa fie… ”Da, o sa fie… dar pâna atunci?” ”Pâna atunci, e treaba mea. Eu raspund de asta, de masini tipografice…” Si am facut o conventie, ca voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpara de mâncare, în familie, pentru o saptamâna întreaga. Deci, o sa am hârtie, o sa am pentru redactie… Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, si, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revista în limba româna, ”Lumea Magazin”, saptamânala…

Am facut 18 numere; am câteva, o sa va arat.
De ce n-am continuat? Din cauza ca nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înselat. Avea un linotip si, când aveam nevoie pentru revista, ne spunea ca are de lucru. El trebuia sa plateasca tipograful, daca se dadea la alt linotip.
N-am mai putut sa rezist, lucram 20 de ore din 24.

Am în fata mea ”Lumea Magazin”, numarul 10, din 15 august 1966. Este o revista de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafica atragatoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERA”, ”STRICT CONFIDENTIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODA…”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunturi. .. Apropo de anunturi, mi-a atras atentia un anunt de la pagina 7 despre un vernisaj care suna asa: ”Mîine, marti 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziaristilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expozitiei pictoritei LIANA SAXONE…” (nota red.: o pictorita originara din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar si pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediata”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Executia celor patru ministri congolezi”, ”Catastrofa la etajul 79”, ”Doi gemeni se regasesc dupa 24 de ani” s.a.

SOLO JUSTER, INITIATORUL ÎNFIINTARII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” SI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELASI NUME, ”PUNCT”

În 1985 înfiinteaza Cenaclul Literar ”Punct”care a functionat peste 20 de ani, si, cu doi ani mai târziu, în 1987, înfiinteaza bianualul ”Punct” – ajungând pâna la nr. 40,  fiind sustinut de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster.
În primul numar al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:
”La doi ani de existenta, am întocmit aceasta foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au sustinut ideea de CENACLU.”

Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus si aparut în primul numar al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:

Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, initiatorul Cenaclului, si la cei care i s-au alaturat, a fost pasiunea pentru literatura.
În timp ce altii se întîlnesc oameni ”seriosi”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de carti, ei îsi ”pierd vremea”, încapatînîndu-se sa faca, în cele mai potrivnice conditii, literatura si mai se si întîlnesc ca sa o discute între ei.(…) Adevarata pasiune pentru literatura, cred eu, include si dispretul pentru maculatura, pentru ceea ce se pretinde desi nu este literatura.
În acest spirit am încercat sa influentez atmosfera de lucru a Cenaclului.
Prieteneste, am fost adesea necrutator.

În primul numar al revistei ”Punct” publica urmatorii cenaclisti: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Gaitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proza), Mariana Juster (Doi ciresi dintr-o tulpina – proza), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schita), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).

Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înfiintarea acestui Cenaclu Literar?

Shaul Carmel era seccretarul Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna si am venit la el cu propunerea sa facem la Asociatie un Cenaclu Literar, la care el mi-a raspuns: ”Noi, Asociatia, nu ne putem lua riscul, sa dam în bara, cu un cenaclu literar, nu stiu daca va prinde, nu stiu daca va merge, nu stiu daca va avea viata. O sa vedem.” Pâna la urma, a venit si el la Cenaclu.

Si, dupa ani de cenaclu, la care participase si Shaul Carmel, n-ati mai discutat despre problema asta?

Nu, niciodata! Si-a amintit, nu si-a amintit, nu stiu, nu-i traba mea. Ai sa-l întâlnesti aici (arata spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personala si asta a fost refuzata de Asociatie. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, si i-am spus ”Punct”. Daca am început cu ”Punct” si revista tot ”Punct”. Hârtia si imprimarea ma privea pe mine.

Si, atunci, când el a spus ”sa vedem”, cum ati luat hotarârea?

Am cerut o lista cu membrii Asociatiei Scriitorilor si am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le sa înfiintam un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în alta limba decât ebraica si nu aveau acces niciunde, si eu ma pun la dispozitie, dau spatiu din casa mea… m-a costat multe parale.

Câti membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” si care erau acestia?

Erau vreo 40 de membri, plus invitati, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Gaitan – Mozes, Moscu Eyal, Solo Har – Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herscovici, Mira Iosif(Belgia), Stefan Iures, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Esanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Savulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Mose Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirila, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald s.a.
Multi dintre ei au murit, între timp.
De fiecare data, în fiecare luna, participau, cel putin, 18 – 20 de membri.

Cum se desfsura, efectiv, o sedinta de Cenaclu Literar? Cine era conducatorul?

Eu eram conducatorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citeste în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toti, de la cei care – mi placeau mie, ca sa apara în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixata (17:00) se vorbea, discutau unii cu altii… apoi eu: ”Domnilor, este ora ca sa începem si va rog sa încetati orice fel de discutii!”, ”Cine are de citit asta seara?”, ”Eu, eu…” Câteodata se prelungea pâna seara târziu.

Pâna când?

Pâna când puneam eu ”punct”.

Care erau relatiile dintre membri?

Era cea mai perfecta democratie, toti eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica si totdeauna se supara. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon… Andrei Fischof venea de la  Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraica. Preotul Chirila, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.
Printre membrii a fost si Michael Elias, cu care am copilarit la Calarasi, cu el si cu varul sau. El a murit.

Este vreo legatura între el si Spitalul ”Elias” din Bucuresti?

Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înfiintat Banca Nationala, a facut Academia Româna, a facut teatre în România, si a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Bancii Nationale n-a vrut sa-i onoreze CEC-ul, ca era si importator de bumbac. Patru functionari avea la Sf. Gheorghe.

Mai traieste cineva din familia lui?

Nu. O sora a lui… Tatal lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taica-sau. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era dama de companie a Reginei Elisabeta.

Sa revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?

Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, dupa Cenaclu si n-am avut computer. N-am stiut cum sa fac, si Ira Iosif mi-a facut cadou o masina de scris. Am încercat ”Punct-ul” asta la masina de scris, pe trei coloane. Am sa va dau un exemplar. Asa s-a facut primul numar, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindca e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociatia Scriitorilor. Când el s-a ales presedinte, noi am rupt relatiile cu el.
Apoi am cumparat un computer si Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creatii ale celor care participau la Cenaclul Literar.

Cenaclul Literar a functionat peste 20 de ani  iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40.

S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnavit, acum câtiva ani în urma.

Ce probleme de sanatate ati avut?

Am fost foarte bolnav. Nu stiu ce am avut. Daca faceam 2 – 3 pasi, cadeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri si nasteri grele), m-a dus la un specialist (a iesit la pensie de vreo 2 – 3 ani) si mi-a prescris un tratament. L-am luat si m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fara probleme.

De ce v-ati mutat din Tel Aviv în Rehovot?

Fiica mea locuieste în Rehovot. Sotia face dializa, o boala foarte crunta. Eu, mai putin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea… si asa s-a hotarât sa stam cu totii în acelasi oras, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumparat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hasmonait 20/4 si acum este închiriat. Cu chiria de-acolo platesc chiria de aici (din Rehovot) si mai ramâne acolo, niste banuti.

La ce lucrati acum?

Acum, nu mai fac nimic.

Nu mai scrieti? De ce?

Fiindca nu mai înteleg ce-am scris. Nu mai deslusesc. Mâna îmi tremura…

Pentru activitatea mea culturala am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lasat prin testament. Familia lui mi l-a dat dupa ce a murit el.

Impresionant! Felicitari!

CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENTA – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURA ROMÂNA DIN AFARA GRANITELOR ROMÂNIEI CARE A REUSIT PERFORMANTA UNEI ASEMENEA REGULARITATI SI LONGEVITATI

În continuare, merita sa citez din cronicile aparute în revista ”Punct” despre activitatea literara, desfasurata în casa familiei Juster, luna de luna, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creatiilor literare pe româneste. Iata:

CRONICA DE CENACLU
Îmi aduc aminte ca în urma cu zece ani eram turista în Israel si prietena mea, Sonia Palty, m-a luat sa vad ” un cenaclu literar”. Si astfel în casa alba, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus… si altii.
Dar,  mai ales gazdele: Mariana Juster si Solo Juster, si mica lor poveste, atât de simpla si de emotionanta.
În urma cu 12 ani, doi oameni modesti, dar mari iubitori de literatura, el – poet cunoscut, ea – originala prozatoare, hotarasc sa deschida casa lor din strada Miriam Ha-hasmonait ca sa creeze un cadru pentru întâlniri literare…” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster si Solo Juster – scoate de doua ori pe an revista literara PUNCT. Materialele cuprinse în revista apartin membrilor cenaclului si sunt publicate în urma citirii si comentarii textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discutiilor lunare din cenaclu.
Cenaclul ”PUNCT” –  aflat în al 12-lea an de existenta – este singurul cenaclu de literatura româna din afara granitelor României care a reusit performanta unei asemenea regularitati si longevitati. Cenaclul îsi desfasoara activitatea în locuinta sotilor Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revista ”Punct” a sotilor Mariana si Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (si discutate sub egida politicoso-intransigenta a criticului Eugen Campus) scrierile tiparite în foaia acum sarbatorita.
Am pretuit întotdeauna dorinta de calitate a Justerilor, ambitia de a separa apele talentate de productia valeitarilor tîfnosi.
Am pretuit punctualitatea cu care, anotimp dupa anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rara în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobste marile focuri sînt de paie.
Am pretuit într-atâta vointa aceasta exemplara de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii si a lui ”ce rost are” – încît astazi, la aniversare, eu strig: Punct si de la capat!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).

”PUNCT” LA ZECE ANI
Scriitorii – poetii în special – sunt fiinte neadecvate vietii cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor si înaltimi. Dar care încurca la mersul pe pamînt. Va amintiti simbolul Albatrosului lui Baudelaire.
Daca la aceasta se adauga, ca trasatura caracteristica, si modestia, incapacitatea de a face propaganda pentru sine însusi, sansele de succes se reduc si mai mult.
Si totusi – Don Quijotte incurabil – ma încapatînez sa cred ca, pâna la urma, valorile ies la suprafata, timpul – cu sita lui fina si incoruptibila – cerne totul, inexorabil.
Iata-ne si pe noi acum – doisprezece ani de la înfiintarea cenaclului, zece ani de la aparitia primului ”Punct”.
Duram înca. Desi ne-am ferit de agitatia, de publicitatea zgomotoasa – constienti de limitele noastre, dar si convinsi de rostul nostru, în coltul nostru. Duram înca.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).

PE GÂNDURI
Fara sa încerc vreo comparatie, cred ca modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spatiul restrîns al literaturii pe româneste în Israel pe parcursul celor aproape doua decenii de existenta.
Cred de cuviinta sa amintesc cinstind memoria celor care ne-au însotit cu entuziasm începuturie, dar prin însasi natura omeneasca a inevitabiluui ne-au rarit rândurile regretatii: Ludovic Bruckstein, Mose maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Esanu, Pavel Constantinescu; au mai parasit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti si Felix Caroly, din motive de noi necunoscute…
Am ramas mai putini si ziua de mâine mai nesigura… Cu destule dificultati am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)

În ziua de 18 martie a.c. ASOCIATIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNA a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster si poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a doua decenii de neîntrerupta activitate.
(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)

20 ANI DE CENACLU
De douazeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început sa frecventez cenaclul Punct.
Îmi amintesc însa bine motivele care m-au determinat sa iau în continuare parte asidua la lucrarile acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publica prin atmosfera creata ca si prin seriozitatea rezultatealor.
Am venit în cenaclu nu din obligatie. Ci din placere. Din placerea de a fi gasit în ospitalitatea Marianei si a lui Solo, patronii sârguinciosi ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricesti. Am gasit o atmosfera de interes pentru creatia celuilalt, de consideratie pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam ca l-ar ocupa pe scara valorilor literare (…) La Punct poposeau oaspeti din strainatate, care ne onorau cu prezenta si lecturile lor.
Punctul devenise o adresa agreata în lumea scrisului. Aici am asistat la evolutia creatiei unor cenaclisti, la impasurile lor trecatoare, la închegarea unui spirit de echipa care începea sa anime aceasta mica faclie de litere (…)
Multumesc din inima Marianei si lui Solo pentru clipele placute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate si caldura colegiala.
Le urez ani multi si buni, lor si Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).

Aflu ca inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlineste 20 (douazeci!) de ani si ca originalul lor PUNCT ajunge si el la o editie jubiliara! Cum sa-i felicit? Cum sa onorez aceasta aniversare, cu ce scule literare? Caci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos si inutil ca rândurile omagiale, evocarile paseiste si urarile de circumstanta… Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unica în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezradacinati din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, si-au reconstruit plasmuirile… Acest spatiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plina, se deplaseaza laolalta cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni ramâne acelasi… Grupul rezista, bucuros sa paraseasca cotidianul existentei pentru a se refugia în fictiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecatii colective, sentintei grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

…Acum, la împlinrea unei vârste primavaratice, nu-i vorba, totusi deja impresionanta pentru cenaclu, pentru o revista literara, simbolicele flori expediate din Bucuresti, România, catre Rehovot, Israel, sper sa-i gaseasca reuniti (si uniti din nou) pe cât mai multi dintre cei ce datoreaza enorm, ca slefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului si revistei.
La multi ani gemenilor Punct!
La multi ani, cu sanatate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Stefan Iures – Bucuresti, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)

TELEGRAMA
A douazecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emotionanta.
Douazeci de ani de poezie, proza, critica literara, exprimând o aleasa simtire, un acut sentiment al contemporanului, o subtila cautare a unui drum spre sufletul cititorului…
Tuturor colaboratorilor revistei si în mod special editorilor ei, Solo si Mariana Juster, felicitarile noastre!” (Valentina si Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

DAKAR *
mortii mei nu sunt
muriti în vesnicie

ei sunt vii
în memoria si sângele meu

împaratia mortii
nu-i va încape

mortii mei din fund de mare
urca pe zarea albastra

si seamana pâine în tara
cu mine

ci râd si plâng
traind în trairile mele

strabatând vesnicia
cu toata tara”
(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)

Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastra aniversara, 01 octombrie 2012, va urez din partea mea, a stimatului scriitor si prieten Corneliu Leu, cât si din partea ”cenaclistilor” si cititorilor, un sincer

”La multi ani!”, cu sanatate si bucurii!

Închei cu una din poeziile dumneavoastra:

NICI O LIMBA
Sa ma ascund de mine
am fugit
în prea – înaltul turn de fildes

nici în cer
nici pe pamânt

cuprind de acolo marginile lumii
drama vremurilor pocite
dincolo de cuvintele ce nu pot fi
în nici o limba rostite

nici o limba nu încape
atât de multul
urât
al lumii
(Din vol.Arborele memoriei – antologia poetilor de limba româna din Israel, ed.Orion, Bucuresti, 1997, editie îngrijita de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)

Va multumesc!
Lucretia Berzintu
Septembrie 2012

SCRISORI DE DEPARTE (POEME)

 by Carmen BARBU

.

NIMICURI

.

Te-am iubit acum o vara

Aveam fluturi în stomac

Sufletu-mi era „pe-afara”

Stiai bine ca te plac.

.

O iubire pe furate…

N-o doream, dar a venit

De ce tu, plecat departe

Tocmai tu, nu m-ai iubit?

.

Chip romantic, aventura

Alte lumi duceai cu tine,

Eu voiam iubire pura

Tu zâmbeai, trecând de mine

.

Asteptam cu dor cuvinte

Orice lucru ai fi spus

Cine râde, cine minte

Nu credeai ca m-ai sedus.

.

Si-n trecuta lunga vara,

Eu traiam cu tine-n gând

Asteptam sa te vad iara

Batalii duceam pe rând

.

Cu himere de iubire,

Inventam povesti de amor

Tot cu tine, tot cu tine…

Un iubit ratacitor.

.

Timpul trece, tot te plac

O iubire de o vara…

Si am fluturi în stomac??

.

COJI DE PORTOCALE

.

Sunt înca femeia cu mâini delicate,

Care-ti cojea adesea portocale dulci

În vase vechi de dragoste patate,

Iubeam arome tari si ne hraneau… naluci.

.

Când ai plecat de-aici, pe drum de primavara,

Ti-am dat o portocala, cu tine sa o iei,

De-ti va fi greu sau sete în arsita de vara

Sa bei o picatura stoarsa din trupul ei.

.

Eu sunt înca aici, si de pamânt ma rup,

Caci de-atâta vreme, te uit, amar suspin…

Naucitor ma doare, ca boala e în trup,

Manânc o portocala si de dureri m-alin!

.

Dar ce-i un fruct zemos alaturea de tine?

Nici nu-mi aduc aminte prea bine cum a fost,

Iubirea ta o uit, se stinge-ncet în mine

Mocnit, dar cu durere, si vise fara rost!

.

Trecut-au anii-n zbor, o lume ne desparte…

Doar amintiri ramas-au pe farfuria goala,

Si gândurile sumbre – vechi dorinti desarte

Si cojile uscate din trup… de portocala.

.

.

PLATONIE PE FORUMUL UNUI CENACLU VIRTUAL

(Improvizând o parodie cu poetul G.R.)

.

Ea: Tulburatoare îmbratisare, tulburator sarut,

Înfiorata le-am primit fara sa stiu ca-s de-mprumut
Mi le-ai lasat în suflet doar un pic,
Eterna clipa pentru mine, pentru tine nimic!

El: Nu-s de-mprumut iubita mea stapâna,
Dar eu te vad cam rar pe net… o zi pe saptamâna,
Si am uitat sa merg, pe calea cea batuta
Doar stii zicala cu… ochii care nu se vad se uita!

Ea: De calea ce-ai uitat, pot sa-ti aduc aminte,
Dar ce rost are, când tu nu esti cuminte!
De acuma, alteia-i, oferi al tau dulceag amor
Aceeasi serenada veche si-acelasi trist decor!

El: În trupul tau, vazut-am mai multe universuri
Ce nu le pot descrie, nici dac’-as vrea, în viersuri
Când ma gândesc la tine, din unghiul meu obtuz
Ma pierd în labirintu-ti si-apoi devin confuz!

Ea: De ma iubeai era de ajuns un singur univers,

Oriunde-n departari cu tine as fi mers,
Te mai gândesti la mine? Cât vrei sa mai astept?

Ca unghiul cel obtuz sa redevina drept!

El: O, cât esti tu de buna, vrând sa-mi mai dai o sansa
De-atâta bucurie, ma pierd si cad în transa.
Ma vad batând pamântul, ca sa ma-ntorc la tine
Dar ma trezesc si cuget ca ceea ce fac nu-i bine!

Ea: De vrei sa te întorci, eu dorul nu-mi amân
Macar pentru o zi, cu tine sa ramân!

Sa retraim trecutul si tot ce am fi vrut

Astept înfiorata, sarutul de-mprumut!

.

NOSTALGIE
(Improvizând o parodie cu poetul G.R.)


GR: Reverie printre glastre
Admirând florile-albastre
Ca un pui de bogdaproste
Care cânta a dragoste…
Gângurit de gugustiuc
Ma-ndeamna sa ma duc…
Sa ma duc ori unde, aiurea,
Sa ma iubesc cu padurea.
Sa vad o turma de oi
Pascând iarba în zavoi
Si un munte cu tichie
De zapada argintie
Sa ascult frunza cum creste
Si o vorba-n româneste…

CB: Pe la porti sa vad matusi
Prunci frumosi scâncind la usi
Veselie cu cirese la ureche
Zambetul fara pereche
Scoate pâinea din cuptor
Cânta jale, cânta dor
Dragoste pe fân uscat
Vara dulce, pere coapte
Luna plina, stele-n soapte
Cuget liber, trup usor
Câmpuri multe, drumuri line
Calator… eu vin spre tine!

Carmen BARBU

Bucuresti

martie, 2012

EVADARE DIN MAGAZINUL DE VISE (1) (POEME)

Vali ZAVOIANU

 

ÎNCHISOARE DE LUMINA

Azi din raze lungi de soare
Si plamada de zenit
Nalta, dalba închisoare
Tu, zâmbind, mi-ai construit.

Si privesc printre zabrele
Melancolica, straina
Cum plutesc visele mele
Printre raze de lumina.

Chiar de-i plina de lumina,
Raze dulci, ametitoare,
Eu sunt trista si straina
În aceasta închisoare.

De mi-i sete, de-s flamânda
Cu causul palmei tale
Ma hranesti, cu-alura blânda
Si-mi faci pat din moi petale…

Daca tu ai întelege
Daca te-ai opri putin…
N-ai trai-n faradelege
Si-ai sti ca nu-ti apartin.

Si în loc de închisoare
Fie ea, toata lumina,
Mi-ai da aripi sa ma zboare
Catre zarea cea senina.

Mângâierea ta mi-e lacat,
Patul de petale, chin…
De-ai privi, macar în treacat
Ochii mei, macar putin….

Ai lasa deschisa poarta
De la dalba închisoare
Si-ai lasa sa-mi curga soarta
Printre razele de soare.

De voi vrea sa-ti fiu visare
De-mi va fi de tine dor
N-oi alege o-nchisoare
Unde blând, m-ajuti sa mor.

Nu-ti cladi tu fericire
Pe-a mea moarte, egoist
Si din prea multa iubire
Nu m-opri sa mai exist…

Lasa-ma sa zbor, iubite
Sfarma gratii, închisoare,
Sa respir printre ispite
Existenta-mi trecatoare.

Si de-o trece fara tine
Viata mea, prin univers
Uita-ma te rog, mai bine
Si trecutul fie  sters.

Te-oi ierta, de îmi vei cere
Si voi transforma în vis
Condamnata-ti mângâiere
Ce-n lumina m-a închis.
Sete de culoare

Sevalet de-un alb salbatic
Asteptând culori promise
Sa le-aseze un lunatic
Cu-a lui pensula de vise.

Asta sunt si sunt o boare
De zbor dulce si curat
Plângând dorul de culoare
Si caldura de barbat.

Sa iubesc în rosu focul
Si-n albastru nebunia
Sa mai am tânjit norocul
Sa-mi fac bleu melancolia.

Trupul meu supus asteapta
Rochii verzi si aramii
Sufletul un vis desteapta
Sa-l pictezi când o sa vii.

Pe o muzica de mare,
Valuri ce se sparg de tarm
As îmbratisa culoare
Nenorocul sa mi-l sfarm.

Cer senin albit de norii
Din zenit, asta sunt eu
Sunt datornica culorii
Pânza pentr-un curcubeu.

Si îmbratisez cu sete
Toata roua de pe flori
Mi-mpletesc zâmbind în plete
Melodia de culori.

 

VISARE

Ma aduni într-un descântec
Ma întâmpini doar în vis
Faci s-aud divinul cântec
Dintre porti de Paradis.

Te faci ploaie de suspine
Si esti vânt racoritor
Ce ma poarta catre tine
În abisul plin de dor.

Chipul tau, întruchipare
A chemarilor apuse
N-are ochi, nici nume n-are
Numai taine nepatrunse.

Sprijin fruntea, obosita
De privirea-ti fara ochi
Si te las din nou spasita
Sa-mi descânti ca de deochi.

Te-am gasit far’ sa te caut
În Miracol te descopar
Si-ntr-o muzica de flaut
Eu, cu tine ma acopar.

Si-nvelita doar cu tine
Noaptea asta-ncerc sa dorm
Somnul dorului din mine
Cel mai lung si dulce somn.

RUGAMINTE

Astazi voi merge-am decis
Spre orizonturi deschise
Din magazinul de vise
Sa îmi mai cumpar un vis.

Nu mai am bani nici de paine
Dar îmi permit sa visez
Soarele sa mi-l asez
În dimineti si în mâine.

Nu pot s-adun lucruri desarte
Visarea e tot ce mai am
Ma-mbrac în acest amalgam
În drumul ce duce departe.

Depun toata viata simbria
În contul din suflet deschis
Banuti ca sa-mi cumpar un vis
Si ca sa-mi traiesc nebunia.

Si de-aveti raspuns la-ntrebare
Pe unde gasesc azi deschise
Mai noi magazine de vise
Sa-mi scrieti va rog o scrisoare.

 

INTROSPECTIE

Pasesc spre mine cu mirare
Cu grija, ca pe-un câmp de flori
Respir noi semne de-ntrebare
Si-a lor mireasma-mi da fiori.

O lume-ntreaga sta ascunsa
Într-un ungher atât de mic
De constiinta mea patrunsa
Acolo cad si ma ridic.

Gândeam ca-n spatiu-i Dumnezeul…
O vreme-aici l-am cautat
Dar El era ascuns în Eu-l
Pe care-acuma îl strabat.

Cu ochii de oglinzi senine
Cu gand curat ca de copii
Atins-am pajistea din mine
Cu grija, ca pe papadii.

Ce rasarit se-nalta-n zare
Ce bine e-n sufletul meu…
Respir noi semne de-ntrebare
Si l-am gasit pe Dumnezeu.

————————————————-

ZAVOIANU Vali, de profesie psiholog, cu formare post-universitara în terapia familiei si psihologia resurselor umane. Pâna în luna august a anului 2010 si-a desfasurat cariera în România, când din ratiuni familiale a ales sa locuiasca în Spania, regiunea Asturias. Scrie poezie de mai multi ani, neîndraznind însa sa publice pâna anul acesta. Si-a facut debutul literar în paginile ziarului „Natiunea”, la „Colocvii Literare” si totodata pe net, în cadrul mai multor grupuri dedicate poeziei. Este initiator, autor moral si administrator a doua grupuri importante de pe Facebook, ambele dedicate poeziei: Cenaclul literar „Gândul Zilei” (133 membri) si Grupul „Generatia în Blugi” (206 membri) precum si a proiectului „Catedrala de cuvinte” (337 membri), proiect ce consta în scrierea unui poem colectiv românesc inedit.

VIN VALURILE (POEME)

de Ioan LILA

 

 

VIN VALURILE, RAVASITE VIN

 

Vin valurile, ravasite vin

Cu gustul lor albastru de pelin

În rapait de picaturi ce cad

Din norii care ard troznind în vad

 

Vin valurile hohotind bolnave

Cu gust de infinit si grele, grave

Zvîrlind pe tarm fragmenetele de zei

Si zdranganinbd amarnice pe chei

 

Ca sa-ntelegem ca în prag de seara

Dorul de necuprins ne mai omoara

Iar somnul ce-l visam este etern

Izbind în zidul vietii sters si tern

 

 

M-AI SCUFUNDAT ÎNTR-UN OCEAN DE VISE

 

M-ai scufundat într-un ocean de vise.

M-am trezit ranit ca un soldat.

Eram tare departe de visurile mele proscrise –

În oceanul din sufletul tau m-am înnecat.

 

Tu erai ultima stralucire din ochii mei,

Tu erai sarea din pîntecul oceanului.

Eu eram ca o picatura de apa respirata de porumbei,

Pe rana însîngerata cu maci a lanului.

 

Ardeau toate cîmpiile, degeaba te cautam.

Veveritele te ascunsesera ca pe o nuca –

În labirinturile lor sapate în stele te cautam

Si nu învatasem sa te regasesc, nu înca!

 

Mai trebuia sa strabat un ocean de coapse bronzate,

Ca sa te regasesc, dar n-am mai putut înnota

Strivit de dulceata lor ce bîntuia prin cetate

Si chiar si în sufletul meu se-nnopta !

 

 

SI TIMPUL CURGE, CURGE DE DEMULT

 

Si timpul curge, curge de demult

Noi l-am uitat pe-o banca într-un parc

Înscris pe-o frunza cu-n însemn ocult

Zburînd ca o sageata dintr-un arc

 

Dar ne-a ajuns din urma, ne-a lovit

Cu-o toamna si smerita si duioasa

Si, amintindu-ne ca ne-am iubit

Ne-a daruit iertarea matasoasa

 

 

ADUNA CIOBURI COLORATE

 

Aduna cioburile colorate

Iubirile, parfumurile, lacrimile

Sau plîngi sau plîngi amar

 

Mie mi-e dor de vocea ta cea dulce

De mîngîierea ta îmbatatoare

Mie mi-e dor, de tine îmi e dor

 

De ploaia dintr-o vara-ndepartata

Prin care ne-am plimbat, tineri, desculti

Azi ploaia este trista, sufocata

 

Erai un fulg de papadie dintr-un vis

Azi toate astea-s cioburi de iubire

Si noaptea-i tot mai neagra, noaptea…

 

 

CATREN ÎMBUJORAT PRECUM O FATA

 

Catren îmbujorat precum o fata

Cu coapsa dezvelita pîn’ la brîu

Care mi-a dat splendoarea-i fermecata

În valurile repezi dintr-un rîu

 

Catren jertfit pentru o rima rara

Ideea pare-a fi dezverginata

Zemoasa si dulceaga ca o para

Cu care m-ai vrajit, duioasa fata

 

Catren cu amintirile tocite

Ca stîncile ce se înfig în cer

Povestile sînt toate ispravite

Iar eu iubirii n-am ce sa-i mai cer

 

Catren uitat pe raft într-o camara

Lînga un fir plapînd si crud de iarba

Îmi amintesc acuma de o vara

Ce ma vrajea cuvintele sa-mi soarba

 

Catren… cînd te-am iubit întîia oara

Fin

sambata 21 mai 2011

France


DOR DE TARA (POEME)

de George SAFIR

 

N-ATI VAZUT CUMVA O TARA?

Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afara;
Azi am venit si-o caut cu ardoare,
Dar n-o gasesc si-n suflet rau ma doare.

O caut peste tot, am fost si-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lasate,
Înspre paduri, potecile uitate
M-au ratacit într-un pustiu de cioate.

Acasa poarta nu e zavorâta,
Caci mama tot mai iese si se uita;
Atâta dor i-a mai ramas pe lume,
Feciorii sa-i mai strige iar pe nume.

Mosneagul iese-n cale si-o întreaba:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treaba,
La noi în tara-i multa saracie…
Stiu ei – ca de-or veni, la ce sa vie?!”

Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara
Cântata de poeti odinioara,
Cu ochi de cer si plina de verdeata?
Am fost si-am cautat-o si la piata.

Acolo nu era, de buna seama,
Ca prea o înjurau români de mama;
Harbuzul, patrunjelul, biata pruna,
Erau culese parca… de pe Luna!

Chiar, voi nu ati vazut pe jos o tara,
Calcata în picioare si murdara?
Ce-aveti cu ea? Nimica nu va cere,
Eu o declar singura mea avere!

MI-E DOR, MAMA!

Mi-e dor, mama, sa ma saruti pe frunte;
Sa-mi spui, cum stii doar tu, lucruri marunte;
Mi-e dor de ochii tai senini, albastri,
De vorba ta blajina de sihastri.

Mi-e dor sa m-astepti seara la portita;
Eu sa mai vin fluierând pe ulita.
Mi-e dor sa-ti mai fac un nod la naframa,
Sa te mai vad trebaluind, of, mama!

Mi-e dor sa mai merg cu tata la coasa,
Prin iarba, descult, când roua se lasa,
Sa mai adorm pe-o capita de fân,
Cu greieri, la scripca, arcusul sa-ngân.

Mi-e dor sa-mi mai fie iarasi foame,
Sa ma catar printre crengi dupa poame
Si sa ma-ndop cu cirese amare,
Cu mamaliga ascunsa-n ziare.

Sa hoinaresc toata ziua pe dealuri,
La prânz sa m-arunc în iaz, printre valuri,
În amurg sa ma retrag înspre maluri,
Obosit, sa ma culc pe idealuri.

Mi-e dor sa-ti mai trimit câte-o scrisoare,
Macar asa… la câte-o sarbatoare;
Sa te întreb: „acum ce te mai doare,
Maicuta mea, cea sfânta nascatoare?”

Te-anunt ca voi veni de Paste-acasa.
Sa te gatesti, ca vreau sa fii frumoasa
Si vezi de taie gâsca cea mai grasa!
Caci vreau de Pasti sa stam cu toti la masa.

M-A TREZIT TATA

m-a trezit tata
tocmai visam
o pajiste înverzita
eu alergam dupa fluturi

sa mergem la coasa

mi-am tras pantalonii scurti
si am plecat amândoi
fara sa scoatem o vorba
cu noaptea în cap
nespalati si desculti
din când în când
ma opream
sa-mi scot spinul
ce nu-si gasea loc
decât
la mine în talpa

„hai mai iute, ma îndemna tata
acusi rasare soarele!”
si eu fugeam schiopatând dupa el

iarba se culca pe spate
ca niste soldati secerati de gloante
trezind greierii din somn

în urma noastra rasareau brazde
ca niste morminte

soarele a uscat totul
coasa nu mai taia

roua înmuiase iarba
ca o lacrima
o inima de piatra…

TRECUT-AU ANI, N-OR SA MAI TREACA!

Trecut-au ani si-or sa mai treaca
Pe-acest pamânt de osânditi.
Un om se naste, altul pleaca
Si cât traim suntem grabiti.

Azi te-ai nascut si n-ai rabdare,
Parintii vrei ca sa-i întreci.
Cum ziua este trecatoare,
La fel prin viata ai sa treci.

Matur o sa te vezi deodata,
Ghicindu-ti soarta în ghioc.
Si-ai sa blestemi ca niciodata,
În viata, n-ai avut noroc.

Cât timp speranta licareste
Si ‘nalti privirea catre cer,
În tine, gingas, glasuieste
Copilul, ca un mesager.

Din vise mari, înaripate,
Ai sa te-alegi c-un gust amar
Si tot te amagesti ca poate
Mai rupi o zi din calendar.

Trecut-au ani, n-or sa mai treaca!
Batrân la vorba si la mers,
Izvoarele îndata seaca
De-amu vei fi un… fapt divers!

VOI MURI AZI, POATE MÂINE?

Voi muri azi, poate mâine?
Ma-ntreb adesea când asist
La un concert de clopot trist;
Cât ne zbatem pentru-o pâine…

Multa lume-ndoliata
Asculta-acelasi vechi prohod
Si parca mi se pune-un nod
În rasina tamâiata…

Vei trece suflete un pod,
În groapa, trupul o sa-l lasi;
Prin tintirim, tacutii pasi,
Încheie-al vietii episod.

De-acum treci în amintire,
De parca nici nu ai fost viu;
Te-asteapta sfântul interviu
Si-un etern de… pomenire.

Lacrimi, daca vor mai curge,
De-atâta dor se vor usca;
La moartea mea se vor brusca
Hulpavi, bautori de sânge…

Tânar îs si sunt în vâna,
Dar când popa glasuieste:
„Doamne sfinte, miluieste!”
În pumn strâng niste tarâna…

ÎN LUME TOATE SUNT DESARTE

ai fost o nota muzicala
un do de sus sau poate-un la
deschis-ai un concert de gala
dar l-ai închis c-un…  tralala

ai fost pe scena primadona
si glasul tau suia divin
chiar înflorise-o anemona
când ai plecat cu bratul plin

în posturi te visam madona
îngenuncheam în rugaciuni
dar oja ta cu acetona
îmi aprindea sub talpi taciuni

când mai citesc azi câte-o carte
îmi fura ochii un verset
în lume toate sunt desarte
dar orice zi e un reset

si-atunci când viata n-are miez
încearca sa te relaxezi
c-un mars de melc în fa diez
ca tot ce-ai strâns îndata pierzi

NU PLEC!

Nu plec, nu scapi asa usor de mine
Chiar de m-alungi si ma împingi pe scara!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lantul nu l-as roade-n frig afara.

Sa-mi dai, de-ti amintesti, un colt de pâine;
Pe geam poti sa-l arunci, far-o privire
Si, bucuros, stiind ca-i de la tine,
Nu-mi va pasa de-a mortii otravire.

Sa nu-mi dai apa, nicio picatura!
Caci cerul s-o-ndura, macar, o noapte,
Sa-mi stinga-n ploaie-a buzelor arsura
Ori arsita din trup, când vântul bate.

De n-oi primi nimic, din toate cele,
Tu leaga-ma pe rug si-aprinde focul!
În fumul albastrui sa urc spre stele,
Sa-i caut vesniciei noastre – locul.

Bacau,  2011

PRIVIND FLORIILE (POEME)

LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare!   AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin?   MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011

ULLS INQUIETS"/"OJOS INQUIETOS

REVISTA “NOU HORIZONT” – VALENCIA
CENTRUL SOCIOCULTURAL “DIN INIMA” – VALENCIA
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI, ROMANIA
va invita in ziua de joi 17 martie 2011, orele 16.00, et.1, C.C.Sind.Galati la expozitia inedita de fotografie si poeme haiku: “ULLS INQUIETS”/”OJOS INQUIETOS”/ “OCHI NELINISTITI”
 coordonatori proiect:     – Adriana Vidroiu – poet, director revista “Nou Horizont”
 – Manolo Millán
 – Roberto Canelles
 – Cosmin Constantin Toma – presedinte Centrul Sociocultural “Din inima”
in colaborare cu: Angela Baciu – scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl.
autorii expozitiei:
1. Laura Torres
2. Alex Contell
3. Laura Edo
4. Beatriz  Aranda
5. Estela Pastor
6. Miguel Ángel García Navarro – fiecare in parte au avut expozitii proprii si colective, sunt ziaristi fotografi si au sub 30 de ani.
tehnica:
digital, alb/negru si color
numarul de fotografii:
– 30 de tablouri de dimensiuni variate, predominand 30 x 40 CM
prezentare/comentariu:
Izvor de viata si sentimente, Valencia este unul dintre acele locuri privilegiate din lume unde arta si nobletea  s-au unit cu eternitatea. Sase ochi nelinistiti si sensibili, raze de lumina si culoare,  dezbraca in fata privirilor noastre curioase,  acest oras incantator si plin de mister.
Autorii sunt licentiati in comunicare audiovizuala si ziaristica  ai universitatii “Cardenal Herrera de Valencia”
grupuri tinta:
studenti in comunicare audio vizuala, agentii de turism, departamente de turism, iubitori de fotografie, profesionisti, artisti, scriitori, mass-media,etc.
expozitia cuprinde si un grupaj de poeme haiku semnate de poeta Angela Baciu
traducerea in limba spaniola: Adriana Vidroiu
despre VALENCIA:
In fotografie, timpul se opreste, cu fiecare „click” este capturat un moment, se decupeaza un fragment din  timpul care ramane nemiscat. Unindu-le, am creat mai multe timpuri intr-o aceasi mare imagine.
Sase „ochi nelinistiti” dezbraca in fata privirilor noastre orasul Valencia si imprejurimile acestuia, imortalizand frumusetea acelor elemente cotidiene, banale, ce pentru majoritatea trec neobservate.
Valencia este unul dintre cel mai „viu” oras spaniol, taramul florilor, barcilor, portocalilor, maslinilor, palmierilor si a plajei situate in inima orasului, scaldat in lumini si  sustinut de radacinile puternice ale istoriei , ce  impresioneaza prin dinamism si frumusete.
In ultimii ani, Valencia a capatat un important renume international prin construirea Orasului Artei si Stiintei, un complex cultural unic in lume,  odata cu construirea Palatului Operei si a Spitalului „Credinta” edificii cu dimensiuni unice in Europa si prin gazduirea a doua evenimente sportive importante si anume America’s Cup si Marele Premiu de Formula I.
Dar, mai presus de toate cele expuse anterior, Valencia este orasul artei, traditiilor si al focului care, in fiecare an  pentru sapte zile,  se imbraca in haine de sarbatoare. Povesti sub forma de monumente uriase de lemn si carton acompaniate de focuri imense de artificii, buchete de flori, activitati traditionale si religioase  si  mii de printese inunda strazile si bulevardele citadelei ce sarbatoreste intens, determinand milioane de persoane din toate colturile planetei sa se uneasca la aceasta sarbatoare ce ofera un spectacol unic.

traducere:
ORGANIZADORES:        
Revista “Nou Horizont” /Director- Adriana Vidroiu
Centre sociocultural “De cor” Valencia- Presidente: Cosmin Constantin Toma
Casa de  Cultura  de los Sindicatos Galati- Conseller de Cultura: Angela Baciu
Director: ec.Ovidiu Ioan Manole
COORDINADORES DEL PROYECTO
Adriana Vidroiu
Manolo Millán
Roberto Canelles
 & Angela Baciu

AUTORES  DE LA EXPOSICION
Laura Torres
Alex Contell
Laura Edo
Beatriz  Aranda
Estela Pastor
Miguel Ángel García Navarro
 
TECNICA
Digital con retoque, blanco y negro y color
 
NUMERO DE FOTOGRAFÍAS
– 30 cuadros
Varios tamaños predominando  30 x 40 CM
 
COMENTARIO
Fuente sin fin de  vida y sentimientos, Valencia es uno de aquellos lugares privilegiados del mundo donde el arte y la nobleza han contraído matrimonio con la eternidad.  Seis ojos inquietos y sensibles, rayos de luz y color, desnudan  delante de nuestra mirada  una Valencia llena de misterio y encanto.
Los autores de esta exposición son licenciados en Comunicación Audiovisual y Periodismo de la Universidad Cardenal Herrera de Valencia.  
 
En fotografía el tiempo se para, con cada “click” se captura un momento, se recorta un fragmento del tiempo que se queda inmóvil en una imagen. Al unirlas, hemos creado muchos tiempos en una misma gran imagen. Seis maneras personales de ver la ciudad de Valencia y sus alrededores, encontrando belleza en las cosas más banales y cotidianas que generalmente pasan desapercibidas para
la mayoría. Valencia es una de las más vivas ciudades de España, tierra de flores, barcos, naranjos, olivos, palmeras y playas en el corazón de la ciudad, bañada en luces y sostenida por su historia, destaca por su dinamismo y belleza.
A todo esto, en los últimos años, Valencia a añadido un importante protagonismo internacional con la construcción de la Ciudad de las Artes y las Ciencias, único en el mundo, el Palacio de la Opera y el Hospital LA FE, con dimensiones y capacidades únicas en Europa. Dos eventos deportivos internacionales como America’s Cup, la competición de vela más importante del mundo, o del Gran Premio de Fórmula I son motivo de un gran atractivo turístico. Pero a pesar de lo anteriormente descrito, Valencia es la ciudad del arte, tradición y fuego que cada año, durante una semana, se viste de fiesta.
Monumentos gigantes de cartón y madera, castillos de artíficos, flores, tradición, religión y oleadas de princesas, inundan las calles de Valencia que vive a todo pulso y donde millones de personas de todo el mundo vienen a disfrutar de las Fallas, el espectáculo más original que existe.

 – poeme haiku:    – autor Angela Baciu,
                           – traducerea: Adriana Vidroiu
 
1. “Amaraciunea
    Zilei de ieri. Impliniri
    Voite astazi.
                            La amargura
                            De ayer. Éxitos
                            Deseadas hoy.
2. Nu-i mai pasa de
   Sufera pana cand el
   Saruta pleoapa.
                                Ya, no le importa
                                Sufrir hasta cuando
                               Le  besa  los parpados.
3. Secatuire
    Nascuta in pacate
    Martie sublim.
                                 Estenuamiento
                                 Nacida en pecado
                                En un marzo sublime.
 4. La POGOR
    Icoane si mari  ingeri
    Ai poeziei.
                                    La POGOR
                                   Iconos y  grandes  angeles
                                   De la poesía.
 
5.Stancuta neagra
  In dimineata zilei de azi
 Agudul in parg.
                                     Jilguero negro
                                     Volando en la mañana de hoy
                                     Morera casi madura.
6.Intre palmele
   Lui  Dumnezeu zabovesc
   Sufletul pleaca.
                                        Entre las palmas
                                       De Dios descansan
                                        El alma se va…
7.Pamant uscat in
   Fereastra deschisa la
   Casa. Du-re-re.
                                               Tierra seca, en
                                              La ventana abiera
                                              Casa. Do-lor.
8. Mama tanara
   Pe mainile ei doua bratari
  Varsta femeii.
                                                 Madre joven
                                                En la muñeca con dos pulseras
                                                La edad de la mujer…
9. Mireasma de tei
    Prinse radacini in mai
    Un scranciob singur…
                                              Olor de tila
                                              Agarra sus  raíces en mayo
                                              Un columpio sin nadie.
                                                             ******
             *  Evenimentul va cuprinde si un moment artistic realizat de elevii Liceului de Arta “D.Cuclin”,Galati
                                               coordonator prof. Elena Carmina Ilie
dar si multe alte surprize!

va asteptam, et.1, C.C.Sind.Gl,
echipa C.C.Sind.Galati – Director: ec.Ovidiu Ioan Manole
 
foto afis: Miguel Ángel García Navarro
afis realizat de: “adquest image”
 
intrarea libera, ceaiul din partea casei!
 
Angela BACIU
scriitor, membru U.S.R
consilier cultural C.C.Sind.Gl

CUVANT INAINTE LA O CARTE

Viorela  Codreanu Tiron
VRAJ(B)A CLIPEI
Poezie, 84 pg.
Editura Anamarol
Bucuresti, 2010

A ramane pret de o lectura atenta fata-n fata cu poezia cuminte si cu minte ( dar nu numai atat) a doamnei Viorela Codreanu Tiron si apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult ravnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de catre firescul si nobilul omenesc din tine in drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic in cumplitul razboi… pasnic dintre  „Vraja clipei” si „Vrajba clipei”, cele doua ipostaze si titluri ale volumului comasate provocator intr-unul singur, ca un memento al perenei confruntari.

Poezia de fata, ca vrea sau nu vrea, ca stie sau nu stie, ca raspunde sau nu intru totul intentiei nemarturisite a autoarei, incearca sa intretina o pace (totusi belicoasa) intre cumplitele zbateri din universul individual al omului, fara sa aresteze, sa dojeneasca sau sa ucida. Armele razboiului nonviolent sunt toleranta de ordin superior si intelegerea ratiunii atat a varfurilor in sus, cat si a celor in jos, ocrotirea si mangaierea deopotriva a tuturor contondentelor, a firescului acestora in necuprinsul imperiu uman al fiecarui individ.

Dezideratul (nemarturisit), in ciuda redundantei voite, este impacarea… neprieteneasca intre seva razboinica a sangelui vietii gata sa-si tasneasca flacara rosie a razmeritei si lacrima bucuriei vietii totdeauna gata sa stinga pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrajii clipei, sau invers. In fond, nu asta traieste omul, nu asta ii e datul si nu gratie izbanzii si neizbanzii in acest razboi nerazboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?

Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putand ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus  acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranta sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: „Suflete al meu, incearca, rogu-te, sa traiesti in pace aprigul razboi dintre cele doua chemari care te disputa cu forte relativ egale: ale raiului bucuriilor care te lumineaza si ale chinurilor iadului care te intuneca!”. Castigul este aceasta vesnica incercare, pentru ca aparenta reusita faptica e iluzie. Cata risipa de viata face viata pentru aceasta! Oare de aceea e vesnica, vesnicindu-ne incercarile si intrebarile? La naiba raspunsurile! Dupa ce le-am avea, ne-am plictisi, adica am trai numai ca morti: „Ce este timpul?/ Este, oare, dezvaluirea culorilor,/ si a miresmelor/ sau o tolba a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prabusire si inaltare?/ sau, poate, cautare si pierdere,/ gasire si ratacire?/ o fi doar un mister/ sau revelatia suprema?…/ Un singur lucru nu trebuie sa uiti:/ Prapastiile adulmeca, intotdeauna, clipa ratacirii!/”. Sa nu ne temem insa nici de marile raspunsuri, fiindca nu vom ajunge niciodata la ele. Unii da, de pilda poetii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gandului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, isi fac iluzii desarte. Dar ce bine e asa! Ce frumoasa e nelinistea, si ce viata cand stii ca e numai neliniste, nicidecum vreun pericol ca am putea cunoaste totul si, in consecinta, ratiunea existentei noastre ar disparea. Teama? „De ce teama, chiar daca Se prabusesc zorii peste mine/ pecete infierata sa-mi puna/ pe inima ce alearga beteaga/ si-si cauta ramasitele prin tine”. Si ce daca? Nu asta ne e menirea?

Indraznesc sa afirm ca asemenea poeme traiesc difuz, inexprimabil, in fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot iesi in lume. Se rostesc insa in noi, in ceasurile de meditatie cand, aparent, suntem singuri, dar de fapt in compania intregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele isi arata acolo in ele si intre ele intreaga corola de valente si virtuti. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poetilor. Ajungem astfel, dupa ce parcurgem tot mai linistiti incrancenarea tot mai cumplita a razboiului cu pacea sau a pacii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniste involburata abundent, dar mut, la frenezia de a trai in compania clipei de vraja si a celei de vrajba.

Pe de alta parte, poezia Doamnei, o poezie si a distinctiei, nici nu trebuie decriptata. Ea se insinueaza in cititor ca lumina, il cucereste, il face pe nesimtite biruitor, prin profunzimea franca si intelegerea tainelor care, incet-incet, se lasa dezgolite ca sa-ti arate in spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le inhama zadarnic la poveri peste puterile lor, isi dezvaluie din placerea lor intelesurile si subintelesurile la imboldul sarutului si nu al biciului.

Intr-o lume care cultiva cu fervoare socul, instinctele gregare irational si premeditat dezgropate, care cultiva obscenitatea si in care coexista (Doamne!) industria razboiului, a mortii cu industria frumosului confectionat in serie sa inlocuiasca frumosul, poezia doamnei Viorela Codreanu Tiron este un balsam, un panaceu, un memento pentru om sa nu abjure de la conditia sa de suflare dumnezeiasca de dragul efemeritatii sclipitoare si zornaitoare.

Sa aspiram toti, unguibus et rostro, la genial? Dar intr-un sirag de perle veritabile nu exista nicio perla, iar geniile s-au nascut si au crescut din zicerile – perle nascute si crescute de popor:  A fi sau a nu fi… Lumina, mai multa lumina! Omul e masura tuturor lucrurilor. Arta e lunga, viata e scurta. Armele sa dea intaietate togii, laurii – elocintei!  Cunoaste-te pe tine insuti. Multi chemati, putini alesi! Poet te nasti, orator devii. Nu voi muri de tot… Stiu ca nu stiu nimic! Va multumesc, stimata doamna, pentru efortul de a demonstra ca singurul razboi care trebuie luptat este razboiul – pace cu tine insuti.

Stefan GOANTA

NOBLETEA CAILOR LIBERI

Cristi IORDACHE
Tehnici de nerezistenta
Editura Cetatea de Scaun
Targoviste, 2010
ISBN 978-606-537-051-7

Cu adevarat nu poti rezista acestor „Tehnici de nerezistenta”. Nici nu trebuie, pentru ca a rezista inseamna poate a pierde, iar dinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninta nici un pericol. Pericolul caruia se supune singur Cristi Iordache, autorul volumului, ne poarta pe o sarma foarte bine intinsa de vers (a se citi culmi ascutite de munte), asemenea unui balerin care isi cunoaste bine fiecare miscare. Face din poemele lui fie un dans agil, fie un moment de repaus care poate parea nesfarsit. Ne copleseste cu grija unui suflet iubitor si tandru sau cu o stravedere care surprinde placut. Cum sa-i rezisti, n-ar fi pacat? Este un fin dirijor al unei orchestre care canta numai pentru noi.

Structurat in trei parti, volumul este un original. Prin cautarile lui montane, insingurat poate intre cer si pamant, Cristi Iordache nu este un pastrator numai pentru el al darurilor primite. Le daruieste: „hoinaresc pe crestele muntilor/ acolo/ zapada nu piere/ sub talpile-mi/ goale/ viscolul/ ma biciuie cu pasari de prada/ acolo/ ma pravalesc sub norii/ ce-ascund/ paraiele/ ochilor tai/ acolo/ cad/ unde tu ma poti obloji/ cu buze/ cu sani”  (pag. 11).  Poetul isi regaseste iubirea din sufletul lui la inaltimea acestor zapezi vesnic pure. Si ne-o spune cu o bucurie in care trebuie sa ii fim alaturi.

Prima parte, intitulata sugestiv „Amor cu Dumnezeu sau cu El intre noi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme care sunt adevarate descoperiri interioare. Din hoinarelile/ascensiuni  pe culmi ascutite si inalte descoperirile lui sunt profunde: „hrana rezistentei m-a abandonat/ nasterea/ si hienele-mi devorau/ trupul/ nu ma nascusem la Tagastes dar invatasem/ murirea” (pag. 21). Nu poti sa nu observi cum amintirile sufletului calatorind prin om se afla singure si se rostesc. Astfel, viata, asa cum o simte Cristi Iordache, se dezvaluie si se arata ca un mister, ducand mai departe catre alt mister. „As plange cenusa,/ dar flacari mai sunt,/ mi-e noaptea lumina/ ce-apune in zori,/ Inchide-ma-n tine/ (pamantul mi-e ciunt)/ si fi-vom, femeie,/ doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observa cu rabdarea unui chinez, traieste si ne impartasesete trairea lui, dar in acelasi timp este un cal nobil si liber. Nici un frau nu lasa a-i fi asezat de maini straine. El este liber sa galopeze sau sa se odihneasca, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevarata incantare surprinzatoare. Uimit este si el, poetul, cand afla cum poate „alerga fara sa striveasca firele de iarba”, dar „cu teama de socuri/ ca orice om intreg dupa un transplant de cord” (pag. 15). Aspira catre dragoste cu toate fibrele fiintei lui si o spune cu o cucernica si romantica marturisire: „Si paj voi fi/ la Curtea Ta,/ Femeie,/ de-ar fi/ sa-mi smulg/ si cerul/ si pamantul,/ imi lepad heruvimii,/ toata ceata,/ ca Tu/ Esti/ mai intai/ si nu/ cuvantul” (pag. 14). De notat scrierea cu majuscula a cuvintelor, ca o accentuare a semnificatiei divine. 
 
Partea a doua, intitulata „Sssst, sa nu ne-auda soartea!” cuprinde poezii cu o mare forta de impresionare, care denota o deplina stapanire a mijloacelor poetice. Metaforele abunda si totul e transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sange rece serpuind, ma vede”, sau „E gandul-caninii ciobiti ce se-nfrupta” sunt doar exemple, dincolo de care se poate simti substanta filosofica ferma: „Tacerea-cantare de lauda, muta,// ciopleste liturgic caverna mea sluta./ Ecoul melodic, a ploaie de vara,/ est transitus Domini. Fruntea-mi saruta,/ ma naste poveste, ma pierde povara” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte in chip deosebit scrise (soartea, ciata), Cristi Iordache creeaza imagini pline se sens si profunzime, alcatuind un adevarat crez poetic. „Pantera neagra” poate duce cu gandul la leoaica tanara a lui Nichita Stanescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordache trece mai departe cu aripi adevarate si personale. Din nou atent observator al vietii in poezia „Joc”, ramane totusi detasat dincolo de epuizarea trairii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiii tai au invatat deja sa se joace”, ne spune Cristi Iordache, dar numai dupa ce va fi fost ucis de barbatii femeilor iubite si mame ale copiilor sai. Frumusetea si uratenia lumii capata deopotriva sens filosofic intregit prin cunoastere si traire. In ultima parte a capitolului Cristi Iordache se vrea a fi un Monte Cristo (de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), dupa intelegerea nebanuitului sens al gandurilor destinului: din fiinta care se nutreste simbolic din picaturile zapezilor pure si din gandurile limpezi ale inaltimilor, devenirea il poarta catre „un vaduv batran nereticent,/ mi-e idol murirea/ si pribegesc prin rezistenta.// Pretutindeni gladiatori;/ unii ma numesc in continuare,/ din mila,/ monte cristo” (pag. 82). Sunt versuri care aduc aminte de Eminescu („norocul va petrece”). Acceptarea riscului, (ne)rezistenta lui Cristi Iordache este tocmai provocarea libertatii. A cutezantei fiintei umane si a aripilor primite mereu in dar pentru un nou zbor.

Partea a treia se numeste „n mobil”, sugerand deopotriva anonimatul (n) matematic, statistic, dar si o epoca a mobilitatii si nu numai telefonice. Poemele sunt incarcate de aceeasi forta sugerand riscul si asumarea propriei libertati umane, al regasirii de sine in univers: „S-a ridicat pamantul in picioare/ trezit de sange de atei./ Adame,/ -ti spun/ din lumea mea de-acum,/ tu ce traiesti, trait-am eu!/ Asa precum/ Fecioara Preacurata,/ pamantul va ramane greu,/ vor naste umerii-i poteci/ batute de talpa patata/ cu suflete ratacite/ si reci” (pag. 98). Descoperim inca o data realitatea evidenta ca orice creatie nu poate fi decat liber consimtita, o urmare a experientelor existentiale deplin intelese.

Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului si divinului din el insusi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale. Imagini de frumoasa puritate de copil insotesc poemele si dau o nota calda intregului. Editura Cetatea de Scaun din Targoviste primeste in randurile autorilor editati vocea distincta si clara a poetului Cristi Iordache. Mereu nelinistit si mereu framantat, asa cum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezatoare, Cristi Iordache izbuteste un frumos dar literar pentru cititor. Mai cu seama ca manualul acesta poetic te invata cum sa nu opui rezistenta Vietii in toata minunata ei nesfarsire. Cristi Iordache poarta adevarata noblete a cailor liberi.

Constantin P. POPESCU

Despre sensul poetic al cunoasterii si devenirii crestine

NEMITARNICE”, Theodor Damian

Editura Dionis, 2005, 133 p

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoaca, ne pune fata in fata cu realitati nu totdeauna comode, intr-un cuvant, poemele sale ne conduc la o sinceritate fata de sine si fata de marele Univers. Nu intamplator, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o suta unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecarui potential cititor de a cantari in cumpana dreapta a ratiunii valorile fundamentale ale existentei si mai ales, ale rostului de a apartine bogatului spatiu spiritual romanesc.

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuseste prin acest volum de versuri sa expuna concepte care surprind esenta romanismului aflat la confluenta spiritului dacic, al celui latin si peste toate acestea, al celui crestin. Din aceasta ingemanare de curente spirituale rezulta forta unei exprimari poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate si mai ales, de vitalitate.

Un scriitor si cartile sale

Theodor Damian, scriitor roman din SUA, este autorul volumelor Introducere in istoria crestinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie si literatura: O hermeneutica a provocarii metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factura crestin-ortodoxa, important promotor cultural, editor al revistei „Lumina Lina“.

„Revarsarea cu gust si rafinament”

Asemenea unui teatru in patru acte, volumul „Nemitarnice” ne ofera patru trepte in ascensiunea catre intelesul etern al poeziei. Astfel, pentru inceput, privim „Prin ochiul marii”, dupa aceea identificam un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe intelegem metafora „Cautatorilor de lut”, pentru ca in final, sa avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte in devenire, de fapt patru trepte ale cunoasterii si tot atatea etape in intelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.

„Marea se apleaca pe fereastra/ eram in spatele ei/ si numaram apele/ apele si culorile/ zvacnetul si culorile/ curajul nerusinat/ revarsarea cu gust si rafinament/ cand totul e pe potriva/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la tara// O, ochiul marii de cucuvea/ noroc ca nu face asta/ in fiecare zi/ ca pe multi i-ar trage in ea.” („Ochiul marii”)

„Marile poeme ale tarii”

Sensul poetic nu se descifreaza totdeauna usor, este nevoie de o anumita putere de patrundere ce se dezvolta atunci cand iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindca in fiecare vers este incifrata o experienta, un gand, o traire, ceva care a facut parte din viata sa si pe care il daruieste mai departe, celor ce vor sa citeasca, sa asculte si sa inteleaga.

„Peste marile poeme ale tarii/ au trecut uragane migratoare/ si le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele tarii”)

„Misterul vietii se patrunde”

Dar efortul este rasplatit pe deplin prin nenumarate intelesuri ce te conduc mai departe, intr-un univers complex si totusi simplu, axat pe principii care se intretaie, se insumeaza, pentru ca ulterior sa se desparta, revenind de fiecare data mereu altele, cu intelesuri noi si cu spontaneitatea unei exprimari ce-si afla mereu cuvinte potrivite pentru experiente tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine si de unde/ misterul vietii se patrunde/ nu stiu de unde si de ce/ a aparut deoarece/ nu stiu de cand si pana cand ma arde ochiul tau plapand/ nu stiu de cand, de ce si cum/ ma inghite praful de pe drum/ nu stiu de ce si de la cine/ atata moarte e in mine.” („Nu stiu”)

Intre Vasile Voiculescu si Lucian Blaga

O sursa de inspiratie deosebit de valoroasa pentru poezia lui Theodor Damian o reprezinta viziunea teologica crestina care sub o forma sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenta si o profunzime ce depasesc exprimarea laica. Astfel, continuand traditia unor poeti de factura religioasa in genul lui Vasile Voiculescu sau intr-o anumita masura, Lucian Blaga, Theodor Damian impleteste in experienta concreta a zilelor noastre, elemente de teologie, precum si relatia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spatiului daco-roman.

„Izvorul apelor sfintite in tine”

In acest sens, putem vedea influenta unui anumit gen profetic, in poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre varsare/ iarasi s-a aruncat cineva/ in apele sale/ iarasi un Ioan Botezatorul/ si-a facut aparitia/ in pustiul lumii.// E lung drumul pana la Iordan/ iti trebuie ani sa-l strabati/ ai timp ca sa ierti tuturor toate/ si sa inveti sa te rogi pentru frati// E lung drumul si greu/ pana sa descoperi izvorul/ apelor sfintite in tine/ si sa-L recunosti/ pe Cel care vine.”

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poarta prin multiplele exprimari artistice originale si sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia sa cunoastem si sa ne cunoastem, sa exploram fatetele nebanuite ale unei realitati uneori, contradictorii, alteori, rationale, dar intotdeauna sublime si senzationale, fiindca in cele din urma, viata este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie sa ne bucuram cu toata fiinta noastra. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vietii ce invinge, care desi aparent se opreste, totusi curge mai departe, din eternitate in eternitate.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona