TEAMA SAU CURAJ?

Usile pe care le închidem si deschidem în fiecare zi, hotarasc vietile pe care le traim.

                                                             Flora Whittemore

Teama si curajul sunt emotii ale sufletului nostru, care se exclud, dar pot alterna. Când îti este teama, usa curajului se închide; când prinzi curaj, cealalta usa se închide. Sunt vibratii ale sufletului în fata realitatii acestei lumi si ca orice vibratie, au suport energetic. Teama determina un impact dureros asupra fiintei noastre, cum ar fi accelerarea batailor inimii, intensificarea ritmului respiratiei, contactarea musculaturii, racirea trupului. Se întâmpla uneori sa dam mâna cu cineva si sa ni se spuna ca avem mâinile reci… Da, sunt reci din cauza unei emotii puternice la vederea sau întâlnirea acelei persoane, în asteptarea sau la aflarea unei vesti placute sau neplacute. În momentele în care esti stapânit de o emotie, ceva tremura în tine; sunt momente de nesiguranta! Creierul începe sa produca substante care actioneaza prietenos sau neprietenos cu trupul. Mesagerii chimici pe care medicina îi numeste neuro- transmitatori se agita, transmit informatia de la un neuron la altul. Descoperiti destul de recent, în 1977, acesti neuroni sunt de doua feluri: Mesageri ai Fericirii, care ne mobilizeaza si ne fac fericiti si Mesageri ai Tristetii, care ne demobilizeaza si ne întristeaza. Când traim în armonie cu noi si cu cei din jur, s-a dovedit ca nivelul celor doua tipuri de Mesageri este în echilibru. Când actioneaza cei din a doua categorie, simtim o senzatie de gol si de neliniste. Aparesentimentul de teama, frustrare, uneori pâna la panica. Si ne poate fi teama de foarte multe lucruri, un infinit de temeri chinuiesc omul: de pierdere, de boala, de ceea ce s-a întâmplat cândva pentru a nu se repeta, sau de ceea ce se întâmpla în prezent, sau de ceea ce se poate întâmpla în viitor, cu alte cuvinte ne este teama de viata însasi. Si plantele lesina de frica si copacii tipa când mor, si animalelor le este teama de oameni… Toate aceste frici, temeri, spaime care patrund în suflete, greu pot fi uneori alungate. Dupa cum afirma si George Calinescu: „observatia milenara s-a fixat în proverbe…” si multe sunt proverbele românesti referitoare la frica! Unele persoane manifesta o frica exagerata, bolnavicioasa: „Se sperie de umbra lui”, se spune despre acestia. „De apa mica sa-ti fie frica”, adica de prosti; „La placinte înainte, la razboi înapoi”, se refera la cei fricosi care fug de orice primejdie ivita în cale. Uneori teama se face simtita alaturi de o dorinta. Horatiu spunea: „Cine doreste se si teme”. O dorinta puternica poate chiar învinge teama, deschizând usa curajului. Sau, teama se poate face simtita ca o aparare, nelasându-te sa actionezi, sau sa te atingi de orice, ca sentimentele tale sa nu fie ranite. Îti aduci aminte atunci de proverbul: „Frica pazeste pepenii.”

Teama o pot avea oamenii slabi, ignoranti dar si oamenii instruiti, puternici. Se pare ca toti oamenii au temeri mai mari sau mai mici, în diferite momente ale vietii. Unii negasindu-le justificarea logica, le-au numit ciudatenii, altii – superstitii. Oricum, la baza superstitiilor stau totusi fricile. Oameni puternici ca Iulius Caesar, Henry al II-lea, Charles al XI-lea si Napoleon aveau teama de pisici, spre deosebire de Abraham Lincoln care iubea pisicile si cât timp a stat la casa Alba a avut patru pisici, sau scriitorul Ernest Hemingway care avea 30 de pisici la casa lui! Maria Antoaneta se temea de stingerea unei lumânari, crezând ca i se va întâmpla o nenorocire. Aceasta teama i-a transmis-o si sotului ei, regele Ludovic al XVI-lea. Darwin tremura de groaza la vederea unui sarpe. Immanuel Kant, în timpul prelegerilor îsi fixa privirea într-un punct lipsit total de însemnatate si fara legatura cu cele spuse, ca de exemplu locul în care unui student îi lipsea un nasture de la haina si când studentul a venit – dupa mult timp – cu nasturele cusut, Kant si-a întrerupt prelegerea; i-a fost teama ca nu se va mai putea concentra asupra expunerii. Schiller credea ca fara mirosul merelor putrede nu va putea beneficia de forta creatoare si le cauta cu înfrigurare. Doamna de Staël tinea în mâna un obiect în timp ce vorbea, pe care-l învârtea continuu, de teama sa nu piarda sirul ideilor. Într-o zi, cineva luându-i obiectul din mâna, scriitoarea stapânita de teama, nu a mai putut continua conversatia. În spatele tuturor acestor manifestari ciudate sta teama, ca o umbra a fiintei.

Se constata ca teama nu se manifesta atât de mult la oamenii lacomi care se lupta pentru a avea ceea ce le prisoseste, ci mai mult la oamenii cu firea modesta, lipsita de trufie, la oamenii cu bun simt, carora le lipseste ceva de care au nevoie si nu pot obtine: serviciul, banii, anumite lucruri, situatii, pozitii de viata, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau barbatul la care viseaza etc. Sunt si temeri mari aparute mai nou: de terorism, de cataclisme, de saracie, de sfârsitul acestei lumi. Se pare ca ele sunt temeri ciclice în viata omului, dupa cum si întâmplarile s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, caci ceea ce este – a mai fost – chiar daca acum îmbraca alta haina; iar ceea ce va fi – nu putem sti! Sa ne gândim la samânta – loc al începutului, permitatoare a transformarii, cresterii, ascensiunii, mortii, întoarcerii la viata -, ciclicitate distantata în timp si spatiu, nuantata diferit de ceea ce a fost înainte si ce urmeaza a fi. Câte „batai ale aripilor de fluturi” or fi fost pâna în zilele noastre si câte vor mai fi!?

Daca stam sa ne gândim bine, teama este o emotie normala pe care o încearca orice om în diferite momente ale vietii. Toti suntem curajosi uneori si fricosi alteori, sau fricosi uneori si dintr-o data dam dovada de curaj, depinde în ce moment suntem surprinsi sau ne surprindem, ce usa a sufletului a fost dispusa sa se deschida… Dar unde este hotarul normalitatii acestor emotii? Ce se întâmpla cu noi daca-l depasim?

Unele temeri îsi gasesc justificarea, cum ar fi dezlantuirile violente ale naturii, în fata carora omul se simte neajutorat. Mai sunt însa si schimbarile din viata actuala, dorite sau nedorite, cu viteza lor accelerata si care, de cele mai multe ori, nu permit repausul pentru gândire, analizare cu responsabilitate a starilor pe care le declanseaza în noi aceste schimbari. Ele pot avea repercutari în plan psihologic, si cu cât o schimbare este mai radicala, cu atât mai mare este pretul platit. Gândul unei schimbari poate provoca bucurie dar si teama: teama de necunoscut, teama de inadaptabilitate, de clacare, de a nu fi ajutat de puterea fizica, teama de a nu fi în stare sa faci fata unei probleme pentru care nu vei gasi raspunsuri, teama de situatii de care înca nici nu te-ai izbit dar îti formezi o imagine mentala despre ceea ce urmeaza sa se întâmple… Cu alte cuvinte – teama unui esec existential. Omul trebuie sa fie un luptator în aceasta viata! Exista totusi niste granite care nu ar trebui depasite, dar tinem cont de ele? Uitam ca elasticitatea noastra nu este infinita, precum nici cea a pamântului! Uitam ca viitorul este expresia a ceva care nu s-a realizat înca, si doar speranta este aceea care ne poate determina sa fim încrezatori ca se va realiza la modul dorit, favorabil noua. Daca nu ne este deloc teama, se întâmpla sa încercam mult peste limita puterilor noastre si sa ajungem la un rezultat catastrofal. Curajul ne însoteste, dar pâna unde poate creste acest curaj? „Nimic fara Dumnezeu”, ar trebui sa fie deviza pentru toti care dau dovada curajului si lupta pentru îmbunatatirea vietii lor, a semenilor, sau pentru descoperirea „noului” în aceasta lume. Viata ne-a demonstrat ca extremele sunt periculoase! Omului îi sunt atât de necesare judecata, echilibrul, masura! Numai astfel s-ar putea asigura linistea sufletelor, linistea acestei lumi.

De asemenea temerile intense (extrema cealalta), provoaca îmbolnaviri, alienari, sinucideri. Teama sta ca o emblema în fata tabloului vietii noastre de astazi. Daca analizam, judecam, ne rugam pentru putere si curaj, ne înteleptim – cu alte cuvinte -, teama lasa loc curajului – atâta cât este necesar -, încrederii, iubirii sa se infiltreze prin acea fanta a sufletului, asemeni unui izvor de lumina. Se purifica gândurile din mintea noastra, se produce o schimbare interioara si ajungem sa ne bucuram de liniste, de seninatate. William Shakespeare spunea: „Unde-i iubirea mare, si cea mai mica îndoiala în teama, se transforma.”

Potrivit Sfintei Scripturi, omul cu credinta în Dumnezeu afla calea pentru înfrângerea fricii si dobândirea curajului, iar un reprezentant al Bisericii ne spune ca întelepciunea vietii îl scoate pe om de sub tirania irationalului, ducându-l „spre pamântul luminos al sperantei si al iubirii”.

Daca întelepciune vom cauta si vom avea, echilibrul în viata vom sti a ni-l pastra!

 Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

CUVANT INAINTE LA O CARTE

Viorela  Codreanu Tiron
VRAJ(B)A CLIPEI
Poezie, 84 pg.
Editura Anamarol
Bucuresti, 2010

A ramane pret de o lectura atenta fata-n fata cu poezia cuminte si cu minte ( dar nu numai atat) a doamnei Viorela Codreanu Tiron si apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult ravnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de catre firescul si nobilul omenesc din tine in drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic in cumplitul razboi… pasnic dintre  „Vraja clipei” si „Vrajba clipei”, cele doua ipostaze si titluri ale volumului comasate provocator intr-unul singur, ca un memento al perenei confruntari.

Poezia de fata, ca vrea sau nu vrea, ca stie sau nu stie, ca raspunde sau nu intru totul intentiei nemarturisite a autoarei, incearca sa intretina o pace (totusi belicoasa) intre cumplitele zbateri din universul individual al omului, fara sa aresteze, sa dojeneasca sau sa ucida. Armele razboiului nonviolent sunt toleranta de ordin superior si intelegerea ratiunii atat a varfurilor in sus, cat si a celor in jos, ocrotirea si mangaierea deopotriva a tuturor contondentelor, a firescului acestora in necuprinsul imperiu uman al fiecarui individ.

Dezideratul (nemarturisit), in ciuda redundantei voite, este impacarea… neprieteneasca intre seva razboinica a sangelui vietii gata sa-si tasneasca flacara rosie a razmeritei si lacrima bucuriei vietii totdeauna gata sa stinga pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrajii clipei, sau invers. In fond, nu asta traieste omul, nu asta ii e datul si nu gratie izbanzii si neizbanzii in acest razboi nerazboi este el suprema minune a lumii lui Dumnezeu?

Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putand ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus  acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranta sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: „Suflete al meu, incearca, rogu-te, sa traiesti in pace aprigul razboi dintre cele doua chemari care te disputa cu forte relativ egale: ale raiului bucuriilor care te lumineaza si ale chinurilor iadului care te intuneca!”. Castigul este aceasta vesnica incercare, pentru ca aparenta reusita faptica e iluzie. Cata risipa de viata face viata pentru aceasta! Oare de aceea e vesnica, vesnicindu-ne incercarile si intrebarile? La naiba raspunsurile! Dupa ce le-am avea, ne-am plictisi, adica am trai numai ca morti: „Ce este timpul?/ Este, oare, dezvaluirea culorilor,/ si a miresmelor/ sau o tolba a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prabusire si inaltare?/ sau, poate, cautare si pierdere,/ gasire si ratacire?/ o fi doar un mister/ sau revelatia suprema?…/ Un singur lucru nu trebuie sa uiti:/ Prapastiile adulmeca, intotdeauna, clipa ratacirii!/”. Sa nu ne temem insa nici de marile raspunsuri, fiindca nu vom ajunge niciodata la ele. Unii da, de pilda poetii, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gandului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, isi fac iluzii desarte. Dar ce bine e asa! Ce frumoasa e nelinistea, si ce viata cand stii ca e numai neliniste, nicidecum vreun pericol ca am putea cunoaste totul si, in consecinta, ratiunea existentei noastre ar disparea. Teama? „De ce teama, chiar daca Se prabusesc zorii peste mine/ pecete infierata sa-mi puna/ pe inima ce alearga beteaga/ si-si cauta ramasitele prin tine”. Si ce daca? Nu asta ne e menirea?

Indraznesc sa afirm ca asemenea poeme traiesc difuz, inexprimabil, in fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot iesi in lume. Se rostesc insa in noi, in ceasurile de meditatie cand, aparent, suntem singuri, dar de fapt in compania intregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele isi arata acolo in ele si intre ele intreaga corola de valente si virtuti. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poetilor. Ajungem astfel, dupa ce parcurgem tot mai linistiti incrancenarea tot mai cumplita a razboiului cu pacea sau a pacii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniste involburata abundent, dar mut, la frenezia de a trai in compania clipei de vraja si a celei de vrajba.

Pe de alta parte, poezia Doamnei, o poezie si a distinctiei, nici nu trebuie decriptata. Ea se insinueaza in cititor ca lumina, il cucereste, il face pe nesimtite biruitor, prin profunzimea franca si intelegerea tainelor care, incet-incet, se lasa dezgolite ca sa-ti arate in spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le inhama zadarnic la poveri peste puterile lor, isi dezvaluie din placerea lor intelesurile si subintelesurile la imboldul sarutului si nu al biciului.

Intr-o lume care cultiva cu fervoare socul, instinctele gregare irational si premeditat dezgropate, care cultiva obscenitatea si in care coexista (Doamne!) industria razboiului, a mortii cu industria frumosului confectionat in serie sa inlocuiasca frumosul, poezia doamnei Viorela Codreanu Tiron este un balsam, un panaceu, un memento pentru om sa nu abjure de la conditia sa de suflare dumnezeiasca de dragul efemeritatii sclipitoare si zornaitoare.

Sa aspiram toti, unguibus et rostro, la genial? Dar intr-un sirag de perle veritabile nu exista nicio perla, iar geniile s-au nascut si au crescut din zicerile – perle nascute si crescute de popor:  A fi sau a nu fi… Lumina, mai multa lumina! Omul e masura tuturor lucrurilor. Arta e lunga, viata e scurta. Armele sa dea intaietate togii, laurii – elocintei!  Cunoaste-te pe tine insuti. Multi chemati, putini alesi! Poet te nasti, orator devii. Nu voi muri de tot… Stiu ca nu stiu nimic! Va multumesc, stimata doamna, pentru efortul de a demonstra ca singurul razboi care trebuie luptat este razboiul – pace cu tine insuti.

Stefan GOANTA