Tag: teatru

RATACIND PRINTRE SOAPTE SI TRANDAFIRI GALBENI de MIHAELA DORDEA

On By nelursIn Art, Inspirational, literatureLeave a comment

PREFATA

Un buchet de oamnei -flori!

Iata si o carte – Trandafir! O carte floare?  Credem ca mai degraba este o carte-buchet din florile cele mai flori pe care le are in acest moment teatrul romanesc! Ne vine greu sa ne oprim la anumite nume, nici nu stim cu care sa incepem, o facem dupa ordinea aleatorie a materialelor publicate: Radu Beligan, Stefan Iordache, Misu Fotino, Cozorici, Dan Puric, Mircea Albulescu…
Este o carte in care asa-numitii monstri sacri devin oameni care soptesc despre ei, despre fascinanta lume a scenei, despre viata, despre idealuri, vise si neimpliniri…
Mihaela Dordea ridica un pic din marginile cortinei numita viata si-i roaga pe multi dintre artistii nostri… sa-i sopteasca….
Ei sunt oameni-flori, pot fi si petale disparate din aceasta lume unica. Ei pastreaza culoarea, parfumul, forma, prospetimea…colosala viziune despre lumea in care traiesc, lumea teatrului romanesc de la inceputul mileniului trei…
Personal nu mi-am lamurit ce rol joaca autoarea in aceasta lume a tuturor teatrelor noastre, stiu ca este cunoscuta de la portar la masinist, ca toti artistii ii sunt prieteni, ca ei sunt „Vanzatorii de vise”.
Mihaela Dordea face parte din familia celor care iubesc, dar mai ales slefuiesc in metafora cuvantul.
Liniile astrale ale fiecarei existente au legi pe care nu le stim. Altfel cum ne-am explica faptul ca eu, nascut in singurul sat cu doi academiceni si noua scriitori atestati sunt invitat sa-mi lansez o carte la Festivalul National de Literatura Isanos-Camilar si o intalnesc pe Mihaela, una dintre laureate, ca facem schimb de adrese de messenger si dupa ce postam niste vorbe pe sticla ajungem prieteni, ii si mi se incredinteaza scrieri din sertarele noastre…
Asa am aflat ca solicitata de mai toate revistele din tara si strainatate sa scrie despre lumea teatrului, nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-i tipari o carte-document, care sa adune acest buchet imaginar de fresce pe suflete, trairi si simtiri.
Iubim, dar si pacatuim prin cuvinte. Fiecare-si sculpteaza din cuvinte idealul de viata, dar mai ales cel de dragoste.Cea de-a doua carte este o poveste careia i-as pune in fata alta  „poveste” numita „Targul de iubire”.
Este povestea reala, dar si fictiva, care-l are ca personaj pe celebrul artist Stefan Iordache. El este Printul. Omul care la o anumita varsta simte ca traieste „Ultima iubire”. Se zice ca aceasta-i cea mai mare, mai puternica, mai arzatoare… Lucrul cel mai important este faptul ca eroina si autoarea acestei povesti ii da un uluitor de original continut artistic. Noutatea este ca personajul este real, dar cartea nu-i nici o autobiografie, nici o romantioasa poveste de dragoste.Eroul, prietenii lui constata ca el devine Printul, ea, Printesa.
Cititorul trebuie sa inteleaga un lucru: este o poveste reala.Ar putea fi considerata si fictiune artistica, avem de-a face cu o carte!. O opera literara, in care   Printul declara: ”Avem prea multa iubire de dat”! Si, poate cel mai dureros lucru este sa constatam ca ii este refuzata implinirea acestui deziderat. Ca „…iubirea ce ni s-a dat este doar o promisiune a nemuririi”!

Profesor Constantin T. Ciubotaru

FATA DINTRE METAFORE

Iata-ma, parca dus in juvat, pe marea scena a teatrului romanesc.
Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea – pe care, sincer ma intreb mirat : cine a pus-o sa intre pe aceasta scena a zeilor nostri contemporani – ACTORII cei mai de vaza?
Teatru. Toata istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.
Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporterita pe scena si prin culisele marilor monstri sacri ai teatrului, eruditii mai contemporani.
Sa nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la inceput femeia si barbatul. O scurta sceneta in doi, as spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, in Eden, a muscat din fructul oprit declansand pe Pamant tragedia. De aceea o numesc pe autoarea in discutie – FATA – este mai pudic si chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi suspecta de posiblie si imprevizibile abateri de la conduita divina si-o voi urmari pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migala in cartea pe care, cu onoare o semneaza. Pe inculpata am remarcat-o in scriitura mai proaspata ca pe o dibace reporterita, mare investigatoare in
ale interviurilor.Iat-o, deci, in lumea corifeilor. Evit sa dau numele unor mari actori cu care s-a duelat si despre care a scris fiindca nu-mi propun sa scriu o noua BIBLIE. Ba am sa spun totusi cateva, ca nu se poate altfel : Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Lucian, George Motoi, Mihai Fotino, Stefan Iordache….
Asa, o bucata de fata, a intrat in tainele nu chiar prea rasfatatilor de muze – pe care ii pune intr-un buchet de metafore si ne dezvaluie fetele lor vizibile, invizibile si chiar imprevizibile.
Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obisnuita spre exterior, spre cunoastere, ci, dimpotriva, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai inversunat ascunzator de taine.
Acolo, in culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevaruri despre multele personaje ce acum dorm, sau inca nu, intre copertile cartii ei bine chivernisita.
Ce-ati vrea ? Sa va povestesc cartea ? Nici nu ma gandesc ! Doar cronicarii cei fara de duh in calimari ii obosesc pe cititori cu fragmente intre ghilimele, citate, replici etc. Eu va recomand si va indemn sa lecturati cartea. Veti descoperi singuri rarisimele mijloace de investigatie, calmul pana la extremis, truda revarsata in literele de tus, negru sau albastru,ale autoarei.
Mihaela Dordea sfideaza timpul si intregul din continut nu este arestat de bariere conventionale sau de conjunctura. Personajele ei se misca lent, festina lentae, chiar cand sunt mai tumultoase.
Dresoarea, autoarea, se implica foarte subtil in biografiile zeilor cu sau fara armuri ai cartii. Nu forteaza nota niciodata. Din eleganta nu iubeste pe nimeni in special si isi dojeneste eroii in egala masura. Nici varstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie si nu poleieste gratuit pe nimeni cu aur. Predominant in conturarea personajelor sale este realul, fiecare personaj cu diamantele ascunse in profundis.
De unde aceasta putere la Mihaela Dordea sa planga si sa rada, sa rada si sa planga cu o dezinvoltura, desigur, specifica, langa toti printii de pe scena fara cortina a vietii ?
Eu, pe aceasta fata dintre metafore as biciui-o cu multe buchete de flori.
La acest inceput de mileniu TREI, cand se planuiesc noi maceluri mondiale, cand stranepoatele Evei l-au speriat si pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea – si trudeste si scrie si ne daruieste un letopiset atat de minunat ! Mi s-ar poticni si frange plaivazul daca n-as pritoci cateva cuvinte mai acatarii despre fata-eroina a scriselor mele de azi.
Cam atata pun eu pe frontispiciul cartii pe care o aveti acum la-ndemana.
Va previn ca metaforele acestui letopiset nu le sunt adresate si delicventilor de drept comun ai epocii in care actualmente respiram.
Si o ultima precizare : prin aceasta importanta carte Mihaela Dordea intra in literatura romana pe usa din fata – si este foarte bine asa.
Lectura placuta tuturor !

poet George FILIP- Montreal, Canada

MELC, MELC, CODOBELC….

Mihaela Dordea este un paradox pentru critica teatrala insasi. Caci critica in sine se bazeaza pe o anumita distanta de subiect si pe «  suflul rece al ratiunii », ca sa citam din clasici. Dar nimic din toate acestea ! Caci Mihaela se apropie cu o inocenta dezarmanta fata de « fiara artistica »  pe care o imblanzeste, o seduce fara insa sa o tranchilizeze pentru o eventuala operatie pe cord deschis. Apoi ii ofera inima ei. Naucit, artistul se apara cu ce are mai bun, adica cu inima lui. Si asa, incet, incet, Mihaela a strans inimile artistilor nu pentru sine ci pentru o eventuala eternitate a celui al carui nume « este scris pe nisip ». De fapt, la o privire mai atenta, Mihaela Dordea este o zana buna deghizata in critic. Iar noi, artistii, ca un paradox al firii, speriati de breasla asta care vesnic ne critica, ne-am indragostit pe rand si in timp de ea, de Mihaela, fara sa ne dam seama, ca de un dor implinit, ca de o mangaiere de mult asteptata.
Cate cuvinte urate si nedrepte s-au scris despre noi, cate lucruri superficiale, ba chiar si adevaruri, dar la ce bun daca sunt spuse cu cruzime, ne-au facut pana la urma sa ne ascundem, bietii de noi, in propria fiinta, ca intr-o cochilie.
Cand eram copil, undeva la tara, la marginea unei paduri, pe o ploaie marunta, o fetita m-a invatat ceva magic. Din iarba, printre picaturile de ploaie se vedea o forma ciudata fara viata.
«  Melc, melc, codobelc
Scoate coarne bouresti
Si te du la Dunare
Si bea apa tubure… », murmura ca pe un descant fetita. Si din bucata aceea incremenita mijea viata. Intai, doua cornite ca doua antene apareau prudente, apoi incet, incet, toata faptura. Toate asa-zisele interviuri luate de Mihaela Dordea artistilor au ceva din acel descantec al fetitei ce chema la viata. Caci, precum melcul acela, si fiinta ranita si sensibila a artistului iese la suprafata si dupa ce pipaie cu sufletul imprejurimile si se asigura de absenta oricarei primejdii, abia atunci isi marturiseste piatra de pret a inimii sale, copilaria sufletului sau ascuns. Aceasta este starea de gratie pe care o infaptuieste discret, de fiecare data Mihaela atunci cand se intalneste cu un artist.
Da, Mihaela Dordea produce o temperatura aparte, la care frumosul apare de la sine. Adaugati apoi eleganta cu care se trece peste neizbanzile, cateodata firesti, ale profesiei oprindu-se cu superba mirare asupra florilor ce-au izbutit sa creasca printre spini.
« Sunteti flori ! », parca i se aude glasul. « Sunteti bucuriile noastre ! » si caruta cu paiate se opreste din mersul ei prin viscolul vietii.
Apoi un biet actor inghetat ridica felinarul sa vada cine a vorbit.
–    « A, e Mihaela, zana noastra cea buna ! », spune el celorlati.
–   «  Si noi te iubim, Mihaela ! », se auzi ca o bucurie stinsa glasul celorlalti ramasi in caruta.
Apoi o pocnitura de bici si caruta disparu in ninsoarea de veac a teatrului romanesc.

DAN PURIC

ROLANDA CAMIN-NACHT

On By nelursIn NewsLeave a comment

by Liana SAXONE-HORODI

Luni, 28 noiembrie 2009, am condus-o pe ultimul drum pe actrita Rolanda Camin-Nacht, sotia legendarului N. Stroe, mama lui Eugen si a Danei.
Povestea de dragoste dintre celebrul comic N. Stroe si frumoasa începatoare în teatrul de revista, Rolanda Camin (Kaminski), a început ca în basme, la spectacolul „Circul Tanase”, pus în scena de Compania Carabus la Circul Paladium, dupa ce Sala Savoi fusese avariata de bombardamente. Un roman de dragoste, cu flori si ciocolata, care s-a concretizat cu cei doi copii, Eugen, nascut în 1952 si, doi ani mai tarziu o fata – Dana.
Au trecut anii, perechea N.Stroe – Rolanda Camin a fost unita si la „bine” si la „rau”. Au aparut împreuna în multe spectacole. În anul 1977 au emigrat în Israel. Aici trioul Stroe – Eugen – Rolanda a jucat un timp, în spectacole organizate pentru originarii din România. Apoi Eugen si-a urmat calea lui, integrându-se în societatea israeliana ca regizor de teatru, pedagog, dramaturg si compozitor. Iar Dana, care n-a vrut sa mearga pe linia teatrului, este psiholog, în Germania.
Dupa disparitia lui N. Stroe, în 1990, Rolanda si-a propus sa-l comemoreze pe marele artist, cu ocazia împlinirii centenarului nasterii sale. Asa, am asistat la marele eveniment organizat la Tel Aviv în mai 2006 si, câteva luni mai tarziu, la Centrul Comunitar din Bucuresti. De fapt, cu acest prilej, la Tel Aviv, am vazut-o pe Rolanda pentru ultima oara.
Acum, în ziua de Craciun, putin timp înainte de a împlini vârsta de 90 de ani, ea a trecut în lumea celor drepti, fiind înhumata în cimitirul din Kibutul Ghivat Brener.
Am plecat devreme din Haifa, era un drum lung si necunoscut, asa ca am ajuns putin înainte de ora anuntata; am avut în felul acesta ocazia sa vedem cum arata un „Cimitir alternativ”.
Nu pot descrie emotia vazând monumentele, pe unele fiind sapate cruci, lânga altele cu „Maghen David”, un pom îmbodobit de Craciun si jucarii la mormântul unui copil, care nu a apucat sa traiasca macar o luna, multe monumente cu înscriptii în limba rusa, câteva în româneste, altele în ebraica. Sotul meu a gasit mormântul unei femei nascute, ca si el la Pascani, care a peregrinat prin Roman, Bucuresti, Paris, Tel-Aviv si acum odihneste tocmai la Ghivat Brener. Închideai ochii si-ti imaginai o „lume” cu traditii, cu obiceiuri diferite, simteai ca dragostea nu are „granite”, nici de religie, nici de mentalitate, într-un cuvânt, cât de adevarat este atunci când spunem ca, „totii venim de- <acolo> si, plecam intr- <acolo>”, cu totii suntem în primul rând oameni.
Ceremonia înhumarii a fost condusa cu eleganta de cantorul sinagogii reformiste „Beit Daniel” din Tel-Aviv, dl. Fredi Peer, cu fragmente religioase si laice.
Liane Herman, cunoscuta artista acompaniatoare si prietena apropiata a familiei, a citit o emotionanta evocare, subliniind ospitalitatea deosebita a disparutei, devotamentul cu care l-a îngrijit pe sotul ei atunci când era internat la „Beit Rivka”, si eforturile pentru a-l aniversa atunci când se împlineau 100 de ani de la nasterea sa. Ea a citit, în încheiere poezia „Parintii” de Ana Blandiana, din care citez:
„Parintii fac totul oricând pentru noi –
Ne nasc si ne cresc mai mari decât ei,
Ramân apoi cu discretie în urma,
Nu ne deranjeaza de obicei. (…)
Apoi îsi muta privirea în stea,
Când raza-nglodata de cer se subtie.
?i, obositi, nu pregeta-o clipa
Sa ni se aseze în pamânt, temelie.”

Eugen, cu vocea strangulata de plâns, a spus cuvinte de adio, traducând din româna în ebraica. Era pregatit sa citeasca poezia „Repetabila povara” de Adrian Paunescu, dar podidindu-l plânsul, poezia a fost citita tot de Liane Herman, la fel de talentata ca si la pian. Redau si din aceasta poezie o strofa:
„Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti…”
De altfel si în ceremonia funerara s-au introdus poezii ale unor poeti israelieni. La sfarsit Eugen a spus „Kadish”. Sicriul cu corpul neînsufletit a fost coborât în groapa în aplauzele celor prezenti, cortina a cazut ultima oara.
Rolanda Camin-Nacht ne-a parasit cu durerea în suflet, ca N.Stroe a fost omis si uitat în „analele” Teatrului de Revista Constantin Tanase. Le promit Rolandei si copiiilor, ca daca Dumnezeu o sa-mi ajute, nu voi precupeti eforturile ca numele lui N. Stroe si al Rolandei Camin sa nu fie uitate.

MARUL NU A CAZUT DEPARTE DE COPAC!

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

by Liana SAXONE-HORODI
ianuarie 2010

Motto: „Întreaga lume este o scena, iar barbatii si femeile – doar actori”

Cine nu cunoaste proverbul „Marul nu cade departe de copac”? Expresia are o multime de semnificatii dar, aceea pe care noi o cunoastem în mod curent, se refera la copiii care duc mai departe talentele, realizarile parintilor spre bucuria acestora si, chiar atunci când parintii nu mai sunt, în amintirea lor.

Este destul sa-l privesti pe Eugen Stroe-Nacht si strungareata îti aminteste, fara nicio îndoiala, de tatal lui, actorul si regizorul N. Stroe, iar delicatetea si frumusetea figurii, de mama lui, artista Rolanda Camin, pe care am condus-o de curând pe ultimul drum.

Microbul scenei a trecut de la parinti la fiu, care a studiat la Bucuresti, la Facultatea de Teatru, pe care a absolvit-o cu titlul de master. Pe scena s-a urcat înca de copil, dar ca artist a început sa joace începând cu anul 1972. Dupa cinci ani, a facut „alia” (emigrare), împreuna cu parintii. Palmaresul activitatii sale în Israel este bogat, el dedicându-se în cele din urma, activitatii pedagogice, culminând în septembrie 2001, cu înfiintarea „Studioului de Teatru – Eugen Nacht”. Din anul 2009 Studioul este membru al Asociatiei Internationale de Teatru (AITA/ IATA).

Studioul a participat în ultimii doi ani cu piese puse în scena de Eugen si cu ateliere de creatie la festivale de teatru nationale si internationale (Italia, Austria si România). În luna mai 2010 va participa cu o versiune proprie dupa „Furtuna” de Shakespeare, care a devenit musical, la Festivalul International de Teatru pentru Tineret din Italia, iar în august cu o adaptare libera dupa „Domnul Pourceaugnac” de Moliere, la Festivalul International de Teatru din Islanda.

Este destul sa povestesc ultima „realizare” ca sa fim încredintati ca proverbul, citat în titlu, i se potriveste.

Timp de doua zile, regizorul Eugen Stroe Nacht a coordonat un atelier de creatie inclus în programul Festivalului International „Zilele Teatrului Ludic”, organizat la Iasi în perioada 7-11 decembrie 2009.

Organizatorii acestui Festival au fost Casa de Cultura a Studentilor si Casa de Cultura „Mihai Ursachi” din Iasi. Dupa 29 de editii organizate la nivel national, Festivalul “Zilele Teatrului Ludic” a devenit, anul acesta, international.

Infiintat in anul 1978 de câtre profesorul Aurel Luca, Teatrul Studentesc “Ludic” este formatia reprezentativa a studentilor din Centrul Universitar Iasi. Prin rezultatele si performantele obtinute de-a lungul anilor, trupa s-a facut remarcata atât la nivel national, cât si international. Actorii, studenti la aproape toate facultatile, au obtinut peste 300 de trofee si premii la toate festivalurile nationale si internationale la care au participat.

Teatrul Studentesc Ludic din Iasi are o mare experienta internationala, fiind deschis dialogului teatral european si mondial, fapt argumentat prin calitatea artistica a participarilor la festivaluri din Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Franta, Grecia, Italia, Iugoslavia, Letonia, Maroc, Monaco, Portugalia, Rusia, Slovacia, Spania, Tunisia, Ungaria, SUA.

În legatura cu participarea sa la Atelierul de creatie de la Iasi, regizorul Eugen Stroe Nacht a declarat: „M-am axat pe directii noi în domeniul teatrului si mai ales pe influenta marelui regizor Peter Brook – cu care am lucrat în anii ’80 – în arta actorului. Temele la care am lucrat cu studentii au fost: marirea puterii de concentrare a actorului si a constiintei de sine, comunicarea între actori dincolo de barierele cuvântului, dezvoltarea intuitiei teatrale si micsorarea controlului cerebral asupra actului artistic, explorarea legaturii cu corpul uman ca unic factor al transmiterii jocului actorului. Toate aceste teme au fost abordate atât din punct de vedere teoretic (explicarea subiectelor), cât si practic (exercitii de teatru, scenete improvizate si lucrul cu fragmente din piese de teatru)”.

Atelierul de creatie coordonat de Eugen a fost un mare succes, integrându-se total principiului care a calauzit Festivalul International „Zilele Teatrului Ludic”, organizat la Iasi care, la fel ca si in anii precedenti, a fost si în 2009 o sarbatoare a teatrului, a prieteniei, a daruirii, a renasterii si a zborului creativ, o întâlnire pentru (re)îndragostirea de teatru!…

Mentionez ca Studioul de Teatru- Eugen Nacht a realizat pe internet un site care poate fi accesat la adresa http://www.eugene-acting.net

Eugen ne-a marturisit urmatoarele: „Am deschis acest site în memoria tatalui meu, cunoscutul artist român N. Stroe, unul din veteranii si maestrii teatrului de revista din România. Acest site a fost creeat ca o riposta împotriva celor care încearca sa-i stearga amintirea din memoria colectiva a culturii române”.

Eugen ne spune: „Teatrul a fost din totdeauna o ramura a artei, uneori apreciata, alteori batjocorita sau temuta. Dar mereu scena a fost o oglinda a vietii. Si nu numai…Fiinta umana, asa cum functioneaza ea, nu are posibilitatea de a învata în mod direct de la viata. La orice încercare, aparatul de aparare al omului, pune în fata lui un scut energetic pentru a-l apara. Singura posibilitate adevarata este învatatura indirecta. Omul nu învata din ceea ce i se spune, ci din faptele altora. Si aici intra în scena teatrul. Teatrul are aceasta posibilitate unica de a-i aduce în fata spectatorului povestile altora. Iar, când este vorba de “altii”, barierele nu se mai lasa jos. Si, fara sa-si dea seama, omul învata si este patruns pâna în interiorul intim(…) De aceea a face teatru, înseamna a-ti lua o mare raspundere”.

Pentru Eugen, teatrul este ratiunea de a fi. „Într-un mod mai intim si esential – spune el – teatrul este pentru cei ce îl joaca o unealta de dezvoltare interioara. Interpretând tot felul de personaje, actorul nu numai ca îsi îmbogateste interiorul uman prin noi si noi experiente, dar îsi si deschide calea spre o existenta adevarata. Una din cele mai mari dorinte ale omului, din toate timpurile, despre care au scris atât filosofii cât si misticii, este posibilitatea de a nu te identifica cu tine însuti, posibilitatea de a fii detasat interior de tot ceea ce se petrece cu tine. Prin exersarea jocului personajelor, actorul poate ajunge, cu timpul, la acest stadiu de lipsa de identificare cu sine însusi. Este o posibilitate! Dar pentru a o realiza, trebuie multa munca interioara. Teatrul nu este numai o arta, ci si o <aluzie> la o viata mai adevarata…”

Mentionez ca Eugen a fost numit directorul sectiei internationale a Festivalului de Teatru care va avea loc în anul 2011 la Bat Yam si directorul Festivalului international de teatru pentru pace care va avea loc în acelasi an la Bolzano, în Italia.

Eugen locuieste la Soham, este casatorit cu Ety si este tatal a trei copii: Eitan, Lior si Ady. Ety nu-i originara din România, nu cunoaste limba româna, dar este un “factor” important în adaptarea lui Eugen în noua lui tara.

Daca Eugen slujeste teatrul, care-ti merge la suflet, sora lui, Dana, “lecuieste” sufletele oamenilor, fiind de profesie… psiholog.

Privind de sus, undeva printre stele, parintii pot fi multumiti ca generatia urmatoare le face cinste. Merele n-au cazut departe de pom…

TEATRUL CU PRESEDINTI LEADERUL ÎNTRE POLITICA SI TEATRU

On By nelursIn Media, RomaniaLeave a comment

by Ioana MOLDOVAN
10 ianuarie 2010
Bucuresti

Criticul de teatru ar fi cu siguranta cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe totii tiranii, pe toti acei barbati cu sceptru si coroana care de 2500 de ani îsi procura Puterea. Le-a ascultat discursurile publice si monoloagele secrete, revelatoare. I-a vazut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi sa arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotarât autocratic.

Richard III, asa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreste cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorintei erotice de putere, a raului absolut. Scopul sau e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturba toate ierarhiile, sacrifica toate aliantele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în masura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstreaza ca cel ce doreste puterea, cu orice pret, o obtine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politica.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran si nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de lupta, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) si Harold al II-lea (1022-1066).

Batalia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte sa fi împlinit 33 de ani, marcheaza sfârsitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al carui mormânt nu a fost gasit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbracat, tavalit prin noroi si asezat pe cal. Cu aceasta prada Henric VII va intra în Leicester, oras din centrul Angliei, si-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi sa-l înmormânteze fara ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreste aici. O data cu Henric VIII si politica sa de distrugere a locasurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare ca a devenit jgheab pentru porci.

Daca Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui sa nu neglijeze presedintii si oamenii politici ca potentiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy si Nicolae Ceausescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridica la Los Angeles, New York sau Bucuresti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am facut-o din nevoia de a întelege teatrul american si limitele sale. Cu Nixon, lumea americana facuse un ocol de la principiile ce o asezasera ca natiune leader al lumii libere Occidentale, asa ca era interesant de vazut cum un presedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesa de teatru scrisa de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o varianta de raspuns la întrebarea legata de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea vestii decesului Dianei, fosta Printesa de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndragit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe si o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Presedintelui Nixon îsi anunta demisia de a doua zi, dupa un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval si urmarit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însa o alta perspectiva a acelei bucati de istorie, atât de profund ramase în memoria colectiva a unei generatii. Nixon apare pregatindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poza dramatica a unui presedinte care vroia sa-si duca la bun sfârsit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia sa renunte pentru ca Congresul nu mai era dispus sa-i ofere majoritatea necesara. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv si mereu pus pe câstig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui presedinte care a facut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibila orice tragere la raspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca sa scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus sa se scuze public pentru faptele Presedintelui, pentru ca ceea ce un Presedinte face nu e niciodata ilegal. În acest context trebuie înteleasa reusita senzationala a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizeaza cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeste jumatate de milion de dolari si îsi construieste interventiile încercând sa legitimeze tot ceea ce autorizase, curatându-si imaginea pentru posteritate. De cealalta parte, trei jurnalisti se pozitioneaza ca o instanta reala, încercând sa obtina marturisirea, ca si cum întreaga democratie americana ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lacrimeaza – un fel de recunoastere si totodata scuza oficiala adresata americanilor, carora le tradase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmpla pe scena sunt pura fictiune, dar tesatura dramatica este atât de bine îmbinata cu realitatea, încât spectatorii începeau sa se întrebe daca nu cumva se întâmplase asa.

Scena de teatru seamana mai degraba cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secventele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia ca totul se întâmpla atunci si acolo, pentru prima data.
Dramaturgul nu si-a dorit sa faca din Nixon un „baiat rau“ al Americii. Si nici nu are cum sa fie de vreme ce Nixon îmbina discursului politic pareri personale foarte amuzante despre lucruri marunte precum pantofii italieni – prea efeminati dupa gustul sau, sau despre Viena un oras superb, „un fel de Paris dar fara francezi“.

Daca subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de fictiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scena este un gest interesant de analiza culturala. Filmului implica nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însa în a categorisi în alb si negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozitatii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamna a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la largirea ariei de întelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesa biografica despre Robert F. Kennedy, care se joaca la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împartiti cu comentariile, lina generala fiind aceea ca este mai degraba un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezinta pe Robert Kennedy facând parte din comisia senatoriala care se ocupa de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânarul Robert Kennedy ar fi putut sa se afirme la nivel national, sa-si creeze un nume, sa devina cineva. Din pacate însa trebuie sa renunte la comisia de ancheta pentru a-si ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorala a carei miza este presedintia americana. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vietii pentru familie, de fiecare data obligat de un tata-patriarh care hotarâse rolul si locul fiecaruia atât pentru prezent cât si pentru viitor. JFK ajunge presedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: miscarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Presedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termina cu un monolog neasteptat al protagonistului care se lamenteaza din cauza timiditatii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenta scazut si a unei tinute nedemne, o alta imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisa de Brian Lee Franklin, actorul care si-a si asumat rolul principal într-o distributie cu noua personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lamurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate daca s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câstigat în profunzime. Dar pâna la urma chiar si în aceasta formula, spectacolul va reusi sa-si gaseasca public seara de seara. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineste o aristocratie politica a carei saga bate audientele si celei mai bune telenovele.

În urma cu 20 de ani, românii s-au simtit în siguranta în clipa în care a fost evidenta eliminarea fizica a sotilor Ceausescu. Au fost arse portrete, carti, demolate simboluri publice care faceau trimitere la existenta lor, într-o încercare de eliberare fara precedent în Estul Europei. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca peste ani, Elena si Nicolae Ceausescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Sa epilam spre Vest“, dramaturgul Saviana Stanescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigreaza în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceausescu, prezentati în ipostaza de clowni însetati de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic si-a pus pe afis un spectacol incomod: „O zi din viata lui Nicolae Ceausescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Calinescu si Coca Bloos în rolurile Nicolae si Elena Ceausescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii si ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu si acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care da masura comunismului în versuri ascutite: „Comunismul te ajuta si apoi te executa“.

Totusi valorificarea cea mai profunda vine odata cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreuna cu Institutul International pentru Crima Politica (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist si dramaturg, si Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elvetieni. Imaginile procesului sotilor Ceausescu si executarea lor au lasat o profunda impresie celor doi care, la vremea respectiva, erau adolescenti. Pe lânga stenogramele si înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multa lume, anonimi si oameni importanti, pentru a reusi sa creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trait în ultmii 20 de ani. Spectacolul are doua parti: o parte multimedia si una dedicata reconstituirii procesului sotilor Ceausescu. Prima parte este ca un fel de calatorie în timp. Sase ecrane proiecteaza imagini cu oameni care, din prezent, încearca sa-si aduca aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stanculescu vorbesc simplu si direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecventa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecaruia este întrerup si continuat cu o alta fraza a altui video-personaj, readuc haosul si nesiguranta acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reusit este Mircea Rusu care îl joaca pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revolutionare.

Partea a doua, foarte serioasa si grava, este o reconstituire minutioasa a procesului de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989. Atentia care s-a acordat acuratetii detaliilor salii de proces provoaca fiori reci. Odata ce toata lumea îsi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de sah începe sa curga. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanta, este cutremuratoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglinda a ceea ce fiecare român a vazut deja. Totusi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am vazut cu cele care au scapat aparatului de filmat dar care trebuiau cautate pentru conturarea fiecarui personaj, ofera o viziune sinistra asupra acelor zile – cu reminiscente atât de vizibile si în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cocias (Elena Ceausescu) si Constantin Cojocaru (Nicolae Ceausescu) de a se limita numai la a copia adevarul, gest cu gest, depaseste ratiunea teatrului de a exista ca arta. Totusi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde institutiile care ar trebui sa se implice, tac sau omit voit sa o faca.

„Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este prima masura adevarata a societatii românesti care e gata sa se confrunte cu ea însasi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare sociala.

Dialog cu jurnalista si scriitoarea Ligya Diaconescu despre cum este sa fii proprietarul si directorul general al unei publicatii online cu peste 1.000.000.000 de vizitatori

On By nelursIn Europe, Inspirational, Interview, literature, Media, Romania2 Comments

ligyaNumele jurnalistei si scriitoarei Ligya Diaconescu este sinonim cu dorinta de autodepasire. Cunoscuta realizatoare de emisiuni de televiziune, dar si promotoare a culturii si turismului din Romania, aceasta considera ca intotdeauna exista loc de mai bine si… mai mult. De aceea, daca ar fi sa poata schimba ceva in lumea noastra, Ligya Diaconescu ar schimba doar… conceptia oamenilor.Ligya Diaconescu s-a nascut pe 14 iulie 1960. Vorbind despre inceputuri, despre parintii ei, ea afirma ca deoarece Dumnezeu a harazit-o sa iubeasca frumosul , cultura , sa asculte cum creste iarba, sa simta mirosul romanesc al fanului proaspat cosit, i-a daruit tata valcean… Si pentru ca tot Dumnezeu a harazit-o de asemenea, sa auda muzica valului ce se sparge la poale de Ceahlau in Bistricioara si sa colinde potecile Duraului , i-a daruit mama, din judetul Neamt. De la amandoi, scriitoarea a invatat optimismul si a dobandit mentalitatea de invingator si puterea de a lupta pentru a-si realiza nazuintele. Ligya Diaconescu detine o licenta in finante-contabilitate, luata la Iasi si una in jurnalism, obtinuta la Bucuresti , cu specializare la BBC Londra. Este casatorita si are o fiica, Andrada-Victoria, care a terminat anul acesta, liceul. Continue reading “Dialog cu jurnalista si scriitoarea Ligya Diaconescu despre cum este sa fii proprietarul si directorul general al unei publicatii online cu peste 1.000.000.000 de vizitatori” →

Mai presus de mirajul scenei

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Culture, News, Youth1 Comment

ADINA-SASBy Roxana Curpas

Arnold Bennett, un renumit scriitor englez, comenta intr-unul din romanele sale „acea calitate misterioasa numita stil”. Stilul constituie modul în care spunem, facem sau exprimam ceva, stilul reprezinta însasi manifestarea persoanei noastre, a ceea ce ne defineste, a ceea ce suntem. Metaforic vorbind, stilul este vestmântul gândurilor pe care le avem, un dar, o mirodenie ce ne deosebeste de ceilalti, cu alte cuvinte, stilul conteaza si face de cele mai multe ori diferenta, mai ales atunci când vine vorba de celebritati.

O prezenta cu stil, dar si o celebritate este si românca Adina Sas-Simoniak, licentiata în actorie a Academiei de Teatru din Tg. Mures, în prezent unul din numele de marca ale Televiziunii Crestine Romane din Chicago, unde realizeaza emisiunea „Cuvinte pentru suflet”. Nascuta intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad, aceasta emigreaza împreuna cu sotul ei in Statele Unite în aprilie 1997, lasând în urma un debut la Televiziunea din Arad, dar si mirajul efemer al scenei.

Cu toate ca „scandura” i-a adus popularitate, iar dupa absolvirea facultatii in 1995, a trait într-un fel unic fiecare partitura interpretata, transpunându-se în pielea personajului si încercand o abordare noua, diferita de cea clasica, Adina întelege ca în arta resursele sunt nelimitate, iar granita dintre teatru, jurnalism si literatura se întrepatrunde, astfel ca un actor poate sa se simta inspirat sa încerce noi modalitati de exprimare. Propria structura sufleteasca îi permite acest lucru, iar începuturile ei în publicistica se produc în revista „Oastea Domnului”, dupa care Sas-Simoniak continua sa se afirme cu articole in ”Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Romanesc”, “Genesis”.

Are de asemenea, sansa sa editeze câtiva ani la rând, revista Televiziunii Crestine Romane – ”Crestinul in actiune”, iar in aprilie 2003, vede lumina tiparului prima editie din ”Orizont crestin”, probabil singura tiparitura ce reuseste sa îi uneasca pe crestinii de diferite confesiuni – ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti.

Distribuita în toata comunitatea româna din Chicago si împrejurimi, construita în jurul unor rubrici precum “Stiati ca…?”, “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. si finantându-se doar din reclame, revista publicata de Adina Sas-Simoniak îsi întrerupe aparitia cu putin timp în urma, în favoarea site-ului http://www.orizontcrestin.org/

De la jurnalism la literatura nu mai este decat un pas, iar talentul ei odata confirmat, urmeaza un alt moment crucial în cariera Adinei – anul 2002, când iese de sub tipar “Perpendiculara pe un colt de nemurire”, prima carte de versuri ce îi poarta semnatura. Pe lânga aceasta, Sas-Simoniak se mai ocupa de editarea a înca doua volume – “Semnul vietii” (o placheta cu stihurile pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) si “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

Ca orice iubitor de arta, Adina se hraneste la rândul sau, cu frumos si se delecteaza lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Si pentru ca o veche zicala spune ca pâna la urma, carti din carti se nasc, una dintre dorintele despre care aceasta vorbeste la timpul viitor este aceea de a publica, pe lânga romanul la care lucreaza în prezent, un tom de poezii si eseuri, întitulat “Clepsidra cu sentimente”.

Un om cu contururi clasice, în care simtamintele se masoara ireversibil, asemenea timpului, relevand inteligenta, sensibilitate si spirit, atribute prin excelenta feminine – aceasta este Adina Sas-Simoniak care, într-o încercare fireasca si elevata de a simti vremurile, oamenii si situatiile si de a da raspunsuri la unele din problemele importante ale vietii într-un stil practic de întrebuinatare a celebritatii, s-a apucat si de consiliere spirituala, reusind sa se ridice din nou, la înaltimea asteptarilor. Preocupata de faptul ca exista nenumarate femei singure, neîntelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu, Adina exploreaza si exploateaza si acest domeniu, încercând sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave” pe care le ajuta sa isi redobândeasca integritatea fizica si psihica. Ea însasi o mama si o sotie devotata pentru micuta Shanea, de doi anisori si pentru Simi, cel alaturi de care a pornit la drum în decembrie 1995, stie cât de important este sa reusesti sa “repari” si sa readuci echilibrul în viata celor care desi au dorit sa se bucure de sansa unei familii împlinite, nu le-a fost dat sa traiasca o asemenea fericire.

Daca ar fi sa formuleze într-o fraza stilul care o defineste, indiferent ca este vorba de televiziune, publicistica, literatura sau consiliere spirituala, Adina Sas-Simoniak, cândva eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu, ar spune astfel – inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile lui Dumnezeu. Fie ca apare pe sticla ori ca mânuieste condeiul sau ca încearca sa le sustina cu generozitate pe semenele ei si sa le convinga ca o pot lua de la capat, pentru ca o doare durerea lumii, aceasta o face în stilul ei optimist, motivat, atractiv. Un stil natural si plin de afectiune, ce a facut-o deja celebra.