Să nu fie prea târziu pentru tine

churchSă ne apropiem, ca să căpătăm îndurare!

Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har.

Evrei 4:16

  O doamnă era foarte grav bolnavă. În această stare nu dorea să meargă în pierzarea veşnică, dar nu dorea nici să primească mântuirea prin credinţa în Christos. La scurt timp a intervenit o ameliorare a bolii, dar şi în această stare nu a dorit să ştie nimic despre starea sufletească. Mai mult, doamna a devenit indiferentă faţă de pocăinţă. Continue reading “Să nu fie prea târziu pentru tine”

Seminar despre binecuvântare (2)

Binecuvântările prin Hristos

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.

Efeseni, 1.3

După acest enunț   ”Dumnezeu ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos“,   din versetul 3 ,  apostolul Pavel, autorul  Epistolei către Efeseni, identifică pe rând acea serie extraordinară a  binecuvântărilor lui Dumnezeu, pentru omenire și pe care le face prin Isus Hristos:.

LA PROHODUL BRADULUI

                                                        Adrian Botez

BRADUL

mamei mele, Adriana

pustiu – cu ochii-ncetosati de lacrimi
privesc la bradul înaltat din munte:
cui îi vei îndemna plecata frunte
sa se împlânte – iar – în ceruri?

rând dupa rând – iesi-vom nori din piatra:
tu vei ramâne-aratator spre stele!
…dar cine îsi mai face astazi vatra
focul dumnezeiesc carând pe schele?

vin vremi pitice – ne-aparam sub Cruce
n-avem urmasi împatimiti de jaruri:
cu noi – sub glie-un ev întreg se  duce…

…amurg grabit – nu tu-mi aduci amaruri:
ramâne însa – veghetor în munte
atât de singur – bradul cel din frunte…!
***

NUNTA

lina, lina
boare plina
îmi duci Neamul în lumina!

…trece mosul bradului
trec unchesul dorului
si-amiaza stejarului
prin soarele vadului:
nepotii din flori si-i cheama
la Nunta de dupa vama!

…cobor vâlvele din munti
de ne las’ pe toti carunti
întelepti cu stea pe frunti –
si la Nunta ne poftesc
cu Pocal Împaratesc!

…stimele izvoarelor
si cu Duhul Norilor
le-au soptit mioarelor…
…si se misca-ncet spre Nunta
turma dupa turma muta…

…iar deasupra tuturor
Calauz Vultùrilor
vine Mire de Sulfina
cu Coroana de Lumina!
…mâna-n mâna a plutire
musata ea preste fire
vine spre El cea Mireasa
dintre mii de stele-aleasa…!

…au ajuns altar de-amiaza:
Domnu-i binecuvânteaza!

…în genunchi si Neamul meu
se roaga lui Dumnezeu
pentru Soare, pentru Luna
pentru Duhul de sub Struna…
…si asa trecem si  noi
peste cale ori nevoi
si aflam – strat dupa strat
florile de matostat
fara ceas – fara pacat…
***

LA PROHODUL BRADULUI

la prohodul bradului
vine maica cerului:
plânge cânta si descânta
de dor si inima frânta

au plecat pe struni de vânt
frati de cetini – rând pe rând
în urma-le lunecând
ceata unui pribeag gând
si o rana de cuvânt

…lumânarile de roua
frâng lumile drept în doua
***

TAINA FARA DE PACAT

ca am iubit – e-o taina fara de pacat:
nici îngeri n-am trezit în aiurare!
au fost o boala si cutremurare
si cruci de pasari – mii – am împacat

doar doi apostoli m-au ghicit a vrere
pe drumul de mâhnire spre Emaus:
s-au bucurat ca de o revedere
si mi-au zâmbit spre-apropiat repaus…

ce-a fost o taina – va muri în taina
o floare lunecând petale-n vis:
lumina verii n-o ascunzi sub haina

eu – totusi – îmi ascund taina sub scris…
…acolo-i timpul când Hristos cu mine
întrezarit-am gòlgotele crine…
***

ORBI CU DARURI DE TAMÂIE

orbi cu daruri de tamâie
pipaie ca sa ramâie
în altarul cerului
în mireasma lerului

nu va stiu decât din vis
v-am întruchipat în scris
doar cu voi am vorovit
despre nori – despre-amurgit…

…au ramas cu mine-n somn
al uitarii-Naltul Domn
radacinile de ape
lacrimi mari de nopti harape…

…ar fi vrut sa mai ramâie
orbi cu daruri de tamâie –
dar soptesc florile-ndemn
sa mergem spre Bethlehem…
***

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

Mâna care scrie

 

de Jianu liviu-Florian


 

 

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

 

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –


Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta  –

 

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –


Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –


Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

 

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

 

Adevarul insa, n-ai cum  sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

 

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E  pustiu in flacari, când catai o oaza –

 

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

 

 

3 iunie 2011