EPOCA DIHONIEI

On July 13, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Alexandru STANCIULESCU-BÂRDA

O traim de ani buni. Tot asteptam sa se termine, dar cred ca mai e mult pâna la acel moment. Multi dintre noi nici nu mai îndraznesc sa nutreasca o asemenea speranta! Se face simtita în toate partile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informatii. Toti sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt si celorlalti, toti împotriva fiecaruia. Parca dracul a intrat cu furca si vântura lumea dupa cum îi place!

[pullquote] Fericit este cel ce-si poate pastra nepatimirea, adica pacea interioara si credinta în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-si pune speranta în Dumnezeu si nu se clatina în aceste vremuri de încercare si de calire! Toate sunt cu stirea si cu voia Lui, spre a noastra pedeapsa, încercare, sau întarire.

Alexandru STANCIULESCU-BÂRDA

[/pullquote]

Popoarele se revolta împotriva conducatorilor si guvernelor, tarile se lupta între ele în plan militar, economic, politic. Goana dupa spatii si zone bogate si de influenta, dupa resurse naturale, dupa putere si suprematie, dupa libertate si independenta, dupa nu stiu ce si nu stiu cum, face ca lume sa fie mereu tulburata, mereu tensionata, mereu marcata de conflicte, de conflagratii, razboaie, de uneltiri subterane de idealuri straine de ceea se numeste pace si buna convietuire.

În multe tari sunt conflicte vadite între clase si straturi sociale, între bogati si saraci, între cei puternici si cei slabi, între exploatatori si exploatati. Nemultumirile sunt prezente pâna în cele mai îndepartate colturi ale lumii. Unde nu te-ai astepta auzi ca a izbucnit o revolutie, o revolta, greve, manifestari si lupte de strada, s-au produs omoruri, distrugeri de bunuri materiale si spirituale. Mai bine de un deceniu au durat revolutiile europene, care au marcat sfârsitul sistemului comunist. Credeam ca va urma pacea. Iata ca lumea musulmana este bulversata mai puternic ca oricând de revolte si rasturnari de situatii imprevizibile. Pâna si Grecia, leaganul culturii si civilizatiei europene devine teatrul unor lupte interne, fiindca nu-si mai poate hranii propii ei locuitori! În tara asistam de mai bine de douazeci de ani la conflicte, care nu se mai termina. Revolutie, mineriade, greve, manifestatii, mitinguri, amenintari directe si în presa fac ca sa te simti, ca om si cetatean, calare pe un butoi de pulbere. Parca nimic nu mai este sigur. Partide se ridica vertiginos în aplauzele multimilor, pentru a se prabusi dupa numai câtiva ani sub huiduielile acelorasi multimi; oameni de buna credinta, capabili, modesti, hotarâti de a pune umarul la bunul mers al tarii, dupa numai câteva luni de la momentul lansarii în politica devin de nerecunoscut. Aflam ca sunt hoti, corupti, banditi, mincinosi, criminali, tradatori, ce mai, sub orice critica.

Batjocora a devenit un mod de a fi al românilor. Nu mai avem modele, pentru ca toti si toate sunt împroscate cu noroi. Tineri, batrâni, bogati, saraci, învatati sau prosti, nu conteaza, sunt ridicati mai sus, ca sa poata fi loviti mai bine. Nu stiu un singur om din clasa noastra politica, pe care sa nu-l fi denigrat presa, opinia publica. Ne ducem la vot si credem ca alegem floarea natiunii, pe cei ce sunt mai buni si mai capabili ca sa ne conduca. De îndata ce se dau rezultatele alegerilor, începe denigrarea: toti cei alesi sunt cât nu se poate mai rai, mai decazuti moral, mai corupti, mai fara scrupule. Cei ce nu au fost alesi ar fi fost idealul natiunii. Trec patru ani si ti se creaza o stare de lehamite, aflând de câte matrapazlâcuri sunt în stare cei de la putere si abia astepti sa-i alegi pe ceilalti, ca sa pui tara pe drumul cel bun. Îi alegi pe aceia si piesa o ia de la început. Abia atunci afli care le este adevarata fata a celor proaspat ajunsi la cârma si ce oameni cumsecade am dat jos!

De mai bine de douazeci de ani nu a scapat o singura institutie a statului nebatjocorita. Parca este o campanie dirijata din umbra în acest sens. Nu e vorba de o firma de salubrizare oarecare, ci e vorba de institutii fundamentale ale statului, care formeaza coloana vertebrala a acestuia, precum Armata, Biserica, Justitia, Parlamentul, Guvernul cu aproape toate ministerele lui, Presedintia, Politia, Învatamântul, Sanatatea, fiscul, serviciile secrete, vama, sindicatele, bancile etc. Toate acestea formeaza osatura, scheletul unui stat, fara de care statul nu poate functiona. Nu auzim decât de certuri ca la usa cortului, nu se termina un scandal si încep altele. Dusmani si dusmanii peste tot. Generatiile sunt învrajbite între ele, clasele sociale vor sa se sfâsie reciproc, politicienii se înjura între ei ca birjarii, disponibilizarile au ajuns la ordinea zilei, afaceri murdare îngrozitoare ies la lumina tot mai des, coruptia si coruptii au devenit un fel de ,,bogatie” nationala. Resursele naturale aflam ca ne-au fost vândute pe nimic, datoriile tarii si ale noastre cresc fabulos de la o zi la alta, scaietii si sulfina domina câmpurile, care altadata erau grânarul Europei… Tineretul ne pleaca peste mari si tari, natalitatea scade alarmant, mortalitatea creste înfiorator, batrânii sunt tot mai singuri, tot mai tristi si tot mai nevoiasi! Nepotismul, favoritismul, mita si altele asemenea fac ca în fruntea institutiilor sa ajunga oameni nepotriviti, cel mai adesea incapabili, care au câteva idealuri clare: sa-si umpla buzunarele, sa-si consolideze pozitia si sa-i îndeparteze/compromita cât mai mult pe cei mai capabili decât ei.

Într-o asemenea situatie, ca cetatean marunt, ca opinca a tarii, te întrebi: pâna când? La urma – urmei, fiind spectator si în acelasi timp actor al acestei vremi de dihonie, simti ca trece viata pe lânga tine si n-ai avut posibilitatea sa gusti din frumusetile si din bunatatile ei. Simti ca pacea interioara, echilibrul, stabilitatea, siguranta zilei de azi si a zilei de mâine îti sunt amenintate. Credinta însasi este de multe ori clatinata. Parca cineva intra cu cizmele pline de balegar în camara sufletului tau, pe care ai vrea-o curata, linistita. De ce?

Fericit este cel ce-si poate pastra nepatimirea, adica pacea interioara si credinta în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-si pune speranta în Dumnezeu si nu se clatina în aceste vremuri de încercare si de calire! Toate sunt cu stirea si cu voia Lui, spre a noastra pedeapsa, încercare, sau întarire.

………………………………………………………………………………………………..

Nota redactiei– Dex roman pentru Dihonie: animozitate, cearta, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discutie, disensiune, disputa, divergenta, dusmanie, gâlceava, învrajbire, litigiu, neîntelegere, ostilitate, pornire, ura, vrajba, vrajmasie, zâzanie

ROMÂNIA MEA: „PURGATORIU SI PARADIS, PLAMADA DE TARÂNA SI VESNICIE…”

On July 12, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Tatiana STEFAN Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

[pullquote] „România este cea mai frumoasa tara, pentru ca e a mea, glia mea de dor, la care doar gândind în suflet ma-nfior…”

Tatiana STEFAN[/pullquote]

Îmi iubesc patria si o port mereu în inima.

S-a implantat adânc în suflet de când întâia data am vazut lumina mângâietoare, când am respirat lacom prima gura de aer miraculous si datator de viata. O port în inima ca pe o floare ce o îngrijesc; în culorile sfinte de tricolor, ca sa nu uit ca traiesc „ACASA” cu ai mei. Ce n-are frumos tara mea: România?

Mi-i tara

Ca un cuib de ciocârlie,

Undeva lânga o apa,

Undeva în câmpie.

Undeva într-o doina,

Undeva într-un vis,

Undeva printre holde

Ca pe palma întins.

Undeva în Europa…

Tara straveche de plugari,

Radacina a pamântului,

Pom din pomi seculari.

Undeva, unde cerul

Curge-n vii si livezi,

Unde-si deapana basmul

Capra cea cu trei iezi.

Unde vine din lupte

Si acum Fat–Frumos,

Undeva, unde-i vrednic

Al stramosilor os.

Undeva la rascruce

Si sub cerul deschis,

Undeva într-o doina

Tara mea s-a întins.

Natura vie e minunea cea mai miraculoasa din spatiul nostru. Nu exista un tablou mai frumos decât lanul înverzit ce se leagana în bataia vântului jucaus si neastâmparat, decât freamatul tainic al cetatilor verzi – padurile, decât o livada în floare ce-ti moleseste sufletul prin maretia mirosurilor patrunzatoare, zumzetul melodios al harnicelor albinute si grandoarea vesmântului floral. Pamântul României mele captiveaza cu mirosurile enigmatice si originale, prin culorile mirifice si neobisnuite ale vesmintelor vegetatiei. Minunea aceasta extraordinar de magnifica si irepetabila cladeste temeinic spiritul unui popor înzestrat cu calitati deosebite: omenia, bunatatea asemeni pâinii calde scoase din cuptor, miros de busuioc verde, sinceritatea si una din cele mai reprezentative fiind –ospitalitatea, marca care deosebeste poporul nostru de celelalte „piese” ale mozaicului numit „LUME”.

Pline de clorofila sunt dealurile înalte, frumoase padurile si dumbravile tale, viile spânzurate pe coastele dealurilor batrâne, limpede si senin e cerul nemarginit. Puternicii munti se înalta trufasi în tacerea de piatra adânca, râurile ce-si îngâna melodios dulcea existenta, ele ca brâie pestrite ocolesc câmpurile nesfârsite. Noptile deosebit de speciale prin abundenta farmecelor pe care le descopera încânta auzul si cele mai adânci simtaminte încoltesc în inima mai vii ca oricând; ziua dezvaluind ochilor cele mai atragatoare tablouri, realizate cu o desavârsita iscusinta de mama–natura.

Teritoriul României, desi are o suprafata destul de mica comparativ cu a altor state, spre exemplu Federatia Rusa, se caracterizeaza prin elemente de paradis: o diversitate impresionanta de peisaje unice, cu monumente ale naturii deosebit de frumoase si originale de valoare europeana si mondiala. Împaratia verde de Zeita Frumusetii ne îndeamna sa credem vorbei întelepte:„ Mai bine sa vezi acest pamânt o data, decât sa auzi despre el de o suta de ori”. De aceea de multe ori tara noastra este numita: „muzeu sub cerul liber”. România mea este tara la rascruce de vânturi, spre soare-rasare dincolo de imensul ocean.

Pamântul strabun – codrii milenari‚ fântânile cu apa dulce potolind setea aprinsa a calatorului; holdele nemarginite de grâu galblen si copt încarcat de povara bunatatii noastre, îngâna o doina în mângâierea vântului nelinistit, asta-i una din comorile, aurul nostru, râurile cu apa limpede si înceata ca vorba moldoveanului, brazdeaza fata dogorita de arsita valorilor a batrânei patrii; gorunii ce strajuiesc vitejeste cu un adânc devotament la marginea periilor dese — padurile, lacurile – ochi albastrii ai tarii si helesteiele cu mult peste valoros si gustos, fiind unul din cele mai apreciate produse din gastronomia fara egal al locurilor, movilele si dealurile au nume semnificative alese cu multa pricepere si dibacie de strabuni, vaile si luncile manoase îngrasate de untura pamântului — humusul, florile de câmp gingase în culori de curcubeu si ametitor de parfumate, strabat cele mai adânci strafunduri ale sufletului uman, nesemanate de nimeni, doar iubite de toti, podgoriile renumite cu soiuri alese, memorabilile prisaci cu stupurile si roiurile de albine înzestrate cu darul de a munci cu un neistovit avânt, calitate care a preluat-o cu mult succes poporul român.

Natura este cea mai indispensabila, valoroasa si grandioasa comoara prin care omul a fost desavârsit de Dumnezeu. Iubita patrie – România, este asemeni unui imens palat ce cuprinde minunate taine stropite cu vraja magiei în necuprinsul infinit al farmecului, sfâsietor de suflete flamânde de noutatea si gradul de intrigare al aventurii în lumea frumosului reunite cu puritatea, candoarea clipelor de neuitat, a extazului la nivel maxim. Tot ceea ce ne înconjoara ascunde în sine o simbioza dintre mistic si euforie, rafinament si inocenta, originalitate si dorinta de a explora. Aceste locuri plamadite din roci originale sunt în stare sa trezeasca o alta latura a calatorului, cea de a afla istoria locala si de a se delecta cu subtilitatea împrejurimilor uluitor de încântatoare.

România mea este o gradina imensa îngrijita si pastrata frumos prin munca covârsitoare a milioanelor de frati si surori ale mele. O tara se mândreste cu poporul ei. Unul deosebit, care stie sa munceasca cu mult sârg si ardoare, dar sa învârteasca si horele. Înca din primele timpuri ale existentei sale, poporul român a dat la iveala un întreg tezaur artistic în care îsi exprima în forme vii si originale, bucuria de a trai si setea de libertate.

Limba noastra fiind numai cântec, face ca verbul sa strabata spatiile eterului pur, transfigurându-se în eterna doina a dorurilor unei natiuni. Doina întruchipeaza icoana de aur a graiului matern, picatura de argint în auz, înfiorare de tremur, salba de margaritare, cântare a cântarilor. Cuvântul de diamant al limbii române se rasfrânge în nesfârsitele-i oglinzi a acelui suflet al divinitatii. Tara dispune de biblioteci mari, cu un numar impresionant de carti cu literatura autohtona, cât si universala, ele mai sunt numite de locuitori, cititori fideli „farmacia sufletului”. Cel mai magulitor refugiu este lectura, caci românul se naste poet — asemeni luceafarului vesnic luminând cu raze de creatie: Eminescu!

Cultura neamului meu este una vasta si cu origini stravechi. Impresioneaza prin originalitate, vechime si ingeniozitate. Anume cultura este elementul care face sa se deosebeasca tarile si popoarele între ele. Totodata constituie si factorul forte care atrage un numar cât mai mare de turisti. România la acest capitol are cu ce se mândri. Urme ale vechii civilizatii sunt îmbinate armonios cu elemente de modern, stimulând atentia printr-o combinatie extrem de reusita. Orasele atrag multimile ca un magnet prin elemente la prima vedere simple, dar atât de necesare: gastronomie, ireprosabila, constructii ce stârnesc interesul, bunavointa si ospitalitatea oamenilor, caldura sufleteasca pe care o emana.„La sat s-a nascut vesnicia” spunea marele Alecsandri eu însa spun:

„Si ploaia parca-i alta

Prin vie si livada,

Si peste casa noastra

Cu-n geam deschis la strada!”

Aceasta atmosfera e una din basmele lui Creanga, strapungând inima cu acul sensibilitatii în cele mai nebanuite locuri. Totul e atât de spectaculos, încât nu poate fi redat în întregime cu ajutorul nici uneia dintre arte. Fiecare secunda traita în asa ambianta se înscrie în memorie ca cele mai frumoase si pline de splendoarea amintirii, senzatii de nedescris. Portul national, cântece care ating cele mai susceptibile corzi ale personalitatii, jocuri care emana în jurul lor buna-dispozitie si veselie, imaginile sunt de-a dreptul coplesitoare.

Bisericile si manastirile sunt capodopere ale unor oameni extraordinar de iscusiti. Ele sunt o marturie istorica, dar si actuala a talentului pe care îl poseda oamenii din aceasta tara. Credinta în cel de sus ne face sa fim asa cum suntem: buni, cinstiti, primitori, cu sufletele deschise si dornici de a lua tot ce e bun si curat în inimele noastre de la cei din preajma. Bunatatea este o stea ce rasare în sufletele proprii înca de la nastere, raspâdeste în jurul nostru o aura pozitiva, transmisibila de la om la om. Dupa ce ai fost pe acest plai natal, vocea lui te striga sa vii ca sa-l revezi…

România este una din cele mai pretioase „perle” ale Europei pentru ca e A MEA, a neamului nostru. Arsenalul imens de valori, traditii captivante; imagini si privelisti cutremurator de candid; oameni speciali — cu sufletele încacate de generozitate; frunzele de dor, îngâna de sute de ani doina ce îti cheama vocea interna la purificare; orientare spre valori ale neamului omenesc; gastronomie de o raritate exceptionala. Cultura seculara îsi pastreaza vitalitatea necesara; limba dulce, mult aduce, si factorul cel din urma, dar cel mai important –„NATURA”. Este una deosebita, transformând aceste locuri special într-un “Picior de plai… O gura de rai”…Este nu numai frumoasa, dar si bogata Patria mea…Toate, toate sunt ale tale Românie!Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii, de ne-a dat o tara plina de gratie, care sa fie unicul loc de pe lume unde sufletul si trupul sa se simta Acasa.

România visurilor mele esti locul unde muntii îsi înalta Templu de tacere, vaile rasuna armonios în murmurul stropilor gingasi de ploaie si râurile domolite duc sperantele românului în lumea larga în neant. În zbuciumul continuu al Marii Negre unde s-au varsat lacrimile strabunilor mei ce au trait pe plaiurile Mioritei, asa sadindu-mi în suflet admirabila samânta a sentimentelor de dragoste pentru România…

BACUL NU MAI E PENTRU… PLUTASI !

On July 11, 2011 By nelursIn ArticolLeave a comment

Viorel VINTILA

Nu mai poti sa butonezi telecomanda, în zilele de azi, fara sa te izbesti de tragi-comedia bacului de anul acesta. Rezultatele au fost cele mai slabe de când s-a inventat bacul, mai mult de 60% au dat-o în bara si nu îsi vor putea pune în rama diploma de bac… cel putin pâna la toamna. Saracii „picati” au tunat si fulgerat ca au fost stresati de camerele de luat vederi, care le-au luat mintile si au fost atât de timorati, încât multi au ramas muti si penita le-a înghetat pe hârtie. O banala camera de supraveghere a facut dreptate. Multi dintre „picati” au zis:„Pai, am crezut ca se poate copia si nu am mai învatat”. Ei, uite ca de data asta nu s-a mai putut frauda bacul. Acum daca înveti, treci bacul, daca nu înveti, plângi în barba si îi ceri demisia lui Funeriu cu sloganul „M…, Funeriu”!

Nici Funeriu asta nu e un discipol de-al lui George Pruteanu, din moment ce crede ca substantivul „coleg” este de genul neutru si ne spune ca elevii încep „clasa întâia” dar, macar ca manager a venit cu un sistem anti-fraudare (camerele de supraveghere) care s-a dovedit eficient si care a demonstrat ca avem o generatie care pune botul mai degraba la etnobotanice, decât sa puna mâna pe carte.

Nu zic ca avem o generatie tânara de prostovani (desi avem destui), dar multora putin le pasa de scoala. Caci doar au multe „exemple” de urmat. Sunt multi semidocti care au reusit în viata sa adune un ban gramada si fara a avea o educatie pe masura. „Ai carte, ai parte” e deja depasit” – „Ai tupeu, ai parte” sau „Ai pile, ai parte” ar fi mai potrivit. De ce tot cautam atâtea explicatii, solutii sau tapi ispasitori? De ce dam vina pe profi slabi pregatiti sau dezinteresati?

Mai bine sa fim realisti, sa judecam la rece si sa ne dam jos ochelarii de cal. Astfel vom putea vedea ca multi elevi din generatia de azi (mai mult de jumatate) sunt total dezinteresati de scoala si trateaza bacul ca pe un un mizilic care cred li se cuvine. Cei care au crezut pâna deunazi ca bacul era „o ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri” s-au înselat amarnic. Ei au crezut ca acest bac îi va duce din liceu catre facultate (prin frauda) fara se se scufunde si fara sa se înece la mal.

Pai, mai copii, bacul nu mai e doar o pluta pentru „plutasi” doritori de diploma de bac. Bacul ar trebui sa fie un mijloc „elevat” de transport în viata, la care au acces cei silitori si cu neuroni capabli, în timp ce celor cu fite în cap, celor care trateaza scoala ca pe un club sau la… fara frecventa, le ramâne ca mijoc de locomotie prin viata – pluta!

Viorel VINTILA

http://www.brasovultau.ro

San Francisco – Brasov

6 iulie 2011

Cazul Cristinei Verona

On July 9, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

CRIZA DE SEMNIFICATIE

Politia a descoperit in 5 IULIE 2011 intr-o casa din Cartierul Primaverii din BUCURESTI, decesul a doua femei, Cristina Verona de 44 ani, impreuna cu mama sa. Exista supozitia ca tânara si-a sufocat mecanic mama, probabil cu o perna, iar ea s-a spânzurat de caloriferul din baie.

Cristina Verona vorbea fluent engleza, franceza, sârba, italiana si slovena. A lucrat pentru agentia Associated Press (1990-1993), a fost redactor-sef la publicatiile „The Reader’s Digest” si „Sale e Pepe”.

[pullquote] Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu. [/pullquote]

In vechiul regim eram asaltati de limbajul de lemn. Toate lucrurile materiale si spirituale, mici sau mari ale societatii comuniste, se aflau inregimentate in tiparul materialismului dialectic din care cu greu evada cineva.

Lichelismul i-a prins pe multi care aveau râvna pentru societatea comunista si stereotipul limbajului de lemn care faurea societatea socialista si istoria insasi.

Sa dau un exemplu din acele vremuri pe care le-as dori apuse, de care multi isi vor aminti cu nostalgie.

Nu se stie cum a pornit totul. De multe ori râvna unora, plina de zel, savârsea ceea ce nici macar prin cap nu-i trecea mult iubitului conducator, Nicolae Ceausescu.

Deci, din vorba in vorba a ajuns peste tot, cica o hotarâre a tovarasilor de sus, cum ca restaurantele sa nu mai aiba perdele la ferestre! Sa se vada de afara ce este inauntru!

In zilele obisnuite si la nuntile oamenilor de rând se vedea totul de afara inauntru si invers, deoarece perdelele erau date jos. Insa, atunci când era o nunta sau o intâlnire a activistilor de partid, perdelele erau puse la locul lor! Asa cum e si acum, legile sunt pentru cei multi, nu si pentru privilegiatii tarii.

Oamenilor de rând nu le erau ingaduite multe. Cei din vârf aveau un alt statut, aveau multe avantaje de tot felul. Aveau cantinile lor, si chiar magazinele lor alimentare, in incinta primariilor sau sediului PCR-local, la preturi joase, cu produse alimentare de calitate si indestulatoare, insa lipsindu-le acut celor multi, taranilor si muncitorilor si intelectualilor, care nu gaseau necesarul nici pe cartela.

Lichelele au facut si atunci, cum si azi fac la fel,pline de zel, indepinind planul diabolic de asuprire. Executantii fideli, beneficiaza pentru o vreme de mari privilegii si se infrupta fara nerusinare din saracaciosul PIB-ului strâns de putinele „albine”, remunerate in batjocura, profitand acum de avantaje si drepturi ilegale si imorale, privileagiatii.

Societatea româneasca ofera sanse foarte bune si lesne de urmat, unora, pentru imbogatire si urcarea pe scara sociala, pe din dos si peste noapte…

Adesea, atunci când aceste lucruri dobândite pe nedrept si cu mare usurinta se prabusesc, se prabusesc si ei insisi cu totul.

[pullquote]

„Tot mai departe sovai pe drum –

si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa

o gura învinsa,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna sa taca,

sa taca.” – IN MAREA TRECERE, Lucian Blaga-1924

[/pullquote]

Din marturiile celor care au cunoscut-o bine pe Cristina Verona, reiese ca aceasta era o jurnalista foarte competenta si eficienta, cunoscatoarea a 6 limbi straine. Putea sa recite la orice ora opera lui Shakespeare in limba engleza!

A progresat mult si repede pe scara sociala, casatorindu-se cu fiul unui mare arhitect. Se plimba in masini de lux, avea o casa in Primaverii. Usile vietii mondene le avea deschise, ducea o viata oarecum usoara si prospera.

Dar, treptat, dupa o ascensiune rapida si fulminanta, a venit criza in viata ei: divortul nu a intarziat mult sa apara (nu avusese copii), starea materiala coboara si ea, pâna acolo ca a ramas fara serviciu de prin 2008. Prietenii ei, putini la numar, se pare ca i-a avut pe linie profesionala, ori, din 2008, ramasa fara serviciu, se pare ca ramasese si cam singura, doar cu mama ei, izolata de societate si lume, unde-si desfasurase munca in anii prosperi.

Ajunge sa priveasca spre cei carora viata le mergea bine. Cauta o slujba conform CV-ului ei, impresionant, dar nu primeste de lucru, nu doar ca e criza, dar angajatorii vor oameni competenti, platiti cât mai putin. Iar ea avea un statut inalt.

Ca si cum necazul ei nu era deja insuportabil, se aude ca in acele zile Cristina traia si o mare deceptie sentimentala provocata de fostul ei iubit, turcul Bora Bahadir Cokyapici, patronul restaurantului Osho, situat pe strada unde locuia si ea. Turcul cica ar fi gonit-o brutal din restaurantul lui, iar Cristina ar fi incercat in mai multe rânduri sa-si induplece amorezul plictisit, insa acesta nu mai voia sa auda de ea! Mai mult, individul ar fi dat-o afara din local de fata cu mai multe persoane si chiar ar fi strigat la ea sa nu se mai intoarca. Umilita peste puterile ei, Cristina decide sa schimbe ceva, sa-si modifice coafura. Insa, la coafor a facut un atac de panica sub casca care-i usca parul si a intrat in depresie. A sunat-o pe mama ei, care locuia intr-un apartament din Drumul Taberei, si a chemat-o in ajutor. Mama ei- Elena Parvulescu, inainte sa plece i-a povestit despre incidentul de la coafor vecinei sale….

Intr-un final, Cristina Verona a ajuns sa-si inchipuie ca i s-a furat identitatea.

De ani buni, pe facebook vine amagirea multora. La inceput toti isi doresc socializarea si afirmarea personala, ca sa nu zic o terfelire publica. Pentru ca apoi sa apara dezgustul, un straniu gol sufletesc si apasator care zdruncina sufletele sensibile. Nici ea nu-si mai poate reveni, nu poate sterge acele pagini citite si recitite de catre oricine. Identitatea-i fusese furata. Intra tot mai mult in panica.

Ea insasi si-a blocat toate iesirile din depresia care a inceput sa puna stapanire pe intreaga-i fiinta. Nici nu mai prea avea acces la socializare, in mass-media sau afirmarea spirituala. Dimpotriva. Perspectiva prosperitatii materiale era si ea in declin. Orizontu-i devine tot mai sumbru, pana se intuneca de tot. Se blocheaza fizic si mental. Usile apartamentului din Primaverii sunt incuiate, dupa cum si Cerul pare inchis de tot pentru ea…

Aparatele de radio si TV sunt demult oprite. Nu se aude decât glasul stins-dojenitor al mamei. E insa prea mult pentru chinul ei tot mai insingurat …

… si inchide cu mâna ei gingasa– acum insa inclestata cu brutalitate si ura a tot ce e viata –, gura care i-a surâs si a invatat-o si a indrumat-o sa urce treptele afirmarii…

…inchide gura care a sarutat-o si a mângâiat-o in toti acesti ani …

„… închide cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna sa taca, sa taca.”

[pullquote] Psalmul 23 – “Domnul este Pastorul meu”

„Domnul este pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna; îmi învioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mângâie. Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, si paharul meu este plin de da peste el. Da, fericirea si îndurarea ma vor însoti în toate zilele vietii mele, si voi locui în Casa Domnului pâna la sfârsitul zilelor mele.”

[/pullquote]

Ca o ironie a sortii – pentru cei care nu imbratiseaza adevarata viata, ISUS HRISTOS –, Cristina Verona isi frânge scurta-i viata la 44 de ani, fiind atrasa-respinsa si amagita, de-o iubire si-o filosofie care nu-i aduc decât un deznodamânt fulgerator. Si tragic.

(Filosofia Osho a amagit si perturbat drumul fericirii multor tineri din România, care au ajuns de s-au adapat la acest izvor otravit si atât de perfid.)

Doamne, fii Tu invatatorul si prietenul meu!

Ajuta-ma sa ma incred pe deplin in Tine, sa Te aud si sa-Ti recunosc glasul!

SA VA FIE RUSINE, DOAMNELOR SI DOMNILOR!

On July 7, 2011 By nelursIn EssaysLeave a comment

George PETROVAI

1. Agonia României

Ca România este stoarsa de vlaga de sta gata-gata sa-si dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndata dupa instaurarea regimului bolsevic (fatidicul an 1945) si –dupa cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeasi neîntrerupta linie ascendenta în toti anii care s-au scurs de la Decembriada pâna în clipa de fata, încât foarte multi dintre români înclina sa creada ca o amarnica fatalitate striveste destinul bietei noastre tarisoare.

Dar stiintificii (politicieni, istorici, economisti) n-au admis sa înghita gogosi gen fatalitate si predestinare. Asa ca si-au suflecat mânecile, s-au pus pe treaba si la tanc ne-au oferit explicatii îndestulatoare în legatura cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corabiei românesti, dimpreuna cu uriasa ei încarcatura de suferinte umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului si trufiei învingatorilor dupa cea de-a doua conflagratie mondiala.

Fireste, acestia erau stiintificii de dincolo de cortina de fier a Europei si a lumii, adica taman acei democrati plini ochi de responsabilitati si neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane si milioane de destine individuale, caci la vremea respectiva (îndata dupa razboi) si câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimati în temnite si lagare de munca) fusese luat la noi si în tot blocul comunist de masa amorfa a politrucilor si activistilor, istoricii ori fusesera convertiti (reeducati), ori înlaturati de turma marxist-leninistilor, acestia din urma fiind intens preocupati sa rescrie istoriile nationale conform pretioaselor si indiscutabilelor indicatii primite de la atotstiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economistii, cu totii îndoctrinati si doar putini dintre ei rasplatiti pentru slugarnicie, consimteau sa se transforme în niste anexe ale nomenclaturistilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrata a economicului!

Cum putea sa mearga bine tara când românii nu mai erau stapâni la ei acasa, la început prin politrucii naimiti de Moscova si prin nesatulele capuse numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totala independenta politica si economica, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit si timorat –, printr-un proces de-o incredibila slugarnicie si depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispozitia viselor faraonice ale lui Ceausescu?!…

2. Lichelismul postdecembrist

Si a venit revolta din Decembrie ’89, si odata cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloantelor si tancurilor – au renascut sperantele românilor. În ce ma priveste, marturisesc ca m-am bucurat din toata inima de caderea acelui regim respingator. Aveam si de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai ca am scris la radio „Europa libera”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat si metaforic) de nelibertatea din România.

Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptata de Securitate (poate ca însusi mesagerul o fi predat-o!), si apoi – dupa ce au dibuit ca eu sunt faptasul – sa te tii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineata pâna la 3 dupa-masa), înjuraturi, amenintari si declaratii. Ma rog, tot tacâmul utilizat de sinistrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul sa le pice în gheare.

În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit sa stau pe un taburet asezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, sa ma adresez zbirului cu „cetatene anchetator”, sa rezist la avalansa amenintarilor extrase fie din H.C.M. (Hotarârile Consiliului de Ministri), fie din capatânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat si cioturos semana grozov de bine cu un buldog înfuriat) si sa ma obisnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „tradator” si „contrarevolutionar”.

Dupa ce am recunoscut ca scrisoarea a fost alcatuita de mine (ce altceva puteam sa fac dupa ce zbirul sef mi-a trântit-o în fata?) si dupa ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus sa detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparenta de la noi), securistii tineau mortis sa afle de la mine daca fac parte dintr-o organizatie contrarevolutionara. Se pare ca în anumite locuri din tara (posibil chiar din judet) tot cam atunci s-au depistat niste focare de protest.

Dar eu m-am tinut tare pe pozitie nu fiindca nu-mi era teama de ei si de amenintarile lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat ca pentru fapta mea vor fi zburati din facultate fratii mei mai mari (unul era student la Chimie industrala, celalalt la Electrotehnica), ci pentru ca realmente am actionat de unul singur.

Posibil ca tocmai fermitatea si statornicia mea în raspunsuri, indiferent de iuteala ori de subtilitatea întrebarilor puse, sa-i fi convins cât de cât pe securisti de nevinovatia mea la acest capitol, asa încât ei au lasat-o nitel mai moale cu apartenenta mea la vreo organizatie. Dar asta nu înseamna ca n-am fost pedepsit. Si cu siguranta ca pedeapsa ar fi fost mult mai aspra daca nu eram un elev foarte bun la învatatura. Asa, gratie interventiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sanctiune relativ usoara: nota la purtare scazuta si o sedinta publica în sala festiva a liceului, sedinta în care eu mi-am recunoscut greseala si am fost bestelit fara mila de unii dintre invitati, dupa care Securitatea mi-a permis sa intru în examenul de bacalaureat si la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-as fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistica), ci de preferinta la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iasi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact pâna la caderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul asta? Pai eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmatiei si, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timisoara, ascultam cu nesat stirile transmise de radio „Europa libera”. Deodata usa a fost aruncata pâna în celalalt perete si un securist a strigat la mine: „Înca nu te-ai învatat minte?” La care eu am raspuns: „Pai ce mai vreti de la mine? Nu vedeti ca totul se prabuseste?” A plecat înjurând si de-abia la o luna dupa caderea lui Ceausescu ne-am întâlnit pe strada, iar el – era împreuna cu un alt securist – s-a apropiat de mine si mi-a spus sa nu le port pica pentru cele dinainte, întrucât ei nu si-au facut decât datoria. Mi-a fost sila sa lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuza sa înteleaga ca s-au facut vinovati tocmai prin faptul ca si-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

În perspectiva a ce vreau sa scriu în continuare este cât se poate de nimerit sa adaug ca, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de doua ori la fosta Militie, unde mi s-au pus întrebari si am dat declaratii în legatura cu lipsa mea de respect vizavi de partid si de cuceririle sale revolutionare…

Ei bine, am crezut ca dupa evenimentele din Decembrie ’89, România s-a schimbat nu doar la fata, multumita stratului de fard cu care o dichisesc alesii, ci si în continut. Ca adica traim cu adevarat într-un stat angajat curajos si ireversibil pe calea libertatii, democratiei si prosperitatii.

De aceea, mi-a parut grozav de bine când Traian Basescu a condamnat comunismul, amagindu-ma ca nu va trece mult si vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenta, dar am cam cazut pe gânduri când l-am auzit pe presedinte repetând ca Legile sunt facute de hoti pentru hoti, o afirmatie de senzatie în rândul natiunii, dar care – dupa cum lesne ne putem da seama – n-are darul sa-i excepteze nici macar pe adeptii politicii sale, atâta timp cât formatiunile politice din actualul arc guvernamental detin majoritatea în parlament, prin urmare propun si adopta legi care, dupa parerea hazosului nostru presedinte, nu fac decât sa legalizeze hotia. Te întrebi atunci de ce Traian Basescu mai promulga legile si de ce în cel de-al doilea mandat al sau nu s-au facut capturi spectaculoase de hoti cu staif si – mai ales – de averi dobândite pe cai necinstite.

Pai – zic eu – n-o face pentru ca, indiferent de angajamentele luate în campania electorala, acuma dupa ce s-a vazut cu sacii în caruta puterii, n-are nici un interes s-o faca. Oricum nu mai poate candida pentru functia suprema în stat. Atunci pentru ce sa-si mai faca dusmani? Mai ales ca anul electoral se apropie cu pasi repezi si el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai multi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi acestia (prietenii laolalta cu banii). Ca doar stie oricine ca banii n-au miros…

Cum România este înglodata în datorii si, totusi, în ea se consuma pe rupte, desi nu se produce mai nimic, ce si-a spus întreprinzatorul Basescu (pentru propriul amuzament, dar si pentru a crea aparenta de activitate, din când în când mai leapada pe piata câte un ciolan, asupra caruia se arunca de îndata atât politrucii, cât si jurnalistii): „Statul român tot nu mai e capabil sa-si îndeplineasca functiile de sanatate, educatie si siguranta pentru cetateni. Asa ca haide sa-l reformam. În felul asta nu numai ca vom face niscaiva economii, ca tot nu producem nimic si campania electorala bate la usa, dar vom închide si gura oficialilor europeni, care vad totul în negru în aceasta parte a Europei de când cu zavera din Grecia”.

Zis si facut. L-a chemat de îndata pe Emil Boc si i-a transmis marea gaselnita a iesirii din actualul si viitorul impas. „Dar, a adaugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pura esenta bahica, mare atentie la prietenii nostri din tara si mai ales din Bucuresti. Pentru ei reorganizarea trebuie sa mearga în sensul promovarii oamenilor nostri, respectiv în sensul conservarii lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinta altminteri. Doar pentru ceilalti se aplica reorganizarea în sensul disponibilizarii…”

Boc, îmbujorat de placere ca seful l-a ciupit de ureche în semn de multumire pentru deplina reusita a celor stabilite, de îndata a dat dispozitiile necesare ministrilor de resort: educatie, finante, sanatate, interne etc. Dar premierul manifesta o simpatie deosebita pentru Sorin Blejnar, seful ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala), singurul subaltern care prin afirmatia ca „va taia în carne vie” i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înaltatoare de odinioara cu cincinalul în patru ani si jumatate, fapt pentru care s-a grabit sa-l traga dupa el în cabinetul lui Basescu, doar-doar presedintele le va rasplati zelul cu câte o decoratie. Ca doar cu totii de la Râm se trag, adica din fostul pecere…

Numai ca între timp Traian Basescu într-atât s-a lasat absorbit de marea lui pasiune marinareasca în preparatul si mai ales în sorbitul preparatelor ce necesita vaste cunostinte în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorba sa surprinda momentul istoric al întruparii hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi rai pe cei doi intrusi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemâna, acestia au disparut ca luati de vânt. Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât sa treaca fara întârziere la realizarea maretelor sarcini stabilite de conducerea superioara de partid si stat. La rândul lor, directorii generali ai directiilor judetene ale Administratiilor Finantelor Publice au repezite ordine grabnice si fara crâcnire catre sefii de administratii din subordine. Adica, prin extrapolare putem sa refacem imaginea întregului, având în vedere ca ordinul generalului Teodor Luputi catre Nicoleta Orza, (înca) sefa administratiei din Sighetul Marmatiei, a sunat dupa cum urmeaza: Într-o ora sa-mi alcatuiesti si sa-mi trimiti lista cu disponibilizatii!

Iar ea, sarmana, ce putea sa faca cu gradul ei doar de caprar (ofiterii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar daca galoanele generalului urmeaza sa fie smulse de dreapta nemultumire blejnareasca, acuma când Maramuresul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din tara în ceea ce priveste gradul de realizare a indicatorilor de performanta?!

Ca de, potrivit eticii si echitatii pedeliste de sorginte comunista, a fi un bun functionar se cheama a executa orbeste toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (dupa caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalarii depline si definitive a haosului, ca individul X din structura sa fie cât se poate de slugarnic cu superiorii si cât se poate de tiranic cu subalternii.

Pe ici, pe colo prin punctele esentiale se mai leaga si cumetrii (seful prevazator al unei administratii îsi face relatii în minister si la ANAF), ca doar de aia sunt chefuri si peschesuri pe aceste meleaguri, unde naravurile de la fanarioti se trag. Dar oficial schema functioneaza de jos în sus dupa cum urmeaza: Orza Nicoleta face sluj în fata lui Teodor Luputi, acesta se gudura pe lânga Blejnar, care la rândul lui face temenele în fata lui Boc. Inutil sa mai spun ca Boc îi pupa papucul marinaresc al lui Basescu si ca acesta asteapta sa fie scarpinat între urechi de simpatia natiunii, ca doar nu de florile marului este el alesul boborului.

Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înteles ca a fi intelectual si om de cultura printre contabilii cu ifose oligarhice se cheama a aduce o grava insulta suficientei cu care ei îsi hranesc vanitatile si cum am continuat sa public carti si texte, fara ca vreodata sa-mi treaca prin minte ca pentru asta ar trebui sa am încuviintarea celor care printr-un hazard politic au ajuns sa se înfiga la cascavalul puterii, iata ca doamna Orza ma invita la dumneaei în birou, unde în prezenta altor persoane (lider de sindicat si sefi de compartimente) ma înstiinteaza cu întreaga dumisale seninatate si suavitate ca, întrucât domnul Teodor Luputi i-a cerut ca într-o ora sa alcatuiasca lista cu disponibilizatii, ea a binevoit sa se gândeasca la mine si mi-a facut cinstea (sic!) sa ma treaca în capul listei.

Întreb cu consternare: „Dar de ce chiar eu?” Îmi raspunde cu aceeasi adorabila inconstienta: „Pentru ca dumneavoastra aveti relatii, deci puteti mai repede ca alti colegi sa va gasiti un nou loc de munca, si pentru ca scrieti carti, prin urmare aveti o sursa suplimentara de câstig”. „Dar bine, doamna, raspund eu cu naduf, cine naiba v-a bagat în cap ca se poate trai la noi din scrierea cartilor? Si pe urma, daca e vorba de câstiguri suplimentare, avem atâtia colegi care tin evidente contabile…” Câteva clipe de tacere. Unii stau cu capetele plecate, altii se uita pe pereti. Asta ma face sa rabufnesc: „Pai bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curata ticalosie!” Cei prezenti ma aproba, sefa chiar cu mai multa râvna ca ceilalti, însa tabelul ramâne asa cum a fost croit initial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate ca eu sunt dublu licentiat si cu toate ca din biroul nostru face parte o angajata aproximativ de vârsta mea, dar fara studii superioare. Si nu este singura din administratie.

Dupa exact o saptamâna am fost chemat de doamna Orza sa-mi ridic preavizul. Cazuse magareata doar pe mine si pe înca un angajat, care n-are studii superioare si, în plus, oricum urma sa se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucratura împotriva mea sa nu para cusuta cu ata alba…

Dar, domnule Luputi, uitati cum judec eu: Daca pe Prodaniuc Ioan l-ati chemat în fata comisiei de disciplina si l-ati amenintat ca s-ar putea sa-si piarda locul de munca doar pentru banalitatea de pe fluturasi cu „Diminuare Boc”, în definitiv o gluma pe care ati umflat-o politic pâna când a crapat mai ceva ca broasca din fabula, nu-i greu de priceput câta ura proletara, de partid si de clan ati acumulat în inima împotriva textelor mele cu tenta critica si mai ales împotriva autorului lor.

Pesemne ca înca nu va mustra constiinta, daca nu din alte considerente, atunci macar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a facut soldatul unei cauze pierdute si generalul unei armate tot mai împutinate. Dar cu toate straduintele dumneavoastra disperate, ma îndoiesc ca veti reusi sa va salvati galoanele ridicol de scamosate înca din urma cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar daca pentru a va impresiona seful, i-ati împrumutat atât memorabila expresie cu taiatul în carne vie, cât si maniera stalinista de lucru. Pentru ca Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul sa afirme ca omorârea unui om înseamna crima, pe când moartea a mii de oameni se cheama statistica. La noi nu se lucreaza cu loturi mari de oameni si nu se distorsioneaza mii de destine umane prin aceasta nebunie a disponibilizarilor fara alternativa? Din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine, societatea româneasca actuala este tot mai vulnerabila atât prin cresterea numarului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât si prin sporirea îngrijoratoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva si oricât ar fi de bine intentionat în patratica lui, n-are cum sa faca performante cu niste oameni preocupati pâna la obsesie de grijile cotidiene si obsedati pîna la depresie de spectrul devastator al disponibilizarilor. Caci traim într-un mediu naucitor de necrutator, un climat nesanatos în care toate preturile sunt în crestere, doar pretul omului este în scadere…

Dupa aceasta paranteza, sa mergem mai departe, domnule Luputi. Daca nu va prevalati de pozitia sociala dobândita cu ajutorul partidului, la care capitol credeti ca ma depasiti? La studii n-as crede: Sunt dublu licentiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, dupa ce mi-am luat în tara toate examenele de doctorat, m-a îndemnat staruitor sa-l continui la Orleans, adica la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urma. N-am putut sa-i urmez îndemnul si recomandarea din lipsa banilor necesari.

La curaj si verticalitate iarasi nu-i de crezut. Caci unde erati dumneavoastra când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Militia? De asemenea, unde erati în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primariei Sighetul Marmatiei si le vorbeam concetatenilor? Cine stie, poate ca atunci faceati ca acei români care se dadeau de ceasul mortii ca sa ascunda cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolsevic…

În cultura (filosofie, literatura, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite si în spate o opera: 11 carti tiparite, altele doua în lucru si sute de texte publicate în zeci de reviste din tara si din strainatate.

Astfel stând lucrurile, va întreb: Credeti c-ati avut dreptul moral sa-mi trimiteti preavizul, probabil în baza acelorasi motive puerile, ca sa nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin sa cred ca singurul argument forte la care recurgeti atunci când încercati sa va linistiti constiinta vizitata de nedreptatile savârsite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamna sa va autoamagiti. De fapt motorul actiunilor întreprinse pâna în prezent si pe care o sa le întreprindeti contra cronometru si în continuare, nu este nicidecum straduinta de-a eficientiza activitatea finantistilor din Maramures. Pentru ca stiti prea bine ca acest lucru este cu neputinta. Din urmatoarele trei motive:

a) Am aratat mai sus ca nu poti obtine rezultate spectaculoase cu niste oameni timorati pâna aproape de îmbolnavire din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine;

b) Lipsa capacitatilor de productie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacitati de plata. Din acest punct de vedere, Maramuresul Istoric este aidoma unui desert, unde se traieste din expediente, adica de azi pe mîine;

c) Uriasele arierate imposibil de recuperat.

Prin urmare, ceea ce va pune în miscare si va împinge la actiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamagi pe sefi. Caci nemultumirea sefilor ar fi de îndata urmata de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede ca este îndreptatit sa mai astepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin masurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor si pensionarilor, respectiv prin masurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafara de promisiuni.

Ma voi stradui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, sa deschid ochii alegatorilor din tara si strainatate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îsi respecta promisiunile din campania electorala, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernarii…

Din motivele aratate mai sus, domnule Luputi, precum si din motive pe care le voi detalia cu alta ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o alta localitate a judetului, concurs care nu-mi mai ofera nici o satisfactie si nu-mi confera nici o garantie ca la viitoarele disponibilizari nu voi fi din nou cap de lista. Poate ca n-ar fi rau ca unele dintre aceste oferte sa le pastrati pentru dumneavoastra pentru mai târziu, dar simt ca aidoma atâtor si atâtor membri (ne)devotati partidului, aveti un scop maret pe aceasta lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi sef chiar de-ar fi sa treceti peste cadavre.

—————————————

Nota: În aceasta lucratura ticaloasa, domnul Grigore Breban, seful serviciului Personal, îsi are partea lui de vina, macar prin aceea ca trebuia sa stabileasca un set clar de criterii dupa care sa fie operate disponibilizarile: studii, abateri disciplinare (absente, betii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

Dar ce sa ma mir? Era ticalosilor de care Marin Preda face vorbire în romanul sau „Cel mai iubit dintre pamânteni” s-a perpetuat pâna în zilele noastre, si cu toate straduintele alesilor si a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsa sub fardul îngretosator al democratiei pedelisto-udemerista.

Sighetul Marmatiei,

6 iulie 2011

GEO BADULESCU – ÎNTRE LEGENDA SI UITARE

On July 6, 2011 By nelursIn History, SportLeave a comment

Magdalena ALBU

[pullquote]„Jocul este o functie plina de tâlc.” Johan Huizinga[/pullquote]

Din istoria handbalului românesc:

1961 – 2011

50 de ani de la câstigarea primului titlu mondial

„Dragii mei,

Dupa un drum lung si cu ocolisuri, negasind bilet de vapor la Marseille, am hotarât sa ma reîntorc prin Italia si, din Sicilia, am gasit (…) un loc pentru Tunis si de acolo în Algeria. În total am strabatut 5466 de kilometri, fara ca sa patesc nimic si, dupa cum stiti, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus ca plecam în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa nationala. (…) Eu de mâine intru în cantonament cu baietii pâna pe data de 3 octombrie. (…) Sa ma tii la curent cu campionatul nostru si, din când în când, sa-mi trimiti si clasamentul la zi, la fel si la handbal. (…) Nelu”

Asa scria de pe tarâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea sa ramâna cunoscut în istoria handbalului românesc drept GEO BADULESCU, component al selectionatei de aur a handbalului masculin românesc si unul dintre fostii antrenori ai echipei nationale de handbal a Algeriei. GEO BADULESCU avea sa obtina la 12 martie 1961, împreuna cu ceilalti coechipieri ai sai – si trebuie neparat amintit aici ca, la acea data, Nationala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) si Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) si Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoti pe Otto Tellman (Steaua) si Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Badulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivanescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Otelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef -, în cadul Campionatului Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România obtinut în fata echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânsesera atunci pentru a urmari un joc dinamic, plin de tensiune si de suspans în jur de 15 000 de spectatori tinuti cu sufletul la gura pâna în ultimul minut al partidei – minutul 80, de catre o echipa de „7” dezlantuita, pe care nu o mai putea opri nici macar timpul.

[pullquote] De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el.

Georgeta Badulescu[/pullquote]

Pe GEO BADULESCU – interul echipei nationale de handbal masculin a României -, caruia în familie i se spunea, simplu, Nelu, nu l-am cunoscut niciodata. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieti, asa precum avea sa mi le intersecteze, într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, dupa sfârsitul lui fulgerator din 1988, cu întreaga sa familie – Alexandru Badulescu (pentru mine – unchiul Sandu, caruia îi tinea locul la coada la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare oua, nimeni alta decât buna lui prietena si marea atleta Lia Manoliu; „Lio, du-te tu de dimineata, ca vin si eu putin mai târziu!” îi spunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi raspundea: „Nicio grija, nene Sandule, stai linistit! Vino când poti matale.”), tatal lui, care fusese, la rândul sau, în tinerete, campion national la aruncarea cu discul, Georgeta Badulescu (matusa mea), cea de-a doua sotie a unchiului Sandu, o mare iubitoare de tenis si de jucat table (câstiga detasat în fata tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciuda ca mânca întotdeauna bataie, si mai ales de la o femeie, dadea nervos cu cutia de table în pamânt), pe care Nelu o adora si o respecta din tot sufletul – si care avea sa îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea -, Zamfira Badulescu (tanti Fifi), sotia lui GEO BADULESCU, si Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, care, fiind asa de pasionata de tenis, nu rata niciun meci prezentat în transmisie directa, chemându-i tot timpul în camera din fata a casei pe unchiul Sandu si pe tanti Georgeta pentru a urmari împreuna toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocata a lui Ilie Nastase, caruia ea îi spunea „Iliuta”, încât o data, agitându-se foarte mult în fata televizorului si sarind în sus de bucurie la un meci câstigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolenta, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînteles ca s-a declansat atunci o puternica doza de râs din partea asistentei, iar a doua zi tanti Nasti avea sa caute de zor un lemnar care sa-i repare urgent dormeza).

Mica bucatarie de vara din spatele Teiului Doamnei, ferita de forfota Bucurestiului, unde am locuit împreuna cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar si unde ascultam mereu la Radio România muzica si întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam sa aflu de la tanti ca, lânga capatâiul bunului sau prieten decedat în 1986, Nelu statuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alaturi de mama acestuia si – mult timp dupa acest episod de viata atât de trist pentru el – nu si-a putut reveni foarte usor. Si tot în camaruta tineretii mele, într-o seara friguroasa de noiembrie, cautând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am gasit la un moment dat o punga din plastic, pe care o patrez si azi, unde se gaseau câteva fotografii, scrisori si ilustrate trimise de GEO BADULESCU familiei sale din lungile deplasari pe care le facea în strainatate. Fragmentul de început al acestui text apartine uneia dintre aceste misive gasite atunci.

GEO BADULESCU era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâtia ani. Devenise idolul multor copii din zona în acea vreme. Cu nea Stelica aviatorul, vecinul care facea curse pe TAROM, pleca mai mereu în strainatate, iar acesta era foarte mândru sa-l duca pe domnu’ Nelu la destinatie. Pacat ca strada respectiva din sectorul 2 al Bucurestiului nu îi poarta azi numele, legendele de altadata înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitari nemeritate!

„Existenta jocului nu este legata de nicio treapta a civilizatiei, de nicio forma a conceptiei despre lume.”, scria în „Homo ludens” Johan Huizinga. Si tot el continua ca „jocul, oricare i-ar fi esenta, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existentei fizice.” Iar echipa nationala de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezenta la Mondialului din 1961 si-a spart aceste limite la Dortmund, presa internationala vuind de elogii nenumarate la acea vreme la adresa „Saptelui” de aur românesc. La cei 50 de ani însa de la câstigarea primului titlu mondial de catre GEO BADULESCU si coechipierii sai, sunt convinsa ca nu multi si-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei tari. Despre marile ei nume, evident, si mai putini. Caci a pasi spre tarâmul de dincolo reprezinta, în general, pasaportul catre uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiintei umane, daca aceasta nu îl determina sa îi devina prieten.

P.S.

GEO BADULESCU îsi „botezase” masina cu numele Tudorita, iar aceasta îl tot purta fidela de colo pâna colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lasa întotdeauna pentru o vreme acasa. Pâna când, într-o zi, timpul si Tudorita l-au tradat. Era anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucuresti a facut ca circulatia capitalei sa fie oprita. Pentru ca avea meci si nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivita spre a fi alaturi de echipa sa, GEO BADULESCU s-a suparat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sala, s-a pabusit, pur si simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce cauta din acea secunda în destinul sau. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viata. Scena vietii însa avea sa ramâna complet pustie pentru toti cei care îl iubisera cu adevarat.

Mi-ar fi placut sa-l cunosc în aceasta viata pe GEO BADULESCU, care, pe 23 septembrie anul acesta, ar fi împlinit 77 de ani. Am fi avut multe de povestit împreuna.

O tragedie româneasca

On July 6, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Procentul mare al celor cazuti la BAC si modul lor de manifestare, ascund o adevarata tragedie umana

55 % – Cazuti la BAC

[pullquote]

„Cuvintele sunt ca si banii, acelea sunt bune si folositoare care au trecere, care sunt de folos in comunicarea dintre oameni.” (parafrazarea unui celebru citat din Simion Stefan– arhiepiscop; in 1648, la Alba Iulia, traduce si tipareste Noul Testament)

[/pullquote]

Inainte de 1989, cum spune un vers al lui Nichita Stanescu, ce a fost intr-adevar nu se stie, dar examenul de bacalaureat nu ne lua prin surprindere.

Elevii si atunci aveau emotii foarte mari, insa stiau la ce sa se astepte, pentru ei rezultatele nu constituiau adevarate surprize, nici vorba de tragedii colective. Cei care munceau in mod sustinut reuseau sa aiba o buna pregatire teoretica care, desigur, avea si ea lacunele ei fara discutie.

Si atunci, trecerea pragului era foarte dificila pentru oricine nu era pregatit, cum neplacut era momentul si pentru cei pregatiti, cum marturiseste insusi Mircea Eliade in Romanul adolescentului miop. Momentul consista intr-un adevarat „examen” de maturitate.

Insa, vedem ca acum, in acesti ani de democratie,ca jumatate din candidati nu reusesc sa treaca pragul de maturitate si adeseori, nereusita unora, se transforma in adevarate tragedii personale.

De ce? Nu sunt maturizati in mod corespunzator, anii nu sedimenteaza in mintea si in inima adolescentilor informatiile necesare formarii unor caractere stabile, puternice si bine conturate si pregatite pentru viata. Anii au trecut fara sa le aduca cresterea si consolidarea necesara.

Care sunt cauzele imediate?

1. lipsa religiei crestine in scoli (ca norma morala, biblica)

2. promovarea pornografiei, imoralitatii si homosexualitatii pe toate caile

3. promovarea unor dogme si a unor programe scolare care nu dau rezultatele scontate , pozitive (?)

4. indisciplina cultivata si promovata pe toate treptele societatii

5. atitudinea de neascultare a elevilor, fata de dascali (educatori, pedagogi, parinti)

6. promovarea prin filme, internet si mass-media: a agresivitatii, a horoscopului, a ocultismului (Harry Potter, fiind un exemplu recent si pe scara larga promovat, ori, in acest sens, cu toti prefera sa fie orbi, iar rezultatele negative se vad la tot pasul etc)

Adolescentii nu sunt motivati pentru o pregatire scolara cât mai buna.

Intreaga atmosfera din societatea româneasca nu este propice procesului de invatare.

Se stie ca sportivii de performanta, dar si si adolescentii, studenti si elevi, olimpicii de la diferitele obiecte de invatamânt se straduiesc foarte mult pentru a avea o forma de vârf la ora concursului, asta dupa ce au invatat cât mai mult si s-au infrânat de la multe placeri trecatoare.

(Daca am lua-o ca exmplu pe Nadia Comaneci, care curând implineste 50 de ani, vedem ca ea a dus o mare lupta sa ajunga in frunte, sa se realizeze, sa treaca cu brio examenul de maturitate. Si l-a trecut! Si, in acesti ani, culege roadele muncii ei exemplare din anii adolescentei când s-a pregatit pentru viata de maturitate si a evadat din obscuritatea oferita …)

La fel, pentru ora BAC-ului, adolescentii trebuie sa invete si sa fie invatati cu mult inainte, ca va veni ziua bilantului, ca trebuie ca acea zi sa-i gaseasca pregatiti fizic, moral si intelectual. Nu se pot baza decât pe ei insisi. E un EXAMEN de maturitate. Atunci vor vedea nu doar ei, ci toti ceilalti daca sunt … maturi!

Guvernatorul BNR Mugur Isarescu – obisnuit sa-si cântareasca bine vorbele si sa foloseasca cu masura exacta cuvintele -, boala de care care sufera societatea noastra românesca a diagnosticat-o printr-un cuvânt: mitomania.

Ce cuvânt ai folosi in a diagnostica societatea?

„Gradul redus de promovare a BAC-ului nu tine numai de clasa politica, ci de modelele promovate de societatea româneasca în tranzitie, unde câstigatorii au fost “câteva cohorte de mitomani“.

“Sa nu credem ca trecerea BAC-ului depinde numai de clasa politica, pentru ca facem o eroare de fond. Trecerea BAC-ului tine de foarte multe lucruri, de modelele pe care societatea româneasca le-a promovat. Copiii astia de la cine sa învete? Am scos în fata numai câteva cohorte de mitomani care nu au avut nici macar bunul simt sa admita ca au câstigat bani dintr-o întâmplare a tranzitiei”, a declarat Isarescu, la conferinta “Cei mai mari jucatori din economie“, avand ca generic tema “Lectiile crizei pentru urmatoarea perioada de crestere economica”, organizata de Ziarul Financiar si PwC România.

Guvernatorul a redirectionat corect tema de discutie, inspre: “cât de greu se pot câstiga banii adevarati”, sugerând ca modelele ar trebui constituite din oameni care au reusit sa faca averi în mod cinstit.

“De unde sa învete copiii astia? Au învatat cum sa mai fraudeze cu telefonul”, a mai spus Mugur Isarescu.

Cuvântul mitoman, putin uzitat in vorbirea cotidiana, are ca sinonime cuvinte cunoscute, care condamna ca imorali pe posesorii unor astfel de caractere:mincinos, inselator, amagitor, fals, contrafacut, ipocrit, neautentic…

Folosind doar un cuvânt sau stabilind doar o singura cauza, sa dam cât mai bine raspunsul la urmatoarea intrebare:

Care ar fi cauza imbolnavirii grave a societatii romanesti?

Care e de fapt tragedia?

Ce-i putea opri gestul fatal tânarului de la Liceul din Arad care, cazut la BAC, s-a sinucis? Nici macar nu a deschis laptopul daruit de tatal sau pentru a-i mai diminua suferinta momentului, perceput de el ca tragic, al picarii la examenul de maturitate.

Care?

Biserica ortodoxa si preotul (care tin locul lui Dumnezeu pe pamânt), majoritari in Romania, nu-si fac slujba si datoria incredintata si asumata?

Blaise Pascal spune, ce spune Biblia: “In om e un gol care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfaânt al lui Dumnezeu.” Omul- oricare ar fi el – este neimplinit si neajutorat fara Duhul Sfânt, fara Dumnezeu.

Ori, daca am trece sa facem o ancheta, am vedea cât de departati de Dumnezeu sunt adolescentii.

Numai Dumnezeu poate da pacea si mângâierea de care are nevoie in inima sa adolescentul, mai ales atunci când trece printr-o incercare atât de grea cum e aceea sa nu treaca BAC-ul. Dintr-odata tânarul nu mai are perspectiva de viitor, se simte atât de gol si pustiit! Se simte singur…!

Nu demult mass-media a transmis cazul unor gemene, care, cu ani buni in urma, la examenul de licenta, una l-a luat, alta nu. TV a depistat ca tinerele s-au inchis in ele insele si, practic in casa lor, de lânga Dej (Cluj), si nu au mai fost vazute deloc de vecini ani de zile. Tragedia lor, e in mintea lor si in inima lor. Nu pot fi consolate decât de o forta mai mare decât tragedia imaginata si perceputa de ele. Ori la Dumnezeu totul e cu putinta. Nimic nu e prea greu pentru El.

Dar cine sa le aduca pe tinere in Mâna Lui salvatoare? Cine?

„Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)

Nu este de ajuns doar sa stii cum sa treci peste esecuri, ci trebuie sa ai o mentalitate de invingator. A fi invingator inseamna sa transformi toate provocarile sau examenele vietii in trepte ale dezvoltarii personalitatii si ale caracterului.

[pullquote]

„Tu, dar, copilul meu, întareste-te în harul care este în Hristos Isus. (…) Sufera împreuna cu mine, ca un bun ostas al lui Hristos. Niciun ostas nu se încurca cu treburile vietii, daca vrea sa placa celui ce l-a înscris la oaste. Si cine lupta la jocuri nu este încununat, daca nu s-a luptat dupa rânduieli. Plugarul trebuie sa munceasca înainte ca sa strânga roadele. Întelege ce-ti spun; Domnul îti va da pricepere în toate lucrurile. (…) Fereste-te de vorbariile goale si lumesti; caci cei ce le tin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Si cuvântul lor va roade ca cangrena. (…) Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”; si: „Oricine rosteste Numele Domnului sa se departeze de faradelege!” (… Fugi de poftele tineretii si urmareste neprihanirea, credinta, dragostea, pacea, împreuna cu cei ce cheama pe Domnul dintr-o inima curata. Si robul Domnului nu trebuie sa se certe; ci sa fie blând cu toti, în stare sa învete pe toti, plin de îngaduinta rabdatoare, sa îndrepte cu blândete pe potrivnici, în nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului; si, venindu-si în fire, sa se desprinda din cursa diavolului, de care au fost prinsi ca sa-i faca voia. „ (2 Timotei 2.1-26)

[/pullquote]

Prin definitie, victoria implica lupta, iar lupta implica pregatire, antrenament.

Apostolul Pavel, scriindu-i tanarului sau colaborator Timotei ii spune:

„ Lupta-te lupta cea buna a credintei…”

„ Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat…”

De fapt Pavel il avertizeaza despre provocarile vietii, ba chiar il incurajeaza sa le intampine cu o mentalitate de invingator (incercat inseamna „testat si gasit bun” – promovat)

Dar cum se realizeaza aceasta?

Tot apostolul Pavel spune: „ Fugi” ... “Urmareste” si foloseste mai multe imagini ale vietii cotidiene care implica, efort, abstinenta, disciplina,corectitudine, etc. El isi ilustreaza ideile prin oameni cu obiceiuri normale-firesti: soldatul, fermierul, sportivul, toti acestia au o viziune clara asupra vietii si tintei pentru care depun efortul.

Fugi de ceea ce nu-ti este folositor, dimpotriva, iti este distrugator.

Urmareste lucrurile care iti zidesc-construiesc un caracter bun, puternic, pentru o viata de invingator, cu Dumnezeu.

Dar tinerii nostri n-au aflat ca Domnul bate la usa inimii lor, nu-i recunosc glasul, deoarece s-au lasat amagiti de atâtea alte oferte venite pe toate caile, si tocmai oferta de pace si mângâiere care o face Dumnezeu nu i-a ajuns inca la inima.

Scoala si Biserica nu i-au adus la cunostinta cu toata seriozitatea care e rolul lui Dumnezeu, nu numai in Creatie, dar ca El e si sustinatorul tuturor lucrurilor si solutia la problemele majore ale vietii.

Ori, BAC-ul e una din problemele importante prin care trece aproape fiecare om.

“Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise în ea!“ (Apocalipsa, 1.3)

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! Ci îsi gaseste placerea în Legea Domnului, si zi si noapte cugeta la Legea Lui! El este ca un pom sadit lânga un izvor de apa, care îsi da rodul la vremea lui si ale carui frunze nu se vestejesc: tot ce începe, duce la bun sfârsit. (Psalmul 1. 1-3)

O RUGACIUNE POTRIVITA:

Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Încearca-ma si cunoaste-mi gândurile! Vezi daca sunt pe o cale rea, si du-ma pe calea vesniciei! (Psalm, 139.23-24)

Convorbire cu Adi CRISTI

On July 5, 2011 By nelursIn InterviewLeave a comment

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

[pullquote]

„Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric: si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

11 ARTISTI PLASTICI DE ORIGINE ROMÂNA EXPUN IN GERMANIA

On July 5, 2011 By nelursIn SculptureLeave a comment

Dr. Svetlana MAIER

Comunicat de presa – GALERIA RADUART

Cei mai importanti artisti plastici din Transilvania expun în Germania pentru prima data în grup. Unsprezece artisti plastici contemporani de provenienta ardeleana (stabiliti în sudul Germaniei) prezinta pictura, grafica, obiecte de arta si sculptura. Operele lor reflecta situatia dificila, dar în acelasi timp fascinanta si plina de mesaj, cu un trecut marcat de cultura germana.

Diversitatea culturii din Transilvania, potentata de traditia seculara a acestei regiuni, este deja arhicunoscuta în Germania (si) datorita romanelor lui Herta Müller, laureata a premiului Nobel în anul 2009. Romanul “Atemschaukel” relateaza pregnant conditiile dificile în care sasii din nordul tarii au fost nevoiti sa traiasca sub dictatura lui Ceausescu, multi dintre acestia parasindu-si definitiv patria.

Cei unsprezece artisti, prezenti cu lucrari în expozitie, sunt nascuti în România; toti au plecat din aceasta tara cu multe decenii în urma, pentru a începe o noua viata în Germania. În patria adoptiva au fost însa confruntati cu prejudecati, cu atitudini distante, dar si cu un generos sprijin si multa apreciere. Operele expuse ilustreaza convingator despartire si evadare, amintiri, sperante si realizari în viitor. Spectatorii acestei expozitii sunt purtati pe aripile unei calatorii emotionale, în care gama cromatica, contrastele valorice si relieful dramatic al exponatelor constituie jaloanele lor de conduita. Impresiile puternice si multitudinea mesajelor preluate au menirea de a lasa un ecou durabil în memoria spectatorilor.

Participantii la mai sus-amintita expozitie sunt:

Marianne GANEA

Ingo GLASS

Geo GOIDACI

Radu-Anton MAIER (RADU)

Armin MÜHSAM

Helmut STÜRMER

Kaspar TEUTSCH

lászló tóth

Eugen VIEHMANN

Johann WAADT

Hugo WOLFF

Vernisajul expozitiei:

VINERI, 1 IULIE, ORELE 18.00

Artistii vor fi prezenti la deschiderea oficiala a expozitiei de arta.

Durata expozitiei:

01 IULIE – 28 IULIE 2011

Orele de deschidere:

Miercuri: 14.00 – 17.00

Vineri: 14.00 – 17.00

Sâmbata: 11.00 – 13.00

sau la numarul de telefon:

0049 (0) 8141 224595

Mai multe informatii gasiti în internet la adresa www.raduart.de/ro/index.html

Profilul galeriei de arta Raduart

Galeria Raduart fost înfiintata în anul 2010 de catre Radu-Anton Maier si Svetlana Maier. Galeria constituie un centru international de arta contemporana, cu precadere pictura, grafica si sculptura. În centrul activitatii ei se afla promovarea lucrarilor marelui pictor de origine romana Radu-Anton Maier (nume de artist RADU). Pe lânga aceasta ea reprezinta o platforma de afirmare a tinerilor artisti înca neconsacrati.

Adresa noastra:

Galerie Raduart

Ledererstrasse 12,

D-82256 Fürstenfeldbruck

Tel. +49 (0) 8141 224595

Fax: +49 (0) 8141 224593

E-Mail: galerie@raduart.de

Internet: www.raduart.de

—————————————————-

Dr. Svetlana MAIER

Fürstenfeldbruck, Germania

27 iunie 2011

Ce model de sofer suntem pentru copii?

On July 2, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

CE MODEL DE SOFER SUNT EU?

Adrian Mitrea in HotNews.ro din 1 iulie vorbeste despre acest subiect, mentionand si un studiu facut pe un esantion de copii si tineri.

[pullquote]

„…asculta legile si poruncile pe care va învat sa le paziti. Împliniti-le, pentru ca sa traiti …” (Deuteronom, 4.1)

[/pullquote]

I. STUDIUL

Ce arata studiul si concluziile unei cercetari realizate de producatorul de anvelope ContinentalTyres ?

– aproape doua treimi dintre copii (63%) sustin ca parintii lor sunt soferi agresivi!

– 13% spun ca sunt speriati sau rusinati de modul in care conduc mama si tata!

Cei mici isi mint parintii, spunându-le ca este mai bun sofer cel care se afla in acel moment la volan, in lipsa celuilalt, mai arata cercetarea celor de la Continental Tyres.

Cercetarea realizata la comanda Continental Tyres, la 1.000 de copii cu vârste cuprinse intre 4 si 16 ani li s-a cerut sa spuna ce au vazut când parintii lor sunt la volan si ce simt in legatura cu asta.
Multe dintre concluzii sunt surprinzatoare:

trei sferturi spun ca parintii lor zbiara la alti participanti la trafic;
unul din cinci copii spune ca parintele lor aflat la volan utilizeaza telefonul mobil in timp ce conduce (in Romania, prescriptiile legal interzic utilizarea telefonului mobil in timpul deplasarii in trafic);
40% se supara cand parintii isi pierd cumpatul la volan;
aptitudinile slabe de sofer ale parintilor ii determina pe 22% dintre copii sa sa cufunde in scaunele lor si sa se ascunda;
unul din cinci copii i-a recomandat parintelui sau sa-si imbunatateasca stilul de condus, desi 14% sustin ca sunt prea speriati ca sa le spuna ceva;
23% dintre copii au fost implicati in accidente cand la volan se aflau mama sau tata;
patru din cinci sustin ca tatal este mai predispus sa ruleze cu viteza;
doua treimi dintre parinti isi intreaba copiii cine este sofer mai bun, iar acestia spun ca unul sau altul in functie de care se afla in acel moment la volan (in lipsa partenerului sau de viata)

Exista si o parte pozitiva a cercetarii:

– 84% dintre copii sunt multumiti de timpul petrecut in masina si de vizitele facute prietenilor realizate cu automobilul;

– 30% cred despre parintii lor ca sunt soferi mai buni decat ai altor copii, in timp ce 7% sunt de parare ca sofeaza mai rau.

II. Tiparul Divin – din paginile Sfintei Scripturi

Se stie ca micutii imita ceea ce vad la parintii lor, cum vorbesc si ce fac.

Sa vedem in acest sens, câteva porunci ale Tatalui Ceresc pentru copiii Sai:

(1) „…asculta legile si poruncile pe care va învat sa le paziti. Împliniti-le, pentru ca sa traiti …” (Deuteronom, 4.1)

(2) Sa stii dar în ziua aceasta si pune-ti în inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer si jos pe pamânt, si ca nu este alt Dumnezeu afara de El. Pazeste dar legile si poruncile Lui, pe care ti le dau azi, ca sa fii fericit, tu si copiii tai dupa tine, si sa ai zile multe în tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau pe vecie.” (Deut., 6.39-40)

(3) Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai în inima ta. Sa le întiparesti în mintea copiilor tai si sa vorbesti de ele când vei fi acasa, când vei pleca în calatorie, când te vei culca si când te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la mâini si sa-ti fie ca niste fruntare între ochi. Sa le scrii pe usorii casei tale si pe portile tale. „(Deut., 6.5-9)

(4) Isus (…) le-a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatal facând; si tot ce face Tatal face si Fiul întocmai. Caci Tatal iubeste pe Fiul si-I arata tot ce face (. ..) „De atâta vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu, dar: „Arata-ne pe Tatal”? ” (Ioan 5.19- 20; 14.9)

(5) „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatal Meu; si nimeni nu cunoaste deplin pe Fiul, afara de Tatal; tot astfel nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul si acela caruia vrea Fiul sa i-L descopere. Veniti la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si învatati de la Mine, caci Eu sunt blând si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara.” (Matei, 11.27-30)

(6) „Nu va înselati preaiubitii mei frati: orice ni se da bun si orice dar desavârsit este de sus, coborându-se de la Tatal luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare. El, de bunavoia Lui, ne-a nascut prin Cuvântul adevarului, ca sa fim un fel de pârga a fapturilor Lui.” (Iacov, 1.16-18)

Tatal din Ceruri este modelul pentru fiul Isus Hristos.

[pullquote]

„croiti carari drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce schioapata sa nu se abata din cale, ci mai degraba sa fie vindecat.” (Epistola catre Evrei, 12.13)

[/pullquote]

Domnul Isus este modelul pentru toti crestinii.

Apostolul Pavel ii indemna pe corinteni sa-i urmeze pilda: „Calcati pe urmele mele, întrucât si eu calc pe urmele lui Hristos. „ (1 Corinteni, 11.1)

Pricepem asadar ca trebuie sa-L avem in inima si in gândurile noastre pe Dumnezeu si invatatura Sa?

Psalmistul spune:”Strâng cuvântul Tau în inima mea, ca sa nu pacatuiesc împotriva Ta!” (119.11)

[pullquote]

„Astfel, dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, îmbracati-va cu o inima plina de îndurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu îndelunga rabdare. Îngaduiti-va unii pe altii, si daca unul are pricina sa se plânga de altul, iertati-va unul pe altul. Dar mai presus de toate acestea, îmbracati-va cu dragostea, care este legatura desavârsirii. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi. Pacea lui Hristos, la care ati fost chemati, ca sa alcatuiti un singur trup, sa stapâneasca în inimile voastre, si fiti recunoscatori. Cuvântul lui Hristos sa locuiasca din belsug în voi în toata întelepciunea. Învatati-va si sfatuiti-va unii pe altii cu psalmi, cu cântari de lauda si cu cântari duhovnicesti, cântând lui Dumnezeu cu multumire în inima voastra. Si orice faceti, cu cuvântul sau cu fapta, sa faceti totul în Numele Domnului Isus si multumiti, prin El, lui Dumnezeu Tatal.” (Coloseni, 3.12-17)

[/pullquote]

Iar apostolul Pavel gândeste si vorbeste conectat la o ascultare perfecta de Dumnezeu:

„Noi rasturnam izvodirile mintii si orice înaltime care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gând îl facem rob ascultarii de Hristos. „ (2 Corinteni, 10.5)

CONCLUZII:

Fara a urma invatatura Tatalui, care ne-a fost adusa si exemplificata perfect de Fiul Sau, Isus Hristos, care L-a ascultat pe Tatal si i-a urmat cu fidelitate invatatura si pretentiile Tatalui, nu avem nici o sansa in a croi acele carari drepte si bune de urmat pentru copiii nostri.

„Vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia.” (Coloseni, 4.6)

Tiparul – matricea comportamentului nostru – trebuie sa fie in concordanta cu pretentiile si standardul Lui Dumnezeu. Atunci, si numai atunci, procentele din sondajele facute copiilor nostri vor tinde catre 90 -100%- in ceea ce este demn de urmat, caci Dumnezeu este Cel care da si vointa si infaptuirea.

A Lui sa fie toata Slava, toata Lauda si tot Creditul, acum si in eternitate! Aleluia! Amin.

Cum conduc eu ?

On July 1, 2011 By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Familia, Natura Umana, TineriLeave a comment

CE MODEL DE SOFER SUNT EU?

Adrian Mitrea in HotNews.ro din 1 iulie vorbeste despre acest subiect, mentionand si un studiu facut pe un esantion de copii si tineri.

„…asculta legile si poruncile pe care va învat sa le paziti. Împliniti-le, pentru ca sa traiti …” (Deuteronom, 4.1)

I. STUDIUL

Ce arata studiul si concluziile unei cercetari realizate de producatorul de anvelope ContinentalTyres ?

– aproape doua treimi dintre copii (63%) sustin ca parintii lor sunt soferi agresivi!

– 13% spun ca sunt speriati sau rusinati de modul in care conduc mama si tata!

Cei mici isi mint parintii, spunându-le ca este mai bun sofer cel care se afla in acel moment la volan, in lipsa celuilalt, mai arata cercetarea celor de la Continental Tyres.

Cercetarea realizata la comanda Continental Tyres, la 1.000 de copii cu vâvarste cuprinse intre 4 si 16 ani li s-a cerut sa spuna ce au vazut când parintii lor sunt la volan si ce simt in legatura cu asta.
Multe dintre concluzii sunt surprinzatoare:

trei sferturi spun ca parintii lor zbiara la alti participanti la trafic;
unul din cinci copii spune ca parintele lor aflat la volan utilizeaza telefonul mobil in timp ce conduce (in Romania, prescriptiile legal interzic utilizarea telefonului mobil in timpul deplasarii in trafic);
40% se supara cand parintii isi pierd cumpatul la volan;
aptitudinile slabe de sofer ale parintilor ii determina pe 22% dintre copii sa sa cufunde in scaunele lor si sa se ascunda;
unul din cinci copii i-a recomandat parintelui sau sa-si imbunatateasca stilul de condus, desi 14% sustin ca sunt prea speriati ca sa le spuna ceva;
23% dintre copii au fost implicati in accidente cand la volan se aflau mama sau tata;
patru din cinci sustin ca tatal este mai predispus sa ruleze cu viteza;
doua treimi dintre parinti isi intreaba copiii cine este sofer mai bun, iar acestia spun ca unul sau altul in functie de care se afla in acel moment la volan (in lipsa partenerului sau de viata)

Exista si o parte pozitiva a cercetarii:

– 84% dintre copii sunt multumiti de timpul petrecut in masina si de vizitele facute prietenilor realizate cu automobilul;

– 30% cred despre parintii lor ca sunt soferi mai buni decat ai altor copii, in timp ce 7% sunt de parare ca sofeaza mai rau.
Continue reading “Cum conduc eu ?” →

GENOCID LEGAL

On July 1, 2011 By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

GENOCID LEGAL: 163 DE

MILIOANE DE FETITE

UCISE

COMUNICAT

Alianta Familiilor din Romania

In ultimul timp am scris destul de des despre cel mai groaznic genocid al zilelor noastre si al istoriei – acela al fetitelor nenascute, pentru simplul si unicul motiv ca Creatorul le-a facut fetite, si ca familiile lor prefera baieti in loc de fete. Revenim din nou astazi cu statistici noi si alarmante. Conform unui articol extensiv publicat pe 18 iunie in Wal Street Journal, 163 de milioane de fetite nenascute au fost avortate in intreaga lume in doar ultimele 3 decade!

http://online.wsj.com/article/SB10001424052702303657404576361691165631366.html#printMode

Pe motivul ca sunt fetite si ca familiile doresc baieti. Un genocid legal, discriminatoriu, si cel mai marsav din istoria omenirii. Si asta cu toate ca in mai putin de un secol umanitatea a fost martora multor altor genocide care au ucis si ele milioane si milioane de fiinte umane, incepind cu cel a lui Stalin, al lui Hitler, al Chinei maoiste, al comunistilor cambodgieni, cel din Ruanda, etc. Mai toate inspirate de ideologii seculare. Si dupa fiecare genocid ne punem aceeasi intrebare: cum de s-a putut face asa ceva? Si de fiecare data ne luam angajamentul, ca societate si la nivel colectiv, sa prevenim repetarea altor genocide. Dar nu o facem, uciderea fetitelor nenascute fiind cel mai potrivit exemplu al decaderii societatii internationale actuale.

ELECTAREA SEXULUI SI ASCENSIUNEA GENERATIEI XY

O noua carte exploreaza implicarea occidentala in ceea ce a devenit un flagel al lumii in curs de dezvoltare: selectia sexului copiilor.

Ed Pilkington, New York
Sambata, 18 iunie 2011
The Guardian

In 1979 China a semnat un acord de patru ani cu un organism al ONU conceput sa o ajute sa-si controleze populata sa in crestere, prin planificarea familiala. Era cel mai mare pachet de ajutor extern pe care Beijingul il acceptase in aproape 20 de ani.

Fondurile insa au ajuns sa se scurga in politica singurului copil a Chinei, politica care tocmai intra in vigoare, si in loc sa sponsorizeze un program educational care sa promoveze familiile mici banii au fost folositi pentru a plati afisele din satele din China care proclamau: “Poti sa-l avortezi! Dar nu poti sa-l nasti.”

Povestea complicitatii UNFPA, principala agentie pentru populatie a Natiunilor Unite, cu tirania politicii avorturilor fortate a Chinei este doar unul din exemplele date intr-o carte care exploreaza implicarea occidentala in ceea ce a devenit un flagel modern: selectia sexului.

Selectia Nenaturala de Mara Hvistendahl schiteaza felul in care moda de a alege baietii in locul fetelor, de cele mai multe ori prin avorturi selective pe criterii sexuale, se raspandeste rapid in lumea in curs de dezvoltare.

In timp ce rata naturala a sexului la nastere este de 105 baieti la 100 de fete, in India aceasta s-a ridicat la 112 baieti si in China la 121. Orasul Lianyungang din China a inregistrat, in 2007, o rata uimitaore de 163 de baieti la 100 de fete.

S-a estimat ca preferinta pentru baieti a cauzat, numai in Asia, „disparitia” a 160 de milioane de femei si fete de-a lungul ultimelor cateva decade. Sablonul s-a raspandit acum mai departe si in Azerbaidjan, in Georgia si Armenia, in Balcani si Albania, unde rata sexului este de 115/100.

Inclinatia nenaturala spre populatia mascula a devenit asa de pronuntata in decadele recente incat Hvistendahl, un autor al Magazinului Stiintific, spune ca a dus la aparitia unei noi „Generatii XY”. Ea [Hvistendahl] atrage atentia asupra posibilitatii ca, din cauza atator de multi barbati in surplus – aproape o cincime din barbati vor fi necasatoriti in partea de nord-vest a Indiei in 2020 – o mare parte a lumii ar putea deveni ca si Vestul Salbatic al Americii, cu exces de testosteron ducand la o crestere a nivelului crimei si al violentei.

„Din punct de vedere istoric, niste societati in care barbatii depasesc numeric in mod considerabil femeile nu sunt niste locuri placute in care sa traiesti”, scrie Hvistendahl. Lipsa relativa a femeilor in tari precum China si Taiwan a ajutat la crearea unor noi piete de femei.

Acestea includ agentii de casatorii aranjate care organizeaza casatorii intre barbati sud-coreeni si femei straine, deseori din tarile invecinate mai sarace precum Vietnam, casatorii care reprezinta acum 11% dintre toate cele incheiate in Coreea de Sud.

Exista de asemenea un comert exploziv constand in traficul de femei din Vietnam pentru prostitutie si o practica in crestere a casatoriei copiilor in China, unde familii mai bogate isi fac rost din timp de sotii pentru fiii lor, cumparand pur si simplu fete tinere pentru acestia.

O buna parte din literatura despre selectia sexului a sugerat ca sabloanele culturale explica fenomenul. Hvistendahl insa da vina direct pe guvernele si firmele occidentale care au exportat tehnologie si practici pro-avort fara a cantari consecintele. Amniocenteza si ecografiile au avut de cele mai multe ori aplicatii pozitive in Occident, unde au fost folosite pentru a detecta anomaliile fetale. Exportate insa in Asia si Europa de Est, acestea au devenit strans legate de o explozie a selectiei sexului si de o multiplicare a avorturilor de fete.

Hvistendahl sustine ca guvernele occidentale au promovat in mod activ avortul si selectia sexului in lumea in curs de dezvoltare, incurajand liberalizarea legilor avortului si subventionand vanzarea de aparatura ecografica ca o forma de control al populatiei.

„A fost nevoie de fonduri de milioane de dolari de la organizatiile Statelor Unite pentru ca determinarea sexului si avortul sa prinda in lumea in curs de dezvoltare”, scrie aceasta.

Chiar si acum, cand sablonul selectiei sexului a fost bine documentat si exista perspectiva ca lumea in curs de dezvoltare sa gazduiasca cu zeci de milioane mai multi barbati decat femei, UNFPA refuza sa priveasca in fata greselile proprii si sa confrunte problema, spune Hvistendahl.

„Efectele distantarii agentiei principale a Natiunilor Unite insarcinate cu sustinerea populatiei de problema avotului selectiv pe criterii de sex sunt imense”, scrie aceasta, observand ca taraganarea agentiei a descurajat alte fonduri globale sa se implice in criza.

© Guardian News and Media Limited 2011

DUMINICA FARA LUCRU

Revenim, la mai bine de un an, cu detalii privind un proiect in care multi dintre dvs. sunteti implicati. In ianuarie 2010 va informasem ca europarlamentarul german Martin Kastler a initiat un proiect european pentru a declara Duminica zi de odihna in intreaga Uniune Europeana. (Detalii aici: www.europeansundayalliance.eu) Proiectul a luat amploare in multe tari din Europa si petitia in sprijinul proiectului a facut inconjurul Europei. In ianuarie anul trecut cititorii notelor informative AFR au dat sute de semnaturi in sprijinul acestui proiect. Proiectul e desemnat sa asigure ca Duminica e declarata, la nivel unional si in conformitate cu traditia culturala si religioasa a Europei, o zi in care familia poate petrece timp impreuna fara presiuni din partea companiilor sau societatii.

AFR face parte din coalitia europeana care sprijina acest proiect. Il gasim bun pentru familie. Saptamana trecuta, d-l Martin Kastler a semnat documentul constitutiv al Aliantei Europene a Duminicii. (Ultimele detalii aici: http://ec.europa.eu/dgs/secretariat_general/citizens_initiative/docs/eci…. ) In ianuarie 2010 AFR a solicitat tuturor europarlamentarilor romani sa sprijine acest proiect. D-na Renate Weber (PNL Sibiu) ne-a scris ca nu-l sprijina deoarece nu este nevoie, Duminica, spunand dansa, deja fiind recunoscuta ca si zi de odihna in majoritatea tarilor europene. Inca o pozitie seculara, necrestina a d-nei Weber.

Campania europeana pentru o Duminica fara lucru are nevoie de voluntari. (Detalii aici: info@freiersonntag.eu) Cei care sunteti interesati sa va implicati ca si voluntari sunteti invitati sa ne contactati la contact@alianta-familiilor.ro. E important ca voluntarii sa cunoasca limba engleza in masura in care pot comunica in scris. Campania se desfasoara ca o initiativa cetateneasca europeana in conformitate cu Tratatul de la Lisabona care permite europenilor, dupa 1 aprilie 2012, sa initieze referendumuri unionale dupa obtinerea unui milion de semnaturi valabile.

ANUNT

Libraria Sophia va invita la lansare volumului: “Marturie pentru cei ce înfrunta boala Mostenirea lui Lynette”. Invitati: Pr. Gheorghe Oprea – capela Spitalului Parhon. Pr. Zosima Banyai – capela Centrului de îngrijire paleative „Sf. Irina” (hospice –Voluntari), pentru bolnavii de cancer. Doina Rogiti – traducator. Joi, 30 iunie 2011, ora 18.00, str. Bibescu Voda, 19.

DECLARATIA DE LA TIMISOARA

Va multumim pentru semnaturile constante pe care ni le dati in sprijinul Declaratiei de la Timisoara. Ne apropiem de 6.500, dar tinta este de 7.500. Deci, mai este loc. Va rugam continuati sa semnati si sa dati mai departe Declaratia la cat mai multi sa o semneze.

Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul si semnati Declaratia. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasand pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura dvs. nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei.. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasand pe linkul de mai jos.”)

Declaratia accepta doar o singura semnatura pe adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceeasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”

Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptamanal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atat la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptamanal AFR. Cum? Inregistrandu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor dvs. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro.

AMINTIRI DE LA LICEUL „ION CREANGA” DIN BALTI

On June 30, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Ovidiu CREANGA

Am ajuns la Liceul „Ion Creanga” din Balti când eram în clasa a patra, primele trei le facusem la Liceul „Bogdan Petriceicu Hajdeu” din Chisinau, si la „Bogdan Hajdeu” din Buzau. Liceul Ion Creanga era singurul liceu teoretic de baieti din Balti. Mai era Liceul Comercial si o Scoala de Meserii. Fetele aveau Liceul de Fete „Domnita Ileana”, care era tot liceu teoretic.

Judetul Balti era un judet mare si bogat, cu populatie de tarani plugari, numai români/moldoveni. În oras erau foarte multi evrei, negustori si industriasi. Rusi sau alte natii puteai sa-i numeri pe degete. Balti-ul avea o fabrica mare de ulei din floarea soarelui a lui Volman, care avea fabrici si în Europa. Uzina electrica era a lui Rozentuler, apoi erau multe fabricute si ateliere precum si o fabrica de zahar. Populatia româneasca era formata din functionari, militari, clerici. Mi-aduc aminte de mitropolitul Visarion Puiu, care era un barbat impunator si frumos cu o barba artistica, ciupita cu putin argint, de erau cocoanele topite dupa el.

Profesorii de la „Ion Creanga” erau unii ramasi de pe timpul rusilor care vorbeau româneste ca vai de lume cu accent rusesc. Director era Marc Valuta, fost profesor de istorie, dar nu mai preda. „Papasa”, cum îi spuneam noi, era trecut de 50 de ani, avea un cioculet a la Take Ionescu, era un om de treaba, care nu da pedepse si nu baga spaima în noi. Baieti spuneau ca Papasa avea o fata frumoasa, dar pe care eu nu am vazut-o niciodata, pesemne învata în alt oras.

Când am aterizat în „Ion Creanga” în clasa a IV-a B, cursurile începusera de vre-o câteva saptamâni, asa ca m-au asezat în banca întâia, rândul din dreapta, (erau trei rânduri de banci) celelalte banci fiind ocupate. Stateam singur în toata banca neavând coleg de banca, ceilalti baieti se uitau curiosi si neprietenosi la mine. Cazusem ca musca în lapte, trageam din când în când cu ochiul în spate si vedeam numai fete dusmanoase. Le era ciuda ca ma cheama cu numele liceului si ca veneam din „Vechiul Regat”. Era recreatia a treia, Recreatia Mare de 15 minute. Tocmai sunase, dar nu intrase profesorul.

– Cum îti zâsi mai?

– Ovidiu ma cheama…

– Ha!, Ha!, Ha!, Povidlâ!

– Nu ma cheama Povidlâ, ci Ovidiu!

Dar nu apuc sa termin si ma trezesc cu un galos murdar în cap. Galosul apoi aterizeaza pe banca în fata mea. O furie neputincioasa a pus stapânire pe mine. Însfac galosul si-l arunc cu toata puterea înapoi, am dat la nimereala caci nu stiam cine a aruncat cu galosul în mine. Dar ghinionul, ghinioanelor, chiar atunci deschide usa si intra pedagogul sa ne spuna ca profesorul mai întârzie putin si galosul l-a pleznit drept în fata. Rusu de furie, striga:

– Cine e magarul care a aruncat galosul?

– Ista nou, ista nou, au strigat toti într-un glas. Eu era sa-mi dau duhul. M-am ridicat în picioare dar nu am reusit sa articulez nici un cuvânt. Pedagogul, al carui nume nu-l mai tin minte, vine glont la mine si începe sa-mi care palme unde nimerea.

– Adica de astea-mi esti puslama, astfel de pramatie esti tu, lasa ca-ti pun eu pielea pe bat nu ai griji! Si zboara la cancelarie si spune ce pramatie este cel ce poarta numele liceului. Ani de zile întâmplarea asta nefericita a umbrit prezenta mea la liceu. Cu baietii m-am împrietenit si m-au acceptat în gasca lor, dar unii profesori s-au uitat banuitor la mine multa vreme. Pedagogul, însa, nu m-a înghitit niciodata si mi-a bagat strâmbe la profesori cât a putut.

Dimineata o începeam cu o rugaciune lunga pe care o recita un elev, pe când noi stam toate clasele adunate într-un coridor mare unde încapeam toti. Apoi ne împrastiam la clasele noastre si începea ziua de lucru. Stiu rugaciunea si acum, începea cu: „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pre Tine Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria…”

Poate si din cauza „primirii triumfale” de care avusesem parte, dar eu cred ca fiindca eram puturos, la început învatam foarte prost. Fugeam de la lectii de predilectie pe un deal unde soldatii faceau tragere si gloantele se opreau într-un dâmb. Gloantele erau facute dintr-o camasa de tabla de fier în care era turnat plumb. Eu si cu alti chiulangii scoteam gloantele din pamânt, apoi topeam plumbul din camasa lui de tabla la foc într-o oala de tuci, si botul de plumb îl vindeam la o baba care facea farmece cu plumb topit. Ne alegeam si noi cu câtiva lei, care pentru noi erau mari, cât roata carului. Cu banii cumparam tutun la pachet. Tutunul era de proasta calitate, era plin de gateje. În loc de foita ceilalti chiulangii foloseau hârtie de gazeta, pe care o rupeau la anumita dimensiune, puneau câteva firicele de tutun, apoi le rasucea cu maiestrie si le lipea cu scuipat de pe limba. Eu nu fumam, fiindca nu puteam, ca tuseam de-mi ieseau ochii din cap daca trageam un fum. Asta se întâmpla din cauza ca la patru ani am tras tare în piept dintr-o tigara „Plugar”, era sa mor, apoi am varsat numai fiere verzuie câteva zile, dar de atunci nu am mai fumat nici pâna în ziua de azi.

Profesorul, care ma ura în mod constant din toata inima, era Socoliuc de la franceza. Nu ma scotea din patru si din corigente. Odata, la o teza, am avut inspiratie ca ne va da „La Normandie” si am învatat bucata pe de rost. Ne-a dat „La Normandie” si eu am scris fara nici o greseala. El a spus ca am copiat si mi-a dat doi. Am început sa urlu si sa ma jur ca nu am copiat. Atunci Socoliuc m-a pus sa stau la catedra si sa scriu teza din nou. M-a pus la catedra ca sa ma controleze mai bine ca nu cumva sa copiez. Am scris din nou fara nici o greseala; mi-a pus sase minus. Ei, de atunci nu am mai pus mâna pe franceza si am început sa fug sistematic de la lectia lui Socoliuc.

Aveam la Matematica pe Dembski, care era fost ofiter al armatei ruse din Extremul Orient. Lectiile lui erau o placere sa le asculti, ca nu facea Matematica deloc, ci povestea jumate stâlcit româneste, jumate ruseste, din aventurile lui din Extremul Orient, si noi cascam gura la el, hipnotizati. Mai fusese si în Legiunea Straina, asa ca era o sursa inepuizabila de povestiri fantastice. Stia franceza mai bine ca Socoliuc. Dembski, care facea parte din aristocratia Tarului, ma iubea foarte mult, spre deosebire de Socoliuc, care odata mi-a proorocit: „Creanga, tu vei ajunge în viata în cel mai fericit caz cizmar, dar si acela de foarte proasta calitate, poate un cârpaci sa pui numai petice”. Pe Socoliuc îl urasc sincer si din rasputeri si azi.

himia mi-a placut de când ma stiu, citeam tot ce-mi cadea în mâna despre chimie, de aceia stiam „dumnezeieste” la chimie. Îmi încropisem laborator acasa si colectam chimicale cum puteam. Neagoe de la Chimie era un tip haios, de fapt era profesor de fizica, îl pusese si la chimie ca nu aveau titular. „Ba Creanga, tu stii chimie mai bine ca mine!”. Si el ne spunea în clasa tot felul de întâmplari din viata lui. Neagoe înfiintase un laborator de chimie al scolii, si pe mine ma luase laborant ca ajutor al lui. Din laboratorul meu lipsea acidul formic, si în laboratorul lui Neagoe era o sticla mare de 5 litri. Gasesc o sticluta mica cu dop slefuit de sticla si sterpelesc si eu vre-o suta de grame. În loc sa-i cer lui Neagoe care mi-ar fi dat în mod sigur, bag sticluta în buzunar la pantaloni. Dopul, fiind de sticla nu se tinea fest, si câteva picaturi de acid formic au iesit si mi-au udat buzunarul pe dinauntru, apoi a trecut prin chiloti si a ajuns la piele. A început sa ma usture teribil, dar taceam mâlc ca sa nu ma dau de gol. Sufeream ca Mucius Scevola, dar de atunci nu am mai furat nimic în viata mea. Noroc ca era ultima ora. Când am ajuns acasa aveam o pata mare rosie pe picior care durea îngrozitor. Apoi s-a facut o rana care abia a trecut. Nu m-am dus la Dispensar, caci m-ar fi întrebat cum s-a întâmplat. Neagoe era oltean si toata viata a fost burlac. Dupa zeci de ani l-am întâlnit la Bucuresti, locuia într-o chichineata care avea o singura camera, era tot neînsurat si-mi spunea ca are un succes grozav la femei. Era slab ca un ogar, se vedea ca manânca pe sponci.

– Ba Creanga, la toate le spun ca am 47 de ani.

– Da de ce, dom’ profesor, 47?

– 47 de razboaie a avut Stefan cel Mare, dupa fiecare razboi construia o biserica sau manastire si cifra asta o tin minte.

La istorie îl aveam pe Polianski care vorbea româneste ca vai de lume. Mi-aduc aminte ca odata adusese tezele si comenta rezultatul: „Chezele în general sunt foarche slabe, numai Boris Cazacu a achins putin si pe gheparche pe Maria Terezia”. La Gimnastica îl aveam pe Erhan, un tip tânar, sportiv, cu corp atletic, toti eram lesinati dupa el. El ne iubea si ne lua apararea în cancelarie când aveam probleme. Eu eram un tip voinic si în front stateam în fruntea coloanei deoarece eram mai înalt, la recrutare am avut 1 metru opt zeci, care pentru atunci era mult, caci baietii nu erau asa de înalti ca acum. Faceam cu Erhan mult sport, volei si baschet si saream capra. Câte odata jucam si oina care era un sport specific românesc. An de an clasa noastra a luat campionatul scolii la baschet si eram trecuti pe un panou de onoare. Eu jucam fundas, dar câte odata fugeam si bagam si eu mingea în cosul adversarilor.

În clasele superioare era profesor la matematica Costrov, un rus dat naibii de rau ce era, si noi eram clei cum scapasem din povestirile lui Dembschi cel simpatic. Eu cred ca eram cel mai tamâie. Metoda mea de a fugi de la matematica: bagam o frunza de coada soricelului în nas si frecam nara cu putere. Dupa câteva minute izbucnea sângele. Ridicam mâna dreapta sau stânga deasupra capului, depinde pe ce nara curgea sângele si dadeam ochii peste cap. Vecinul meu se ridica si spunea cu voce tremurânda: „Dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut rau”. El venea si se uita câinos la mine: „Scoate magaru’ si du-l la Infirmerie!” Colegul atât astepta, ca astfel scapa si el, apoi fugi la plumbi. Când n-aveam încotro si trebuia sa ma duca la infirmerie, aveam alta metoda. Primul lucru îti punea termometrul la subtioara. Atunci ma apropiam tiptil de soba, împingeam termometrul mai la spate si-l lipeam de soba. Odata nu am fost atent si când l-a luat infirmiera aveam 41.5. A chemat urgent doctorul care, când a venit, „îmi revenisem”, avem 36.8, si toata lumea a fost fericita ca nu am murit la ei. Daca era vara si nu ardea focul, frecam termometrul de camasa pâna se ridica temperatura cât vroiam sa fie. Mai era o metoda, sa manânci creta pisata, dar era gretoasa si nu „lucra” totdeauna. Odata „fugeam” de la matematica si chiar fugeam de-mi scaparau calcâiele, si când dau coltul îl iau pe Costrov în brate care venea tacticos de pe strada cealalta.

– Creanga, erai sa ma dai jos, ce e cu tine?

– Fug la infirmerie, dom’ Profesor, ca sunt foarte bolnav. Si-l repun iarasi pe picioarele lui pe Costrov si fug din nou.

Ajuns în clasa, baietii sar cu gura:

– Vai dom’ profesor, lui Creanga i s-a facut atât de rau ca ne era frica sa nu moara.

– Saracu, stiu ca era sa ma dea jos din fuga! Cere condica si scrie: „Pe Creanga l-am vazut fugind de la lectie, era sanatos, voinic si bine dispus”. Desigur ca foaia aia a disparut din condica, cu toate ca filele condicii erau numerotate.

La Româna îl aveam pe Gheorghe Cârtu, o mutra de turlan cu un dovleac mare, prevazut cu o chelie bogata, care-i dadea un aer de bonom, de fapt ce si era. A pus în scena „Harap Alb”, era admiratorul lui Ion Creanga. Eu eram un boier ce aveam un caftan rosu, facut de mama din hârtie creponata. Nu aveam talent teatral, si când trebuia sa spun o poezie mi se punea un nod în gât si începea sa-mi bâtâie capul. Ca boier, nu aveam de spus nimic, apaream din culise, trebuia sa traversez scena si sa ies pe partea cealalta. Am facut, cred, vre-o 10 repetitii, dar când sa ies din culise si sa intru pe scena, începeau sa-mi tremure picioarele. Pâna la urma, am reusit sa traversez scena fara sa ma prabusesc. La spectacol, sala era plina de parinti ce stateau pironiti locului si nici nu suflau ca sa-si vada odoarele. Ne-am bucurat de un succes rasunator. Piesa, la cererea generala, s-a mai jucat de câteva ori. Dar la unul din spectacole, un alt „boier” m-a calcat pe pulpana hlamidei mele si m-a lasat cu fundul gol. Spectatorii au râs copios, si au spus ca asta a fost scena cea mai hazlie. La o teza, Cârtu ne-a dat sa facem analiza gramaticala la o fraza din „Amintiri din Copilarie” a lui Creanga: „Logofete brânza-n cui, lapte acru-n calimari, chiu si vai prin buzunari”. Nimeni nu a putut sa faca analiza, nici chiar Boris Cazacu, care era tocilarul clasei.

Dar cel mai pitoresc personagiu era profesorul de desen Râbalcu. Cred ca avea vre-o 50 de ani, fusese colonel în armata Tarului. Din timp în timp se faceau asa zise „concentrari”, când îi îmbraca si pe civili în haine militare si câte odata faceau si instructie. Odata i-au „concentrat” pe profesorii de la Ion Creanga si, sa vezi comedia naibii, Râbalcu era colonel, si Valuta directorul era sergent. Ceilalti erau de la maior în jos.

La prima lectie de desen de la „Ion Creanga” nu m-a prevenit nimeni, de aceia am fost foarte socat. Când a intrat Râbalcu, eu m-am ridicat în picioare cum se facea la toti profesorii, toti ceilalti au stat jos si au început sa strige cât îi tinea gura: „FROSA! FROSA! FROSA!” Am ramas cu gura cascata si ma uitam nedumerit. Un vecin de al meu mi-a strigat tare ca sa astupe zgomotul: „Striga si tu ma!”. Eu nu îndrazneam sa strig, atunci altii s-au rastit la mine, si am început sa strig si eu. Cu încetul am înteles. Râbalcu avea o familie numeroasa si de nevasta… o tata lalâe si mai mult lata de cât lunga, care venea si se plângea la baieti ca Râbalcu are o ibovnica Frosa si ca sta mai mult la ea decât acasa… si nu mai aduce leafa la familie „ca îi da lui sterva si curva aia”. Ea vorbea româneste mai bine ca el, pe semne ca era moldoveanca. „Strigati la el si faceti-l de râs, baieti” si baietii atât asteptau. La lectiile lui Râbalcu era un vacarm de nedescris, nimeni nu era atent, unii cântau „Traiasca Regele”, altii jucau leapsa pe ouate, altii bâza, el statea cu fata la tabla si desena. Ce desena? „Un vacuta mitica, o caluta frumusica”.

Odata ne-am vorbit si, când a venit Râbalcu în clasa, ne-am sculat toti odata în picioare, apoi era o liniste de se auzea musca. Râbalcu s-a fâstâcit rau, s-a asezat cu fata la tabla, conform obiceiului lui si a început sa deseneze. Se vedea ca nu era la locul lui si deodata explodeaza: „Da ce sunteti nebuni, ce aveti?” si atunci noi am început „FROSA! FROSA!” si el s-a linistit si si-a vazut de treaba.

Când eram în clasa a saptea o grupa de elevi mai inimosi, ca Vlad Bejan, Colea Dreab, Boris Cazacu si eu am, am reinviat Societatea Stiintifico-Literara „Bogdan Petrieicu Hajdeu” – al carei presedinte a fost ani de zile savantul de mai târziu Eugeniu Coseriu – si m-au ales pe mine presedinte, (probabil fiindca ma chema Creanga!). Vlad Bejan este acum doctor pensionar, fost director la un spital din Iasi si Boris Cazacu era pe timpuri doctor la Spitalul Studentesc din Bucuresti, ce-o fi cu altii, Dumnezeu stie. La sedinta de deschidere, cuvântul trebuia sa-l tin eu, nu aveam nici o experienta, nu stiam ce sa spun si m-am bâlbâit penibil. Cel putin, daca mi-as fi scris câteva fraze pe o hârtie, dar m-am facut de bacanie. M-a salvat Cazacu, care s-a bagat pe fir si a început sa vorbeasca el fara cusur. Am reeditat si revista „Crenguta”. Primul numar l-am tiparit la un tipograf, evreu rus, care abia îngaima câte ceva în româneste. El spunea: „Revistu lui Crengutî”. Am tiparit atunci 250 de exemplare, eu am învârtit de o roata care avea o manivela de mi-a venit rau, caci tiparnita nu avea motor electric. Al doilea numar l-am scos mai bine, la o tipografie cu motor electric si cu caractere frumoase, Tipografia Eparhiala Balti, din strada General Bethelot nr. 32, chiar si cu unele desene si figuri. Eu am pus un motto pe coperta revistei (care de fapt m-a condus toata viata): „Prin munca, spre ideal!”. Apoi au navalit hoardele barbare din stepele asiatice si totul s-a spulberat. Termin cu cuvintele lui Eminescu: „Cine-a îndragit strainii, mânca-i-ar inima câinii!”.

Toronto, Canada