Cum se face azi răscumpărarea demnității și identității

Am citit povestea unui om de afaceri din New York, care, într-o dimineață de iarnă, se grăbea să se urce într-un metrou, în drum spre locul său de muncă. Cu colțul ochiului a văzut stând jos pe platformă un cerșetor, care avea o cană plină cu creioane în mâini. Fără să se gândească prea mult la aceasta, a luat repede niște bani din portofel și a aruncat bancnotele în farfuria cerșetorului, înainte de a intra în metrou.

Chiar înainte ca ușile metroului să se închidă, omul de afaceri a sărit înapoi pe platformă și a luat mai multe creioane din cana cerșetorului. Și-a cerut scuze cerșetorului, explicându-i că, în graba lui, a neglijat să ia creioanele pe care le-a achiziționat. “La urma urmei”, a spus el zâmbind, “tu ești un om de afaceri ca mine. Ai marfă de vânzare și este la un preț destul de bun.” După aceea, omul de afaceri s-a urcat în următorul metrou și și-a continuat ziua. Continue reading “Cum se face azi răscumpărarea demnității și identității”

Mărturia unui producător de pornografie

Donny_Pauling_MediaJurnalul unui producător de pornografie

by AFR – Alianța familiilor din România

Pornografia ucide. E moarte. Ucide relaţiile dintre sexe, soţi, tineri şi tinere. Pornografia e murdărie legalizată. Un drept constituţional şi un drept murdar al omului. Unul care satisface înclinaţiile murdare ale unei persoane prin dezumanizarea altei persoane sau a altor persoane. O practică oribilă care prinde ca într-o capcană milioane şi milioane de oameni şi sufletele lor. Nu doar adulţi ci şi adolescenţi şi chiar copii. Flagelul acesta distruge civilizaţia, uzurpa moralitatea, şi e peste tot. Continue reading “Mărturia unui producător de pornografie”

FATA DIN VIS

Irina_Lucia_Mihalcaby Irina Lucia Mihalca

 .

Noli foras ire, in interiore homine veritas!

(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”-
Shakespeare
“Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate”

din scripturile antice tibetane

 .

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor. Continue reading “FATA DIN VIS”

Povestea omului care stătea pe 99 de perne de puf

Perne de pufA fost odată un om care lucra în Uzina Viselor, şi care stătea pe 99 de perne de puf.

De la un timp, una câte una, pernele au inceput să îi plece de sub fund.

Pernele nu sunt plătite niciun minut peste timpul regulamentar de lucru, au spus misionarii sindicali ai Uzinei Viselor. De aceea pleacă !

Pernele ar trebui să stea ore şi zile, şi luni şi ani, de veghe, fără nicio plată, pentru bunul mers al afacerii ! Au spus misionarii din staff-ul Uzinei. Continue reading “Povestea omului care stătea pe 99 de perne de puf”

COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

Povestea Stelei Regelui

de Jianu Liviu-Florian

 

A fost odata un Rege care avea patru ani. El domnea peste curtea si casa in care locuia, si toti ai casei incercau, pe cât puteau, sa il invete numai lucruri bune, si sa ii faca pe voie, atâta timp cat voile lui  erau  bune.

Regele era indragostit, fara macar sa stie. Si sentimentul acesta necunoscut, care il facea sa ii bata inima mai repede, sa se inroseasca la fata când o vedea, ca un curcan, si sa nu mai fie in stare sa spuna niciun cuvânt, era pentru Stela, o printesa zvelta, de 27 de ani, cu ochi de azur, si parul de aur, si un glas atât de melodios, incât clopoteii tuturor florilor de argint, de pe pamânt, sunau in cuvintele si râsetul ei de clestar.

Stela statea la doua case de palatul regelui, si curtea ei avea la intrare doua porti mari, de fier, prin care Stela isi strecura ca o serpoaica trupul unduitor ca stralucirea unei stele, tremurând de gingasie. Regele o pândea ades de la fereastra. Si ori de câte ori o vedea, inima ii batea, chipul i se inrosea, si fara sa spuna nicun cuvânt, striga in gând, atent, sa nu il auda nimeni: “Stela!”

Regele ar fi vrut sa stea de vorba cu ea. Sa fie in preajma ei. Stela sa vorbeasca numai cu el, nu sa-si imparta frumusetea, tineretea, clopoteii, zâmbetul, râsetul, si bunavointa, cu toata lumea, asa cum facea. Dar isi dadea seama, suparat, ca era prea mic pentru ea. Cum sa se uite o printesa de 27, la un Rege de 4 ani?

Dar timpul are grija de toate. Si intr-o buna zi, cu bunica de mâna, pentru ca isi dorea foarte mult sa bea un suc, din cele la sticla de un sfert de litru, cum existau pe acea vreme, galbene, sau rosii, sifonate, aromate, si dulci,  si pastrate la gheata, Regele ajunse la chioscul de carton verde, dintre palatul lui, si locuinta printesei. Minune! Stela era si ea la chiosc, impartind generos, in stânga si dreapta, la vecinii veniti sa se racoreasca, , clopoteii glasului, safirele privirilor, si unduirile trupului ei matasos.

Inima regelui a inceput sa bata mai repede, s-a inrosit ca un curcan, si a ramas fara cuvinte, in timp ce bea, si nu prea, din sticla de suc, al carui gât era prea mare pentru cât ar fi voit el sa-l soarba dintr-o singura inghititura. Si aceasta  pentru a o uimi pe Stela, si a-i demonstra, ca el, chiar daca pare de patru ani, este un rege mare, pe care Stela se poate bizui in orice imprejurare.

Si bea, si bea, privind-o pe Stela, si simtea ca nu mai poate sa bea, ca sucul rosu nu mai are unde sa intre, si totusi, un rege mare, cum voia sa fie, trebuia sa invinga, de dragul ei, al Stelei, toata sticla de suc, ceea ce, cu un ultim efort, a si facut!

Vai! Ai baut toata sticla! A spus bunica, si Regelui i s-a umflat pieptul de mândrie, privind-o pe Stela, care a zâmbit, l-a mângaiat pe obraz, si le-a spus, cu glasul ei de clopotei: Este un adevarat barbat! Si Regele ar fi vrut ca timpul sa se fi oprit in loc, macar 23 de ani, sa o ajunga din urma pe Stela.

Apoi, a plecat cu bunica, mândru, spre palat.

Doar dupa ce bunica a inchis poarta curtii dupa ea si Rege, a simti ca burta lui se umfla, se umfla, si Regela a pufnit afara,  in spatele portii, toata sticla de suc.

Bunica l-a batut pe spate, si l-a dojenit: Dragul meu, ti-am spus ca ai baut si prea mult, si prea repede! Unde sa intre atata suc in burtica ta?

Dar nu mai conta. Regele câstigase in acea zi cea mai mare izbânda. Stela ii spusese ca este un barbat adevarat!

Si pentru o clipa, Stela fusese doar a lui. Stela Regelui.

26 mai 2011

 

 

 

Ma astepti cu praf

de Liu Xiaobo
pentru sotia mea, care asteapta in fiecare zi
 
Nimic nu-ti mai ramane de facut, nimic
decat sa ma astepti, impreuna cu praful casei noastre
aceste straturi
acumulate din belsug, in fiecare colt
tu nu vrei sa deschizi perdelele
sa lasi lumina sa le strice linistea
 
pe biblioteca, mesajul scris de mana este acoperit de praf
pe covor modelul absoarbe praful
cand imi scrii o scrisoare
si dragoste, cu varful penitei plin de praf
ochii mei sunt patrunsi de durere
tu stai acolo toata ziua
fara sa indraznesti sa te misti
de teama ca pasii tai vor contesta praful
incerci sa-ti controlezi respiratia
folosind tacerea sa scrii o poveste.
Pe vremuri ca acestea
praful sufocator
ofera singura loialitate
 
viziunea ta, respiratia si timpul
patrunde praful
in adancimea sufletului tau
mormantul centimetru cu centimetru
este scamos de la picioare
ajungand la piept
ajungand la gat
 
stii ca mormantul
este cel mai bun loc de odihna
asteptand dupa mine acolo
fara sursa de frica sau panica
de aceea tu preferi praful
in intuneric, in calma sufocare  
asteptand, asteptand dupa mine
ma astepti cu praf
refuzand lumina soarelui si adierea aerului
numai lasand praful sa te inmormanteze total
numai lasandu-te s-adormi in praf
pana ma intorc
si tu te vei trezi
stergand praful de pe tine si din sufletul tau.
 
Ce minune – inapoi din mormant !
 
 
 Traducerea in limba romana (a variantei  in engleza – Zheng Danyi,
Shirley Lee si Martin Alexander) de Sandu Citizen /Canada.

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

Darul iubirii…

Vin Sarbatorile…vin!
 Cel mai mult imi place dintotdeauna Ajunul Craciunului. E normal…atunci vine Mosul…cu daruri si intreaga familie e acasa.
 Era seara cand mama ne spunea “povestea”. Da, ii pot spune la singular, caci, ca o contabila ce se respecta, mama stia o singura poveste. Ce schimba de la an la an erau doar animalutele: cand erau ursi albi, albi, albi…cand iepurasi albi, albi, albi.
 Povestea incepea asa:
 “Intr-o zi de vara, Ionel si Marioara, copiii padurarului, adunau surcele prin padure, cu o trasurica. La un moment dat, auzira niste plansete… S-au indreptat inspre acolo…Intr-o scorbura, gasira doi ursuleti albi, albi, albi. Mama lor, ursoaica, fusese impuscata de braconieri…si ei erau singuri si mici.
 Copiii luara ursuletii, si, cu acordul tatalui lor, ii adapostira intr-o anexa a locuintei. Ii hranira, la inceput, cu lapte…apoi, cu paine si graunte. Ursuletii erau cuminti si jucausi. Cresteau repede, vazand cu ochii. In toamna, in zilele insorite, asa, de joaca, Ionel si Marioara ii inhamau la trasurica si alergau veseli. Deja ii mutasera in grajd. Erau mari. Chiar puteau sa aduca o trasurica plina de lemne, ca sa-si ajute si ei prietenii, oameni.
 Dar, veni iarna geroasa. Ca sa nu iesa de atatea ori din casa, copiii se planificara cand e unul si cand e altul de serviciu la hranit ursii. Intr-o seara cu viscol, usa grajdului nu mai rezista si se deschise larg, invinsa de urgia de afara.
 Dimineata, cand veni Ionel sa le dea de mancare…ursii nu mai erau. Zadarnic i-au strigat, i-au chemat…viscolul le acoperise si urmele. Copiii si-au petrecut Sarbatorile inlacrimati. Oricate daruri le-a adus Mos Craciun, niciunul nu egala bucuria de a fi impreuna cu „copiii lor” (caci asa ii alintau Ionel si Marioara pe ursuleti…cu toate ca se facusera si ei niste ursi adevarati…tot „copiii”erau).
 Timpul nu sta…se ivi din nou soarele. Aparura primii ghiocei…apoi brandusele. Ionel si Marioara isi incepura si ei „munca”lor: sa adune, pentru foc, vreascuri, cu trasurica.
 Intr-una din zile, Marioara avu ideea sa caute scorbura in care gasisera in urma cu un an ursuletii. Surpriza! Acolo dormeau linistiti alti doi ursuleti albi, albi, albi. Copiii se apropiara sfiosi. Ii mangaiara, se jucara putin cu ei. Doar cand au vrut sa-i scoata din scorbura, au auzit in spatele lor, un marait cunoscut. Era ursoaica pe care ei o crescura. Se bucurau de revedere, dar s-au si speriat de maraitul ei. Atunci aparu si ursul. El intotdeauna a fost mai bland. Se strecura intre ursoica si Marioara si ii atinse acesteia bratul, ca si cum o indemna sa lase jos povara.
 “Lasa jos ursuletul!” zise Ionel. Marioara aseza cu grija in scorbura mica vietate pufoasa, care se intinse rasfatata. Abia atunci, ursoaica cea mare se cobori in patru labe si se gudura ca un catel pe langa Marioara, lingandu-i mana care odata o hranise.
 “E si ea mama!” intelesese acum Marioara si o saruta pe ursoica inlacrimata. „Prostuto, ai crezut ca-ti luam puii?”
 “Taci, nu o mai pacali, sopti aspru Ionel, ca voiai sa-i iei…ca sa te joci! Pentru tine, sunt jucarii…pentru ea, sunt copiii ei!”
 …lumina ochilor ei, asa cum sunteti voi, pentru mine, adauga intotdeauna mama si ne saruta pe frunte. Asta era momentul pe care il asteptam in fiecare an. Era cel mai frumos dar…mai frumos decat orice ne putea aduce Mos Craciun.
Timisoara, 02.12.2010                                                                      Corina-Lucia Costea