INCANTATIA COSMICA A UNUI INITIAT-

N. N. NEGULESCU


Avem în fata poemele unui initiat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist initiat. Sunt doua volume („LACRIMI DE DIAMANT1 – cu o Prefata de Florea Miu – Forma Cuvintelor – si „OCHIUL DE FOC2 – cu o dubla Prefata: una de Harion Voroneteanul – Calea Regala, precum si una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar).

Ambele volume sunt împartite în câte cinci sectiuni:

I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontica”; 2-„Crucea Sephirotica”; 3-„Pendulul percutiei opalice”; 4-„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”.

II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptica”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”.

Se vede clar, cel putin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” – ca Poetul N.N. Negulescu tine „mortis” la cifra cinci, în sectionarea pe care si-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu contine decât doua poeme (fata de celelalte patru parti din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar…TREBUIA sa se iste, si a cincea „sectiune”, caci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!!

Si orice initiat are toata dreptatea de partea sa, în ce priveste grija si respectul (dus pâna la adoratia pythagoreica!), fata de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalenta cu Litera HÉ – „Numarul CINCI al Literelor si 15 al Cailor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eterna – Numarul Stiintei Binelui si Raului; Litera Femeii si a Religiei; Pentagrama Angelica si Diabolica” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore si Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMA A CUNOASTERII REGAL-COSMICE, CIFRA A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME SI A NUNTILOR COGNITIVE SUPREME!

Este „semn al unirii, numar nuptial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dictionar de simboluri, vol. I) – dar si numar al Centrului! – deci, al Armoniei si Echilibrului! „Cinci este si simbolul Omului (având bratele desfacute, acesta pare dispus în 5 parti sub forma de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezinta conjunctia dintre 2 (numar feminin) si 3 (numar masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism si crestinism, este simbolul sintezei si al Treptelor Iluminarii-Revelatiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate si semantizate, întru eternitatea Învierii, de catre Hristos-CENTRUL!).

…Din punctul de vedere al continutului, însa, opinia noastra este ca titlurile (atât ale sectiunilor, cât si ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantatie/VIBRATIE CONTINUU-DEMIURGICA (PARASHABDA brahmanica!), asa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanti” invoca, identifica, si reprezinta/actualizeaza eternul AUM/Omul Divin.

…Cum se defineste Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CAUTATORUL TACERII MISTICE – adica, Ucenicul Supremei Aflari: „Eu caut în mine/tacându-mi roza tacerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în crestinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale…!

Numai prin simtirea efectiva, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, si pentru om („precum în cer, asa si pre pamânt” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, si ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” si „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERA platoniciana a Re-Armonizarii Cosmosului („Din maretia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/<<în>> – zice;/<<în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din maretia sferelor, p. 14; „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICA, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOS-ULUIFLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalida, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE SANSE DEMIURGICE!)!) , întru SPLEDOAREA SUPREMA si VESNICA (întâi cea al Fiintei Proprii, si, prin aceasta, ulterior, Re-Armonizarea Creatiei Divine – viziunea aceasta exista atât în crestinismul isihast, cât si în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Si-n vibratiile/Marii Ierarhii/îmi devin sfera a sunetului,/îmi devin sfera a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începutirilor/din substanta opalica/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9).

 

OPALUL are semnificatii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul sa-si descopere/reveleze ADEVARATUL EU, “stimulând originalitatea si creativitatea(cf.http://www.semipretioase.ro).

ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii”), care a fost publicata, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Înca din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche traditie – caldeeana, egipteana si ebraica, în egala masura!) era considerata Izvor de Energii Cosmice. Circulatia energiei prin Sistemul Solar este reprezentata prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:

Pe masura ce Forta Vietii se manifesta, ea exprima noi calitati precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprima, în ordine, Hokmah (Întelepciunea). Binah (Întelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumusetea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundatia) si, în final, Malkuth (Împaratia), care este a zecea Emanatie.
Între limbajul si simbolistica planetara din astrologie, pe de o parte, si Arborele Vietii, pe de alta, exista o corespondenta strânsa. Primele trei Emanatii se numesc Triada Superioara. Începând cu a treia Emanatie, gasim corespondenta cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate si caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah – SaturnTimpul, scleroza, batrânetea, uscâciunea, rasplata actelor fiecarei fiinte. Hesed – Jupiter-Maretia si stralucirea, guvernarea, justitia, succesul social, banul, prosperitatea materiala, burghezia. Gheburah – Marte-Lupta, razboiul, violenta, forta. Tifereth – Soare-Viata, dragostea altruista, sanatatea, aristocratia. Netzach – Venus-Emotia, sentimentalitatea, placerea, atractia erotica, artele. Hod – Mercur-Cunoasterea, inteligenta, energia mentala, cartile, scoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod – Luna-Inconstientul, nasterea, caminul, femeia ca mama, multimea, democratia. Malkuth – Pamântul-Manifestarea cea mai densa si cumulul tuturor calitatilor enumerate mai sus.  Si mai stim ca: Cabala împarte omul în trei parti fundamentale:

1.Nefes – corpul eteric sau principiul vietii, ce sta la baza corpului fizic si al existentei concrete. Nefes este forta care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune ca nefes se introduce în samânta barbatului când se uneste cu sotia sa. Dupa ce omul, duhul, a parasit lumea terestra, nefes înconjoara mormântul sau;
2.Ruah – suflu, viata, sufletul format din corpul dorintelor si mentalul concret, este un mediator între nefes ti nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influentele lumii exterioare ca si nefes si cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ si pasiv, între interior si exterior, ruah reprezinta legatura dintre spirit si materie, unind în om lumea interna cu cea externa;
3.Nesamah – arborele vietii” – este spiritul ce cuprinde vointa, inteligenta si memoria. Este în legatura cu Divinitatea, astfel ca ruah si nefes ajung la Sursa divina, prin nesamah. Patrunzând în nesamah, Divinitatea le da viata lui ruah si nefes.
Nefes si nesamah sunt esente diferite – ca uleiul si apa – între care nu poate exista o conexiune directa. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneste. Nefes, ruah si nesamah nu sunt complet distincte si separate, ci se interfereaza, asemenea culorilor spectrului, care, desi sunt successive, se topesc una în alta. Dupa moartea biologica, nefes, ruah si nesamah se separa de trup si se înalta, fiecare în sfera de unde a venit” –
cf. http://www.opal-astre.ro.

Pâna la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/sa umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” – sinonimul Initierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.

…Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regala a Adevarului Ultim, se trage si domnia (aparent, oximoronica!) a Poetului: „imperiul bogatei saracii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Saracii” – p. 10) – o domnie a „dezmarginirii”, prin „îmblânzirea” (FAPTUIREA cognitiv-ontologica, îngânare/dublare demiurgica!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinta lumii/care se dezmargineste” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmarginire, sinergica, a Fiintei Umano-Divine si Lumii!

…”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din noua vremi/din noua fulgere/din noua împaratii/seniorii smaraldului/ma cauta/pe o corabie zburatoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adica, în Viata GLORIOASA, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic si ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimica, de N.N. Negulescu: „Au cele tesute/pe vai retrase în rugaciune/ stralucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegatorii de seri, p. 12).

SMARALDUL :”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi confera atât o semnificatie esoterica, cât si putere regeneratoare. (…)Chezasie a fertilitatii(…). Pentru alchimisti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor si Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a strapunge cele mai întunecate tenebre(…). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul caderii acestuia, un smarald (…). Piatra a cunoasterii secrete(…). Era piatra clarviziunii, precum si a rodniciei si nemuririi. La Roma, era atribuita lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem).

Sa nu uitam si ce spun V.Lovinescu si R.Guénon, în cartile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL…pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Tara EVALAC” (probabil, Maramuresul VALAHILOR CTITORI!…datorita lor, a aparut Tara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), dupa care l-a dus în Irlanda/Tara-cea-VERDE, se pare…oricum, la druizii din “Tara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundata, azi…: OCULTATA SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!

…Oricum, cunosterea duce la hierogamia celest-solemna, trans-temporala, deci trans-istorica/trans-terestra, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICA: „dati-mi sunetul linistii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).

…Din „pânza carnii” crisalidice (adusa sub semnul Eros-ul hesiodic – „cel dinainte de toti zeii”: „Sunt nascut înainte/de vremea care se nastea” – cf. Nasterea dintâi, p. 17), se produce Revelatia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos si a Rascrucii Noilor Lumi-Cai Nebanuite decât de Poet si Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Asa, încântator de nevazut,/la capatul strigatului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Gasit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primavara biblica!/si embrionii îngerilor/luminosi/îmi vor salaslui inima” (cf. Primavara biblica, p. 23); zeitatile sunt „îmbracate în lotusii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); pâna la ICONARUL VESNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omenesti,/ma vedeam înaltat/pe aripa sunetului/de iconarul vesniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) si la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc si ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se traiesc,/ care se ridica/din radacini originare” – cf. Familii de limbi, p. 73).

Astfel, prin Initierea în Arborele Sephirotic al Fiintei Cosmice, se produce Re-Sfintirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Starii Paradisiace a Fapturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În stralucirea/cântului tau / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeste/cu ambrozia/ slavitilor craisori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „craisorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronati de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slova si Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (…) IOD straluceste/peste întinderea stralucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înalta, p. 87); Tatal Logos s-a stârnit, si initiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îsi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tata LOGOS – /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vietilor arzatoare/din inimi/zbor Visul Tau/din interiorul Cercului,/zbor maretia/întreitei recunoasteri,/zbor ashramul/gravat/de cele sapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Varsatorului” (cf. Tata Logos, p. 88).

***

…Vizibil influentat de proiectiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficientei incantatorii, nimic nou (adica, are MAXIMA eficienta, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantica! Dimpotriva, semantica se dezvolta maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice.

Doar ca, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învaluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodeaza într-o apoteoza steiner-iana/antropozofica!

Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evolutie spirituala a Pamântului:

1-perioada polara;

2-perioada hiperboreeana;

3-perioada lemuriana;

4-perioada atlanteeana (si postatlanteeana), sugerându-se, ulterior, si „cele 7 rase” si cele „Sapte Epoci de Cultura” – cf. Rudolf Steiner – Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeana, greco-latina, actuala, Filadelfia, Laodiceea…).

Ies din nasterea Galactica/visat de Geniile Ierarhiilor/si cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacara splendorii/Sufletului Arian (…) Se fac curcubeie/si urca, urca/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e noua?/întreb viata înaripata/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Misca cheile/vechilor Sfere/si întinde radacinile/diminetii cazute în genunchi” (cf. Viata Înaripata, p. 110).

De ce cade „dimineata” – „în genunchi”? Pentru ca Starea Gloriei Spirituale Finale se numeste „Locul cu PATRU RASARITURI” – si este, evident, starea de Iluminare Spirituala superioara oricarei încercari de imaginare, din partea noastra, aici, pe acest Pamânt prapadit si tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiata, chiar din „radacina” (de la a doua „frângere” COMPLETA a Fiintei, dupa GLEZNA… – …si Prima „FRÂNGEREÎNTRU CRUCE: Prakrti re-unificata, functional, cu Purusha)!!!

Însasi Lumina Originii se închina…SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII!

…Din pacate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseste „carnea”, simtirea autentica, din primul volum. Totul, în poemul citat (partial) mai sus (Viata Înaripata), pare o însiruire, iar nu o traire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrila si rapida, iar nu reproducerea (imposibila, spun multi!) unui/unei…EK-STASIS!

…Peste tot, în întreg volumul, sunt, totusi, metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O padure de umeri /cauta-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „farâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cararile/cerbilor/speriate sub/sinusoida sarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranati” – p. 119 etc. ) – dar care nu pot sugera…”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai putin evidenta Calea spre Lumina, tocmai din pricina Betiei de Lumina, naucitoare!

Un singur poem convinge, nu prin Lumina (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumina, dupa Initierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-gasita, re-luata, re-traita… – poemul Desculti (p. 131): „Fratele meu Sufletul/umbla descult!/Si ma întreb/în Biserica nasterii: pe ce mai calcam, Doamne?/ca, uite, am venit/sa ascult tacerea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131.

Da, este consemnata, clar, criza celui care constientizeaza ca a ajuns la CAPAT – indiferent unde ar fi capatul acesta – în cer ori pe pamânt…Cine nu mai „calca”(masurând, ritmic, Pamântul, cu limitele Inimii sale!), este silit la…”plutirea eterna”, adica, la conditia non-terestra, a-corda/anti-corda!

Chiar nu stim a raspunde la întrebarea: oare, dupa Iluminarea Suprema, Dionysiaca (din aceste doua ultime doua volume), Initiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, sa nu mai scrie despre Gloria Armonica, o vreme…”si-nc-o vreme”…?!

…Apoi, într-un târziu, ca si cum ar fi uitat de ele/volumele cele doua, ar trebui sa schimbe registrul poetic…Poate.

Criza din poemul de mai sus (Desculti) ne face sa credem ca Initiatul întru Cer va avea o sansa, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: dupa Cer – Pamântul, Mlastina Augusteonului, poate…

VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personala, a viziunii romantice – este o solida speranta de „pipaire (penibila, dar teribil de UMANA!) a Dumnezeului”, în maniera argheziana!

…Nu ne lasa inima sa parasim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibila afinitate templiera, a Initiatului N. N. Negulescu: „(…) cormoranul tâsneste /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LITEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68).

În ciuda titlului, poemul nu evoca DELOC lumina, ci blestemul fruntasilor TEMPLIERILOR (primul prizonier – JACQUES DE MOLAY!), închisi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon!

Litera (de pe peretii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanica! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stapânire a depozitului sau traditional, si atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui si a papei) într-atât de mare, încât au cerut razbunare pentru criminali si pentru posteritatea lor. Ei nu si-au dat seama ca ordinul, fiind la sfârsitul ciclului lor de existenta, cazuse sub dominatie demonica. Proba cea mai evidenta a acestei situatii consta în faptul ca Templierii foloseau actiuni de MAGIE NEAGRA” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâsiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).

…Asa se face ca, pe 21 ianuarie 1793, când a cazut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din multime a aparut un asa-zis „calugar”, care, luând sânge din gâtul taiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toti cei prezenti la hidoasa executie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”…

…Adica, al demonizatului JACQUES DE MOLAY…ars pe rug, cu „tovarasii” sai cei demonizati, dimpreuna, „în ziua de<<13 martie 1313>>, iar nupe 18 martie 1314” – cf.www.osmth.ro, Marele Priorat al  României,Obedienta Regulara de Porto, art.La  ce  data   s-a  produs supliciul   lui   Molay?, de Cav.CRISTIAN  TIBERIU  POPESCU, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir !

…Doua carti ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Asteapta sa le reluam hermeneutica, mereu, la nesfârsit: NUMAI asa vom afla Taina despre Lume si despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substantierii – SINEA COSMICA!

Numai asa INITIATUL (Poetul – N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Vesnicia Învierii, îsi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, fata de Om, Omenire – fata de Creator si fata de…mirabila, etern-enigmatica Lui Creatura, care (dupa ce a vazut, precum Lazar cel Înviat – Minunile Paradisului!) – nu-si mai poate curba, spre jos, Fiinta-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pamânt… – ci asteapta Efectul ORFIC-Sarbatoarea-fara-de-Sfârsit, Efectul de Transcendere a MUNTILOR, în Unicul Munte-MERU – efectul de anulare a ultimei ramasite de tânjire, perversa-diabolica, dupa borboros-ul „argintilor lui Iuda”, dupa starea de „parere” – efectul desprinderii de contingent, întru CERTITUDINEA SACRA a „viorilor de sarbatoare”: „Daca se dilata muntii/topind peste noi argintii,/mi se pare, mi se pare/ca-s viori de sarbatoare” (cf. Daca vin…, p. 132).

prof. dr. Adrian Botez

 

1-N.N. Negulescu, „Lacrimi de diamant”, Ed. Autograf, Craiova, 2005.

 

2-N.N. Negulescu, „Ochiul de foc”, Ed. Autograf, Craiova, 2008.

 

ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

 

  Georgeta Minodora Resteman

.

Descatusari – Farâme de azima” –

Versuri vechi si noi

 

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

VIATA SI MATRIOSA

 .

…la început – când ne nastem

Dumnezeu ne da – fiecaruia – la pachet

Viata si o Matriosa (…un papusoi

din acela mare – din care se scot – una

din alta – papusi tot mai mici…)

…si – de la-nceput

ne simtim si aratam strafulgerator de

eroici – orbiti unici de atâta

preajma de aer încins si soare fierbinte – înfruntam si

ne batem – în delir – cu

balauri – cu umbre enorme de

hrapareti vulturi – cu – mai ales

mori de vânt – tot mai multe

mori de vânt…

…spre sfârsit – la

apus – când

Matriosele noastre au ajuns istovite – jalnic

chircite – de cât s-au tot scos – una din

alta – Matriosele noastre – acum

punctiforme (dar tot zvâcnind

ambitios colorate iluzii – pâna la punctul

final…!) – Dumnezeu aduna toate

punctele astea

matriosarde – care înca tipa de triumful

delirant al culorii – le aduna Bunul Gospodar

Dumnezeu – ca pe flori le aduna – aranjând

plantând punctele astea – pe fiecare în

parte – vizionar – cu o

precizie dumnezeiasca – exact în pozitia

necesara – pentru a realiza desenul unei explozii

dulci-amare – într-un anumit

strat cu crizanteme celeste – …cu un suspin

cald – apoi – le sterge de praful efortului vizionar – sufla

blând peste desenul de puncte … – …si iata

catifelat gata – un nou paradis pastelat

înstelat – din care

pornesc – din nou – tantose

pline de avânt si

nesabuinta – cu surle si tobe în

frunte – noi Vieti si noi

Matriose – la

pachet…

***

Adrian Botez

 

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om…

Adrian Botez

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om:

ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX

de ION PACHIA-TATOMIRESCU – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


 Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) si vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasa”. Da, poetii autentici formeaza o rasa terestra aparte – exista si se manifesta altfel si superior, fata de ceilalti locuitori ai planetei Terra.

Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeste ca Poetul îsi poate depasi limba, pentru un limbaj care, daca i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia Tatomirescuvorbeste poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul ca-si „permite” jocuri demiurgice-creatii-inovatii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urma cu câteva secunde/s-a nascut verbul a (se) pesteriza” – cf. A (se) pesteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur ca Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfatare de Duh, face vorbire parintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adica, „vorbeste poezie” – asa cum respira. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Sopotita, din Ouale Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse…, Poezia de sub Ouale Brâncusiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloana a Credintei fara Sfârsit”), ale Clostii cu pui de Aur… – spre Laptele-Lumina, al Caii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o priveliste cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrina (cf. Despre o neliniste în jocul de-a galaxia…) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerator, catre „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depasirea conditiei umane, spre cea divina: la Alecsandri, „mreana” imersa (cu vointa mistica!) vrea (si face eforturi de Duh!) sa (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celesta, Angelic-Zburatoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionanta” spre ZBOR…!)! Catre Raiul-Privire Revelatorie (de „Tata-Cer/Tinerete-fara-Batrânete-si-Viata-fara-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceana, cât o pleoapa…), de dupa Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „pestera-Biserica”: „Plâng în pântecul-pestera:/pestera rasuna ca biserica din Voronet,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Mos” (cf. idem). Catre Trupul de Albina Divina, Fiu/Fiica a Soarelui/Dumnezeu („sa-ti pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup…) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei si Numarul Antagonismului si al Libertatii; Unirea; Munca; Saptamâna Creatiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore si Pantaclul lui Solomon).

Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existential, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru disputa cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (daca ne-am lua dupa titlurile celor 7 parti-7 zile biblico-demiurgice, prin care vesnic nemultumitul demiurg re-creeeaza, vesnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apa, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! – , Elegiile elementului Pamânt, Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”… – vom vedea, mai jos, de ce…!) cosmosul, în vederea unei re-creatii, din noi temelii manolice – Poetul intra în disputa demiurgica, în primul rând, cu…rânduiala-Logos-ul! Cu modul existential la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seama!) oamenii – „colegii” sai terestri. Deveniti „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiti întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstanescienii „oameni-fanta” – „galactici mancurti”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizati, descântati de/întru…vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adica, nimiciti prin propria-le pornire distructiv-demoniaca, întoarsa împotriva-le, precum bumerangul) – sub conditia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limba („gura” – de rai, ori de iad! – de Om-Hristic, ori de „om-fanta”…! – „Noua cometa strabate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/si de cerul gurii noastre/(…)pentru imperioasa autostrada/a libertatii absolute/dintre Yin si Yang” – cf. Cometa glontuitoare de vid si de ceruri ale gurilor…), Logos-semnificatie, Logos-Directie a Evolutiei Spirituale, Logos-Rânduiala Sacra-Cosmica (întru re-demiurgie sanatoasa!): „Eminescu i-a vazut adeseori/pe-acei oameni-fanta,/alcatuiti din antimaterie/(…) Însa, de douazeci de ani,/pe acesti oameni-fanta,/pe acesti galactici mancurti, eu îi vad si ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limba Pelasgo-Daca/una si-aceeasi cu Sfânta Limba Valaha,/fara întrerupere…/Si tot fara întrerupere, anatemizez/toti mancurtii din Patrie,/înfasor toti oamenii-fanta/într-al blestemului navod,/cu verb înspicat-raspicat:/Rostiti-va si rostuiti-va,/voi, vârcolaci-fanta,/voi, vârcolaci-mancurti,/duce-ti-va-nvârtindu-va, roindu-va,/pe toate-ncretiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Luna Plina:/nu-mi amenintati Lumina-Patrie,/ca ma-nfurii/si va fac mitul tandari…!” (cf. Rosteste-te, vârcolac…!).

Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacica, luând fiinta pe Axa („banatenita”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce alba e apa asta cereasca, minunos croita/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion…) – o lume care a luat fiinta din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid si…AVID (Fartat-Ne-Fartat) – initial, forma existential-umana a Pasarii-Înger al Cunoasterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreuna cu Avidul, are nevoie (se „formalizeaza”…acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminina-YIN – „Doamna Zâna”…: „Ti-am intrat în dialog/ca sa nu ma crezi olog…/Ti-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poseta)/sa-l atârni de-alba-ti manseta/pe-o absenta de buton…!” (cf. Dialogul învidarii de pe malul oximoronului).

Din pacate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar sa corupa esenta Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoasterii Divino-Umane!), pâna la vulgara…lacomie! „Iisus Hristos a facut Constelatia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” (evident ca, aici, nu se fac, neaparat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o neliniste a „dreptului de autor”… În asa fel încât Starea Angelic-Cunoscatoare, Poezia, intra sub zodia exasperarii (iar Poetul nu mai poate ramâne, în aceasta dezbinare a eonilor – Poetul de Serviciu al Natiunii Valahe – cf. Poetul nu e mânatarca de vid, printre constelatii… – …adica, Paznicul Copacului Cosmic cu Radacinile Rasturnate, Paznicul Radacinilor Celeste ale Lumii/FIINTARII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „baltire” a sinelui, în curs de dezagregare – devenit anti-specular, care nu se mai oglindeste, în propria-i Creatie!), la nivelul comunicarii purificatoare (ca dinamica isihast-revelatorie a Sinelui, dar si a Sinei noiciene): „Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca oceanele nu citesc?/ Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca îngerii nu citesc? (…)/Si ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca Ea, Însasi,/nu se mai citeste?” (cf. Ce rost are…daca stelele nu citesc…). E nevoie, „avida” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos si, deci, în Logos – de o „revolutie” a Duhului, contra lacomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o noua revolutie (…)/are rost o noua cibernetica/ a Verbului/(…) daca totul înainteaza/dupa legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost…).

Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasare fosila, cu caractere intermediare, între reptile si pasari, descoperita în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calca tantos/pâna ajunge la marginea ninsa” (adica, pâna la Lumina Alba, Atotintegratoare cromatico-existential, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizata: „de unde înainteaza prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabila, logosabila/ si verbos-abila/a hârtiei” (cf. Verbul calca tantos…) – transgresând, apoi, si colocviul-disputa „logos-abila”, si viziunea, în Tacerea Ritmica a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din pacate, OMUL – dar ca simbol al Caderii în Istorie, al Haosului! – iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cartile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(…) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în fata Cartii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradata, pâna la reptila, a fostei Pasari Angelice! Nu este exclusiv vina Omului ca nu mai este „capodopera divina”, ci si a unei mistice catastrofe, probabil „musamalizata” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabila,/ nu trebuie sa vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ti dreapta” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerata de… „levier”!) Duhului uman trebuie sa se faca nu „cu anasâna” divina, nu prin interventie divina autoritar-cezarica – ci prin constientizarea Autenticului Sine, chiar de catre Om!

De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenti umano-terestro-anti-poetici (alesi, însa, TOT categorial!): „Nasule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astazi/sa-mi strici sarbatoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasarea Arheopterix,/reptilo-zburatoarea aceea,/frumoasa ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Padurea Baneasa” (cf. Clona). Pentru ca numele Celui Rau trebuie pronuntat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!

…Mai este posibila întoarcerea la „sanatatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Gradina Hesperidelor, Gradina cu Mere-Astri-de-Aur? Da, prin Revelatia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORTA DE RE-ARMONIZARE/ÎNSANATOSIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, catre „nori de egrete”: „pot sa intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/caci poemul meu porneste/pe vaile Genunii si le-albeste/în toate punctele cardinale ale fiintei,/mai mult, ori mai putin pudrata,/sau fardata cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu valatuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flacari,/pentru merele de aur…” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn…).

Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebada [hermafrodita]simbolizeaza forta Poetului si a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cereasca atotputernicie, element al dragostei si al uniunii” – cf. Novalis, dar si la Goethe: „Unda însasi peste unde,/Luneca spre locul sfânt”; emblema alchimica a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic si unire a contrariilor – apa-foc -, unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin: „ea cânta dumnezeieste pentru sine si pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru ca Mercurul, harazit mortii si descompunerii, îsi transmite sufletul catre trupul launtric, iesit dintr-un metal imperfect, inert si descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iata de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are sapte carti alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRATISARE A COSMOSULUI, ÎNTR-O NOUA ERA FIINTIALA!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adica, Cel care re-uneste ELEMENTELE disparate – re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!

…Ne oprim cu sugestiile de lectura – aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingatoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adica pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (si nu multi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cartilor. Dar si MAGNUM OPUS.

Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al ?i cuvântul grec khymeia (??????) care înseamna a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum contine SAPTE procedure (se justifica, astfel, mathematic, structura cartii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obtinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operatiuni si trei faze: patru operatiuni – putrefactie, calcinare, distilare, sublimare – si trei faze: solve, coagula, unitas…).

Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Frantei secolului al XIX-lea, despre aceasta “elegiacaDURERE a FIRII – întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o noua armonie, / O nimfa, cu durerea-mi unita pe vecie…”

Numai prin Alchimia Poetica, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revolutii ale glodului uman – si cu atât mai putin prin ceea ce tine de acumularea glodului-PrakrtiNumai Tentatia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree catre PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL – vindeca omenia din om!

Si nu veti afla un „tribun” mai convingator, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu – cel despre care însusi Romulus Vulcanescu afirma: „Combate teoria abisala a „spatiului ondulatoriu“deal-valea lui Lucian Blaga, înlocuind-o cuteoria semantismului sincretic a spatiului spiritual zigzagat, creasta de munte – abis – creasta de munte”.

Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/catre “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINA, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixa”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – si din “noi”, în EL!

***

Nota Redactiei:

Foto 1– Ion Pachia-Tatomirescu ; Foto 2– Adrian Botez; Foto 3 – Ion Pachia-Tatomirescu

 

E GREU DE SCRIS POEZIE BUNA

Jianu Liviu-Florian

 

 

E greu de scris poezie buna.

Poezie care sa te faca

Sa-ti spui rugaciunea:

Semene, iarta-ma!”

 

Poezie care sa te faca

Sa-ti pui jumatate din pranz deoparte,

Sa-ti dai jumatate din patul de spital

Mai departe,

Sa-ti dai jumatate din ce ai dobandit

Dând pe viata si moarte

Din toate calitatile

Concentrate în coate,

Spunând:

Poftim, semene!

Iarta-ma!”

 

E greu sa scrii poezie buna,

Si, stiti?

Poezia buna

Nu se citeste, nici nu se scrie,

Si e prea grea

Ca sa fie

Opera de valoare…

IARNA în HAIKU

Nicoleta Milea

 

IARNA

Soare zgribulit-
Ferestre înghetate,
Ninsoare în prag.

 

INIMA NINSA

Întroienire-
Pasari mirate la geam
Alb sfredelitor.

 

ALTA IARNA

Foc în ninsoare-
Vinovata iubire
Sclava pe cruce…

 

RUBIN

Alb în feresatra-
La gura sobei dorul
Prima iubire.

 

ÎNDURARE

Smochin fulguit-
Recviem în troiene
Suspina cerul.

 

NOAPTE DE IARNA

Înzapezire-
Intunericul urca
La primul popas.

 

INIMA

Heliopolis-
Infidela zapada
Râde groparul.

 

ANCORA

Atingeri albe-
Cavaler trandafirul
Sângeriu dorul.

Afara si-nlauntru

Boris Marian

 

Stam prea mult în afara noastra,

Singuri tragem obloanele, închidem usile,

Umblam bezmetici printre oameni,

Ne este teama sa intram

În interiorul nostru, preferam ocolul,

Cercul perfect,

Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic

Darâma, rupe totul

În interiorul nostru

Pâna în ziua când cineva deschide

Usile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.


Pamântul nu arde, e rece,

Numai fiintele vii ard

Ca niste faclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, gasesti în mine un rug,

Eu aud cum soptesti,

Focul arde, el arde, va veni si tacerea

Pe-ntregul pamânt,

Noi vom arde în stele,

Alaturi, pe rând.

Scrisori de departe

Cine esti?

 

Cine esti de vii noaptea somnul sa mi-l furi?

Ca din povesti aduci fior, aduci un vis;

plecând în zori lasi un abis,

neîncetat ma tulburi.

Iar când lipsesti în clipe osebite,

înfrigurata eu te caut si mi-e teama

ca ai pierit si nu-mi dau seama,

                                                              de esti un vis ascuns în gândul ostenit.

                                                               Doar în poezie, în singuratate,

                                                               poti cuprinde

                                                               raza cea mai alba a inimii curate

                                                               si dorul crud, neiertator si viu.

 

                                                Vavila POPOVICI – Din volumul “Scrisori de departe”

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

Cuvintele tale

.

Cuvintele pe care tu

mi le repetai în fiecare zi…

Sacre cuvinte!

Leit motivul care suna

ca o apasare

pe clapele unui pian

cu timbrul unic…

       Vavila POPOVICI         Sacru leit motiv!

             Raleigh, NC                 Zâmbetul tau care-aduna

                                                          precum cosul cu flori,

                                                          vesele colori ale inimii…

                                                          Sacru zâmbet!

                                                          Cum de s-a pierdut totul?

                                                           Astazi,

                                                          doar tacerea din jur îmi vorbeste.


(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Încrederea


Am crezut în tine,

în vorbele, gândurile tale!

Încrederea a fost câstigul vietii

cel mai valoros

si m-am considerat un om norocos.

Nu stiam pe atunci

ca trebuia sa-mi fie teama

   Vavila POPOVICI           de prea multul noroc,

            Raleigh, NC                 nu stiam ca el mi-a fost dat cu împrumut,

                                                         pentru doar clipe de viata.

                                                         Ce voi face de-acum

                                                         cu întrebarile mele toate?

                                                         Cui i le voi pune

                                                         si-n raspunsurile cui  voi mai crede?


(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Alarma

Cârdei V. Mariana

 

Ursi, mistreti si alte animale
traiesc din ce în ce mai greu,
fiindca nu au de mâncare
si nici un leu în portmoneu.

În Racadau, pe înserat,
coboara ursii ca sa vada
cât suntem noi de omenosi
cu puii lor, în timp de iarna.

Padurea-i goala si pustie,
doar vântul trece hoinarind,
si de mâncare nicaieri
ursoaica nu a mai gasit.

Micutii nu mai sug demult,
ursoaica lapte n-are,
si cauta cu disperare,
mici resturi de mâncare.

Sunt hamesiti, n-au hibernat,
si nimeni nu gândeste
sa le ofere ajutor
când puii vor mai creste.

Ei se hranesc cu radacini
si resturi din gunoaie
si uneori, în miezul noptii,
dau iama în saivane.

O oaie, uneori o capra,
un porc sau un vitel
servesc ursilor drept hrana,
întremându-i putintel.

Ma-ntreb: de ce mai marii
zilei la ei nu se gândesc
si-i fac vedete negative
când se razvratesc?

Ca vânatoarea nesabuita
si defrisarea de paduri
constrâng bietele animale
ca sa cerseasca firimituri.

VRAJMASIE

  Cârdei V. Mariana

 

Cic-a fost odat-un mos,
ce-avusese un cocos –
El i-a dat averea toata
si-o viata minunata.

Avea mosul trei copii:
un caine – paznic in vii,
o pisica jucausa,
un soarece, dupa usa…

Ea, felina, delicata,
se alinta-n gratii scaldata,
miorlaie si se rasfata
n-are nicio grija-n viata.

El – o latra hamaind-
oare ce-o mai fi dorind?
si inchis in curtea mica,
maraie catre pisica.

Ea pe garduri se cocoata
chiar pe poarta, vizavi,
parc-ar vrea sa il provoace,
oare cine poate sti?

El se da dulau de curte,
casa zice c-o pazeste,
asta, patru anotimpuri,
chiar de iarna-l troieneste.

Pisica-i stapana-n casa,
pe fotolii si pe masa,
pe soareci i-a izgonit
si-si cauta un iubit.

Chiar in zori, dis-dimineata,
se spala pe cap, pe fata,
blana-ntreaga-si netezeste
si in strada o zbugheste.

Mai demult, cica, batranul
a facut un mic zapis,
si-a lasat averea toata
celor trei, cum le-a promis…
Pisica a pus inscrisul
dup-o grinda, dragii mei,
sa ne fie clar “permisul
ca pot sta-n casa si ei”.

Soricelu-a ros zapisul
si pisica-l tot alearga,
cainele o dusmaneste
fiindca l-a lasat in strada.

Uneori urla in noapte
si spune ca nu mai poate,
nu mai vrea s-o duc-asa,
Doamne, ce viata grea!

Stapanii s-au tot schimbat,
azi, cainele doarme-n pat,
zilnic iese la plimbare,
are haine si mancare!

Pisica tot cerceteaza,
casa-ntreaga controleaza,
pe stapani ii linguseste,
si le toarce, ca-i iubeste.

Pe soarece l-au uitat,
si de-atunci s-a razbunat
“Cand pisica nu-i acasa,
soarecii joaca pe masa!”