Interviu cu pictorul român PETRU CIOBANICA

SUBLIMUL ÎN ARTA

Daniela Voicu: Îmi place sa spun: cum pentru poet la început a fost cuvântul, pentru pictor la început a fost culoarea. Domnule Petru Ciobanica, când a început aceasta pasiune pentru culoare, pentru arta?

Petru Ciobanica: De la 4-5 ani am primele amintiri legate de placerea de a desena si de a primi laudele celor mari din familie. La scoala, învatatorul a intuit talentul meu, îndrumându-ma spre liceul de arta, unde m-am înscris din clasa a V-a. Dupa 14-15 ani, am luat contact mai constient cu arta autentica, cu artisti, profesori si nu numai, care mi-au si influentat formarea.

D.V: Care sunt temele fundamentale abordate în pictura dumneavoastra?

P.C.: Temele fundamentale abordate sunt religia si dragostea, întrebarile pe care si le pune fiecare fiinta umana cu privire la existenta.

D.V.:Ce simte un artist când îsi vede opera?

P.C.:…E un sentiment de implinire.


D.V.: Care sunt telurile unui artist?

P.C.:Fiecare artist încearca sa raspunda la întrebari fundamentale prin limbajul artei pe care o practica.


D.V.:Sunteti multumit de arta contemporana din România?

P.C.:Sunt multumit de arta contemporana româneasca. E foarte bine reprezentata si ancorata în realitatile artistice europene, dar sunt îngrijorat de directia pe care a luat-o arta “ultracontemporana”, cu evenimentele care doar îsi asuma caracterul artistic si care nu stiu câta legatura mai au cu arta de valoare.


D.V.: Când intervine decadenta în arta?

P.C.: Exista o teorie care spune ca orice element care se afla într-un spatiu expozitional clasic sau neconventional, devine automat obiect de arta. Cu aceasta idee eu nu sunt de acord. Mi se pare o exagerare. O opera de arta are nevoie de mai mult pentru avea acest statut.


D.V.: Ce va doriti de la viitor?

P.C.: Inspiratie si sanatate sa o pot concretiza în expozitii.


D.V.: Cum va definiti ca om?

P.C.: Sunt un om normal care încearca sa-si faca profesia cu cât mai multa onestitate. Imi doresc sa-mi vad copiii mari. Sunt o persoana retrasa, care îsi dedica cea mai mare parte din timp lucrului în atelier. Nu-mi plac evenimentele sociale, nu-mi place sa fiu în centrul atentiei ca persoana fizica, motiv pentru care nu agreez vernisajele sau alte evenimente asemanatoare.


D.V.: Ce înseamna pentru dumneavoastra ,,Sublimul în arta,,?

P.C.: Noi, creatorii de arta, cu totii cautam, aproape instinctiv, forma perfecta, asociabila sublimului, maximei împliniri. Aceasta ne individualizeaza ca artisti în societate si ajuta la definirea artei autentice în intentia sa de a depasi orice termen de comparatie.

D.V.: Care este destinul artei si al artistului?

P.C : Calitatea creatiei asigura perenitate acesteia, iar artistul lasa în fiecare opera o parte din sine. Depinde doar de el ce destin îsi asuma.

————————————————————————————-
PETRU CIOBANICA-Iasi, România

Pregatire profesionala

1980 Liceul de Arta “Octav Bancila” Iasi

2009 Academia de Arte Plastice „G. Enescu” Iasi , specializarea Pictura murala

Activitate profesionala

1982 – Pictura Catedrala Catolica Husi

1983 – Pictura Biserica Catolica Gaiceana (Bacau)

1985 – 1986 Pictura Catedrala Catolica „Sf. Anton” Craiova

1986 – Restaurare Catedrala Catolica „Sf. Iosif” Bucuresti”

1987 – Pictura Biserica Catolica Floresti (Bacau)

1990 – 1991 Scenografie la Agentia „Oggi” pentru Teatre de opera

europene: Royal de la Monet, Scala di Milano si Teatrul de

Opera din Salzburg.

1996 – Pictura Biserica Catolica Valea Seaca (Bacau)

2010 – Membru al UAP Iasi

Participari la expozitii de grup

1987 – Bienala de Grafica si Pictura Bucuresti la Sala Dales

1988 – Bienala de Pictura Bucuresti la Sala Dales

1993 – Bienala de Pictura Bucuresti la Teatrul National

2009 – Atelier 35 la Galeriile WTC Iasi

2009 – Bienala „Lascar Vorel” Piatra Neamt

2009 – Salonul Artei UAP la Galeriile WTC Iasi

2010 – Atelier 35 la Galeriile WTC Iasi

2010 – Salonul de desen, editia I, la Galeriile de Arta Cupola, organizator UAP

2010 – Saloanele Moldovei, editia a XX-a, Muzeul de Arta Bacau (expo itineranta: Bacau, Chisinau)

Expozitii personale

2009 – Suprapuneri, expozitie de pictura la Galeriile Top Art Iasi

2009 – InSEMNari, expozitie de pictura si grafica la Libraria Avant-Garde, Iasi

2010 – Interferente, expozitie de pictura la Galeria Veche, Cluj

INTERVIU CU NICU COVACI

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

 

Interviu cu NICU COVACI

 

Nicolae (Nicu) Covaci pictor, grafician si muzician român, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Timisoara este cunoscut ca fondator si lider al celei mai bune formatii de muzica rock din România, trupa Phoenix. Dupa interdictia de a mai performa cu Phoenix pe orice scena din România socialista, a parasit tara în anul 1976, revenind incognito, pentru a duce la bun sfârsit evadarea spectaculoasa a colegilor din formatie.

Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi rock din România generatiei sale, a activat timp de aproape doua decenii în Gemania de Vest ca artist, profesor si docent universitar. Fidel motto-ului pasarii Phoenix, menite sa renasca în repetate rânduri din propria cenusa, Nicu Covaci a mentinut în viata legendara formatie rock, continuând sa sustina concerte, în componente diferite, pe scene din tara si din strainatate. Un detaliu cunoscut doar de publicul avizat: citita în ordine cronologica, lista realizarilor trupei Phoenix poseda mai multe repere si aparitii dupa, si nu înainte de plecarea baietilor din tara. Nicu Covaci a compus peste 300 de piese originale. Locuieste de aproape 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, în Moraira (Costa Blanca).

 

Gabriela Calutiu Sonnenberg: Buna ziua, Nicu Covaci. Îti multumesc ca ai acceptat sa gazduiesti acest interviu si ma bucur sa te regasesc plin de energie, deschis, cu vitalitatea caracteristica, cea prin care reusesti mereu sa-i electrizezi pe toti cei care te înconjoara. Esti unul din cei mai renumiti români stabiliti în Spania. Spune-mi, pentru început, ce anume te-a determinat sa te stabilesti aici?

Nicu Covaci: Sunt mai bine de treizeci de ani de când am vizitat pentru întâia oara Spania, dar dorinta de a ajunge aici a fost generata înca de pe vremea când traiam în România si ne vizitau formatii de muzica spaniola ca „Los Paraguayos“ sau „Los Plateados de Mejico“. Când am început sa cânt la chitara, imitam cântecele lor. Cânt si astazi „Malagueña“. Absolvind mai târziu Artele Plastice, am aprofundat cunostintele despre cultura spaniola. M-a fascinat aceasta sinteza arhaica arabo-latina, care a generat o cultura deosebit de interesanta.

GCS: Din câte observ, ti-ai amenajat în Spania un studiou de sunet foarte bine pus la punct. Ce intentii ai cu el?

NC: Draga mea, intentia e una, ce se materializeaza e altceva. Totusi sper sa reusesc, asa cum, în general, am reusit sa realizez tot ce mi-am propus pâna acum în viata. Ce-i drept, cu mari sacrificii. Intentia mea este sa sprijin trupele tinere, care vor sa faca arta pentru arta si care nu neaparat sunt interesate sa câstige bani. Sunt foarte multi care au ceva de spus, care au personalitate. Am gasit câteva formatii de genul acesta si i-am sprijinit cât am putut, dar casele de discuri îi nenorocesc, îi silesc sa faca ce se cere pe piata, sa fie vandabili. Rostul studioului este sa-i produc si sa-i pun pe piata. Motto-ul meu este: nu bussines, ci arta! Eu vreau sa ajut formatii tinere sa nu pateasca ce am patit eu.

GCS: Înteleg ca valorifici si transmiti mai departe experienta ta personala.

NC: Întocmai, pentru ca eu am fost mereu un om liber. N-a reusit nici comunismul sa ma îndoaie. De asta are nevoie un artist. În momentul în care începe sa gândeasca prin prisma banilor, nu mai este artist, ci comerciant. Nu mai e sincer, nu mai transmite. Rolul unui artist este sa dea. Numai daca esti bun, poti asta. Când cânta Gheorghe Zamfir, plânge sala, dar si lui îi curg lacrimile.

GCS: Din pacate, studioul e în Spania…

NC: Asa este. Sunt necesare investitii care lipsesc. As vrea sa leg aparitiile românilor pe plan cultural în Europa. Sa nu mai existe mici „tiganeli” amarâte, ci arta. Noi cântam Rapsodiile lui Enescu cu 150 de oameni pe scena! Exista deja un disc minunat cu fundal orchestrat, Symphoenix.

 

GCS: Pomenesti de aventuri nefaste. Ai avut experiente descurajante?

NC: Bineînteles. Îngrozitoare. Ceea ce înseamna Phoenix nu este doar legenda, ci si o suita de nenorociri, de riscuri asumate, de sacrificii gigantice. Lumea nu stie si nici nu trebuie sa stie totul. De aceea s-au si pierdut atâtia membri pe parcurs. Au trecut peste 40 de artisti prin componenta grupului. Patruzeci de oameni în cincizeci de ani! Uite, anul viitor Phoenix împlineste cincizeci de ani. Unii au rezistat o jumatate de an, altii un an sau cinci. Uzura e imensa.

GCS: Înteleg ca plecarea din tara a fost o încercare grea, dar nu ma îndoiesc ca ati avut de luptat si înainte, sub traumatica orânduire comunista. De ce natura au fost dificultatile pe care le-au întâmpinat membrii cooptati pe parcurs?

NC: N-as numi-o neaparat o trauma, dar sa nu uitam ca, de la un moment dat, noi si muzica noastra am fost complet interzisi. Cu toate acestea, am continuat sa cântam, urmariti de politie si de securitate.

 

GCS: Cu permisiunea ta, as vrea sa fac o mica paranteza, legat de experientele incredibile avute de voi în primii ani dupa înfiintare. Am avut placerea sa rasfoiesc cartea ta „Phoenix însa eu”, aparuta la editura Nemira într-un tiraj care s-a epuizat rapid. M-a captivat asa de tare încât n-am mai lasat-o din mâna. Amintirea acelor vremuri e palpabila, plina de amanunte remarcabile, unele familiare, altele cu caracter de revelatie. E o carte demna de toata lauda. Nu pot decât s-o recomand cititorilor, sau acelor privilegiati care mai apuca sa dea de ea.

NC: Ma bucur ca-ti place. Nu e doar o carte, ci primul volum dintr-o trilogie în lucru. La ora actuala lucrez la volumul secund. Fireste, nu pot sa scriu totul, dar e bine ca tineretul sa stie. Telul meu este sa încurajez tânara generatie sa aiba curajul de a avea o sira a spinarii. Sa nu se lase „mânariti”, turtiti si striviti de niste hahalere care nu stiu sa se gândeasca decât la bani, bani si iar bani. Arta înseamna altceva. Cine face arta cu adevarat, o face din necesitatea de a comunica. Daca o faci bine si dai randament, daca se transmite oamenilor si le place, izvoraste un feedback. Boomerangul se întoarce si atunci vin si banii. Dar fa-o mai întâi! Fa-o din convingere! Noi am cântat numai pentru a cânta. Abia mai târziu au venit si banii.

GCS: Crezi ca astazi se mai poate câstiga prin muzica asa de bine? La început, rockul era un curent protestatar. Astazi starurile sunt la a doua tinerete, valori recunoscute. În Anglia sunt ridicate le rang de nobil, precum Sir Paul McCartney, Sir Bob Geldorf sau Sir Elton John. Oare în România exista o viziune similara? Ce viitor prevezi rockului?

NC: Am avut si eu placerea sa primesc o distinctie onoranta, Insigna de Cavaler din partea Presedintelui României, Traian Basescu. Desi nu pun pret pe premii, apreciez acest gest din partea unui presedinte de stat, care oricum are timpul dramuit. Si-a luat ragazul de a învata pe derost „Nebunul cu ochii închisi” si l-a recitat perfect, fara greseala. Dealtfel am facut cunostinta personal cu toti presedintii României de dupa 1989. Însa la politica ma pricep mai putin si prefer sa nu vreau sa dau niciun fel de verdict. În general, pe mine politica ma îngretoseaza. Trebuie sa ai, sau mai bine zis sa nu ai un anumit caracter pentru a o suporta.

Sigur ca exita viitor pentru muzica rock, mai ales în România. Daca te uiti mai atent, în muzica româneasca abunda exemplele. Folclorul este rock! De ce? Pentru ca este o muzica energica si ritmica. Asta înseamna muzica rock. O expresie dura, clara, directa. Numai oamenii care simt asa se pot exprima credibil. Deci, un om cu sira spinarii trebuie sa faca rock. De aceea am început sa sintetizez muzica româneasca si curentul balcanic. Rar întâlnesti în alta muzica atâta putere de comunicare si de transmitere a sentimentelor.

GCS: În ciuda intentiilor pacifiste si pasiunii pentru frumos, înteleg ca nu doar odata ati fost respinsi si defaimati de unele capetenii religioase, pe motiv ca ati fi pagâni. Cine are interes sa vada o provocare în textele simple, cu fluiere care înmuguresc sau fete verzi, cu parul padure?

NC: Hai sa-ti dau un exemplu concret. Am trecut prin Castellon, unde la ora aceea traiau vreo 36 de mii de români, raportat la 70 de mii de spanioli. La ora actuala sunt 200 de mii de români acolo. Ne-am gândit sa facem un concert în sala de sport, mizând cu pesimim pe prezenta a circa 30 % din ai nostri. Am adus doua autocare cu dubasii din Branesti, din Banat, instalatii, scena, lumini, tot ce e nevoie pentru un spectacol colosal. Am facut investitii gigantice, m-a sprijinit si o banca. În sala am avut doar 300 de fani si prieteni, multi straini. Afara se bulucisera cinci mii de oameni, care nu îndrazneau sa intre în sala, pentru ca biserica le „recomandase” sa se tina departe de noi, „pagânii”. Ce sa spun? Noi cântam paparude. Din pacate, ele sunt precrestine.

GCS: Pacat, mare pacat. Stiu ca voi sunteti inegalabili, iar tobosarii fageteni sunt practic un cadou ceresc. Cred totusi ca e o neîntelegere la mijloc.

NC: Da. Nu e vorba de religie si de crez, ci de mentalitate. Iar neîntelgerile vin de la bani. Phoenix este o trupa care nu unge, nu da spaga, nu se târguieste si nici nu jecmaneste. Din pacate, mentalitatea moderna româneasca este foarte alunecoasa si mie personal îmi provoaca greata. Am un respect enorm pentru tiganii care pot face muzica dumnezeiasca, pentru ca sunt talentati, chiar geniali. Dar apucaturile „de afaceri” ale unora dintre ei dauneaza enorm poporului nostru. Sunt decis sa combat cu toate puterile confuzia care se face mai nou în strainatate între poporul români si conlocuitorii nostri incorect asimilati. Mi-e sila. Sinti si rroma sunt popoare migratoare, care au trecut si pe la noi. Radacinile noastre nu sunt la sinti si rroma!

GCS: Dar înteleg de la tine ca bate totusi un vânt prielnic din partea altor institutii românesti?

NC: Adevarat, am gasit câteva adrese si persoane bine intentionate: Institutul de Cultura Românesc, Ministerul Culturii. Pentru prima oara în cincizeci de ani, Ministrul Culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul Mediului sustine initiativa bazata pe ideea legaturii noastre vitale cu natura. Ei bine, acesti doi Domni sunt unguri! Nu e un comentariu, ci doar o constatare. În orice caz, proiectul este în faza de finalizare. Pornim de la conceptul de radacini, cu scopul de a reda tineretului român imaginea reala despre trecutul sau, pentru ca momentan si-a pierdut radacinile. Va fi un ciclu existential, care începe cu înmormântarea, îngropatul anului care a trecut, apoi primavara, toamna, iarna, fiecare din aceste sase mari perioade fiind însotita de muzica, datinile, colindele si ritmurile specifice etapei respective. Punctul culminant, firesc, va fi nunta, cu tot ce tine de sarbatoarea apogeului. Vom face o sinteza, vom vorbi pe limba tinerilor de azi, pentru a patrunde prin ceata si confuzia generata de bombardamentul actual din mass media. Si vom convinge.

GCS: Pomenind de ciclicitate, recunosc aici asemanari cu minunatul vostru album „Cei ce ne-au dat nume”. E posibil ca acest proiect sa reprezinte si pentru tine o întoarcere ciclica?

NC: Sigur. De fapt asta-i toata viata noastra. Revenim în spirala vietii pe o treapta mai înalta, undeva în dreptul aceluiasi punct, dar pe un nivel superior. Sau, ma rog, altii la un nivel inferior.

GCS: Ai deja planuri concrete? Stii cu cine vei lucra? Cum vor decurge operatiunile, concret?

NC: Primul cu care am luat contact si care ma va sustine cu trup si suflet este Grigore Lese. Bineînteles si Gheorghe Zamfir, poate si Mircea Florian, care s-a specializat pe linia electronica. Toti nume mari, talente de exceptie, capacitati. Vom sintetiza mijloace de expresie. Ne întrebam cum sa ne exprimam pentru a putea comunica. Pentru ca exista atâtia oameni foarte întelepti, care nu stiu sa comunice. Termenul de finalizare a acestui proiect este 10 decembrie, anul acesta. Sper sa se tina de cuvânt si Domnii din Minister.

GCS: Mai ai si alte proiecte în pregatire?

NC: Desigur. Ma preocupa mult istoria poporului nostru. Învatând istoria artelor, vrând-nevrând începi sa-ti pui întrebarea, de ce toti zeii greci veneau din nordul Balcanilor? Nu cumva Olimpul era în Carpati? Cea mai veche cultura de pe planeta nu este Babilonul, ci Dacia. Stiu asta din ceea ce am studiat. Acum 6500 de ani, Dacia se întindea de pe la Stockholm pâna la Atena, de la Marea Caspica pâna în Elvetia. Sa încercam sa revenim ca popor la pozitia de demnitate a dacilor reprezentati prin sculpturile din Antichitate! Se poate asta! Pornind de la legenda Mioritei si, implicit, de la filozofia ei de resemnare împacata, am întreprins cercetari. Povestea aceasta pastorala este legata de niste rituri de pastorit care, de fapt, se întâlnesc în toate civilizatiile. Ce nu-mi place mie la varianta româneasca este ca oaia îi spune degeaba ciobanului ca-l paste nenorocirea, pentru ca el nu se apara. Nu poate fi voia Domnului asa! Nimeni n-are interes sa vrea raul. Varianta baladei de la granita României cu Serbia este cu totul alta. Divulg doar doua elemente cheie: apare pentru prima oara personajul prietenului de nadejde, câinele, caruia baciul îi spune: „No, desara ne-om bate!” În Babilon, la greci, la egipteni si la romani, finalul este mereu cel tragic. Dar au venit peste noi celtii si ne-au dat varianta barbateasca, de a ne lua soarta în propriile mâini. Aceasta este varianta româno-sârba, cea pe care o vom prelucra muzical.

GCS: Mesajul mi se pare foarte potrivit pentru etapa actuala de grele încercari. Va functiona trezirea?

NC: Nu se poate altfel. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar ma tem ca pierdem firul. Vor fi scene: începe cu Babilonul, grecii, romanii, egiptenii si finalizam cu celtii. Va fi un spectacol impresionant si cutremurator, cu titlul firesc de „Ante-Miorita”, adica axat pe ce-a fost înainte, nu „anti”, cu sens de opus, contrar. „Radacinile” este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar dupa aceea, începând de anul viitor, voi lucra la „Antemiorita”, cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.

GCS: Sunt convinsa ca nu e usor sa-ti gasesti timp pentru toate. Stiu ca te dedici cu trup si suflet sprijinirii tinerilor muzicieni talentati, chiar daca mijloacele materiale sunt extrem de zgârcite. Vad ca ai creat în Spania galeria ta personala de arta, lucrezi în continuare la tablouri. Dealtfel ti-ai creat un renume de artist foarte bun si în Germania, în special pentru acuratetea cu care surprinzi dinamica si miscarea. Tablourile cu peisaje de pe coasta stâncoasa a Mediteranei imortalizeaza incredibila lumina solara, atât de puternica, pe care numai aici am întâlnit-o. Dar esti greu de fixat, mereu într-o continua pendulare între România si Spania.

NC: În Spania îmi încarc bateriile. Sigur ca ma misc, pentru ca e nevoie sa organizez eu totul la fata locului. Din pacate, în România nu exista spirit organizatoric. Românii înca se mai ghideaza dupa cum bate vântul, ca iarba unduitoare, se apleaca si nu patesc nimic, fire-ar sa fie! Filozofia mioritei, fatalitatea.

GCS: Concret, daca cineva din Statele Unite, Spania sau alta tara ar invita trupa Phoenix sa vina sa cânte, cum s-ar desfasura procesul? Ar avea loc concertul cu adevarat?

NC: Sigur ca da! Ma suna, fixeaza data, spune unde si eu ma ocup de toata organizarea, de transport, de tehnica de tot. Pentru ca nu pot sa dau nimic pe mâna nimanui. Am încercat o vreme si am avut mari dezamagiri. Putem sa ajutam formatii tinere, dar trebuie sustinute material, pentru ca interesul tarii este sa ne aratam cu fruntea sus peste tot. Nu mai suntem golani. Lucrez cu profesionisti desavârsiti, care lupta pentru a-si întretine familiile si sunt nevoiti sa accepte compromisuri sub demnitatea lor. Sa aratam lumii ce stim, sa stam drepti si sa ne uitam în ochii lor. Putem spune: „suntem cel putin la fel de buni!” Eu nu joc hora nimanui; eu am hora mea!

GCS: Pentru final, care ar fi ideile si concluziile pe care vrei sa le transmiti?

NC: Ideea de baza este ca suntem un popor care a trecut prin foarte multe si a reusit sa tina steagul sus. Românii sa nu se lase umiliti, sa fim mândri, pentru ca avem de ce. Sa nu se lase calcati în picioare. Lozinca mea – imprimata pâna si pe maieurile mele – este „Gaseste-ti sira spinarii si-nvata sa spui NU!” Toti suntem oameni. Popoarele se amesteca. Vom sfârsi în viitorul îndepartat prin a deveni un popor unic, la nivel planetar. În ultima instanta e absurd sa pretinzi ca un popor ar fi mai breaz decât altul. N-avem decât de câstigat, învatând unii de la altii. Si daca facem o sinteza, s-ar putea sa iasa ceva foarte bun. Fiecare om sa porneasca de la el. Sa fie corect, sa fie bun, sa se poata uita în oglinda si sa spuna: Bravo! Si sa faca bine. În acel moment, paradisul va fi aici, pe planeta aceasta. Gratie educatiei mele germane din Banat stiu ca putem sa ne îndreptam. Nemtii au câteva proverbe care m-au zguduit. Pe ele mi-am axat filozofia si toata existenta. Unul dintre ele este: „o bucurie împartasita este o bucurie dubla”. Imagineaza-ti ca toata omerirea ar practica acest motto! Paradisul nu e în ceruri. Aici pe Pamânt îl avem deja! Noi suntem orbi, nu-l vedem. Fiecare face rau cât poate si asteapta sa fie bine. Calitatea umana se impune. Prin satele din România, înca se mai gaseste.

 

Muzica este arta primordiala. Este un fenomen fizic prin care se pot trezi cele mai teribile emotii, chiar si fara text. Daca reusesti sa încarci emotional piesa, te apuci sa-i dai nume, creând cuvintele. Eu, prin piesele mele ma exprim. Am la ora actuala un text de cântec, care spune ce doresc sa transmit fanilor mei, exprimat în maniera mea. Iata-l! Vi-l dedic: FANILOR MEI; „Cei ce poarta un nume”


Sa nu va fie frica!


Sa nu va fie frica

Când soarele apune!

Caci rasari-va iarasi

Si fara rugaciune.

Sa nu va fie frica

Când nori au sa se adune,

Când potopi-va ploaia

Si bezne au sa tune!


Sa nu va fie frica

Sa spuneti la prost: prost!

Face-l sa-si dea seama

Ca pâna aici i-a fost

Caci nu ajuti natângul

Lasându-l sa se plimbe;

Doar când prostia doare-i

probabil sa se schimbe.


Sa nu va fie frica

Sa ziceti la hoti: hoti!

Sa îi cunoasca lumea

Si sa-i urasca toti!

Caci multi îsi fac azi veacul

În lumea asta mica-i

va parasi norocul

Sa nu va fie frica!


„Sa nu va fie frica

Sa va pretindeti Dreptul!“

Cu glas de vis si-ambrozie

Vorbeste înteleptul.

Dar asta nu se face

În colt batând matanii;

Ci alungând cu bâta

Hidoasele dihanii.


Si nu lega cu dracul

În veci nicio fratie!

Caci de vei trece puntea

Nu-i nimeni sa te tie.

Iar capul cel plecat

Ce iute taie spada,

Priviti-i drept în ochi,

Sa nu le placa prada!


Cine râde la urma

E ultimul ce râde…

Se bucura românul

De adevaruri crude.

Întelepciunea noastra

Ne-o tragem de la oi,

Ce-ar fi sa-ntoarcem placa

Si sa fim lupi si noi?


Sa nu va fie frica

De cei cu banii gârla,

Ca sunt putini la numar

Si sunt crescuti la târla!

Caci n-au facut avere

Fara vreo silnicie

În câtiva ani politici

Numiti democratie.


Sa nu va fie frica

De cei postati pe sus,

Ce-atârna azi de grinda

Si mâine vezi ca nu-s,

Ca e subtire sfoara

Si mintea lor e mica.

Se scutura iar tara

Sa nu va fie frica!

———————————————–

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

Moraira, Spania

11 mai, 2011

 

CHIPUL OMENESC IN PICTURA

lui Liviu LAZARESCU

 

de Dr. DOREL SCHOR

 

Portretul este subiectul unui paradox. Pe de o parte, este un gen dificil care solicita pricepere, timp, concentrare, rabdare…Pe de alta parte, mai toti pictorii isi incearca penelul in intentia de a surprinde nu numai asemanarea fizica, ci si personalitatea subiectului. Este o arta foarte veche, traditionala, ajunsa firesc in contemporaneitate. La inceput destinat sa imortalizeze celebritati, regi si imparati, trecut si prin rigorile cultului personalitatii, dar avind si cinstea de a imortaliza oamenii care au avut o contributie semnificativa in istorie, portretul si-a cistigat un loc de prestigiu.

Reprezentarea artistica a unei persoane, in care fata si expresia ei este predominanta -cam aceasta ar fi definitia portretului. Celebre sunt portetele (dar si autoportretele) semnate de faimosi, precum Rembrand, Durer, daVinci, Van Gogh, Kahlo, Picasso… Evident, am putea continua… Si tocmai multiplele exemple din pictura actuala subliniaza cit de importanta este indepartarea de impostura de kitsch, de fatarnicie.

Liviu Lazarescu picteaza cu distictie si demnitate. Capabil sa surprinda cu maiestrie asemanarea fizica, el vede insa dupa aparente, patrunde in sufletul si gindul omului, descifrindu-i psihologia. Modelul lui este uneori o personalitate, un om de cultura, dar poate fi si barbatul anonim sau femeia mama, chipul unei necunoscute. Galeria de potrete pictate de Liviu Lazarescu respinge poza, expresia superficiala…Pictorul cauta atitudinea fireasca ,sugereaza mobilitate, expresivitate. Nu poti reda adevarata personalitate a celui pictat daca nu surprinzi bogatia vietii lui interioare si valorile sale morale. Pictorul se ataseaza modelului, se identifica cu personalitatea acestuia, uneori cu biografia acestuia sau cu idealurile sale, cu sentimentele sale cele mai intime.

Portretele maestrului Lazarescu sunt interiorizate, surprinse cu un dramatism retinut, expresia lor e usor enigmatica. Linia este supla si decisiva, supraplanurile figurii aluzive. Ramine loc pentru privitor sa completeze in gind tabloul cu propria impresie. Uneori lucrarea aminteste de icoane, alteori include un discret simbol sau o aluzie expresionista… Dar mai ales chipurile pictate sint dominate de un anumit lirism benefic. Pictorul s-a straduit sa fixeze partea frumoasa si luminoasa a personajelor sau, poate, si-a ales prototipurile mai ales din categoria celor care binemeritau.

 

 

JUDECATA DE APOI, DUPA MICHELANGELO

de Corneliu FLOREA

 

Capela Sixtina. Au si trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în fata Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtina, care pâna la acea data era doar o bolta albastra cu o puzderie de stele palide. Dupa opt ani de creatie artistica asidua, Michelangelo a daruit omenirii o capodopera unica a GENEZEI. O arta lucrare unica, o interpretare noua, personala a genezei, care de atunci si pâna acum uimeste si tulbura pe toti acei care au privit-o si o privesc, si vor sa-i afle rosturile, semnificatiile si sensurile, dupa care ramân coplesiti de admiratie sau devin suspiciosi, indignati, protestatari. E bine sa se stie ca initial Michelangelo nu a vrut sa picteze aceasta bolta celesta a Capelei Sixtina, dar Papa Julius al II-lea avea o puternica si dominanta personalitate, si Michelangelo la fel, acceptând contractul numai dupa ce a primit toate asigurarile din partea papei ca are libertatea deplina de gândire si creatie.

[pullquote]

în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad!

[/pullquote]

Dupa douazeci si sapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capela Sixtina, unde cu un nou contract, de data aceasta în fata Papei Paul al III-lea, începe sa picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor si pictor are 61 de ani, o experienta si conceptie de viata diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtina. Trebuie mentionat acest amanunt, pentru ca în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad! Nici o urma de tron al judecatii, de balanta a judecatii, de carare, de umbra catre vreun Paradis. Judecata de Apoi exprimata vizual de Michelangelo pare dezlantuirea unui nou potop, unul apocaliptic!

De ce a pictat asa, de ce aceasta reprezentare? Pentru ca recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în constiinta lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. Se nastea protestantismul german, lutheranismul, care s-a raspândit cu viteza de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abatute de la învataturile biblice initiale, a criticat organizarea biserici catolice devenita extravaganta, fastuoasa, dar mai ales a condamnat comertul ei cu indulgente. Indulgentele au intrigat pe multi catolici si a declansat extinderea protestantismului în marea masa a crestinilor cu urmarile lui. De acum înainte catolicismul papal a început sa piarda un mare numar de sustinatori, care trecând la protestantism deveneau fata de Roma oponenti, ostili, dusmani.

Tot în aceasta perioada, a difuzarii fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea si Împaratul Carol Quintul care, împarat fiind, a trimis spre Roma o armata de mercenari francezi, spanioli si germani. Acestia din urma, în majoritate deja erau lutheranisti cu puternice resentimente antipapale. Cum împaratul nu îsi mai platise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis ca le da Roma pe mâna daca o cuceresc. Aceasta promisiune a declansat un infern în Roma, când a cazut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, aceasta cadere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au pradat orasul, au violat si omorât calugaritele, au pus preotii sa faca slujbe obscene dupa care îi maltratau pâna ce mureau. Întreaga garda elvetiana, care apara Vaticanul, a fost nimicita iar papa a scapat fugind printr-un tunel, pentru ca mercenarii germani vroiau sa-l suprime. Acest cumplit infern, în care crestinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor carturari si artisti ai acelor vremuri, printre care si pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflecta cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de arta, de-a lungul generatilor, au subliniat cu intuitie si detalii din pictura judecatii de apoi acest adevar. Citind volumul criticului de arta, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscuta în anglofonie, m-a frapat si pe mine, mai ales dupa ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecatii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezinta în stil bizantin o adevarata judecata, în timp ce din originala fresca a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecata ci se evidentiaza proeminent doar un atotcunoscator stapân neiertator, fara balanta în fata celor chemati pentru pacatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtuna, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în pozitie erecta, ISUS, fara barba, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele sau, are o atitudine de acuzator dezlantuit, ca si cum ar hotarî sfârsitul lumii. Cu mâna dreapta ridicata deasupra capului, dând impresia unei forte necrutatoare, nemiloase, parca arunca anatema asupra celor chemati din toate zarile la judecata, si pe ale caror fete se citesc numai neliniste, temere, groaza. Înfatisarea si atitudinea lui Isus este dupa multi critici de arta absolut amenintatoare, iar fetele si corpurile celor înviati de trompetele îngerilor seamana cu a celor pictati în scena potopului pe bolta Capelei Sixtina, potopul fiind tot o hotarâre judecatoreasca, dupa care omenirea tot nu a învatat mare lucru. Pentru ce sa mai învete/învatam când traim doar odata si suntem efemeri?

 

Alaturi de Isus se afla Maria, virgina si diafana, cu fata aplecata si privirea întoarsa de la atitudinea judecatorului, care priveste în stânga jos, unde cei înviati din morti se pravalesc îngroziti în infern. Si unii, dintre cunoscatorii artei lui Michelangelo, au interpretat reactia Mariei ca una de figuratie, neamestec, chiar de teama.

Si totusi, în aceasta puternica fresca a hotarârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stapânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul si au dus la cotropirea si pradarea Romei de catre fortele antipapale, de adeptii luteranismului, vine cu o idee personala, noua a Judecatii de Apoi. Pe lânga cei sapte îngeri cu trâmbite, mentionati de Sfântul Ioan în Apocalipsa, Michelangelo în fresca sa, mai adauga doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecata sa-si poata citi faptele vietii si sa se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul sau Michelangelo and the Sistine Chapel. Pamânteneasca si omeneasca este aceasta idee ca fiecare muritor sa se autojudece în timpul vietii sale, dar pentru aceasta autojudecata e nevoie de parinti credinciosi si cinstiti, educatori buni si morali, de discernamânt si determinare personala. E un cerc mare, si daca un segment din el lipseste totul se poate narui si prabusi în Infern, în timpul vietii sau la Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecatii omenirii se întreaba de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca sa înteleaga si raspunda corect trebuie sa cunoasca cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, si care a determinat marelui gânditor si artist o stare de spirit si constiinta ca sa ne înfatiseze mai mult o apocalipsa decât ca o judecata cum si-au imaginat-o alti artisti, sau multi muritori pentru ei însisi. Desigur, pe lânga acest cadru istoric sunt si multe alte detalii din aceasta capodopera asupra carora ar trebui sa ne oprim.

[pullquote]

Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.- Papa Paul al III-lea

[/pullquote]

Ma opresc la faptul ca si Michelangelo îl înconjoara pe Isus cu îngeri si sfinti, printre care sfântul Petru are doua chei. Doua chei! Alaturi, Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel si chip, este cel din coltul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca. Nu insist asupra cuvintelor folosite de maestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului ca Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca penisul! Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns de aceasta replica a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui sa aflam, învatam si sa nu uitam: „Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.

 

Putna

mai, 2011


PICTORUL CHAIM SAVITZKY EXPUNE LA 104 ANI

In urma cu destula vreme, in casa unor prieteni dintr-un chibut din valea Sharonului, mi-au atras atentia citeva tablouri de buna calitate. M-am interesat cine e pictorul si Drora Nishri, gazda, mi-a raspuns firesc ” e tatal meu”. Drora era si atunci bunica mai multor nepoti, asa ca am intrebat-o prudent cam ce virsta are tatal ei. Avea 93. Am aflat ca picteaza, ca are studioul lui si ca atunci cind îi viziteaza,  sofeaza singur, venind din Givataym.

Am urmarit cu deosebit interes activitatea lui Chaim Savitzky. Activitate inseamna in cazul lui ca omul continua sa picteze, sa participle activ la expozitii din tara si din strainatate si ca nu oboseste sa caute si…sa gaseasca formule noi de exprimare in arta sa. Iar acum aflu, deja fara suprindere, ca decanului de virsta al pictorilor israelieni i se organizeaza o expozitie retrospectiva. La implinirea a 104 ani..!

E poate greu de crezut, dar e perfect adevarat. Cine priveste pinzele, chiar cele recente, semnate Chaim (Haim) Savitzky, nici nu banuieste virsta sa patriarhala. Tablourile sale par un permanent izvor de energie si vitalitate. O atmosfera speciala, nascuta din lumina si culoare, linie si miscare ofera o interpretare proaspata si optimista lucrarilor sale … O anumita plenitudine, inflorire si chiar, pe alocuri, pasiune sugerata de tonurile calde, vibrante te duc cu gindul la un creator tinar.

Pictorul observa natura si realitatea imediata intr-un context emotional, participarea sa afectiva fiind foarte evidenta. El combina uneori (poate instinctiv, poate intentionat) idilismul cu stilul naiv sau semi-folcloric. Se observa grija pentru expresia artistica, colaborarea armonioasa dintre culori. Uneori creatorul aluneca discret spre abstract, fara a parasi figurativul. Expresia lirica adinca, fondul care completeaza miscarea sint, de asemenea, elemente de recunoastere a picturilor sale.

Intr-o lunga viata de om si de artist, Chaim Savitzky a pictat cu pasiune oamenii si natura Israelului, a surprins obiceiuri si traditii iudaice, viata cotidiana, scene biblice. Totul intr-o larga varietate de stiluri si interpretari. Dar a reusit, in acelas timp, sa mentina un admirabil nivel profesional si o integritate artistica solida. Atentia acordata detaliului si echilibrul compozitiilor demonstreaza o lume interioara puternica si calma in acelas timp, cu o expresie lirica profunda.

La aceasta venerabila vârsta, redescoperim opera unui pictor bun, a unui artist modern, capabil sa ne surprinda mereu, in mod uluitor.
Dr. DOREL SCHOR

Constantin Popa, pictorul- filosof al unei generatii de sacrificiu neconventionala

Curajul de a-si lua soarta in maini, se pare, a fost foarte mare pentru un tanar caruia abia ii mijise mustata. La nici 22 de impliniti,Constantin Popa, originar din Runcul dambovitean, si-a impachetat visele alaturi de carti in geanta si a urcat in autocarul numit…SPERANTA cu destinatia Madrid. Cunoaste toate etapele prin care trece un imigrant pentru a supravietui societatii. in aproape trei ani de  zile simte ca imbitraneszte  nefiresc si ajunge la concluzia ca imigrantul roman are putine sanse de a accede intr-un post conform pregitirii sale.
in 2004, cand se regularizeaza situatia imigrantilor, reuseste sa intre la Academia de Arte Frumaose din Alcoy(Alicante), dar nu rezista financiar decat un an de zile, Este nevoit sa munceasca in constructii, neuitand nicio clipa faptul ca are ceva de facut, anume desivarsirea studiilor universitare, lucru care se andeplineste, cu multe eforturi, cand intra la Universitatea Ovidius din Constanta. Pentru Constantin Popa, cei trei ani au fost o adevarata „naveta” intre Spania si Romania. Traia, muncea si invata in Spania, iar examenele sustinute la Constanta i-au dat dreptul sa urmeze masterul cu bursa la Universitatea Autonoma din Madrid, studiind aprofundat istoria din dorinta de a capata o viziune  globala despre lume dar si pentru a intelege de ce generatia lui  este una de sacrificiu, dar de alt fel decat celelalte din istoria contemporana a Romaniei. Traind sub povara dilemelor, necesare dealtfel scormonitorului de idei, dar si lumea sa interioara care dadea ghes spre iesire, gaseste modul ideal de a se adresa celorlalti, pictura. … „Istoria cred ca mi-a fost de mare ajutor. insa nu doar istoria, filosofia deasemenea a contribuit substantial la dezvaluirea acelei lumi interioare care ma preocupa. Cred, ca istoria reprezinta „scanteia” care aprinde aceasta „lume a mea”, adica eu pictez pentru ca nu sunt de acord cu destinul generatiei mele incercand sa ma exprim critic prin pictura. Acest fapt duce la ramificatii mult mai profunde unde perspectiva istorica si filozofica se impletesc cu arta plastica. Istoria imi da posibilitatea sa observ realitatea si care sunt stalpii pe care se bazeaza aceasta, arta plastica ma ajuta sa exprim vizual ceea ce gandesc. Utilizez arta ca pe o incercare de denuntare a falsitatii politice, sociale sau religioase, si cautare a puritatii umane, intoarcerea la inocenta. Suna probabil a utopie, insa daca vrem sa avem o societate pura trebuie ca fiecare sa caute inocenta din dreptul sau.”spune la un momendat Constantin Popa.
Temele alese pentru lucrarile sale sunt foarte pretentioase, chiar filozofice, iar maniera de lucru este cea a cutitului, mai putin pensula. De fapt fiecare din lucrarile sale este o teza in sine, te imbie la meditatie profunda, este, daca vreti, un extemporal cu tine insuti. Dupa ce te departezi de panza constati ca ai uitat fereastra deschisa si au navalit in patratul ramei rasdpunsurile ascunse de artist, pe ici pe colo, printre contrasturi de negru si muchia de  cutit ce desparte visul  de realitate.
in cei patru ani de zile, artistul-filosof a avut numeroase expozitii  atat colective, dar mai ales individuale:
Martie 2007-Centrul Cultural”Ovidiu Monttlor” Alcoy-Alicante
a fost debutul, dupa care a urmat Madridul, in 2009, la ICR, la Niram Art, Biblioteca Muinicipala., Centrul Hispano-Rumano din Coslada, central Cultural San Martin de la Vega,precum si numerioase interventii in presa.
   
 “Cele sase teze asupra naturii umane sunt incercarea filosofica de a cauta adevarul si cine sta in umbra destinului, deoarece societatea sau politica ofera o imagine, cred, incompleta. incerc sa merg la radacina lucrurilor, in lumea ideilor lui Platon. De fapt, primul dintre cele sase tablouri este chiar introducerea in lumea ideilor si are rolul de manifest, iar celelalte cinci trateaza doar aceasta lume a ideilor. Clarificand faptul ca adevarata realitate exista intr-o alta dimensiune unde avem acces doar prin ratiune, urmatorul pas este acela de a demonstra existenta unui creator infinit, de aici tabloul alb, cel de al saptelea. Prin el vreau sa sugerez ca asa cum fara actiunea artistului o panza nu se poate converti intr-o opera artistica, la fel, fara inteventia unui creator nu putea aparea viata din neantul infinit, Dumnezeu fiind «Prima cauza». Fac diferenta intre trei lumi posibile: una spirituala, infinita, reprezentata de Dumnezeu, una materiala, a noastra, caracterizata de limitari si legile fizicii, si o lume a ideilor care este de fapt un satelit al lumii materiale si unde gasim prin intemediul ratiunii adevarul despre aceasta lume.
Critic ideea de Dualism, care cred ca sta la baza fatalitatii destinului uman si afirm ca prin moarte toate fiintele create (inclusiv Lucifer, el fiind deasemenea creatura, si deci victima) trec in lumea spirituala, aceasta trecere nefiind conditionata de cat de buni sau rai am fost in viata. Acest aspect, sta la baza societatii si convietuirii…” concretizeaza Constantin Popa in final.
Fara a ma juca printre randuri, fara a minimaliza sau maximaliza, Constantin Popa, este un pictor-filosof al unei generatii de sacrificiu neconventionale.

    Marin Trasca