„Niciodata nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui razboi sau dupa o vânatoare” –

                                                                                                                   Georges Clemenceau

Zilele acestea mi-am amintit de un tablou care mi-a placut când am vizitat Muzeul National de Arta al României, tabloul pictorului de Octav Bancila, intitulat „Încurcat în socoteli”. Un scolar în fata unei table pe care este scrisa o înmultire: 249 x 87. Scolarul este descurajat, stapânit de un sentiment de neputinta, de neîncredere în sine, este depasit de problema unei înmultiri cu atâtea cifre!!, lasa capul în jos. Daca ne gândim, este reactia corecta a unul suflet curat, care prefera sa nu scoata nici un cuvânt, evidentiindu-se neputinta dar totodata sinceritatea copilului. El nu încearca sa fabuleze sau sa minta. El este onest. Desigur se simte detasat emotional de ceea ce se întâmpla cu el fata de ceilalti colegi din clasa. Pe de alta parte, de vina poate fi învatatorul scolii care nu a stiut sa-l învete, sau capul bietului baiat care nu a putut pricepe! Ce va face în viitor? Probabil învatatorul va avea mult de muncit cu el spre a nu ramâne repetent, a nu parasi clasa… Dar ceea ce ne intereseaza este reactia corecta a copilului, si în general a tuturor copiilor, de a fi incapabili sa înteleaga minciuna sau perfidia oamenilor, iar când se izbesc de ele, li se pare ca cei maturi vad lucrurile diferit de cum vad ei. Bunul simt înca îi ghideaza pe copii la acea vârsta frageda, dupa care intervine educatia prin care se încearca a-i face sa înteleaga ca trebuie sa discearna între adevar si minciuna, atentionându-i totodata asupra repercusiunilor respective. Încurcat în socoteli, bietul copil!

    În zilele noastre, vai!, citesc în ziar, un  licean de 16 ani dintr-un  cartier bucurestean se dovedeste a fi cel mai tânar votant din tara noastra. Presedinta sectiei de votare l-a primit cu bratele deschise, se mentioneaza în articol. I-a luat buletinul si l-a trecut pe o lista separata, desi CNP-ul si celelalte date probau clar vârsta tânarului. Si biatul a glumit: „N-au ce sa-mi faca pentru ca-s minor. Am fost la vot pentru ca asa a vrut muschii mei, ca-s mai smecher. Le-am demonstrat ca-s mai destept”. Iata factorul educational al tinerei sau, si mai tinerei generatii. De la cine iau exemplu toti acesti tineri?

Despre mizeria oamenilor maturi, incapabili, vanitosi, nesinceri, mincinosi, se poate vorbi mult. Când ai în fata astfel de indivizi simti ca te afli în fata unor case ruinate, din care cu greu s-ar mai putea reface ceva. Si te cuprinde sentimentul amaraciunii.

  Sa ne amintim de „simpaticul” Ghita Pristanda, personajul din piesa de teatru „O scrisoare pierduta” a lui Ion Luca Caragiale – comedie realista de moravuri sociale si politice, în care este ilustrata dorinta de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Caragiale a satirizat sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia si, pâna la urma, prostia omeneasca. Oamenii politici se agitau si pe atunci în campania electorala, se iscau conflicte între reprezentantii opozitiei – Catavencu si grupul „intelectualilor independenti” – si membrii partidului de guvernamânt – Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Brânzovenescu, personaje ridicole prin tot ceea ce spuneau si faceau.
Piesa s-a jucat prima oara în 1884. Iata a trecut aproape un secol si jumatate si politicienii vremurilor noastre manifesta aceleasi trasaturi de caracter. Se pare ca am trait si traim în aceeasi epoca caragialeasca, foarte putin altfel nuantata. S-au mai miscat niste „fluturi”, da, au mai batut din „aripi”, dar am ramas traitorii lumii lui Caragiale, o lume acum mai putin naiva si mult mai perfida!

  Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul slugarnicului, prezent în piesa de la început pâna la sfârsit în toate momentele cheie ale actiunii. El este ridicol, „Scrofulos la datorie”, constient ca trebuie sa-si serveasca seful, nu din constiinta datoriei, ci mai ales dintr-o etica sustinuta de interesul personal: „famelie mare, renumeratie mica, dupa buget”. Functionar servil, încalca legea din dispozitia superiorilor. Este dual, arogant sau umil, în functie de împrejurari, penduleaza cu o siretenie primitiva având ca scop propriul interes. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, se pune bine si cu Nae Catavencu în eventualitatea ca acestuia i-ar izbuti santajul; îl „perie” de câte ori are ocazie. Se preteaza la mici furtisaguri, ghidându-se dupa spusele nevestei: „Ghita, Ghita, pupa-l în bot si-i papa-i tot…”. Comicul situatiei este ilustrat în scena numararii steagurilor pe care ar fi trebuit sa le cumpere pentru a pavoaza orasul, în cinstea apropiatelor alegeri. Pristanda primeste bani pentru patruzeci si patru de steaguri, însa el cumpara numai „vreo paispce… cinspce”. Ca sa justifice modul de cum „a tras frumusel condeiul”, Pristanda numara steagurile arborate de câte doua ori si aduna gresit, numai ca sa-i iasa la socoteala patruzeci si patru: „Doua la primarie, optspce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae, treizeci”. Ticul verbal precum cel „curat” frizeaza prostia, servilismul, facându-l penibil si ridicol: „curat misel”, „curat murdar” etc. Numele sau comic (atentie!) – Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si lipsit de personalitate; Pristanda articulat – pristandaua –  fiind un joc popular, caracterizat prin lipsa progresului, prin baterea pasului pe loc.

Oamenii legii au indicii ca numeroase persoane au votat de mai multe ori la referendum. Se mai specifica în ziare : „Pentru ca referendumul sa fie validat cu numarul de persoane care s-au prezentat la urne duminica, ar trebui ca din listele electorale pe baza carora s-a organizat acest scrutin sa dispara 1.374.412 de persoane. La urne s-au prezentat 8.459.052 persoane, ceea ce a reprezentat 46,24% din numarul celor înscrisi pe liste, adica 18.292.514. Pentru ca cei 8,45 de milioane de alegatori sa întruneasca majoritatea celor prezenti la vot, ar trebui ca numarul total al cetatenilor cu drept de vot sa se reduca la 16.918.102, ceea ce înseamna ca din listele actuale trebuie sa se evaporeze 1.374.412 de votanti.”

Baiatul lui Bancila se încurcase la o înmultire, oamenii nostri maturi se încurca la adunari si scaderi. Încurcati în socoteli, mai sunt, Doamne! Si Pristanda le-ar spune: „Grea misie, misia de politai… Si conul Fanica cu coana Joitica mai stau sa-mi numere steagurile… ”

   De regula, se spune ca „minciuna se considera o actiune intentionata pentru a produce confuzie, a oferi false sperante, a determina o anume actiune sau a crea o anume stare intelectiva, sociala ori afectiva care serveste într-un fel sau altul mincinosului”.  Sunt minciuni spontane si minciuni premeditate. Despre minciunile premeditate se spune ca sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare si de neiertat.

  Capacitatea de a minti a fost observata de multa vreme în dezvoltarea umana. Toti filozofii au condamnat minciuna: „Când unul minte, compromite încrederea în societate”.

   Oare nu se poate renunta la minciuna si la ipocrizie? Si cum ar arata atunci societatea noastra? Sfintii Parinti ne învata ca minciuna demonica nu este opusul adevarului ci pervertirea acestuia. Doar cunoastem  celebra deviza folosita în politica „Scopul scuza mijloacele”, atribuita lui Machiavelli. Ori minciuna demonica se pare ca se suprapune perfect pe instinctele oamenilor. Iar „oamenii, mai ales în politica, se ghideaza nu dupa nevoi, ci dupa instincte…” Doar un pic de ratiune si demnitate ne trebuie pentru a întelege ca scopul nu poate scuza mijloacele.

Cu numai câtiva ani în urma scriam despre acest glont – minciuna -, din revolverele celor care lupta împotriva adevarului, într-un volum de versuri:

Minciuna sta cu toti la masa!/ Ne scaldam toti în minciuni;/ cu minciuni încercam/ sa ne salvam/ din încrengatura altor minciuni./ Adevarul nu ne mai este/ demult prieten!/ Ieri învatam dedublarea,/ obedienta,/ mimam prostia/ aparându-ne vulnerabilitatea,/ credinta./ Astazi,/ minciuna, obraznicia/ au devenit boli incurabile./ Fericirea – redusa la sex, hrana si-adapost./ Animalitate! Falsa fericire!/ Oare din ignoranta?/ Dintr-un melanj/ de credinta si necredinta?/ „Atotputernicii” repudiaza adevarul,/ când sunt descoperiti/ spun ca sunt greseli reparabile/ perpetuând în necugetari,/ în lipsa de demnitate./ Cu nesinceritatea, sovaiala/ si nascocirile lor,/ pot deveni „nebunii caselor noastre”,/ iar noi ne putem întoarce/ de unde ne-am saturat/ a mai fi.

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord