“Ce zici? Sînt în căutarea unei prietene…”

saracieNu știu dacă faptul că îmi plac poveștile cu tâlc este și motivul pentru care am o ureche așa de perceptivă în privința acestor povești…

by Rodica Botan

Cert este că aproape în fiecare zi ori aud, ori văd, ori citesc ceva cu “miez” din care pot să rup un colț de adevar, un colțișor de învățătură și pentru mine.
Ieri în drum spre casă…am ascultat la “Focus on the family“. Ei întotdeauna au subiecte interesante. Păcat că ce ascultam era deja partea a doua a uneia dintre cele mai îndrăgite emisiuni de radio de prin 1998 încoace. Și titlul era…”Numele acestui om era…Norman “.

Cum ziceam, asta era partea a doua și din ce a urmat am putut doar să bănuiesc că prima parte era povestea unui om bătrân, vagabond al străzii, despre cum cineva s-a împrietenit cu el și i-a schimbat acestui om, pe nume Norman, viața. Dar …în cele din urmă, cel care l-a ajutat pe Norman, recunoaște că de fapt Norman a fost acela care i-a schimbat lui viața și că de la Norman a învățat lecții neprețuite pe care Dumnezeu nu i le-ar fi putut explica fără ajutorul acestui om. Norman murise prin 2006, dar cel care povestea spunea, cu tremur în voce, că încă îi duce dorul…și că abia așteaptă să-l reîntâlnească în cer.

Machiavelli

Pentru că emisiunea asta a fost repetată de-alungul anilor de vreo 8 ori – cu succes de fiecare dată, cei de la radio s-au hotărât să adune comentariile ascultătorilor și să le prezinte în emisiunea de ieri.

Am ascultat cele mai diverse și mai mișcătoare mărturisiri.

Unul dintre ascultători spunea că el are un asemenea “Norman” acasă. Era copilul lui care nu se putea integra nicidecum în viața socială – că a rămas de-a lungul anilor un singuratic privind mereu de departe cum interacționează colegii lui – dar fără ca el să se poată apropia de nimeni. Și cât de mult îl durea pe acest tată faptul că copilul lui nu avusese niciodată măcar un singur prieten.

Am ascultat multe mărturisiri,  dar am să redau doar câteva care mi-au rămas imprimate în memorie.

O doamna spunea că s-a mutat într-alt oraș și că nu avea acolo nici o prietenă. Și cum stătea într-o zi  singură în cafeteria…s-a rugat în gând și a cerut Domnului să-i trimită pe cineva la masa ei, ca să știe precis că acea persoană este persoana aleasă de Dumnezeu special pentru ea.

Mărturisea doamna că toată lumea mânca liniștită, dar era între oamenii din sală o femeie cu gura mare…și vorbea neîntrebată și râdea, aparent fără motiv, la propriile ei replici – pe care oamenii se străduiau să nu arate că le aud măcar…și cum femeia asta gălăgioasă s-a apropiat de masa ei și a zis în stilul ei lipsit de finețe…”Ce zici? Sînt în căutarea unei prietene…toata lumea este ocupată…pot să stau să mănânc aici cu tine?

Doamna rămase fără suflare…și tare i-a părut rău că făcuse rugăciunea ce-o făcuse un minut mai înainte…și…pusă în fața situației respective, a dat din cap aprobativ. Dar mărturisește ea…că Dumnezeu îi pregătise cea mai curioasă și interesantă aventură a vieții ei…și că această femeie a devenit în timp prietena ei cea mai bună. Spunea ea…că femeia aceea guralivă fusese crescută într-o casă plină de băieți și împrumutase stilul acela bărbătesc de comportament. Că în timp lucrurile s-au schimbat…nu…nu femeia asta s-a schimbat – ci schimbarea a apărut în ea, aceea care spunea povestea. Iar guraliva…guraliva a ajuns să țină lecturi în toate colțurile țării –  să aibă mult succes și multă popularitate.

Au urmat multe alte mărturisiri…și mi-am amintit apoi de două incidente din viața mea.

Unul dintre aceste incidente s-a petrecut pe vremea când făceam o navetă mai mare ca asta de acum, în Bay Area, la Freemont. Într-o dimineață, sus pe dealurile de la Livermore, am văzut o bătrânică de culoare, zgribulită lângă mașina ei trasă pe dreapta, într-una din spațiile acelea desemnate pentru refugiu. M-am cumpănit- și cum în mintea mea judecam adesea că teoretic vorbesc multe dar nu reușesc să practic ceea ce susțin…m-am hotărât să opresc și să văd cum o pot ajuta. Și am deschis geamul, în timp ce bătrânica se apropia de mașina mea. Dar când era aproape să ajunga la mine…din mașina ei au iesit patru bărbați de culoare care se îndreptau și ei cu pași mari către mașina mea. Am avut așa un șoc uitându-mă în oglinda retrovizoare…și nu am apucat să-mi revin când bătrânica a fost deja la geamul meu. Panicata cum eram …am văzut însă în oglindă o mașina de poliție care tocmai a tras lângă mașina lor…la secundă.  Așa că…emoționată i-am spus doamnei în vârstă…”uite Poliția…ei te pot ajuta acuma“…și ea s-a reîntors și eu am plecat.

Nu știu exact cine au fost oamenii respectivi – ar fi putut să fie niăte oameni cumsecade. Domnul știe…dar s-ar fi putut ca mașina poliției să fie ajutorul meu de la Dumnezeu…prea a venit la secundă. Biblia spune că îngerii Domnului tăbărasc în jurul celor ce se tem de El și îi scapă din primejdie. Eu nu cred în coincidențe…din moment ce nici un fir de păr din cap nu ne cade fără știrea Lui.

Cert este că…de atunci am devenit mai vigilentă…și nu știu cât e de bine sau cât de rău este. Păcat că uneori nu poți să faci un lucru bun, să ajuți pe cineva de teamă…

Și îmi amintesc acuma un alt incident. Într-o duminică dimineața am ajuns la Biserică. Și Deb, care fusese în vizită peste noapte la prietena ei, mi-a zis că n-a avut micul dejun că a refuzat să mănânce dar că îi era acuma foame. Cum era un “Jack in the box” la capătul străzii, am luat-o în mașină și ne-am dus să-i cumpăr ceva de mâncare. Am cumpărat mâncare pentru Deb, și cu punga în mână am ieșit afară. În parcare, un om în vârstă cu o gaură în gât…pe unde scotea un sunet ciudat când vorbea, s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă nu-l pot duce la spital că nu se simte bine și n-are cine să-l ducă. Am cumpănit o vreme…și poate dacă eram singură aș fi riscat; dar pentru că eram cu Deb…i-am spus să aștepte puțin că mă duc până la biserica să mai iau pe cineva cu mine. Și m-am dus, am luat pe fratele cumnatului meu în mașină și i-am explicat despre ce-i vorba. Am mers în parcare – și omul nu era nicăieri. M-am temut că a căzut pe jos pe undeva si m-am simțit responsabilă pentru că nu l-am ajutat imediat… L-am găsit în sfârșit…și omul mesteca tutun (gaura din gât era de la o operație făcută din cauza tutunului) L-am luat în mașina și l-am dus la spital…

Adevărul este că dificil să decizi  dacă să faci pe Samariteanul milostiv . Nu știu dacă așa a fost dintotdeauna. Există un risc de a deveni tu însuți o victimă. Dar…când reușești să îți învingi teama sau repulsia sau preconcepțiile, sensibilitățile…si alte câte bariere ne stau în cale atunci când vrem să dăm cuiva o mână de ajutor…atunci abia reușești să simți un strop din ce a simțit Domnul Isus când a venit în jegul și negura și miasma neplăcută a cestei lumi ca să mă scoată pe mine și pe tine din ea…ca să ne dea o șansă, o speranță, un viitor. Și nu a venit călcând pe vii și pe morți – a venit în starea cea mai umilă, și s-a dat pe sine omenirii în forma unui copil neajutorat, absolut vulnerabil…și lumea nu L-a primit atunci …și, din nefericire,  …nu-L primește nici astăzi…

Sursa: Pe gînduri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s