VAVILA POPOVICI: DEZORDINEA ZILELOR NOASTRE

Vavila Popovici

Ordinea morală are legile ei, legi nemiloase și ești întotdeauna pedepsit dacă le nesocotești.

 Honoré de Balzac

 

Anintesc cu oarecare nostalgie legenda lui Oreste și Pilade, două personaje mitologice care au devenit de-a lungul timpului sursa de inspirație a multor lucrări literare. Se spune că Oreste a fost fiul regelui Agamemnon, căpetenia oștilor grecești din războiul împotriva Troiei, iar după moartea tatălui său a fost trimis la curtea altui rege, unde a crescut împreună cu Pilade, fiul regelui. Între cei doi copii s-a legat o prietenie frățească. Pilade l-a însoțit mai târziu pe Oreste în Taurida (Crimeea) și s-a căsătorit cu sora lui, Electra. În fine, marea prietenie dusă până la sacrificiu, dintre Oreste și Pilade a ajuns proverbială, servind drept model de urmat. Pe cât de frumoasă este această legendă, dar și cea cu prietenia dintre Castor și Pollux, frații gemeni care în mitologia greacă simbolizau dragostea frățească ideală, născuți fiind prin Zeus din cele două ouă ale lebedei Leda (temă din mitologia greacă în care Zeus a venit sub formă de lebădă s-o cucerească pe Leda), pe atât de urâte, lipsite de dragoste și bazate pe interes, au apărut mai târziu, de-a lungul vremurilor, unele relații de prietenie.

Astfel s-a născut proverbul „Interesul poartă fesul”, fiindcă interesul îl schimba pe om în felurite chipuri, omul folosea diferite măști, iar dreptatea era fugărită. Interesantă este proveniența acestui proverb. Ce este un fes știm – acea tichiuță roșie pusă pe cap. Am aflat însă povestea fesului, cum a fost creat de arabi, în orașul numit Fez din Maroc (de unde-i provine și numele), ca piesă a modei otomane. Boierii și dregătorii Țărilor Române au preluat moda dar și înțelesul, fesul fiind un simbol al puterii și al scopului de îmbogățire. Înțelepciunea poporului, apărarea lui împotriva răului a zămislit, din câte îmi amintesc, vorbele: „Când interesul va lipsi, dreptatea va înflori și cu dragoste frățească pe toți ne va uni”.

Marele nostru dramaturg, scriitor – Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul oamenilor din perioada vieții sale, ne-a lăsat piesele lui devenite relevante în perioada regimului comunist din țara noastră, comportamentul și limbajul perpetuând și în perioada post decembristă. Retrăim, se pare, periodic modelul caragialesc. Deși Caragiale a fost apreciat pe de o parte și criticat pe de altă parte atât în timpul vieții cât și post mortem, părintele Nicolae Steinhardt, cu înțelepciunea și iertăciunea lui, l-a considerat un profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală era „blândețea, stâlp al creștinismului”. Cu alte cuvinte, românul se poate amuza, poate îndura și poate ierta, aș zice – în anumite limite. Atunci când umorul devine de acum dureros, „tonul” se poate schimba, omul nu se mai poate amuza…

În nuvela Lache și Mache, fiindcă de ei vreau să amintesc, Caragiale povestește cum ajunși în București, jucau – unul rolul soarelui în jurul căruia se învârtea o planetă. Mă rog, se pare ca amândoi se specializaseră în aceeași treabă, cu „diplome” probabil ca în zilele noastre, desigur și cu „pricepere”. Unul avea bani în buzunar, celălalt avea buzunarele cam goale care trebuiau umplute. „De știut, știau din toate câte nimic”, de aceea participau cu succes la toate discuțiile, aranjamentele… Unul fără altul era trist, dar… când într-un târziu s-au întâlnit la „cafenea” (știm dacă cafenea se va numi astăzi?) s-au aruncat unul în brațele celuilalt, de bucurie. (Știm dacă se vor arunca unul în brațele celuilalt și dacă… va fi de bucurie?)

Multe legături de acest gen se nasc astăzi, legături care au denaturat numele de prietenie, cândva bazat pe dragoste, înțelegere, încredere, altruism, cu deschidere spre ceilalți din jur. Iată, politicieni teribilişti, obraznici, prea puțin inteligenți, şmecheri, harnici la furat, se grupează (a tunat și s-au adunat!), fac fel de fel de planuri pentru a-și satisface propriile interese, sfidând buna cuviință a poporului, din dispreț pentru acesta. Se dau drept „deștepți”, dar îi stimulează instinctul de parvenire, dorința de a se urca pe socluri nemeritate și de a-și asigura bunăstarea până la adânci bătrâneți, furând în acest mod „din buzunarul cetățenilor”.

Când un individ din această categorie de oameni dobândește o diplomă prin trafic de influenţă și plagiat, și are curajul să se apere prin minciună, cu un plan și limbaj şmecheresc, cum poate fi numit? Oamenii cu puțină înțelegere îl consideră model, iar în jurul lui se face un cordon de oameni incorecți care doresc să le fie acoperite fărădelegile. Ei sunt guralivi, strigă până la cer că dreptatea este de partea lor: „Ce atâtea rețineri, arestări, nu mai avem locuri în închisori!” Adoptă limbajul golănesc, aceleași atitudini de aroganță, trec la fapte care sfidează legea bunului simț. Astfel de atitudini sunt considerate de către unii cheia succesului şi sunt copiate instinctiv de către toţi aceia care văd în josnicie, minciună, fraudă, modul de a ajunge la bunăstare. Cine invocă principii pare nerealist, răuvoitor, dușman al țării, al intereselor lor meschine. Vorba unui critic important: „aranjamentul bate regulamentul!” Ideile lor mârșave trebuie să braveze, idealitatea moștenită a poporului îi obosește: („lasă-mă cu d-astea, sunt perimate!”). Imoralitatea, josnicia, mitocănia primează. Prostia este ridicată la rang de „idee”. Adevăratele schimbări instituționale și culturale care se cer pentru progresul societății, nu se vor luate în considerare. Interesul propriu, a găștii de infractori este mai important. Obrăznicia, jaful de care dau dovadă, duce la haos, dezordine, în fața căreia rămâi stupefiat, dezarmat, uneori neputincios.

Orice om normal caută calea spre echilibru, care-i poate reda liniștea, fericirea. Cei cu judecata greșită caută căi nelegiuite, se grăbesc să se înavuțească, viața li se pare scurtă, se lăcomesc și riscă să fie judecați de oamenii cu bun simț; controlul lor emoțional se dezechilibrează, sunt tentați să facă greșeli și mai mari, numai pentru a-și atinge bunăstarea. „Foamea” lor devine de nestăvilit. Ei cred că sunt plini de curaj, dar de fapt sunt lași, fiindcă atunci când o scânteie de adevăr li se relevă, nu au curajul să meargă pe altă cale decât aceea a nelegiuirii. Devin haotici și creează haos în jur. Această stare de spirit, acest haos, după concluzia unui cercetător, poartă mai multe denumiri, printre care și cel de criză. Omul poate intra în derută, comite erori, devine agresiv în vorbe sau fapte.

Dacă haosul, în general, este definit ca o stare de confuzie, dezordine, în matematică sau fizică el reprezintă „comportamentul unui anumit sistem dinamic non-linear în care sunt posibile creșteri exponențiale ale erorilor”.

Citesc într-un ziar: „Cum să fugi de acasă, pe muțeşte, ca un adolescent depresiv, şi să te paraşutezi, pe nepusă masă, la un eveniment european, în calitate de premier al unei ţări membre a UE, când ceilalţi lideri europeni, cu foarte mici excepţii, boicotează manifestarea…?” Dar dacă ai fost chemat la raport? Sau din vanitate ai vrut să faci notă discordantă demonstrând astfel curajul și afiliația? Sau, sau… Oare nu există reguli, o strategie de politică externă care să respecte bunul simț, moralitatea unui gest? Niște limite în care să se poată manifesta atitudinile? Fără a cunoaște legislația stabilită în acest sens, pe baza rațiunii și a bunului simț ne întrebăm: un premier nu trebuie să informeze președintele de intenția sa de plecare și nu trebuie să ceară aprobarea acestuia? Sau ne comportăm imatur și facem ce vrem, așa de capul nostru? Și n-ar fi pentru prima oară!

Fiindcă tot am amintit de haos, să nu uităm și faptul că teoria haosului precizează că „o singură bătaie necontrolată a aripilor unui fluture într-un colț al lumii, poate schimba totul în celălalt colț!”

Opus haosului este ordinea care înseamnă normalitate, echilibru. Însuși Machiavelli spunea că unde-i ordine pe dinafară, este și pe dinăuntru. Aș spune că este valabil și invers: când nu este ordine pe dinăuntru, adică în mintea cuiva, nu poate fi ordine nici pe dinafară, deoarece ordinea se face întâi în gândire și numai apoi în fapte. Un om ordonat este un câștigător de timp, deoarece nu se zăpăcește în dezordinea din jurul lui, își ordonează lucrurile, gândurile, influențând pozitiv exteriorul, obținând un echilibru interior și contribuind la echilibrul necesar în jurul lui.

Nu este demn să ceri ceea ce nu ți se cuvine să ți se dea, după cum nu este demn să iei sau să primești ceea ce nu ți se cuvine. Un bun obținut prin strădanie cinstită, oricine are dreptul să-l aibă, dar prin muncă, moștenire și nu prin furt și înșelăciune. Sau dăm moralitatea la o parte și ne permitem orice? Ce vremuri pregătim generațiilor viitoare? Cred că o largă dezbatere publică într-o democraţie este necesară în scopul regăsirii echilibrului și al ieșirii din starea de confuzie care planează asupra adevărului.

Poate fi lăsată țara pe mâna unor politicieni care prin atitudini sfidează, jignesc, disprețuiesc poporul, care permit și chiar contribuie la devalizarea țării prin furt, și care nu respectă normele și legile țării, ci le interpretează în favoarea interesului personal?

Scriam cu ani în urmă într-unul din volumele mele de versuri, poezia „Cum ne mai suportă?”:

Unde ne sunt: integritatea, puritatea, corectitudinea,/ loialitatea, onoarea, adevărul, / răbdarea?/ Se poartă vinovăţia, murdăria, necinstea,/ şmecheria, neîncrederea, minciuna, violenţa. / Când unii încearcă impresionarea inimilor prin cuvântul lui Dumnezeu, / alţii zădărnicesc lucrarea, / iubind şi susţinând Infernul. / Cum ne mai suportă pământul, cerul?/ Ne prăbuşim striviţi de semenii deveniţi orbi şi surzi sufleteşte, / robiţi de grijile lumeşti, / de bogăţii şi de plăceri… / În jurul nostru se fac şi se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai ştie din ce parte vin atacurile, / cine loveşte, / cine pe cine susţine, / cine pe cine controlează, / ce este curat, ce este murdar… / „Haos germinativ? Toate sunt de făcut laolaltă?”/ Împovărate ne sunt gândurile, / sfâşiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude./ Prea multe seminţe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne mai suportă pământul, cerul?

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s