Arhiepiscopul Irineu de Alba Iulia: “Educația fără religie înseamnă neam fără Dumnezeu, fără identitate”

irineu.ibhu89xmpvAutor A.C.

Arhiepiscopul ortodox de Alba Iulia, Irineu, susține în Pastorala sa că educația fără religie înseamnă școală fără suflet și neam fără Dumnezeu, fără identitate.

“Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 Anul omagial al educației religioase a tineretului ortodox. ‘Lumina Evangheliei slavei lui Hristos’ (II Cor. 4, 4) este necesară astăzi când, sub influența unor tendințe seculariste agresive, se promovează contestarea educației religioase din școală. Continue reading “Arhiepiscopul Irineu de Alba Iulia: “Educația fără religie înseamnă neam fără Dumnezeu, fără identitate””

Hrana spirituala de Dimineata!

Iosua, 24.15“Voi sînteţi lumina lumii.”

Evanghelia lui Matei 5:14

Iată aici o altă comparaţie pe care o face Domnul Isus cu noi credincioşii Lui. Minunată comparaţie dar plină de răspundere! Primul lucrul în creaţia lui Dumnezeu a fost lumina şi a fost făcută ca să împrăştie întunericul care domnea pe pămînt. Să luăm cîteva din însuşirile luminii şi să vedem de ce Domnul ne aseamănă cu ea.

1. Lumina împrăştie întunerecul. Ştim ce întunerec mare a cuprins lumea din punct de vedere spiritual. Continue reading “Hrana spirituala de Dimineata!”

Seminar despre “piatra de poticnire” (2)

Piatra de poticnirePrima datorie a fiecărui suflet este să-și găsească Stăpânul, nu libertatea.

 Peter T. Rorsythe

.

TOT CE NU ÎNȚELEGI sau nu vrei să urmezi, poate fi o piatră de poticnire.

În lumea noastră a coborât Însuși Creatorul – în Persoana lui Isus Hristos – pentru a-i da omului șansa de-a fi într-o relație plină de har cu Dumnezeu și cu semenii săi.

“Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”  (Ioan, 8.12) Continue reading “Seminar despre “piatra de poticnire” (2)”

Despre căutări şi alegeri

Picture1     În general, fiecare avem o predilecţie bine conturată încă din primii ani ai vieţii.De când am împlinit şapte ani, am fost foarte preocupată de scopul vieţii noastre pe pământ. Percepeam, deja, răutatea şi mă revolta nedreptatea. Însă, mi-am dat seama, că nu pot elucida acest mister decât prin studiul aprofundat al lucrurilor. La cincisprezece ani, citeam cărţile marilor filozofi şi speram să găsesc acolo motivaţia pentru care trăim pe acest pământ plin de spini şi pălămizi, de chin şi nedreptate.  Spre marea mea deziluzie, filosofia m-a dus la fraza ei care începea şi după sute de pagini ajungea din nou la punctul de pornire…
.     Marele Pitagora, cunoscut nu numai ca matematician şi astronom, dar şi ca unul dintre filozofii greci care vroia să pună bazele unei frăţietăţi religioase filozofice dedicate reformării standardelor morale ale societăţii Continue reading » Armonia Magazine USA

"Eu sunt lumina lumii!"

„Eu întocmesc lumina.”

Isaia 45:7

  .
.
Merită să ne oprim asupra acestui subiect. Nimic nu pare mai natural ca lumina, dar lumina este un produs din combinația celor șapte culori de bază și cele 6000 de culori suplimentare.
.
Cea mai bună doctrină într-o lume plină de confesiuni este doctrina luminii care, „fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit”, străbate totuși tot pământul. (Psalmul 19)
.
Cel ce este Lumină, întocmește lumina. „Prin lumina Ta vedem lumina.” (Ps 36:9)
„Ochiul este lumina trupului.”„Cel ce a întocmit ochiul s-ar putea să nu vadă?”
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină” și a fost lumină, dar această lumină a fost înainte de fi fost soarele deoarece soarele apare în ziua a patra a creațiunii.
.
Deocamdată avem de-a face cu trei situaţii în care întâlnim lumina Continue reading “"Eu sunt lumina lumii!"”

Franta in bezna

CARE E SURSA LUMINII LUMII?

În FRANTA, in clasa I se învata ca sexul nu e totuna cu genul

Isus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine  Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.”

Chiar ma gândeam in aceste zile ca pe nedrept Parisul avea reputatia de Orasul luminii!  Adevarata Lumina e data de prezenta lui Isus Hristos in inimile oamenilor, de cunoasterea si de aplicarea Invataturilor Sale.

Prostia se ridica la rang de stiinta tot mai des, dar nu numai in Franta, ci mai peste tot in lume.

Parlamentarii decid probleme de stricta specialitate ale unor ramuri din stiinta si cultura, situatii care revin de drept spre gestionare Academiilor de stiinta si de Cultura, nicidecum unor adunaturi de oameni incompetenti.

“Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina; dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de întuneric. Asa ca, daca lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie sa fie întunericul acesta!” (Evanghelia dupa Matei, 6.22-23)

De aceasta data, insa, e vorba de ceva banal, dar fundamental si nici nu incumba a fi negociata perspectiva care creeaza unora mari semne de intrebare pentru capacitatea lor de a discerne. Problema, dupa cum vom vedea, e una de la clasa I-a, primara, dar lipsa de educatie si morala pare a fi canonul, regula omului din secolul XXI!!! Continue reading “Franta in bezna”

Timpul meu cu Domnul

La început a fost Cuvântul …


Meditatie din Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 1.1)

 

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


 

Începutul zilei este foarte important. Vreau sa petrec timp cu Domnul la începutul zilei.


[pullquote]

La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.(Ioan, 1.1-5)

[/pullquote]


Timpul meu cu Domnul este un mare schimb „valutar“.

Departe de lume, ascunsa de privirea altora, eu schimb…

– oboseala mea cu Taria Lui

– neputinta mea cu Puterea Lui

– întunericul meu cu Lumina Lui

– problemele mele cu Solutiile Lui

– poverile mele cu Eliberarea Lui

– frustrarile mele cu Pacea Lui

– nelinistea mea cu Calmul Lui

– sperantele mele cu Promisiunile Lui

– durerile mele cu Balsamul Lui vindecator

– întrebarile mele cu Raspunsurile Lui

– confuziile mele cu Cunostinta Lui

– îndoielile mele cu Siguranta Lui

– slabiciunea mea cu Atotputernicia Lui

– imposibilul meu cu Posibilul Lui

– viata mea trecatoare cu Vesnicia Lui.

Inima mea tînjeste dupa un loc, departat de lume, un loc unde totul este în

siguranta, un loc în care sa ma simt iubita si apreciata asa cum sunt. Mi-am

gasit acel loc la picioarele Domnului.

Stau în liniste si pace pâna îmi vorbeste, pâna Îl aud cu mintea si cu inima.
Îti doresc ca timpul tau cu Domnul sa fie bucuria ta cea mai mare.


 

NICOLETA MILEA – Armura

Poeta Nicoleta MILEA a obtinut Premiul I pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Cocursului de Creatie ,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“, din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“, editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

Cinci zile de poezie cu Nicoleta Milea. Una in fiecare zi.

Armura” este pentru ziua de azi prilejul intalnirii cu poezia sa !

[pullquote]Motto: „Te privesc în oglinzile cerului cu disperare [/pullquote]

Armura

Pe strada frunzelor,

La numarul sapte,

Locuieste

Ultima taina a noptii…

Pas lânga pas,

Armura pentru verde-

Trec doruri

Pe sub ceata oglinzilor…

Cuvânt lânga cuvânt,

Ardere pâna-n zori…

Cine spune

Ca-mi joc nenorocul

Pe o potcoava de fum…


Crucea si învierea în poezia Golgotei românesti

Natiunea Daco-Româna, ca cea mai încercata si mai prigonita dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferinta, în crez si îndurare, în chin si sarbatoare, în frângeri si înaltari, în taceri si marturisiri, în asteptari si împliniri, în înfricosari si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si rasarituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slava, în catuse si har, în chemari si alegeri, în suspine si Liturghii, în defaimari si laude, în lepadari si jertfe, în vânzari si mucenicii, în tradari si binecuvântari, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plamadit în sângele, în crezul, în nadejdea, în jertfa si în dragostea lor, toata vointa patimirii, întrupata în: vânzarea, tradarea, prigoana, persecutia, defaimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amaraciunea, întemnitarea, calvarul Rastignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscarii gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Parintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasa obârsie a venit în taina ca un acatist al vointei, pe un valmasag de Doine. Te vindem iar cu sarutari viclene,/ prin nepasare oarba si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocara,/ Te palmuim cu ura ca de fiara./ Te adapam cu suc de-amaraciune,/ din pofte rele si din stricaciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tata,/ sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata./ Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o toga de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de padure. Cerdacul surâsului a îmbratisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întiparit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioara în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace rascrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântarii.

Înspre tarâmul celalalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am vazut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Parea tot locul tintirim,/ Pazit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatra, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumina peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au parut/ Ca toate una s-au facut./ O cruce mare stralucea./ Sub gruel ei un Om zacea./ -Tu cum de poti sa le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Sparturi de bezna s-au napustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licaresc ca papadiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncata-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântura în elegii tenebroase si luciferice. Scuiparile se prefac în lacrimi de ceara, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndragostita de margaritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii pazesc lumina podidita din Îngeri. Trâmbita Sarbatorii vesteste chindia Ospatului. Razele de soare se aseaza senin peste gatitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpaneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbatata de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbratisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împartasit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefacut în Potir de aur stralucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufar. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei paci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tamâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpana mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu exista moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocara,/ E Fiul Tau. Cu încoltiri de fiara /multimea-n jur-salbatic-valul strâns-a./ S-au revarsat talazuiri de ura,/ sa puna stavila iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fata si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitura./ Dar n-au stiut calaii taina lina,/ care-I dadea spre Golgota rabdare:/ caci scrisa este taina asta mare./ În Duhul Tau cu raze de lumina./ Ei n-au stiut ca orice lovitura/ si Tu o porti pe Trupul Tau Stapâna,/ de aceea doar putut-a sa ramâna/ Lumina neclintita-n val de ura./ Durerea toata se-mpartea în doua,/ si asta este tainica rabdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arata astfel noua./ Strapunsa esti si Tu de rani. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cununa,/ multimea si asupra Ta, Prea Buna,/ arunca glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlacrimata/ pe Tine Maica celui Rastignit,/ Te-a aratat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminata. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doina, învaluindu-i mirarea în bulgarii din zori (Zorica). Vibrarea a pus ramasag pe mirajul luminii, ca izvorul de viata zburat în cuib de cuci. Pe covorul rabdarii si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâra de zbor i-a adus un trecut de vapaie, trudit în rapsodiile de veacuri, framântându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântarii. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odraslit crucea în Mugurele-nvierii.

Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsa mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce sa-I strangeti bratul cu patima la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si va raniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti faclii de dor pagân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El sta în tronul slavei, de slava-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cina./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumina,/ Menit pe veci sa faca din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Caci iadul plin de flacari nu va putea sa sece/ Izvorul de viata ce curge prin pustiu./ Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Gatiti-va mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gatiti-va cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumina cântati cu vers de foc,/ În glas de alaute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, faclie aprindeti-I în cale,/ Ca-n veci Lumina lumii scapa de sub obroc./ În imn de biruinta, copile din Sion, gatiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sarbatoare sa-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie rasune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viata. Toata detentia sa a fost dominata de suferinta si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului sau haituit de hatisuri si ceata a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând înca. Cu îndemnul iubirii în inima, el a înflorit pe cararile celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât pâna la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toata inima lui a fost izbavita de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poarta cu gingasie floarea sa cea mai nobila. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovaratii ani, pregatindu-i jertfa curata pe Golgota româneasca. Sufletul i s-a îmbracat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului margaritar, si-a nalbit pasii târâti prin celula si setea si jalea cu care-a stat împreuna, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurarii si-n rodul rastignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntita, o primavara plina se scutura de aur. Natura înmiresmata îsi prinde-n hora Florile, care surâd cu ochii-n roua, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângaie fara ragaz si pe Crucea neînfrânta si sfânta, dorinta Învierii cânta.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat dupa El în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi sparturi./ M-am ridicat de sub patura sura: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac…/ A sta lânga mine pe rogojina: -Pune-Mi pe rani mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de rani si rugina,/ parca purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libarci./ Prin somn, lumina, iar zabrelele groase/ se lungeau pe zapada Lui vargi./ Parea celula munte, parea capatâna,/ si misunau paduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mâna, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi…/ Am întins bratele. Nimeni, tacere./ Am întrebat zidul. Niciun raspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zabrele./ Din luna veneau fum de catui./ M-am pipait, si pe mâinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tais de fulger scapara-n ochiul constiintei, la jalea tarii sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amara oferita de hamesitelor haite. Neamul sângera, tara ofteaza, iar moartea hâda pândeste orice usa, orice portita. Foamea s-a cuibarit printre lanturi, iar setea s-a zabrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastina, iar vazduhul se scutura autumnal peste temnita. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de lupta. Pune metanie nadejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe rabojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primavara si vara, caci se tot apleaca peste ei câte-o ramura de spini.

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamat abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pamânt sub zavoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n crunta durere/ pe sub piatra si pe sub fier,/ pe sub osânda, pe sub zacere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipa, salbatec si crud./ ca o apriga pofta de viata,/ sau suiera-a ispita razleata./ cu brânciul ei atâtator/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urla de o mie de ani,/ cineva canta de-un veac,/ cineva n-are geamat, nici leac,/ altul cheama si cheama,/ altul blesteama,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatra plecata,/ gârla lui rasculata./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsa, fonta lichida,/ otrava torida./ Si carnea mea trosneste deodata,/ din zavoare dracesti,/ prin madulare sa se deschida/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intra, sânge al temnitei, intra./ vino din funduri nepamântesti,/ vino sa ma cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urca în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urca în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urca în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cânta, pe urma, rosul torent/ se trage din mine, îndarat, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /ma trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colinda muntii plini de revolta. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridica. Salcâmul de lânga fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecarii… Patima urii devine colind al iertarii, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pamântul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii canta imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumina vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpamântean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pamântul pâna-n temelii,/ ca tara arde de morminte/ cum arde cerul de faclii./ Ascunse-n lut ca o comoara,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tara,/ v-o regasim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si daca locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am facut din voi icoane/ si va purtam pe frunti cununi./ Nu plângem lacrima de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu va plânge,/ ci se cumineca prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei rastignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirica. „Cântecele sale de dor si de razboi”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinau, i-au adus 4 ani de condamnare politica si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeana a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmparat si a transformat Canalul în Poemul patimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnita. Zidit din argila si foc si-a framântat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din rasarituri mângâieri. Din zarile rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o leganare de salcâm roz. Drumeata i-a fost rugaciunea, care i-a smaltuit sufletul cu lumina la chemarea trairii. Soapta de vioara, inima-i purcede ca jertfa sa-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tara/ sa ne citeasca sufletul afund,/ cel rastignit a nu stiu câta oara/ pentru îndrazneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pamânt,/ dar niciodata, Doamne, ferecate/ la-nfatisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Batrânul din poveste/ cu barba Lui de salcii si malini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Rasaritul hojma de straini./ Si zornaind catusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugaciune/ cu care-abia ne-mbujoram de dor./ Dar Dumnezeu mai zaboveste înca/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lasat vreo stânca /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adânca neputinta,/ privim zadarnic înaspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinta /ne sunt de lipsa scuturile-acum./ Sub cerul tarii, catranit sinistru,/ s-a rastignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stânga sângerând pe Nistru,/ cu palma dreapta înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul daruit pierzarii/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revolta, Doamne-al îndurarii, /ca nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Rastignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodna al zorilor de dimineata. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flamânda de cuvânt a sângerat pentru tara, curgând ca lava fierbinte în nadejdea celorlalti, ca o ruga pentru biruinta. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tamâiat în taina milenara, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvantului înfipt în credinta a sfarâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nadejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar mana cui îi mângâie prin vis,/ ca-n locul fruntii lor de totdeauna /parca-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbraca-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-nalta toata temnita la cer./ Sta trupul ghem, cu spaimele la pânda,/ ar învia, dar înca n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osânda/ cu umbre vechi, ce spânzura pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmanunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din catuse si zavoare si-a daltuit glasul de-arama sa-mplineasca vrerile divine. Cu fiecare lacrima de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfa. Din pecetea îndurarilor si-a facut trâmbita si-n fiecare cuib de lumina a odraslit mugure al Învierii, în care s-a preamarit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste carbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toata tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dati/ sa ne sarute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinari/ înconvoiate aprig sub povara-/ acest Hristos care-n atâtea tari/ a fost batut pe cruce-a doua oara./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ sa ne deschida drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiasca vrere/ sa-si daruie multimii trupul-Pâine,/ si sa vesteasca marea Înviere/ ce va cuprinde toata tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fara de-arginti, a suit urcusul demnitatii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevar. Cu fiecare frângere binecuvântata, poporul a pregatit în sânul sau un mugure de Voievod, pentru a pregati calea izbavirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul juramântului de credinta al Elitei crestine abia înflorite ce avea sa rodeasca. Sub steagul celui mai falnic s-au daruit cu toata primavara lor, cu toata mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate nazuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecatile, toate amagirile, toate orgoliile si s-a semanat samânta buna pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semanat neghina, au învrajbit si-au atâtat pârjolul, pregatind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defaimarea, nestiind ca la capatul lor sus pe cruce se aseaza slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romana-n doua…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Rascruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji strabuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamaresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevar, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La rascrucea Neamului).

Vasile Blanaru-Flamura, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele stravechi, devenind neputincios în scrâsnete si ura. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a raspândit din panere de argint siruri de margaritare, apoi a rasfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blanaru si-a pus peste trena paienjenisului celulei, popasul valmasag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanta a iubirii. Ultima dorinta a zugravit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, rascoleste nostalgia nocturna si în cosmarul neputintei o raza din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zamislesc crini printre zabrele.

Ne târâm pasii printre maracini si-n ocara:/ e calea pe care o suim cu strabunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici macara/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste rascruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbatati de himere fara orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepadat de ele ca Pilat din Pont?/ A cazut pe lespedea vesniciei o lacrima, din miliarde,/ la capatul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat an doua împaratia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul varstelor milenare/ o farâma din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înaltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ sa stinga vapaia sperantelor noastre, descântec, cu zarile./ Nici bocet, nici ura, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fara întoarceri, uitarile,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost vapaile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara s-au cimentat în amar;/ de-am sarutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerarile si geamatul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osânda! Ti-am facut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, sa le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ sa nu mai moara nimeni tras pe roata si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucata de pâine în lanturi sa nu mai fie,/ nici minciuna sa nu mai stea la masa cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat candva, împreuna, iubirea, Daco-Românie,/ Adevarata iubire de oameni si dreapta judecata pentru toti./ Am învatat sa ne iubim neamul osânditi fara vina,/ prin Iuda sa para vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugina,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Sa stinga vapaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara cimentate în veac/ si, sarutând obrajii Tai, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capatul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odata cu primii fulgi care au cazut cu resemnare pe noua Golgota. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurarilor devenind colindul încatusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarca, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamna i-a prefacut cuvintele într-o rapsodie eminesciana. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolari si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primavara ca o aducere aminte raspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cararea unei ierni ca o cronica rimata, suie Robii la cer în cadenta lirica. Fiecare satuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a raspândit peste resemnarea îndurarilor lor de pe cruce o farâma din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celula,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destula./ I-am sarutat mâinile batute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Da-ne, Doamne o farâma din slava Ta,/ din resemnarea îndurarilor de pe cruce/ si în ispita disperarilor nu ne duce,/ ca orice hula/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, caci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ sa nun e mai doara/ a mia oara/ si ura cumplitelor zile-n tortura sa moara/ în veci de veci./ Si celula noastra, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugaciunea ce alonga, din inimi tot Raul/ si pâna noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat nauci/ sa vina cât mai repede calaul/ cimitirelor fara cruci,/ sa plânga-n cântare de cetini Raraul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tarani înmiresmati de pe Târnava Mica. A crescut cu dragoste si cu credinta, stralucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptatii Neamului. S-a daruit cu toata fiinta sa cerului divin si pamântului sau drag si sfânt. A platit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalina a cerului, Ion Golea a înmugurit în padurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, caci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descatusari carari de lupta pentru a deschide zarile sperantelor. Si-a zavorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptatii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primaverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presarat voiosia cu o lunca de flori. Neastâmparul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nadejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregatit denia mare, cu fruntea lina si catifelata scaldata-n picuri de lumina.

Se lasa noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ fluera vânt: s-a desprimavarat…/ Pe ulitele lungi se misca,/ umbre-ntrupate, fara glas,/ din deal coboara`n ritm de pas,/ dangate ce din tacere musca…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujba, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspina`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ caci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu sa-si tina gruel legamânt. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primaverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutura peste ciresul amarui al gradinii. Privirea sa ca o iie atintita pe liliacul înflorit se leagana-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de taceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joaca însa tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima padure de Golgothe,/ si buzele s`adapa cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplânta-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fara tarmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plina de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul sangelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pamânt exista o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu gasim floarea grea de înviere a primaverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminator de neam si de tara si-a închinat toate nazuintele credintei, sculptându-le candela sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plamadit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangat de clopot împresoara patima telurica a visului, rasfrânt în flautul ploii. Nadejdea trezita în cântecul mierlei s-a cuibarit în ciutele zorilor vestind sarbatoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugravit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pamântului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertarii. Vigoarea sufletului vioara rasuna în ravasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului sau, trec pe lânga el în straie de nunta, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregatind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstapânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile, în care corcodusii macesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Strajerii facând paza în noapte minunata/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ sa minta ca Iisus a înviat…/ Si nestiind ca moartea nu biruie Viata/ s-au prabusit cu-armura-romana la pamânt,/ când Învierea-Vietii daduse Moartea…mortilor!/ Marire lui Iisus si Învierii Lui!…/

În Dimineata-Înalta si Calda a Primaverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Marturiseau tacute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de paza!…/ De-aceea corcodusii, macesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind ca-n moartea noastra este ascunsa Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul bacaoan s-a nascut într-o familie de luptatori, zavorându-si inima în spada Adevarului. Cu beteala rabdarii si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpatarii si-a cuibarit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplita suferinta si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa mareata pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, pastrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, an suflet navalesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au parasit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zabovit./ sub apasarea mortii ce sta sa ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ rasuna-n piepturi stinse cantarile de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nadejdea neînvinsa supune gândul trist,/ ne-mbarbatam la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbratisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-aseaza lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a cazut prada conspiratiei raului, a celor schimonositi de ura. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasa si-a lasat mireasa tineretii, prigonita de legefii minciunii, dar inima sa primenita de ninsoare a primit hrisovul binecuvântarii. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i trista aceasta noapte, cu zornait de fiare,/ m-apasa ca o piatra trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin sa-mi aduca linisti din Templu zavorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclina ca-n albe primaveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, sa ma-nsoteasca în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-nabusita ma tine pironit,/ stau nemiscat în ruga, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parca aievea cu cântecul strabun./ Ma leaga – oboseala, îmi da mereu târcol,/ launtric o lumina îmi curge ca un sopot,/ alearga trenu-n noapte cu suiere în gol,/ faramitând în aer fasii subtiri de clopot./ Când temnicerul misca vizeta, mohorât,/ o unda stravezie catusele-mi aprind,/ învaluit în umbra, în „cusca” surghiunit,/ eu chem. În preajma mortii si raze ma cuprind./ E noapte Învierii. Traiesc fara sa fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini pâna târziu,/ când eu cobor în Zarca si-n bezne iar ma-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumina, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântarilor, lacrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Pasarile si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Pastorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Marturisitorii…, Totul în Toate rasuna de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT ! –       ADEVARAT A ÎNVIAT !


Gheorghe Constantin NISTOROIU
Pasti 2011

Folclor sacral daco-românesc

PRICOLICIUL SI…ÎNVIEREA!

Noi consideram ca figura Lupului Fenrir (zeitate majora daco-geto-gotica, identificabila, functional, cu însusi Zalmoxis!) aduce, în toate cazurile, sugestia demiurgiei, a întemeierii Neamului Dacilor-DAOI (Poporul CAII DREPTE, dar si Poporul LUPULUI!) – sau, cel putin, a dorintei de schimbare a lumii (prin PURIFICARE – PURIFICAREA presupunând trecerea prin INITIEREA [MIORITICA] A MORTII). Munca acelor “Collegia fabrorum” (societati secrete, de la începutul mileniului I, cu misiunea de a “împaca”, în esenta lor spirituala, simbolurile divine ale antichitatii – zalmoxiene, în cazul României! – cu cele crestine) vadeste efecte limitate, din moment ce LUPUL SUPREM/ARHETIPAL, AXA DEMIURGICA A SPIRALEI LUMILOR, îsi pastreaza, pentru valahi, un chip aproape exclusiv negativ…!
Aceasta, în ciuda încercarilor unor Romulus Vulcanescu, Paul Lazar Tonciulescu sau Adrian Bucurescu de a-i restabili/restaura “aura” originara…Si, dupa ei, vin si alti ucenici – dar, din pacate, daca eficienta “Collegia fabrorum” a fost atât de limitata si de aproximativa, cum altfel poate fi cea a unor cercetatori singuratici si priviti chiorâs, de catre “modernitatea” cea cu mintea blocata, în borborosul materiei-Prakrti…?! “Lupul a fost un animal respectat în regiunea istorico-culturala din sud-estul Europei. El detine un loc important în fauna sgraffitata si pictata pe ceramica de Cucuteni, cu rost ritual sau ceremonial. Stindardul dac era un corp de balaur cu cap de lup, care apare figurat si pe columna lui Traian. Mircea Eliade raporteaza numele dacilor la termenul frigian dàos, dat “unui zeu sau stramos mitic lykomorf sau care s-a manifestat sub forma de lup“, patronul unei confrerii secrete de luptatori de tipul Männerbünde -ului german. În plus, romanii au adus cu ei cultul imperial al lupului, ce tinea de întemeietorul Romei si al statului roman. Aceasta mostenire a întarit si resemnificat unele aspecte ale culturii lupului la daci, care, combatut de crestinismul primitiv, a capatat în cele din urma un caracter anticrestin. Este vorba de lycantropie si de sarbatorile populare numite zilele lupului sau lupinii. Pentru a contracara puterea magico-mitica a lupilor, crestinismul primitiv i-a dat pe lupi în stapânirea lui Sânpetru, care îi tine în frâu, îi judeca si pedepseste dupa voia lui. Semnificatia extraordinara a acestui animal e dovedita si de faptul ca în cultura noastra populara îi sunt consacrate 35 de zile pe an. Aceste zile în care apar practici dedicate lupului sunt concentrate în perioada de toamna si iarna a anului: Sânpetru (29 iunie), Circovii Marinei (15-17 iulie), Martirul Lupu (22 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 septembrie), Osie (17 octombrie), Lucinul (18 octombrie), Sâmedru (26 octombrie), Ziua Lupului (13 noiembrie), Filipii de Toamna (14-21 noiembrie), Filipul cel schiop (21 noiembrie), Sf. Andrei (30 noiembrie), Sâmpetru de Iarna (16 ianuarie), Tanase de Ciuma (18 ianuarie), Filipii de Iarna (25-31 ianuarie), Stretenie (2 februarie), Martinii de Iarna (1-3 februarie)” – cf. Cristina Cioara, Lycantropia1. Extrem de slabul efort al crestinismului de a asimila energetico-simbolistic zalmoxianismul este mai mult decât evident. Mereu, Lupul este expediat în tenebrele noptii si groazei si pustiului demoniac, în loc sa i se ofere/pastreze Tronul Solar-Demiurgic…sau, macar, bivalenta nocturn-diurn. (Bivalenta evidenta, totusi, daca luam în considerare „postarea” prioritara, a Sarbatorilor LUPULUI, în zona calendarului de toamna-iarna – din septembrie si pâna, hat, în februarie – 24 septembrie-2 februarie: de la A FACE/”FACATORUL” =”cvasi-etalarea”/cel putin, sugestia functiei circular-cosmico-demiurgice!!!): LUPULUI, deci, îi datoram „berbecirea”-împingerea duhurilor demonice/întunecate/”iernatice”, spre…SOLARITATEA ÎNVIERII NOULUI CICLU VITALISTIC-COSMIC!!!).
Iata, spre exemplu, cazul PRICOLICIULUI (a se observa cât de adânc a lucrat propaganda insidioasa a Bisericii Crestine “de zid”, “DISCURSUL TERORII”, în oamenii traditiei rurale – deci, în esenta lor, adepti ai zalmoxianismului, ca “umbra vestitoare” a Lui Hristos-Mântuitorul, Lumina Lumii si Învierea de Veci a Duhului) – cu atentie pe Obsesia Sângelui (“sângerozitatea” pricoliciului, “suge sângele” – de fapt, îl preschimba, prin metanoia… – “sângele spurcat/blestemat”, de fapt, garant al acelei “race faée”, de care vorbeste Vasile Lovinescu2) :
“O analiza «pozitivista» a textelor populare referitoare la pricolici releva faptul ca prin acest termen era desemnat un lup deosebit de rau, a carui cruzime si abilitate nu-si puteau afla explicatia decât prin invocarea unui amestec al puterilor demonice“ (cf. Mihai Coman).
Si: “Cel de-al doilea tip de strigoi este strigoiul mort, omologul vampirului din cultura occidentala, care, mort fiind, îsi poate parasi mormântul, în general cu scopul de a suge sângele rudelor mai apropiate sau al altor persoane. Exista numeroase cazuri în care pricoliciul este încadrat aici, superstitia afirmând ca acest strigoi mort se poate transforma în lup. De fapt, este vorba, în majoritatea cazurilor, de un pricolici sau un strigoi viu care, dupa moarte, devine strigoi mort, pastrându-si, însa, capacitatea de a se face lup. Marianne Mesnil arata ca “aceste cuvinte se reaseaza într-o serie de denominatii populare, care merg de la omul-lup la devoratorul de astre, trecând prin vampir (…)El apare în doua serii de termeni: vârcolac – priculici – striculici (devorator de astre – om-lup – forma compusa) pe de-o parte, priculici – striculici – strigoi (om-lup – forma compusa – vampir) pe de alta ” (cf. Cristina Cioara, Lycantropia).
Dar si: “Pricoliciul poarta uneori cap de om pe trup de lup, alteori cap de lup pe trup de om. El actioneaza numai noaptea, în pustietati, paduri neumblate (…). Împotriva puterii diavolesti a pricoliciului se foloseste o iarba rozacee, care creste în paduri, în locurile în care un om blestemat sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se preface în pricolici. Aceasta planta se numeste coada pricoliciului (Auruncus silvestris)” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magica.
Mai amanuntit si chiar mai relevant (n.n.: a se vedea cum Lupul Cosmic este asimilat, perfid-propagandistic, cu cele mai cumplite pacate ale sângelui – incesturile!): “Multe credinte populare atribuie originea lycantropiei unei întâmplari ciudate la nasterea copilului ce va deveni pricolici, sau unui atribut cu care se naste. În conceptia populara, cei nascuti cu caita sunt predestinati sa aiba stari extatice. Daca aceasta “tichie” este alba, avem de-a face cu un spirit pozitiv, un “dreptmergator”; daca e neagra sau rosie, cu unul malefic. Particularitatile, ciudateniile legate de nasterea cuiva, de momentul sosirii sale în lume, nu pot fi ignorate si par a-l urmari pe copil, pe tot parcursul vietii.
a) “Pricolici sunt toti oamenii care se nasc cu capul acoperit cu tichie (XI 19)” (cf. Ion Muslea, Ov. Bârlea). “Daca «chitia» pruncului este rosie, moasa o apuca repede, iese cu ea afara si striga: «Auziti lume, s-a nascut un lup pe pamânt! Nu e lup sa manânce lumea, ci e lup sa munceasca si sa aiba triste de ea!»” (cf. T. Pamfile) (n.n.: iata un prim semn – … din pacate, si singurul! – al DEMIURGIEI LUPULUI: nu doar distruge, ci…”MUNCESTE”!!!). “Strigoi e acela ce se naste cu «caciula» pe cap. Pe ce lucru îi sparge moasa caciula, pe ce va arunca-o mai întâi, pe acel lucru e acel om strigoi… Dupa moarte, acesti strigoi se hranesc… cu fiinte si lucruri… de acelea pe care au fost pusi. Astfel, se spune ca o fata, fiind pusa strigoaica pe un câine, dupa ce a îmbatrânit si a murit, s-a prefacut în lup si a mâncat toti câinii din sat.“ Aceasta credinta descrisa de Tudor Pamfile este un caz particular, deosebit de cele care afirma, pur si simplu, ca cei nascuti cu caita vor fi pricolici (n.n.: tocmai între aceste contradictii, trebuie cautat…”Adevaratul LUP”!).
b) “Pricoliciul se face din oameni sau femei cu coada“ (cf. Muslea, Bârlea). Tot aceasta coada, ca una dintre cauzele lycantropiei periodice, este mentionata si de N.L. Kostaki. “Aia care sa naste de strigoi are o coduta dinapoi, din nastere. Aia ase-i. Aia nu vre ei, da’ ase-i nascut.“ (cf. Despre omul-lup, în Maria Ionita, Cartea Vâlvelor).
c) “Pricoliciul se face din copil bastard, a carui mama a fost de asemenea «de dupa garduri» (XVII 103) (cf. V 194, IX 76, XVIII 28)“, “din a treia spita de fata necasatorita (VI 231 / 19)“, din al treilea rând de copii din flori, casatorit cu un alt individ, provenit tot din trei grade de nasteri din flori (IX 290)“, din “al saptelea fiu nelegiuit (XVII 126, 156), din a noua foachie (fata din flori) (XVII 22)“ (cf. Muslea, Bârlea). Pamfile afirma si el ca, “dupa unele credinti, tricoliciul se face dintr-un copil din flori, dupa altele este copilul unei fete gresita cu un flacau, nascuta si dânsa tot astfel, dintr-o mama zamislita la fel.“
d) Nascut din parinti incestuosi. Pricolici se fac din “copii din doi veri primari si chiar de gradul doi si trei (XV 168), din împreunarea tatalui cu fiica-sa sau a mamei cu fiu-sau. «Devenind mare, la epoci nehotarâte, îi vine o nebunie, fugind pâna se vede singur. Atunci se da de trei ori peste cap, se preface în lup, câine sau alta fiara si pleaca asa turbat, sa sfâsie pe cei din calea lui – chiar si pe ai sai » (VIII 92)“.
e) Nascut din încrucisarea cu lupi infernali. Este una din credintele pe care le expune Romulus Vulcanescu în lucrarea sa, Mitologie româneasca.
f) Nascut din al noualea frate din noua frati lunatici. Pamfile citeaza aceasta credinta , conform careia mezinul unei familii, în care toti cei noua frati sunt nascuti în aceeasi luna, este predestinat sa devina pricolici”.
…Cu alte cuvinte, prin intermediul Sângelui (ca-ntr-un POTIR GRAAL re-suscitat!), Esenta Sacra-LUP infiltreza si transcende esenta ne-sacra umana – RE-SACRALIZÂND-O!!!
…LYCANTROPOS este (sau devine, ceea ce, în situatia data, de METANOIA, e acelasi lucru!), de fapt, ARCHANTHROPOS/OMUL PRIMORDIAL!!!
…Ce pacat ca Biserica Crestina “de zid” (cel putin începând din Evul Mediu, când scopul Bisericii era si acela de a elimina foarte brutal si deloc “fair”, PRIN TEROARE, “adversarul” Religiilor Primare3, cum este si ZALMOXIANISMUL…despre care Religii Primare, Hristosul, prin spalarea picioarelor Sfintilor Apostoli, sugereaza ca sunt “radacinile arhetipal-religioase”, fata de care trebuie sa aratam profund respect!… – …dar neexistând buna-credinta si bunavointa de Duh, re-integratoare întru divin, nici pâna azi!) nu exploreaza hristicul implicit, ascuns sub exagerarile “distructive”: de fapt, “demonismul (pretins!) al Mortii” nu e altceva decât indiciul (continând valenta!) Mortii Hristice, INITIATOARE ÎNTRU ÎNVIERE/VIATA VESNICA!

prof. dr. Adrian BOTEZ