Cand Usa Nu Se Deschide …

Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca  in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu

Interviu cu Ana BLANDIANA

-25 martie 1942  se naste la Timisoara, ca prima fiica a cuplului Gheorghe si Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea careia in familie si printre prieteni i se va spune constant Doina, iar in literatura se va numi Ana Blandiana.
-1959 Debuteaza in revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnand pentru prima oara Ana Blandiana
– 1960 Se casatoreste cu scriitorul Romulus Rusan.
-1963 Dupa o interdictie de patru ani, redebuteaza, de data aceasta irevocabil, in revista Contemporanul, condusa de G. Ivascu.
-1963-1967 Urmeaza si termina cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Cluj
-1964 ii apare prima carte,,Persoana intaia plural “,versuri,cu o prefata de Nicolae Manolescu,Editura pentru Literartura.
-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti,la diferite edituri si face multe traduceri

– 2001 Este aleasa membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinta la Verona sub egida UNESCO.
Ana Blandiana este o militanta de frunte a vietii publice romanesti.O femeie frumoasa,inteligenta,cu o voce blanda,receptiva cu tot ce se petrece in jurul domniei sale si este o adevarata profesionista.                                                           Multumesc din suflet ca a acceptat interviul care urmeaza.Prenumele domniei sale de poeta,ziua si luna de nastere coincid cu ale mamei mele,o bucurie in plus pentru mine.

“Nu e nevoie sa ajungi la poezie, este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.”

Adalbert  GYURIS – De cand e colaborarea cu poezia  si cu    cuvintele ?
Ana  BLANDIANA- Imi amintesc momentul cand am scris primul text cu rime si ritm,asta intelegeam atunci prin poezie,in clasa a doua.Dar nu imi mai amintesc de cand toata lumea considera ca acesta este destinul meu,in orice caz, tot din prima copilarie.N-am avut niciodata problema optiunii.A hotarat pentru mine cineva mai de sus.

Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim ?
– Pseudonimul s-a nascut,din numele satului Mamei – Blandiana – si rima sa, cand eram in ultima clasa de liceu am trimis, mai multi colegi, poezii semnate cat mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj.Ale mele au aparut,iar pseudonimul  s-a transformat in nume pentru ca Tata fiind detinut politic,n-as fi putut publica cu numele meu real-Otilia Valeria Coman.De altfel,nici asa nu mi-a folosit prea mult,pentru ca oficialitatile din orasul meu,Oradea, au avut grija sa comunice tuturor publicatiilor din tara ca”sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”.

Cantariti mult inainte de a asterne pe hartie gandurile dumnea-  voastra ?
– In poezie,de obicei, inceputul vine de undeva din afara mea,primele cuvinte,sau primele versuri.Munca este sa fiu in stare sa continui,sa rotunjesc si sa inchei la acelasi nivel .Este ca si cum ar trebui de fiecare data sa dovedesc ca merit sa fiu destinatara acestor mesaje.

Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea,de a o retrai si apoi  a o retransmite celor ce iubesc  poezia ?
– Nu cred ca poetii au fost vreodata in stare sa remodeleze lumea,ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelatia samburelui de lumina pe care il ascund fiecare,de multe ori fara sa stie,in ei insisi.

Credeti ca poetul e un ales in felul sau ?
– Da,cu siguranta,da.El este ales sa transforme suferinta in cuvinte si cuvintele in suferinta.

Este un avantaj ca sotul dumneavoastra Romulus Rusan este scriitor ?
– Da.Am avut in felul acesta fiecare cate un critic de uz propriu.Ceea ce nu e putin lucru.

Care este deosebirea dintre un poet si scriitor ?
– Poetul transcrie “vocea zeeasca” despre care vorbea Socrate,scriitorul este un intelectual care incearca,muncind din greu,sa creeze oameni si lumi.

Poezia poate salva frumusetea unor sentimente care azi risca sa fie macinate de partea materiala ?
– In masura in care oamenii vor intelege ca “a aseza poezia in centrul lumii”(asa cum se spune in textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea.De altfel nici nu e nevoie sa ajungi la poezie,este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.

Sunteti implicata in ,,Memorialul Sighet”,a venit cineva la dumneavoastra care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se ?
– Nu.Ar putea face asta doar daca le-ar fi frica sau rusine de ceea ce au facut.Dar atata vreme cat reprezentanti ai fortelor de represiune au inca pozitii importante in societate nu au de ce sa le fie frica de oameni,iar de Dumnezeu nu le-a fost frica niciodata.In ceea ce priveste rusinea,ea nu poate sa apara decat acolo unde exista discernamant intre bine si rau.

Credeti ca Romania intrand in Uniunea Europeana va scapa de partidele nationaliste ?
– Nu mai mult decat celelalte tari europene. De altfel, nici acum situatia nu e mult diferita de alte tari, ca Franta, ca Austria,ca Slovacia.

Stimata doamna Ana Blandiana va multumesc tare mult pentru aceste destainuiri si va doresc dumneavoastra si domnului Romulus Rusan,sotul domniei voastre inca multe realizari in domeniul scrisului.Sarut mainile !

Adalbert  GYURIS

Trei Verbe in Dezechilibru

Ma refer la verbele a dori (dorinta), a sti (stiinta, cunostinta), si a putea (puterea).
Ideal ar fi sa dorim ceea ce stim (ca este bun, drept, profitabil) si ceea ce putem si realiza (nu numai dori). Experienta ne arata deficitari, fie la una din actiunile de mai sus, fie la una din combinatiile posibile intre ele.
Desi va suna ca generalizare, ori nejustificata simplificare, am putea spune despre copii ca ei doresc, dar fara a sti (ce, cum, de ce, cand) si fara a putea realiza ce-si doresc (fiind astfel dependenti de parinti, care discern in locul lor si procura obiectele dorintelor lor). Lipsindu-le ”stiinta”, ar fi o colosala anomalie ca ei sa poata obtine lucrurile dorite.
Adultii, in schimb, stiu ce doresc si au si puterea sa implineasca. Orice eroare insa, cat de mica, strecurata in dorinta, ori ”stiinta” (cunostinta) lor, ii poate conduce la primejdii, excese si esecuri (tocmai fiindca au puterea sa-si implieasca dorinta). Oare nu se comit in vremea varstei adulte cele mai numeroase si regretabile erori?
La batranete, oamenii doresc (probabil) mai putin, stiu (ce, de ce, cand si cum), dar puterea de a obtine lucrurile dorite le scapa printre degete. Ei devin o sursa de ”stiinta” pentru altii, acumulata atat din experienta vietii, cat si din procesul de instructie. Daca aceasta cunostinta a lor este sondata si valorificata de copii (nepoti) si adulti, este o alta chestiune.
Numitorul comun al celor trei varste ramane dorinta, in timp ce stiinta si puterea reprezinta cele doua variabile care intra in combinatie, in functie de varsta, trasatura forte a copiilor fiind dorinta, a adultilor puterea si a batranilor stiinta.
Gelu Arcadie Murariu,
Oregon City, Oregon

PELERINAJ IN TARA SFANTA

Se facea incet dimineata – dimineata devreme – cand aeronava de Tel Aviv a companiei Airling Bruxelles a aterizat cu bine pe aeroportul bruxeleez Zaventem. Cei 48 de calatori participanti la pelerinajul in tara Sfanta pe care l-am numit «Pe urmele Mantuitorului»  ne-am mai strans odata mainile, ne-am imbratisat, ne-am facut urari si am rostit binecuvantari… Evident ca mai intai si mai intai I-am multumit lui Dumnezeu pentru felul minunat in care ne-a ocrotit si ne-a calauzit, dar si unii altora pentru colegialitate si gentilete si toti impreuna celor care ne-au inlesnit acest pelerinaj minunat, fratilor Dorin Albut, Cotta Dumitru, Coman Stefan  – promotorii excursiei.

Aveam sa constatam ca pentru multi dintre noi timpul asteptarii a mai durat minute bune deoarece ora sosirii asa cum era marcata in documentele oficiale nu insemna minutul aterizarii, ci iesirea din aeroport dupa incheierea formalitatilor vamale. Cei care ne-au intampinat erau deci in intarziere, timp suficient pentru subsemnatul  de a da contur gandurilor de fata, asa cum a fost dorinta mai tuturor celor din grup.

Prin urmare in randurile ce urmeaza voi deschide, concluzionand oarecum, o serie mai larga de imagini si amintiri ale participantilor, pe care le vom gazdui pe portalul bisericii, precum si pe cel de misiune, in masura in care oricine dintre pelerinii la locurile «istoriei biblice si cele pe unde a umblat Mantuitorul» vor dori sa  impartaseasca si altora gandurile si sentimentele pe care le-au  avut.

Lucrul care este limpede pentru toti, anume acela ca nici macar o clipa, vreunul dintre participanti nu a exprimat regrete pentru calatoria in care s-a angajat, desi bugetul total alocat pentru o persoana a fost in medie cam 1500 de euro.

Iata si alte constatari :
–  Varsta pariticipantilor incepe de la peste 20 de ani, doar patru persoane, depasind 50 de ani. in alte grupuri am vazut si persoane de peste 70 de ani. Totusi programul excursiei a fost aglomerat, iar in primele zile, chiar foarte obositor; cei care ar fi dorit sa aduca cu ei  si copiii sau persoane bolnave au procedat intelept atunci cand au renuntat la aceasta.
–  Ghizii nostri au fost oameni cu multa experienta si cu vaste cunostinte economice, geografice, istorice, biblice.  Doamna Gabriela Badour si domnul Cornel Romano ne-au uimit prin modul in care au stiut sa prezinte istoria si importanta locurilor vizitate prin prisma textelor biblice, a descoperirilor arheologice si a culturii, a traditiei si moralitatii locuitorilor din aceste tinuturi. Tot de la ei am inceput sa descifram oarecum si taina  „dezradacinarii in pace”, lucru care avea sa ne fie confirmat si de catre ceilalti romani intalniti in tara Sfanta, mai ales la Biserica Penticostala Romana din Ierusalim, unde am participat impreuna la serviciul divin si am praznuit Cina Domnului. Spalarea picioarelor am facut-o in aceeasi zi in Raul Iordan. A fost poate cea mai frumoasa amintire, au fost cele mai emotionante stari sufletesti pentru multi dintre noi.
–  Romanii traitori in Ierusalim sau in oricare alt loc pe «pamantul fagaduintei» sunt multumiti si fericiti. De Romania ii leaga dorul si amintirile cu prieteni si colegi si rudenii si concetateni, iar aici sunt cetateni loiali ai Statului Israel si chiar patrioti in sensul bun al cuvantului. Prin grija lor si a celor doi soferi palestinieni crestini catolici Kemal si Ahmed, nici macar o clipa, vreunul dintre noi nu s-a simtit in pericol, nimeni nu s-a pierdut de grup, nu au fost bagaje pierdute, nu am fost furati. Tracasarile comerciantilor stradali si micile lor jonglerii le-am trecut la capitolul amintiri.
Trimitem un gand bun  de acasa fostilor nostri companioni pe care ii recomandam cu caldura oricaror pelerini romani in Israel.
– Personalul de la bordul avioanelor, cat si cel din aeroporturi, mai ales controlorii de bagaje au fost amabili si fermi si extraordinar de atenti. Exista reguli foarte stricte pe care suntem fericiti ca le-am putut respecta; nu avem nici o pierdere, nici o plangere.  in fapt am simtit si aici mana calauzitoare a Domnului Dumnezeului lui Israel care a facut Cerurile si Pamantul si care ne-a mantuit prin Domnul nostru Isus Hristos pe ale carui urme pamantesti, fericiti am pasit.
– in Israel nu mergi ca sa faci cumparaturi, preturile de acolo nu sunt prietenoase…  Trebuie sa fii instruit in oarecare masura ca sa poti face diferenta intre arta si kitcsh, intre obiecte manufacturate si tinichele, ori cartoane de serie. Atat in Israelul propriu zis, cat si in teritoriile administrate de „autoritatea palestiniana”,  turismul si comertul legat de el este principala sursa de venit la bugetul tarii, asa ca este intelept sa fii cumpatat. Sper ca acest aspect sa-l putem ilustra si mai convingator prin comentariile la albumul foto pe care il vom posta curand, fie pe www.elim-bruxelles.org, fie pe netlog, grupul Fratii de la Elim – http://ro.netlog.com/groups/finici
– Limba „ivrit”  si moneda  „shekel”,  cele care sunt stapane in Israel ne-au ramas improprii, asa cum poate li se va intampla cam tuturor pelerinilor romani, motiv pentru care limba engleza si dolarul american ar fi oricaruia un ajutor pretios. Rar de tot intalnesti pe cineva care vorbeste franceza, poate in aceeasi masura in care intalnesti un vorbitor de limba romana, iar pentru cumparaturi in multe locuri si chiar in unele pravalii un dolar are aceeasi valoare cu un euro. Cursul de schimb de la fata locului, iarasi nu este prietenos cu turistii. Nu te supara pe mine, dragule, ca insist asupra acestor amanunte, ca nicaieri in lume daca te-ai duce nu ai comite o mai mare impolitete decat sa te intorci din tara Sfanta fara cate un mic suvenir pentru fiecare din
cei dragi ai tai.
– Nu este asta ultima referinta, sper din suflet sa revenim cu alte si alte lucruri  interesante si adevarate, dar tin sa subliniez apasat ca daca in pravalii este omniprezent kitsch-ul si se umfla pretul, apoi, prin contrast, in toate  „locurile sfinte”, adica in cele cu rezonanta biblica si in biserici, pe langa faptul ca nicaieri nu ni s-a cerut taxa suplimentara, nu erau nici cersetori gramada, nici nu ti se prezinta figuri de ceara si arhitectura de spoiala. Arheologii si restauratorii au cautat cu sarg; au scos de sub daramaturi si au reconstituit spre prezentare publicului doar acele obiecte care prezinta caracteristici autentice. Ele sunt dovezi de netagaduit ca textele biblice, atat din Vechiul, cat si din Noul Testament, sunt adevarate si sfinte.
Calitatea de  «Pelerin in tara Sfanta» pentru care am primit si diploma, poate fi  –  si sunt incredintat ca asa se intampla – un imbold puternic pentru ca credinta noastra sa mearga crescand.  Doamne ajuta, Doamne da izbanda – AMIN
– va urma –    Zaharia BONTE, Belgia
PELERINAJ iN tARA SFaNTa 2
Israelul este o tara de aproape 12 ori mai mica decat Romania, dar are o populatie numai de circa trei ori mai putina, adica la  cei 20 mii km patrati numara cam 7,5 milioane de locuitori. O tara in plin avant economic ar spune un analist sau comentator; o minune a lui Dumnezeu in vremea noastra va spune orice credincios care a vazut Israelul sau „doar a auzit si a crezut” despre transformarile ce s-au petrecut in vremea noastra, sub ochii nostri, in fasia ingusta de pamant arid dintre Marea Mediterana, Marea Rosie si Marea Moarta.

Daca luam in considerare ca cea mai mare parte a suprafetei tarii este un pustiu si ca abia in partea de Nord si in apropiere de mare exista suprafete  mici de teren fertil, atunci cum sa nu te miri, dragule,  ca aici in Israel, ’tara fara apa’ se practica una dintre cele mai avansate agriculturi din lume ? Am zis tara fara apa, deoarece este stiut faptul ca in tara Sfanta vara, care este lunga si torida, inseamna anotimpul in care nu ploua deloc. Excursia noastra a coincis cu sfarsitul verii si ploile erau asteptate, ba chiar am retinut ca erau in intarziere; cum asteptat era si frigul in Romania, dar temperaturile au urcat in fiecare zi spre 30 de grade si niciun nor nu ne-a zambit de pe cerul Pamantului Fagaduintei. Rezervoarele naturale de apa sunt putine si limitate: se face irigatie din Raul Iordan care este aproape secat si din Marea Galileii, in fapt un lac de apa dulce, dar care in ultimii ani a  pierdut mai multi metri din adancime si este in pericol real de a seca ! Desalinizarea apei din Mediterana este inca la inceput.

Sectoarele in care Israelul exceleaza; si in unele detine chiar suprematia mondiala, sunt: turismul, prelucrarea si comercializarea diamantelor, industria electronica, echipamentele de comanda si protectie pentru avioane militare si civile, sisteme moderne de irigatii, industria medicamentelor, agricultura.

Primul lucru pe care l-am inteles mai bine din ceea ce am vazut si auzit a avut multe valente:
– Pamantul pe care l-a ales Dumnezeu pentru urmasii lui Iacov, si daca luam ca exemplu „sesul Iordanului”, dupa o expresie biblica, el  nu este in nici un fel deasupra sau macar comparabil cu ceea ce au tarile lumii, cu manoasele campii ale Europei, ale Eufratului, Amazonului, a Nilului, cu Campia Romana, cu Marea Campie Rusa…  si totusi Israelul este unul dintre cei mai mari exportatori de produse agricole din lume.
Cu ceva timp in urma, traversand Germania, faceam constatarea ca primul lucru pe care l-a daruit Dumnezeu omului este Pamantul pe care l-a asezat, pe care umbla, tarina pe care o locuieste si din care sa-si scoata hrana. incaodata mi-a rasunat in toata fiinta – vazand livezile si serele si solariile din Israel  la confluenta cu pustia – gandul acela care ma urmareste de cand am strabatut in toiul verii pamantul tarii mele si peste tot ma intampina parloaga de campie, pamantul fertil nearat, nesemanat, ciulinii si palamida, acolo unde se cuvenea sa se legene in vant lanuri nesfarsite de grau. Gandul este ca blestemul pamantului nelucrat imi pare incomensurabil.
– Un alt dar de mare pret pe care Domnul Dumnezeu l-a daruit omului este harnicia insotita de rabdare si priceperea sau stiinta lucrului bine facut. De ce oare ni s-a inoculat noua ideea ca evreii ar fi un popor de comercianti si de savanti ? Ca munca fizica le-ar fi o povara… ? Nu numai ca nu mai cred asta, ci chiar spun oricui: mergeti si vedeti !
– Cuvintele Mantuitorului rostite despre Ierusalim – casa lasata pustie – au ramas in picioare pana in ziua de astazi. Cu cei circa 700 de mii de locuitori, Ierusalimul este un oras nu doar asemeni oricaruia din lumea asta, ci – lucru care se vede limpede la tot pasul –  el este la propriu „calcat in picioare de neamuri” asa cum glasuieste Scriptura.
Considerat oras sfant de catre iudei, musulmani si crestini, Ierusalimul dupa distrugerea lui de catre armatele romane in anul 70 d. H. nu a mai devenit nici macar o singura data in istoria sa post distrugere, cel putin principalul oras al tarii, de unde sa rivalizeze cu marile metropole ale lumii ? Astazi Tel Aviv, Haiffa, Iaffo, Eilat, Tiberias… sunt centre economice si comerciale infloritoare, in timp ce Ierusalimul gazduieste majoritatea marturiilor biblice si a vestigiilor crestine.

in Israel se spune ca inchinarea se aduce la Ierusalim, banii se castiga la Haifa si se cheltuiesc la Tel Aviv. De altfel cuvantul „pustiu” devine familiar in Israel in foarte multe situatii : strabatand Pustia Iudeii, traversand Desertul Galileii, cercetand atent Ierusalimul, dar mai ales – lucru care doare nespus de mult – vizitand „locurile sfinte din cetatea preaiubita”, bisericile crestine atat de vestite cu peretii lor scorojiti, cu zidurile in paragina si cu afluenta de vizitatori-pelerini in dezordine.
– Am intrat in Ierusalim pe Poarta Damascului, iar privelistea ce ne-a intampinat era de bazar oriental vechi de secole. Iata doua lucruri pe care le retin pentru moment din Ierusalim, adica trei:

1. Cladirile guvernamentale, neimpozante si chiar Knesseth-ul,  guvernul lor, au un statut mai aparte, Israelul avand unele probleme in legatura cu orasul capitala, care se imparte intre Ierusalim si Tel Aviv, fenomen intalnit si in alte parti si vremi. Faptul nu-i impiedica insa, asemeni Guvernului Romaniei, sa administreze vreo 30 de ministere; mai mult decat dublul necesar,  asa cum au dovedit mai toate tarile civilizate si cu politica stabila.
2. Nu cred ca poate fi vorba de metrou in Ierusalim, dar macar tramvai se impune in oricare aglomeratie urbana, aici cu atat mai mult cu cat caldura mare in mai tot timpul anului este un factor care ingreuiaza deplasarile. Ei bine, o companie europeana de mare prestigiu le tot construieste de peste zece ani o linie de tramvai care inca asteapta sa intre in functiune, precum la noi autostrada.
3. Din tot ce ne-a prezentat ghidul nostru la intalnirea cu pamantul tarii Sfinte, am retinut ca cel mai important edificiu laic din Ierusalim este Universitatea Ebraica si mai les Facultatea de medicina din cadrul ei. Absolventii de aici sunt printre cei mai bine pregatiti si mai cautati din toata lumea. Alaturi de industria farmaceutica, unde Israelul detine suprematia mondiala stiinta tamaduirii boalelor este in Israel la cote inalte.
si are Israelul de astazi nevoie de multe doctorii petru trup si pentru suflet, pentru ei si pentru neamurile care locuiesc, traiesc si muncesc impreuna cu ei, cam 30 la suta din populatia tarii.

Pentru scurta vreme am fost si noi printre ei, ne-am bucurat de ceea ce in ciuda a tot ce se vede si se pare ca ar lipsi, la ei exista din belsug: fagaduinta Dumnezeului Celui Viu, Dumnezeul lui Avraam Isaac si Iacov, El, cel care da binecuvantari. si in Israelul de astazi Binecuvantarile lui Dumnezeu se vad si se simt, chiar sub blestemul prin care inca sunt nevoiti sa-si astepte nadejdea.
in Cartea Genesei c 43 v 11 Iacov le spune fiilor lui: „Duceti omului aceluia putin leac alinator, smirna, mirodenii, fisticuri, migdale…”   Oare ne va fi ingaduit sa vorbim si despre lucrurile pe care le-am adus noi ca dar din tara lui Israel ? Primul si cel mai folositor castig este, evident, martuia a ce am vazut  si invatat de la ei. Ierusalimul asa cum l-am gasit, asa cum este el astazi imi pare dovada cea mai demna de crezare ca tot ce a spus Mantuitorul despre ce a fost, ce va fi si ce vom fi, este adevarat. Vom reveni in episoadele urmatoare in Ierusalim, la locurile sfinte, la locurile de pelerinaj si inchinare.

Ordinea prezentarii a fost preluata de la ghidul nostru pentru Ierusalim si tara Sfanta, domnul Cornel R, fericit participant la reconstructia  Israelului, tara care uimeste lumea. Membru intr-unul din cele mai faimoase kibutz-uri de langa Marea Galileii, dumnealui ne-a prezentat mai intai  starea natiunii pe plan economic, politic, social, cultural.  Viata religioasa si istoria biblica, teme cu care vom continua in episoadele urmatoare, au fost cu mult mai atragatoare si mai folositoare pentru noi, motiv pentru care ma rog Domnului si ii astept pe fratii pelerini sa-si alature marturiile lor, ca sa impartasim cititorului iubitor de adevar si de taine dumnezeesti, cat mai mult din comoara de intelepciune si lectia de vietuire crestina de care am avut parte.

Pana atunci „Rugati-va pentru Pacea Ierusalimului !” (Ps. 122. v 6)  Cei ce-l iubesc sa se bucure de odihna; chiar daca Ierusalimul pamantesc este inca in asteptare… Unii il asteapta pe Mesia, altii asteapta dezrobirea.
Noi de asemenea asteptam Ierusalimul Ceresc. Vezi Apocalipsa 21. 2
Bonte Zaharia,   Belgia, 16 nov 2010    – va urma –

PELERINAJ IN TARA SFANTA
BETLEEMUL IUDEII
„si tu Betleeme, Efrata,
Zaharia BONTE

“Am fost impresionata de curatenie si arhitectura”

de Octavian Curpas

Ramona Beatrice Rusu s-a nascut pe data de 20 aprilie, 1987 in Oradea. In Statele Unite a venit in ianauarie, 2006 impreuna cu parintii, Liviu si Lia BrindasRusu si s-au stabilit in orasul Peoria din Arizona. (Sunt membri ai bisericii “Elim” din Phoenix, unde Ramona activeaza in corul mixt). La scurt
timp dupa sosirea in America, Ramona s-a inrolat la Glendale Community College unde studiaza si in momentul de fata, avand deocamdata ca tel sa obtina “Associates Degree”, urmand ca apoi sa decida care va fi drumul pe care-l va urma in ceea ce priveste cariera profesionala. Despre modul in care
vede ea “lumea noua” in care a intrat in urma cu un an, ne povesteste in interviul pe care ni l-a acordat.
Ramona, te rog sa ne spui care au fost primele tale impresii dupa ce ai venit in America? Ce te-a impresionat cel mai mult?
Prima impresie de cand am coborat din avion a fost aceea ca totul este imens. Cand am mers pe freeway si am vazut ca sunt drumuri pe deasupra si nu stiu cate benzi pentru acelasi sens am ramas mirata ca asa ceva se poate. Am putut sa observ imediat curatenia dimprejur si arhitectura cladirilor care este diferita. Cel mai mult m-a impresionat sa vad pomi din familia citricelor, palmieri si Honey Bird despre care auzisem, vizionand Teleenciclopedia pe TVR 1, dar nu avusesem ocazia sa o vad in realitate. Cat despre viata sociala pot sa spun ca ceea ce imi place mult in America este ca nu am vazut coruptie si fiecare om are aceleasi sanse si oportunitati de a deveni ce isi doreste in cariera.

Ai observat si anumite lucruri din societatea Americana care crezi ca ar trebui schimbate? Daca da, care sunt acestea?
Tot timpul exista ceva de corectat in orice societate si pot sa spun ca si aici am vazut lucruri pe care nu le mai vazusem si nu mi-au placut. Mi-a fost greu sa accept sa vad tinere de varsta mea sau chiar mai tinere decat mine care erau insarcinate si locuiau singure sau cu prietenii lor. Asa ceva nu am vazut la mine la scoala in Romania si daca s-ar fi intamplat vreunei fete ar fi fost exmatriculata. Apoi sa aflu ca baieti si fete locuiesc impreuna de pe la 16 ani, departe de parinti, de capul lor si pe cont propriu, lucru care m-a socat de-a
dreptul. Casatoria pentru multi nu inseamna decat un act scris, nu o binecuvantare de la Dumnezeu. Faptul ca in scoli religia a fost scoasa, iar educatia sanatoasa din familie nu prea exista, cred ca este o greseala
care afecteaza cresterea si educatia sanatoasa a tinerilor. La scoala nu se prea dau sfaturi elevilor, iar educatia crestina este foarte superficiala sau chiar deloc, cu alte cuvinte scoasa din viata tinerilor americani.

Cum ti se pare viata de student la Colegiu? Care crezi ca sunt carentele sistemului educational dinAmerica? Dar ale celui din Romania?
Sincer, unul dintre motivele care ma face sa imi placa in America este viata de colegiu. Imi place foarte mult ca pot sa invat in conditii foarte bune atat din punct de vedere material, dar si din punct de vedere etic.
Respectul si rabdarea pe care o au profesorii de aici pentru studenti m-a impresionat. Imi place mult ca este aparata confidentialitatea elevului. De exemplu, cand profesorul aduce testele corectate nu striga nota pentru
fiecare student (cum se intampla in liceu in Romania), ci inmaneaza fiecaruia testul corectat si este strict treaba studentului ce nota este scrisa pe test. Alt lucru care imi place este varietatea de cursuri oferite si orarul cursurilor care este flexibil. De exemplu, acest semestru mi-am luat cursuri dupa amiaza, ca sa pot lucra dimineata. Imi place mult la colegiu si apreciez conditiile foarte bune de invatat care mi se ofera.
Din cate am inteles, inca nu esti decisa in privinta specializarii pe un anumit domeniu. Cred totusi ca ai anumite inclinatii. Care sunt acestea?
Inca nu m-am decis ce voi face exact pe mai departe, dar stiu ca am doua variante: ori sa fac o cariera in domeniul medical sau o cariera legata de computere. In Romania, ma pregateam intens sa intru la computere la Politehnica in Timisoara, dar viata nu se desfasoara intotdeauna cum iti imaginezi. De cand am venit in USA am inceput sa ma gandesc si la domeniul medical pentru ca sunt mult mai bune oportunitati de reusita decat in Romania. In plus, in acest domeniu am ocazia sa ma implic in viata oamenilor, oferindu-le un sprijin si un ajutor. Urmeaza sa decid ce voi face.

Ce sfaturi iti dau cei din jurul tau, in special cei din familie, in privinta profilului pe care sa te axezi?
Parintii mei sunt intelegatori si niciodata nu m-au fortat sa merg intr-o anumita directie fara ca eu sa imi doresc asta. Intotdeauna m-au sfatuit sa ma rog lui Dumnezeu pentru a primi calauzire si sa aleg ceea ce imi place, fara sa ma gandesc doar la bani. Ei sunt fericiti cu orice decizie as lua, atata timp cat sunt convinsa ca este ceea ce Dumnezeu vrea sa fac.

Am inteles ca ai inceput sa studiezi si despre Real Estate. Ce anume te-a determinat sa iei aceasta decizie?
Am auzit despre Real Estate de la mai multi prieteni care mi-au dat detalii despre acest domeniu. Cred ca este o cariera frumoasa de a ajuta oamenii si de a le arata ca iti pasa de viitorul lor. Consider ca fiecare om, cand este vorba de a cumpara sau a vinde o casa, isi doreste ce este mai bun si potrivit si de aceea ma face fericita sa stiu ca voi putea sa ofer ajutor si serviciu de calitate, altora. Pe de alta parte, stiu ca va fi un prilej prin care voi reusi sa am niste bani, cu care sa imi platesc cursurile de la colegiu si sa imi ajut familia.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Pot sa spun ca am multe pasiuni, dar de cand am venit aici am muncit mai mult, iar pasiunile le-am cam neglijat. In ceea ce priveste muzica, imi place sa cant, sa bat la tobe, sa cant la chitara si imi doresc foarte mult sa invat sa cant la pian. Imi place mult arta si cand mai am timp desenez sau chiar sculptez. In Romania obisnuiam des sa merg in tabere si in excursii la munte si in felul acesta mi-am descoperit pasiunea de a explora locuri noi si de a admira frumusetea naturii pe care Dumnezeu, artistul genial si perfect, a creat-o cu
atata maiestrie .

In final, te-as ruga sa adresezi cateva ganduri cititorilor revistei Romanian Times.
Tinerilor le spun ca pot intotdeauna sa reusesca oriunde se afla daca il au pe Dumnezeu alaturi. Cu atat mai mult ca ne aflam intr-o tara binecuvantata si plina de oportunitati merita sa munceasca si sa urmeze o scoala pentru a putea reusi in viata. Sa nu uite ca au un scop pe pamant si depinde extrem de mult de ei ca acest scop sa fie indeplinit.

Articol publicat in ziarul Romanian Times in Ianuarie, 2008

Regina cu ochi albastri, a Romaniei

By Carmen Marin

Frumoasa regina Maria, numita si „Regina inimilor”, a fost predestinata sa se nasca in cetoasa Anglie si sa devina conducatoarea unei tari meridionale pline de soare si caldura – Romania. Locul unde s-a nascut, Eastwel Park in comitatul de Kent, intr-un mediu romantic, unde prin padurile de stejari rataceau turme de caprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) si al ducesei Maria (fiica a tarului Alexandru al II-lea al Rusiei si a printesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumusetea stranepoatei de regi si imparati, omul politic roman Ion Gheorghe Duca in lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirma: „Regina Maria este o fiinta de care trebuie sa te sfiesti. Este stralucitoare la fizic, ca si la moral, incat iti ia vazul, nimeni nu o poate intrece. Frumoasa de o frumusete incantatoare, nu cred sa fi fost in Europa multe femei care sa se fi putut asemui cu dansa. Inteligenta, fermecatoare, plina de talent pentru pictura, pentru calarie, pentru scris, o conversatie sclipitoare, verva, umor, spontaneitate in gandire, originalitate de expresie si curaj…”.
Maria s-a nascut la 3 octombrie 1875. Tanara printesa se va casatori cu principele Romaniei Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuata din ratiuni de familie si de stat, cand timidul Ferdinand abia se refacuse dupa pasiunea pentru Elena Vacarescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat nastere la sase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al Romaniei (1930-1940), Elisabeta (1894), devenita in 1921 Regina a Greciei, prin casatoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea sa devina Regina Maria a Iugoslaviei, prin casatoria, in 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fascistii croati in 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit in 1977, Ileana (1909), care s-a casatorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) si Mircea, ultimul copil, nascut in 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mana in mana mea” – spune „regina povestitoare”.
Maria isi va pune amprenta asupra castelul Pelisor deoarece ea, Regina Artista (cum a fost supranumita), este cea care alege stilul, si anume „art nouveau”. Pelisorul a fost ridicat, intre anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman si decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria ii placea tot ce luceste: aurul si portocaliul, iar aceasta amprenta este vizibila prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelisorul detine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoratiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca peretii sa fie din stuc aurit, reprezentand frunze de ciulini, element care alcatuia emblema orasului Nancy si a Scotiei. De asemenea, se intalneste crucea celtica, un alt motiv din tara ei de obarsie.
Supranumele de „regina povestitoare” ii revine datorita povestilor pe care le-a compus, stranse in doua volume, cat si datorita cartii „Povestea vietii mele”, tradusa si in engleza. Nu se pot omite nici volumele scrise la varsta maturitatii, volume precum: Tara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Ganduri si icoane din vremea razboiului, Masti, O legenda de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine incoronate. Frumoasa regina englezoaica devenita romanca, a fascinat Occidentul si a avut un turneu triumfal in SUA in 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv in faurirea Marii Uniri, cand a infrant impotrivirea sotului sau fata se o alianta cu Antanta. Cuplul regal Maria si Ferdinand a insotit armata si guvernul in lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenta activa a spitalelor militare. Sub presiunea sotiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat sa ratifice tratatul de la Bucuresti impus de puterile centrale.
La 15 octombrie 1922, Maria a fost incoronata la Alba Iulia ca Regina a Romaniei, vizita in Europa Occidentala constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, in 1927, ineficienta unei Regente au aruncat-o insa pe locul doi in viata politica, ea fiind izolata in resedinta ei.
Daca trupul a fost inmormantat cu lacrimile intregului popor la Biserica Domneasca din Curtea de Arges, conform ultimei dorinte testamentare, inima ei a fost asezata intr-o caseta fiind depusa in biserica ortodoxa Stella Maris de la Balcic. Dupa cedarea Cadrilatrelului, in 1940, inima reginei a fost adusa de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferata Muzeului National de Istorie. O inima care a batut asemenea unei torte cu valvatai.

In inchisoare din dragoste de Christos si de semeni

Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii în SUA

de CLAUDIU PADUREAN

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la crestinismul lutheran, a luptat deopotriva contra fascismului si comunismului. El a stat dupa gratii atât in România, cât si in SUA. La scurta vreme dupa arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.

Unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din viata pastorului lutheran Richard Wurmbrand este cel al detentiei sale americane. Este vorba despre o arestare scurta, pentru ca eroul, originar din România a „bruiat” o demonstratie procomunista din Philadelphia. Insa tocmai arestarea sa l-a adus, dintr-o data, in lumina reflectoarelor. Astfel, Richard Wurmbrand, care trecuse prin purgatoriul temnitelor bolsevice, a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuti luptatori impotriva comunismului, iar cartile sale, in care dezvaluia adevarata fata a „orânduirii socialiste” au devenit volume cumparate de zeci si sute de mii de oameni din Occident, care incepeau sa intrezareasca adevarata fata a Terorii Rosii.

Calea Apostolului Paul

Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevarate saga a secolului XX. Nascut intr-o familie evreiasca, in tinerete, el a aderat la miscarea comunista. In timp, insa, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucuresti, religia crestina, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi impotriva fascismului si a salvat numerosi tineri evrei de la deportare. Apoi, a inceput lupta impotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temnita. In cele din urma, eliberat din inchisoare, el a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizatie care ii sustine pe crestinii persecutati de pe toata planeta.

Richard Wurmbrand a avut satisfactia sa vada prabusirea celor doua regimuri dictatoriale, fascismul si comunismul. Pastorul lutheran a murit in anul 2001. Inca din timpul vietii, el fusese supranumit „Apostolul de dupa cortina de fier”, iar cei care l-au cunoscut au facut o paralela intre viata Apostolului Paul, care a devenit din persecutor al crestinilor un martir, si cea a lui Richard Wurmbrand, care a devenit din adept al comunismului una dintre victimele care au suferit in temnita, unde fusese aruncat de bolsevici pentru credinta sa. Potrivit site-ului CristiaNet.fr, Richard Wurmbrand a patimit si in tara libertatii, Statele Unite ale Americii, unde a indraznit sa ridice glasul celor care luau, in timpul Razboiului din Vietnam, apararea comunismului.

Dupa gratii, in SUA

Intâmplarea s-a petrecut in anul 1966, in orasul american Philadelphia. Aici era organizata o mare adunare populara de sustinere a Vietnamului. Numerosi americani cereau retragerea trupelor SUA din Asia de Sud-Est, unde ele luptau impotriva comunismului. In piata unde erau stânsa o multime impresionanta, a fost inaltata o tribuna, de la care diferite personalitati luau cuvântul pentru a denunta razboiul. Printre cei care vorbeau se numara un pastor prezbiterian. Dintr-o data, un om zvelt, carunt, a luat microfonul si le-a spus celor prezenti: „Voi nu stiti nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiti de partea victimelor si nu de cea a tortionarilor!”. Barbatul cu pricina era Richard Wurmbrand.

Dar ce inseamna doctor in comunism?“, a intrebat pastorul prezbiterian care vorbise inainte. „Iata dovezile mele!”, a raspuns Richard Wurmbrand, care si-a ridicat camasa si le-a aratat manifestantilor urmele torturilor suferite in beciurile Securitatii. Politia a intervenit si Richard Wurmbrand a fost arestat pentru tulbu­rarea ordinii publice. Insa tocmai acest eveniment, intens mediatizat, l-a dus pe pastorul lutheran in fata unei comisii a Senatului american, unde a depus marturie despre grozaviile din spatele Cortinei de Fier. Marturia sa a fost publicata intr-o brosura, care a devenit, timp de trei ani, cea mai bine vânduta publicatie dintre toate documentele Guvernului american. Apoi, Richard Wurmbrand a devenit unul dintre cei mai cunoscuti clerici din Statele Unite ale Americii. El a fondat organizatia „Vocea Martirilor”, care ia apararea crestinilor persecutati din toata lumea.

Vocea martirilor

Richard Wurmbrand si-a asumat, in SUA, rolul de a fi o voce a martirilor care nu puteau sa vorbeasca ei insisi lumii libere. Clericul lutheran s-a nascut in anul 1909 la Bucuresti. In tinerete, a aderat la miscarea comunista, iar intre 1927 si 1929 a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova. Pentru activitatea comunista, a fost inchis la Doftana. Insa s-a convertit la crestinism si a renuntat la ideologia bolsevica. Urmarit, impreuna cu sotia sa, Sabina, de autoritatile fasciste românesti, el a gasit resursele sa ii ajute pe zeci de evrei. Dupa anul 1945, Richard Wurmbrand a intrat in conflict cu autoritatile comuniste. In perioadele 1948 – 1956 si 1959 – 1964, a fost arestat de catre comunisti. In anul 1965, emigreaza din tara. In SUA, fondeaza organizatia Vocea Martirilor. Dupa anul 1989, s-a intors in România si a depus flori pe mormintele tortionarilor sai.

The Final Judgment, from Myth to Reality!

Now you will gain a new perspective regarding  The Final Judgment

Interview conducted by Mircea Alb – 1997

Lia Rusu

Graphics and Romanian text editing – Mircea Alb – 2010
E-mail : a.mircea@yahoo.com
Translated from Romanian
Copyright © 2010. All rights reserved.

Introduction

My name is Lia Rusu and I was born in 1947 in Oradea, Romania. I am a professional artist and former visual arts instructor at the College of Fine Arts, University of Oradea. The following testimony describes an unusual experience that I had in the summer of 1993 regarding the Final Judgment mentioned in the Bible.

The Beginning of the Experience

I became a Christian around the age of 24. Early in my faith, while reading the Bible, I became very impressed by the passages that mentioned that we will be held accountable for how we live our lives. Specifically, after death, each individual will come face to face with God in order to be judged according to all of their deeds and actions while living on Earth.
I began wondering, how was it possible for God to know even the most insignificant details of our lives on Earth? And how could God record everything? Even though I was eager to know and learn more about this subject, I knew it would be difficult to understand it thoroughly, yet I was equally curious to find out how the final judgment from the Bible would take place.

The Angel’s Visit in My Room

I did not understand all these matters at that time, but eventually I stopped being preoccupied by this particular subject. Time had passed, and after many years, at a time when I was no longer thinking about it, I received a visit. During the summer of 1993, in one of the early mornings between 4 AM and 5 AM, I was suddenly awakened. I sensed that somebody had entered into my room, and when I looked closely at that person, I instantly understood that it was an angel. His presence did not make me feel uncomfortable, nor did it create a state of fear in me. The angel approached my bed and talked to me in a soft and resolute manner:
Lia, you have wished to see what the final judgment would be like and I have been sent to take you to see it, but for this to happen you must first die.
When the angel told me that I would have to die in order to be able to see what the final judgment would be like, I worriedly replied that I did not want to die because I had small children that needed me. Then the angel replied,
Just believe, because with God all things are possible.
Journalist – So, did you see someone enter your room?
Lia – Yes, I did see an angel.
Journalist – What did this angel look like? Could you describe the angel in more detail?
Lia – Certainly. The angel looked like a person, but he was taller than a human. He was very luminous and his body was entirely dressed in a coat of light. Very simply put, in his presence I felt immensely confident and totally safe.  That is why I was not afraid at all when I saw him in my room.
Journalist – What was the apparent age of that angel?
Lia – The angel looked like a young man, of age between 25 and 30 years old.

The Travel into Space

After the angel told me that all things are possible with God, he continued,
Come after me, but step only where I step, and do not turn to the side.
When the angel spoke and asked me to follow him, I was compelled to do so at that moment. Throughout my entire experience, I was unable to refuse anything he asked me to do.
Therefore, when the angel asked me to follow him, I felt that I was rising to my feet off the bed and that I had to go after him. We moved very quickly, riding on white horses for part of our  journey. At a certain moment, we stopped and dismounted in front of a very wide river. I knew that we had to cross, but there was no bridge anywhere to be seen. Then the angel told me again,
Step only onto the shape of my footprints and follow me!
He moved ahead and walked on water as easily as he would have walked on ground, and I followed right behind him stepping precisely onto the shape of his footprints as he had instructed.
To my amazement, I could feel that the water was hardening and becoming as dense as stone wherever I would step. We walked on water as if we had been walking on solid rock. We crossed that wide river very easily, without my feet getting wet at all. When we arrived on the other bank of the river, I noticed that my body had gone through a transformation. I immediately realized that my body was no longer composed of matter (flesh and blood) and it no longer had weight.
I now possessed an extremely light body, and found that it could penetrate effortlessly through everything. Moreover, I came to have an extra sense that I did not have before. I was able to understand absolutely anything and everything that was happening to me and around me. I was able to communicate with the angel without using my voice, through direct thoughts exchanged between us. I was effortlessly asking him something in my mind and he was answering the same way.

The Visit to Hades*

* N.T. – Hades (a Greek word) is the translation of “Sheol” (a Hebrew word, from the Hebrew Scriptures). It refers to the temporary abode of the dead (Revelation 20:13, Acts 2:31, etc.) who are awaiting their resurrection. It is separate and distinct from the final “Hell” (a translation of Greek word Geenna “??????”, equivalent to the Hebrew Ge Hinnom, or English “Gehenna”, the eternal Lake of Fire, – Revelation 20:14-15) which is the place of eternal punishment for the damned. (For more details, see any New Bible Dictionary).

Right away we started to descend together through the ground. From the very beginning I knew the angel would take me to Hades because he had previously told me,
Now we shall travel the distance that separates us from Hades.
We were able to pass through Earth’s matter without any difficulty. Suddenly, the foundation of the Earth appeared in front of us. I was deeply impressed by its great appearance and grandeur. I stopped for a few moments to admire it. It was so beautiful! As I stood in front of it, I immediately understood that God had settled the Earth on a foundation.
Journalist – In what shape or form did you see or perceive this foundation?
Lia – Even though in school we were not taught that the Earth has or is settled on a foundation, when I was in front of it that’s exactly what I saw. This foundation had the shape of huge pillars, extremely solid, that seemed to be fashioned from a kind of white, shiny marble. In fact, it is very difficult to me to describe the beauty of that foundation, not to mention everything else that I saw there. It appeared to be an enormous construction, very majestic, and firmly anchored in the Universe. Stopping to admire that beautiful piece of God-made architecture, the angel warned me that we needed to continue our journey and move farther on toward Hades.
As we continued beyond the foundation of the Earth and were travelling, I came to see some gigantic gates in the distance. I instantly understood that these were the gates of Hades. As we drew closer and closer to the gates, I began to feel a profound pain and a heavy spiritual weight within me. My suffering was becoming more pronounced and harder to bear with every step. Then, I started to moan like someone who is going through intense pain or suffering. I asked the angel why I was feeling pain as we were approaching the gates of Hades. The angel answered,
You feel exactly what a soul feels who comes here from Earth after his physical death and who must enter Hades. Therefore, you experience the same feelings.
As we continued our approach and were getting closer and closer to the gates, the spiritual pain and weight within me became almost unbearable. Many of you may have experienced great trials in life, troubles and despair, hopeless situations when you could find no encouragement or consolation from anyone or anywhere. That is how I felt then. I felt that once I entered through those gates, any hope of ever getting out of that place was lost.
After I entered Hades, I lost any previous desire to see any family there, or to find answers to questions like “Where were they?”, “What were they doing?” or “How they were doing?”
The moment I entered, I realized that all the souls in that place had a body identical to mine, with the same properties. Everyone was perfectly conscious and understood absolutely everything that was happening around them. Everybody knew where they were and why they were in that place.  All of whom I was passing by knew who I was, and I knew who they were.
Journalist – Did that spiritual body we are discussing have a shape?
Lia – Yes, it had the shape of the human body with the only difference being that it was not made from flesh and blood.
Journalist – Did it have a face or facial features?
Lia – Yes, certainly.  There the spiritual body had the same facial structure and appearance as that of the respective human while living on Earth, but it was, let’s say, rejuvenated. For instance I knew that a man who stood in front of me was in fact my former neighbor from across the street who had died some time before. I knew it was him and I even felt his pain because he was in that place. He also knew who I was. There, absolutely everything is known.
Journalist – Even though, let us say, that man died at 60, was his face looking like it was in his youth?
Lia – Yes, every one had the same facial appearance that he or she had while living on Earth, but evidently rejuvenated. There, even though I may not have known any particular person before, when I was in front of anyone, I instantly knew everything about that person.  I knew things such as: what kind of people or nation that person had belonged to, what had been their cause of death, even if the death might have occurred 2000 years ago. All that information was instantly available to me! I also knew that all the souls that were present there were waiting for the Final Judgment.
Then it was given to me to understand and feel the pain, spiritual burden and despair of those souls that were in that place. Furthermore, I knew that once one entered into that place, hope was lost of ever being able to get out again.
Hades is the very first great separation from God, and all the souls found there were fully conscious that once in that place, they could no longer reconnect to God in any way. They knew they would be summoned to face God at the final judgment for their deeds while living on Earth. They also knew they could not correct anything from their past. Once they had died and had been brought to that place, any hope of mediation or help from God was then gone forever.
That was the reason all those souls were living in a state of terrible agony and sorrow, of insecurity and uncertainty because they did not know the verdict they would receive at the Final Judgment. Would they be forgiven for the mistakes they made during their lives, and thus, be saved from that place? Would they be found guilty and be sent to Hell forever? Each of them was very familiar with the facts of their own life and was fully aware – more than ever – of the significance and gravity of sins. Each had a chance to turn onto the right path during their Earthly lives but they had disregarded it. Tortured and torn apart by all those thoughts, everyone was frantically analyzing the facts of their lives, trying to find something, anything that might come in their favor or could soften their circumstances at the Final Judgment. Therefore, each soul was intensely preoccupied by their own situation, no longer caring for anyone else around them.
Overwhelmed by the torturing atmosphere of that terrible place, I did not want to go any further or see anything else that existed there, as I had initially wanted when the journey began. I was intensely overcome with the deep sorrow and awful pain of being forever separated from God.
The separation from God that one feels in Hades cannot be compared to any pain felt on Earth! I wish that no single soul on Earth would ever end up in Hades. Words cannot describe what is felt when you are separated from God in that place.

The Journey onto the Mountain of God

Being afraid of staying there longer or to be forgotten by the angel in that place – where once arrived you cannot exit – I started to cry and groan like a child. Noticing the state I was in, the angel escorted me out from Hades and told me,
Now we are going to go farther and climb onto the Mountain of God.
As we departed from that terrible place, the pain and burden I was feeling started to fade away. Ahead of us laid a completely different perspective. The distances of the Universe are enormous, but we managed to move with an astonishing speed.
It seemed to me that only a few moments had passed and we already arrived at the foot of the Mountain of God. Suddenly I found myself in front of a very high and imposing mountain.  Then I understood that the mountain was the Mountain of God and we would have to climb that mountain the same way one would hike on a mountain on Earth. Everything was in an unimaginable display of splendor and holiness, almost impossible to be described in words.

The White Path

While looking at the mountain, I noticed that, starting from its base, there was an extremely white path, as wide as a human palm, unfolding up the entire mountain toward its summit. I had never seen such an intense white on Earth. Any footstep, had it been stained, would leave a trace on that path. It depended on whether your feet were dirty or not, if your life was clean or not.
The angel warned me not to step aside from the path because the mount is holy and if I hesitated from the path I would fall down from the mountain. Why was this so?  Because I would need to be able to understand certain aspects and scenes that I was about to see.
All those who were ascending on that path were dressed in white clothes. I understood they represent people still alive on Earth. At a certain moment, during the ascension, I noticed that some were walking more easily and some were having difficulty in their walk. Some were crawling on their elbows and knees and hence had many wounds. The angel explained to me that some were ascending much harder than others because they had endured humiliation and sufferings on Earth due to their faith in Jesus Christ, and some paid even with their own lives.
I saw an old little man that was climbing with very much difficulty; he was wounded all around his elbows. When I saw him, I instantly acknowledged everything about him – where he had been from, what church he had belonged to, and so on. Being anxious to find out the explanation, I asked the angel,
Why is that old man having such a hard time moving forward on the path?
The angel explained,
He is persecuted every day because of his faith in Jesus Christ, but he stands strong in his faith.
I noticed the difficulty with which this old man was climbing on the path. He was earnestly advancing despite of his sufferings and was ready to even give up his life for Jesus Christ.
As we were moving ahead onto the path, I saw that some were stepping outside of it. They were not able to return onto the path because in the meantime it was occupied by those who were going up. Therefore, instead of going up, these backsliders were going back down. Moreover, some of them were not able to simply walk down, but they were tumbling toward the base of the mountain. Then I asked the angel,
Who are those that are descending? Stop them, please, do not let them go down!
The angel replied,
I cannot stop them, I am not allowed to. I do strictly what I am told to do. If I am told to do something, I do it, or if I am told not to do something, then I do not do it.  I have no right to stop anyone. Everyone is free to do whatever they want with their life.  Each individual is free to decide either to climb the path of their life to God until the end, or turn away from the path, abandoning it, if they choose to do so.
Then I asked the angel,
What will happen to the souls of those that are descending?
And the angel answered,
They are now going where we have come from – Hades.
Being worried for the fate of those souls and knowing what their ending would be in that place, I insisted on asking the angel again,
Oh, but stop them, do not let them reach Hades!
The angel told me again,
I cannot do that. I only do what I am allowed to do. These souls go there because they no longer like the path that leads to God, but they will be held accountable for their decision.
Journalist – Who do you think these descending souls were? Coming back to our life on Earth, who might represent these souls?  They must have an equivalent in our world, right?
Lia – Yes, that is correct. Those souls as I understood represent the people still alive on Earth that had decided at a particular moment in life to come to Jesus Christ as their Lord and Savior, adhering to His word.  They loved and revered Him for a while, but then they started disliking the pure life they were supposed to live, as Jesus asked them to live. Therefore some of them said to themselves,
“This path is too hard and too narrow for me. In fact I cannot do whatever I please, I cannot have a lover or an affair if I want, I cannot get rich and do dirty business, I cannot do this and that.”  These people no longer wanted to go with Jesus because Jesus Christ Himself is the path, the white path onto the Mountain of God. On that path one can only step with extreme care because any spot, no matter how faint it might be, is still visible and any soul will consequently be scrutinized for all the unclean spots and traces left behind on the path.
Those souls were going back to the life they had before coming to Christ, they were going back to the sinful lifestyle from their past. They were doing this consciously and not determined by anyone else. They began to dislike living a clean life. They abandoned their faith in God and His salvation and went back to their previous worldly sinful lifestyle.
They traded their salvation for worldly pleasures. This may seem very pleasurable at the time, and some may think this exchange will bring prosperity and freedom, but one cannot see how they reached this prosperity, whether or not there is an extramarital affair or some other sin behind their apparent success. These people may say: “Why not? It is not such a big sin.” According to their logic, nobody sees it, nobody knows about it. This type of reasoning leads to actions that are profitable or pleasurable for a short time for some, but in the end they will be asked to give an account for their deeds. Their judgment will be much more severe because they had heard the truth but chose to ignore it.
As I stood on the Mountain of God, I suddenly saw an immense fire on the top of the mountain. That fire was so great and imposing that you could not take your eyes off it. That fire was continually and relentlessly burning! It had a common base for three immense and distinct flames. When I looked at it, I instantly understood that this was God – the Father, the Son, and the Holy Spirit. It was the Divine Himself within the fire on top of the mountain!

In the Final Judgment Courtroom

After that we immediately turned to the left and the path suddenly changed direction. An enormous hall appeared in front of us. It was the courtroom where the final judgment would be held. Its dimensions were immense and seemed to be of cosmic magnitude. What was interesting about these heavenly dimensions was that the greater they were, the closer they appeared to be.
When we arrived at the doorsteps of this hall, above it there was the same immense three-flame fire that I had previously seen on the top of the Mountain of God. There I also saw a huge bright cloud, which I understood right away that it was formed of all the saints that had lived on Earth and had been subjected to the First Resurrection, which I had not witnessed.
Then the angel placed me exactly on the doorstep of the judgment courtroom. In front of me stood this huge courtroom, and deeper into the courtroom there was a very large and long table. At each of the two ends of the table there was an angel, both of which looked like the one that was escorting me. The two angels were assisting a third person that was sitting at the middle of the table. I immediately understood that the third person was the Lord Jesus Christ. On the sides of the courtroom were very many immense shelves having a multitude of books on them.
These books were in fact the book of life of each individual that ever lived on Earth, containing a record of their entire life with all their actions and deeds.
Suddenly, a very loud noise was heard, a roaring sound produced by large crowds of people in motion. This marked the resurrection and the beginning of the judgment of those in Hades!
They were marching toward the final judgment courtroom, coming aligned in huge columns. They had been resurrected by generations, starting with the first generation that inhabited Earth and ending with the last generation. Among them were teenagers, men and women, young and old, belonging to all the nations of the world. They were coming in huge waves, one wave after another, like the waves of an ocean. It was a terrifying and trembling noise that seemed to shake the whole Universe. One angel was sitting to the right and another to the left and they were arranging those coming in into two rows by the time they were entering the hall. Everything was being conducted and executed in a perfectly ordered fashion.
After the resurrection of the dead ended, a total silence settled in. The entire audience was waiting for the judgment to begin.

The Judgment of a Man

I personally witnessed the judgment of one man.  He was brought in front of Jesus by one of the usher angels. Then one of the two angels sitting at the table extracted that man’s life book from a shelf in the library and placed it on the table, in front of the Lord Jesus.
The next moment a screen of gigantic dimensions appeared in front of all of us, similar to a cinema screen. The kind of technology that I have witnessed over there is not known on Earth: when the Lord opened the book of life of that man, starting with the first page, the entire life of that man started rolling on the screen in front of us and in front of the whole Universe. The Lord Jesus was not in a hurry and while He was patiently turning each page of the book, images and sound showed everything that man had done during his life.
Everything could be seen to the finest detail, moment by moment, day by day, starting from birth, through childhood, youth, and adulthood up until death. At the Final Judgment, everything that man had done, whether good or evil, every thought, word and feeling from his entire lifetime was shown exactly like a film in front of us all. Nothing remained hidden! Everyone could see and hear even the most intimate thoughts and feelings that man had during his life, including the most discreet, known only to him, all of them resonated and were speaking loudly and clearly to all of us.
At this judgment, the Lord Jesus was the only judge.  Nobody intervened, not even the Father who was overseeing from the summit of the mountain. Jesus Christ was the only one that decided and gave the final verdict, after analyzing the whole life of the one who was on trial.  The analysis and judgment were made in front of everyone, so that all could see clearly that His judgment was righteous.
And thus we found that this man was a priest in a church while living on Earth, and hence the truth had been relatively available to him. After watching the life of that priest in fine detail, I felt full of shame. I fell down on my knees right there on the doorsteps of the courtroom. I bowed my head to the ground, feeling I was a tiny particle of dust in the presence of Lord Jesus.
After witnessing all those events, I became more conscious than ever and fully convinced that all we do on Earth is recorded and nothing can be hidden nor concealed from the face of God. In those moments I began thinking about my life and I boldly, but fearfully, said to myself, “Lord, only Your mercy and clemency can pardon us from Your righteous judgment!”
After that man’s entire life had rolled in front of everybody, the Lord asked him,
Do you have anything to say in your own defense?
The man bowed down his head in front of the Lord and was silent. He could say nothing in his defense, because he knew that nothing he did had remained hidden.
In those moments I understood – and this fact shocked me profoundly – that whenever necessary, the Lord could ask any of the saints from that shiny cloud above the courtroom to stand as witnesses for any relevant moment from that man’s life. Some of them had lived in close proximity of the judged person and could have confirmed any aspect or detail related to that man’s life.  Moreover, it did not matter what kind of religion the man had embraced during his life on Earth. The judgment was made according to the amount of knowledge and how much was fulfilled in accordance with the Ten Commandments from the Bible.
Furthermore, the Lord Jesus could also summon non-living things as witnesses, things that were around the person at certain times, such as the closet from his room, the crossbeam of his house roof, the road the man had walked on, the tree he had passed by every day or anything else. These objects could appear as living beings before the Lord, and testify, confirm or deny facts, events and details regarding that person. This is the majesty of the Lord Jesus. When I saw and understood all these things, I was in complete shock and tremble because I never would have thought that something like this is possible.

The Verdict and the Sentencing

In the moments that followed, a dense silence enveloped that judgment hall. All of us were waiting for the final verdict with great anxiety and tension. This man’s eternal destiny was being decided, and he would either, be forgiven and accepted into Heaven or he would be condemned and sent to Hell forever. The judgment of that man continued. Lord Jesus opened another book that was on the table, which I understood that it was the Book of Life. The Lord searched and found the man’s name written in it.  Then, the Lord addressed the man,
Because of the words you have told others about Me, that I am Life, that I am eternal Life, and that knowing Me by hearing My Word and choosing to follow Me means gaining eternal life, I pronounce you blessed, because others around you have benefitted from the words you have spoken.
The next moment, all those that were present including the angels, saints and all other celestial beings erupted in a loud cry of joy because one soul had been pardoned. The Lord Jesus then signaled to the Sun to come closer. The Sun, with all its great beauty, came in the form of a living being, bowing to the ground as it stood before the Lord. Then Lord Jesus addressed the Sun, saying,
Take off your garment, and go and dress him with it!
The Sun, just as a human would have done, took off his garment, and dressed the man who now received the shine and splendor of the Sun. Then the man was taken to join the group that was glowing just like him. Then I saw that there were different groups of individuals that had different intensities of brightness. There were some groups that shined so intensely that their brightness was almost merging with the images of their spiritual bodies.

The Return to Earth

This was all I was allowed to see from the Final Judgment, which continued. The angel took me out of the courtroom and told me,
We are returning to Earth now.
It was time for me to leave that wonderful place where for a brief period of time I was allowed to stay and witness these events. This time, my soul was in a completely different state compared to the initial one. At the beginning of the journey I had told the angel that I did not want to die just to be able to see the Final Judgment. Now I was so overwhelmed by everything I had seen, heard and felt on this journey, that I did not wish to return to Earth.
The contrast between the two worlds – the celestial and the earthly – seemed so huge to me, that I came to ask myself in wonder, “Why do we humans love our lives on Earth so much, lives that are so often imperfect, dirty, full of suffering and above all, lacking in the splendor of the presence of God?”
It was very difficult for me to accept the fact that I had to go back to Earth where I would have to live in my physical body again. I knew that it would be impossible not to make mistakes for as long as I would be in that material body. I asked the angel not to take me back to Earth but to leave me there, where I felt I was truly at home. Instead the angel wanted to remind me of something very important upon my departure and replied,
Those you saw descending onto the white path from the Mountain of God are those that had trampled the grace that had been offered to them. You all have a great, great gift! You have the grace! You are offered the Salvation freely, and you are forgiven by the grace made available through the death of the Lord Jesus Christ who died for you all. The dirty garment of your soul was cleansed when you came to Him and through His blood you became clean. But whosoever tramples this Grace must come to the Judgment.
I then understood that it is easier for those who have known or have had a connection with a certain degree of truth, but did not have the chance to know the grace and receive it. Perhaps there are people of different faiths, Buddhists, Muslims and others who have a high moral standard, but did not have the chance to know about this grace. Their judgment will be lighter.
However for those who heard about this grace but despised it, in other words those who were offered this priceless gift and rejected it, will be condemned and lost for eternity. I do not wish that anyone would end up at the Final Judgment for something like this, in front of the Lord Jesus Christ.

The Aftermath of the Journey to Heaven

Knowing that I would have to come back home, a strong feeling of shame encompassed me. I did not want to go back and live on Earth again. I was aware that I had a family, but I also knew that Lord Jesus could help them move on without me. Finally, I had to accept that I needed to return to Earth. I left the Mount of God and the Judgment Hall and I returned to the same place from where I had departed. I found myself in my room again, back in my physical body. In the next coming weeks, I felt extremely sick and very weak. I was so profoundly marked by this experience that I simply felt I did not want to live any longer.
Journalist – Are you referring to the fact that you were sick physically or spiritually?
Lia – I meant it both spiritually and physically because I started to suffer in my body. Everything around me now appeared to be ugly and dirty! I was seeing myself as being ugly as well. I was disgusted by my own person and by everything that surrounded me. It all seemed ugly in contrast to what I had seen during my visit to that marvelous realm of God. I did not want to eat anymore and I sensed that my body was rejecting the food, as well as refusing to live any longer.
Journalist – Why?
Lia – It became difficult to live on Earth because I was conscious that while I lived in my physical body it was impossible not to fall short of God’s commandments and not to sin. Right after the return to Earth, I became aware like never before, of what sin really means and what its consequences really are. At the same time I was overwhelmed by the Lord’s greatness and by what I had witnessed where I had been. I was overwhelmed by His righteousness and by the holiness I had seen there. If it were not for the freely available grace of God, we would be the most lamentable beings standing before the Lord Jesus Christ.
I had seen and felt the holiness of the Lord Jesus, of His divinity and that of His Mountain, which could not be walked on with disregard. Those who embraced the sin in their lives were forced to descend, being unable to continue climbing while clinging to their sin.  Everything was beaming with holiness in that place. The angel had added,
This holiness is granted to you by grace, through forgiveness!
Because Jesus Christ had paid the price for our sins which were washed away through His blood, we received a gift, a priceless grace, Salvation. Salvation is worth more than any treasure on the face of the Earth, it is worth more than all the billions of dollars the richest man in the world might ever have.
The most sorrowful man in eternity is the one that will not be saved, that would not know the Lord Jesus Christ and that would not change his life the way He asks everyone to!
I lost my desire to live because I loathed all things around me: wealth, food, and anything else that could separate me from the Lord Jesus Christ and His salvation. I felt that living means either being totally committed to Jesus or to live with disregard towards God’s grace, trampling it with a despising attitude, way of thinking and emotions. I was shown how absolutely everything would be revealed at the judgment, every feeling, thought, look and deed. However it was of great comfort and relief for me when the angel said,
You all benefit from a great gift, the grace.  Anywhere you will travel on Earth, tell others what you have seen and how this grace surpasses everything. To be and to live by grace with the Lord Jesus, is everything. Salvation is everything!
If there was ever a time when you loved someone with all your heart and soul and at that moment you felt you could not live without that person, that feeling is like a moment of eternal bliss. Much more than that, anyone can live eternally within such complete love without lacking anything.

Conclusions

Then I told myself that I must share the message of hope with any person that I will meet, that Jesus Christ is our Savior.
Journalist – Finally, what would you like to communicate to those that will read this testimony?
Lia – I would like each individual to believe, and mostly to be convinced that beyond the reality of everyday life on Earth and beyond our physical death, there is another world just as real as this one, but nonetheless completely different. Our journey does not end at the grave, but we continue into another dimension, whether we believe it or not. We go further, our final destination being either Heaven or Hell. There isn’t a third choice. As long as we live on Earth, each of us is free to choose our final destination. If we want Heaven to be our final destination, then we have to come to Christ through faith, yield to Him as our Master and Savior, and consequently live our life by His commandments.
Moreover, I would like everyone to know and be convinced that there will be a final judgment, and we all will stand before God and be held accountable for our deeds, for the way we lived on Earth, regardless of religion and beliefs.
This Final Judgment is not a myth, it is a REALITY! Eternal punishment can be avoided. For further reading and details, I encourage everyone to study the Bible. In the Old Testament, God promises He will be found by all those who will seek Him wholeheartedly (Jeremiah 29:13, NKJV).

The End

Editorial note – Relevant biblical references related to this testimony:

John 3:16
John 14:6,15
Romans 3:21-26
Ecclesiastes 12:13-14
Acts 17:30-31
Romans 2:11-13
2 Corinthians 5:10
1 John 1:9; 2:1-2
Revelation 20:11-15

“16 For God so loved the world that He gave His only begotten Son, that whoever believes in Him should not perish but have everlasting life.” John 3:16
“6 Jesus said to him, “I am the way, the truth, and the life. No one comes to the Father except through Me. 15 “If you love Me, keep[d] My commandments.” John 14:6,15
“21 But now the righteousness of God apart from the law is revealed, being witnessed by the Law and the Prophets, 22 even the righteousness of God, through faith in Jesus Christ, to all and on all[h] who believe. For there is no difference; 23 for all have sinned and fall short of the glory of God, 24 being justified freely by His grace through the redemption that is in Christ Jesus, 25 whom God set forth as a propitiation by His blood, through faith, to demonstrate His righteousness, because in His forbearance God had passed over the sins that were previously committed, 26 to demonstrate at the present time His righteousness, that He might be just and the justifier of the one who has faith in Jesus.” Romans 3:21-26

“13 Let us hear the conclusion of the whole matter: Fear God and keep His commandments, For this is man’s all. 14 For God will bring every work into judgment, Including every secret thing, Whether good or evil.” Ecclesiastes 12:13-14
“30 Truly, these times of ignorance God overlooked, but now commands all men everywhere to repent, 31 because He has appointed a day on which He will judge the world in righteousness by the Man whom He has ordained. He has given assurance of this to all by raising Him from the dead.” Acts 17:30-31
“11 For there is no partiality with God. 12 For as many as have sinned without law will also perish without law, and as many as have sinned in the law will be judged by the law 13 for not the hearers of the law are just in the sight of God, but the doers of the law will be justified;“ Romans 2:11-13
”10 For we must all appear before the judgment seat of Christ, that each one may receive the things done in the body, according to what he has done, whether good or bad.” 2 Corinthians 5:10
“9 If we confess our sins, He is faithful and just to forgive us our sins and to cleanse us from all unrighteousness.” 1 John 1:9
“1 My little children, these things I write to you, so that you may not sin. And if anyone sins, we have an Advocate with the Father, Jesus Christ the righteous. 2 And He Himself is the propitiation for our sins, and not for ours only but also for the whole world.” 1 John 2:1-2
“11 Then I saw a great white throne and Him who sat on it, from whose face the earth and the heaven fled away. And there was found no place for them. 12 And I saw the dead, small and great, standing before God,[c] and books were opened. And another book was opened, which is the Book of Life. And the dead were judged according to their works, by the things which were written in the books. 13 The sea gave up the dead who were in it, and Death and Hades delivered up the dead who were in them. And they were judged, each one according to his works. 14 Then Death and Hades were cast into the lake of fire. This is the second death.[d] 15 And anyone not found written in the Book of Life was cast into the lake of fire.” Revelation 20:11-15

Scripture taken from the New King James Version. Copyright © 1982 by Thomas Nelson, Inc. Used by permission. All rights reserved.

Veni, vidi, vici

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

 Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.

Friendship: Another Word for Love

By Aura Imbarus,
author of “Out of the Transylvania Night”
Living in a human Babylon, it is hard to find people who you can resonate with and who can truly decode your messages. If you can count the fingers of one hand, and you have as many friends, you are lucky.  The ones comforting you in difficult situations, smiling as nothing had happened, the ones touching and holding your hands when the bridges are burnt and the paths contorted or erased are the few ones, the unique one who you can call friends.
When your spirits sag, they caress you; when your tears wash your cheeks, they embrace you; when grief intrudes, they stand tall and unbeatable in your destiny’s trail.  They take you the way you are; they sing with you in happiness and weep with you in sadness. They bring beauty into your world and leave it flawless. They give you confidence when you lack, they give you faith when you deny it; they give you courage when you are weak, they show you patience when you are at the end of your rope, they love you the way you love yourself. They are your friends, and you are lucky!
The person who accepts you with your weirdness and upbeat personality, with your petty things and crazy, overwhelming emotions, with your scattered past and rocky present, is your friend. He is the one who respects your roots, smoothens your present, and brightens your future.
And as we already know, they are “hard to find, difficult to leave, and impossible to forget.”
In this round world, you will meet people who forget you as you forget others. But once in a blue moon, you encounter that face that will stay with you, imprinted on your mind and carved in your heart for the rest of your life.
They are and will be there for you, no matter how the road of your life will twist and turn, how many ups and downs you will have on your rollercoaster ride, and how many people will come in and out of your journey. They were there and will be there for you. You know them, and they know you, and still they love you. Well, that is called unconditional friendship.
So, can you count them on the fingers of one hand?

INTRE REAL SI IMAGINAR

Fiicei mele, Maria Parascheva

Am pus telefonul la ureche pentru a treia oara. „Asculta-ma, te rog. As vrea sa iti trimit un cadou pentru ziua ta. Ce ti-ai dori?” Un numar complex de imagini mi-a facut asteptarea mai riguroasa spre infinit. Daca i reprezenta radacina patrata a numarului -1, atunci o mai vazusem, in imaginar, de un numar determinat de ori, poate in vis, poate  in fata fotografiilor, amintindu-mi.
Eram antrenata de cateva luni in activitatea literara a grupului artistic din regiunea Parramatta si, fara sa realizez, saptamana dupa saptamana, incetul cu incetul, distanta dintre noi determina cresterea fortei de gravitatie, desi, practic vorbind, nimeni nu aducea in discutie partea reala, atractia terestra, ci, mai serios, valoarea scrisa a existentei australiene contemporane. Cine ar fi crezut ca o simpla vizita la biblioteca centrala va crea punctul de inflexiune a curbei timpului, va schimba sensul concavitatii?
Asteptam, fara sa ma grabesc, un semn de la celalalt capat al firului, vocea care sa traverseze oceanele. „Pot sa imi doresc orice?” „Incearca.” Iterativa discutia noastra, nu prea parea sa isi doreasca ceva anume, sau oricum, nu se asteptase la intrebarea mea. „Stai sa inchid televizorul.” Evident, avea nevoie de liniste pentru a se concentra. stiam ce va face exact, cat de departe este de telefon, cum va intinde mana spre telecomanda, ce va ramane pe ecran, cat de repede se va intoarce. Apoi cum isi ridica ochelarii si fasaitul receptorului pana la ureche. „Asa, sa vedem…”
Este adevarat, eram impresionata de onestitatea cu care fusesem primita in grup. Nu intelegeam decat in parte mentalitatea australiana, cu atat mai mult cu cat ceream explicatii in plus atunci cand era vorba de diferente culturale, de limba locala sau de tendinte literare. si totusi… ceva gasisem acolo din moment ce ma simteam „acasa”. Mai tarziu mi-am dat seama de reflectarea literaturii in spatiu absolut si de norocul pe care il avusesem. E greu sa descopar o formula, e foarte greu sa descopar un numar complex, e aproape imposibil sa descopar un fractal. Ce sanse as fi avut sa ma intorc la literatura inainte ca lumea sa se distruga, inainte ca sa nu mai am ce spune? Toata chestiunea trebuia privita absolut, din punctul de vedere al luminii, relativitatea fiind punctul slab al teoriilor mentale. si daca aveam incredere in soarta, de ce n-as fi avut incredere in semne? Trebuia numai sa fiu atenta.
„Cred ca mi-as dori ceva greu de obtinut si te-ai putea speria.” Sa ma sperii? De cand un cadou poate provoca teama, sau, mai mult, teama ei de a nu ma speria? Ceva se intampla in Emisfera Nordica, si cum nu foloseam in aceasta discutie messenger-ul, imi era destul de greu sa inteleg prin privire. Aveam nevoie, intr-adevar, sa o vad. „Vrei sa deschid internetul?”
De concurs am aflat ceva mai tarziu, dupa cateva luni de la primele intalniri la care am participat. si m-am gandit ca, o data in plus, imaginarul avea sa isi largeasca cuantumul si sa participe in viata mea intr-o proportie covarsitoare. Oricum, dezvoltandu-mi abilitatile in conditii de suprafata (parasisem liniaritatea), aveam sa descopar o noua dimensiune argumentabila. De ce nu? Sa ma intorc inca o data la mine, la ceea ce intelesesem ca pot accepta, o noua incercare intelectuala dupa o perioada de liniste, intr-o tara straina.
Am deschis amandoua pagina de Yahoo! si mi-am amintit brusc cat de usor imi spusese adevarul si ma rugase, dupa cea de a doua operatie: „Mami, a fost bine, dar pe a treia nu o mai facem, nu-i asa?” Blandetea copiilor e covarsitoare si ne simtim cumva in mitoc, din moment ce am cauzat problema, a priori. Ar trebui sa gasim solutia inaintea lor, sa ii super protejam si sa scapam de regrete. Dar realul are o alta valoare si pronuntarea ei, verdictul, isi are intelesurile mai adanc. „Acum spune-mi, te rog, ce iti doresti de ziua ta?”
Cred ca momentul in care s-a hotarat sa raspunda a precedat imaginea transmisa de satelit, deoarece, in prima fanta de timp, nu i-am putut deslusi cuvintele. Cu siguranta, stiam ca ma voi face de ras in fata copilului meu, cu atat mai dramatic cu cat nici nu puteam recupera prea repede pierderea. Sufeream deznadejdea si neputinta, asteptand indurarea gandurilor ei. Poate nu va fi un cadou prea scump… Poate va intelege cat de mult as fi vrut sa fim impreuna.
Fie ce-o fi! Incercam sa raman cat de mult legata de real, sa recunosc departarea geografica si sa ascult dorinta fiicei mele: „Mami, as vrea sa castigi un premiu pentru mine!” De facto, cred ca Dumnezeu are o preferinta speciala pentru copii. Aceasta este, de jure, singura explicatie a premiului ce mi-a fost acordat.

Mihaela Cristescu

LECTIA DE PEDAGOGIE: Violenta familiala si urmarile ei in procesul educativ

„Istoria umana, spunea H.G. Wells, devine tot mai mult o intrecere intre educatie si catastrofa”. Si asta pentru ca violenta umana a atins cote alarmante, iar educatia inca mai bajbaie.
Tinerii, inclusiv scolarii, se confrunta cu diverse tipuri de violenta, acestea variind de la abuzul copilului in familie la agresiunea stradala, de la violenta cauzata de framantarile sociale sau politice pana la conflictele deschise sau razboiul declarat. Indiferent de forma sa, impactul violentei asupra tinerilor este deosebit de nociv; aceasta le distruge increderea in sine si le diminueaza sentimentul ca pot avea o contributie pozitiva in societate.
Una din formele acute ale violentei isi are radacina in mediul familial, acolo unde copiii ar trebui sa intretina relatii intergrupale necesare socializarii si formarii sale ca personalitate.
Totul incepe cu neglijenta parintilor, grija prea mare pentru ziua de maine ii face pe acestia sa-si scape copiii de sub control si sa nu mai dea atentie nevoilor si modului de comportare al copiilor. La acestea se adauga anturajul din care fac parte adolescentii si dezinteresul lor fata de cei din jur. Traiesc continuu cu parerea ca lumea le apartine. O mare influenta asupra „micilor delincventi” o au, in alta odine de idei, criza nebuna de bani si faptul ca sunt crescuti intr-un mediu al alcoolemiei in care toti sunt invatati sa obtina ce vor prin fel si fel de metode, departe de a tine cont de o anume lege.
Sunt iesiti de sub control din dorinta de afirmare, de distractie. Vor sa copieze pe altii pentru ca ajung sa nu se mai cunoasca pe ei insisi. Pun in practica ce vad la televizor, in jurul lor si, din pacate, in familie: violenta, neglijenta, dezinteresul, razbunarea. Foarte multi dintre adolescenti abandoneaza scoala, iar sansele de a deveni un delincvent sunt mult mai mari.
Delincventa juvenila, tot mai des intalnita in ziua de azi, este masca „la moda” a acelor tineri care incep sa se maturizeze si trec printr-o perioada cu multiple schimbari ce implica tulburari comportamentale si crize de personalitate. Deci, o etapa de viata – normala dealtfel – stimulata de indiferenta si carente educationale, ce poate duce la conturarea unui psihic haotic si un ego traumatizat.
Societatea este un mediu care favorizeaza rebuturile umane pentru ca ea perverteste, corupe umanitatea din noi, o altereaza – cum ar spune Rousseau. Saracia este una din ranile societatii ce sangereaza mereu in mii de familii. De aici incolo, tinerii aceia firavi, curati, sunt impinsi la afaceri nu tocmai potrivite valorilor sociale: droguri, prostitutie, jaf, crima. Periferia societatii vine peste noi, sufocandu-ne, distrugandu-ne…
Un alt factor frecvent in lumea contemporana este dezbinarea familiei tanarului sau potentialele scandaluri provocate de gelozie, alcool si chiar droguri.
Ce-i de facut in sprijinul eliminarii efectelor negative ale societatii asupra adolescentului?
Un sistem educational corespunzator, deopotriva, valorilor societatii, dar si moralei comunitatii. In privinta sistemului educational, dincolo de litera manualului sau de perceptia socialului este relatia educator-educat, relatie in care trebuie sa primeze raportul instructiv-educativ bazat pe echilibrul dintre autoritate si libertate. Numai asa educatia poate deveni un control social.
Educatia fiind o colaborare intergeneratii, adultul, parintele sau profesorul au – ca reprezentanti ai maturitatii sociale – anumite prerogative rezultate din aceasta situatie: autoritate, control, coercitie, sanctiune etc. Tanarul trebuie sa suporte si sa se supuna rigorilor rezultate din caracteristicile sociologice ale acestui raport.
Relatia adult-tanar este o relatie de socializare prin care se transmit anumite modele ale raporturilor sociale scoala face acest lucru. Numai ca atunci cand adultul de acasa nu colaboreaza educational cu minorul, lasat prada violentei, efortul scolii este zadarnic, ea trebuind sa suporte actele violente ale tanarului care se crede prea liber, propriul lui stapan. Ca autoritatea adultului, profesorului sa fie eficienta in eliminarea comportamentului deviant ea trebuie sa fie de natura morala. Numai asa apar in educator doua conditii. Prima este vointa, a doua este autoritatea. Dar, autoritatea implica incredere, iar adolescentul nu poate avea incredere in cineva care ezita, care revine asupra hotararilor sale. Aceasta conditie este importanta numai daca educatorul insusi simte cu adevarat in el autoritatea pe care urmareste sa o faca simtita in copil. Educatorul, ca reprezentant al autoritatii, resimte totdeauna tentatia unui abuz de putere, a violentarii relatiei educator-educat, conform principiului: „eu sunt matur, prin urmare gandesc bine”. Aceasta stare, denumita de E. Durkheim „megalomanie scolara” rezulta din sentimentul exagerat al educatorului despre propria sa putere in raport cu educatul. In fapt, ea rezulta din decalajul psihosocial dintre cei doi. In acest caz relatia educationala este ineficienta, chiar nociva pentru copil care traumatizat devine violent, nu pentru ca si-a insusit modelul educatorului, ci pentru a se refula, a domina si el prin forta pe altii.
Autoritatea veritabila nu include nici orgoliul, nici vanitatea, nici pedanteria. Ea consta in intregime in respectul pe care educatorul il are fata de „functia sa”. Autoritatea fara libertate nu poate da nastere unui om cu personalitate bine formata, apta sa raspunda cerintelor sociale, politice, economice si culturale ale societatii. Dar libertatea sa fie fiica autoritatii bine inteleasa. „Caci a fi liber – spune Durkheim – nu inseamna a face ceea ce-ti place, ci a fi stapan pe tine, adica a te purta rational si a-ti face datoria. Pentru a dota un copil cu stapanire de sine, trebuie utilizata autoritatea educatorului, iar autoritatea acestuia nu este decat un aspect al autoritatii datoriei si ratiunii”.
Copilul va fi nevoit sa o recunoasca in cuvantul educatorului si sa renunte la o parte din prerogativele libertatii sale, constient ca prea multa libertate duce la disparitia unui model comparativ, la haos si dezumanizare. Numai in acest fel va sti mai tarziu sa o gaseasca in propria-i constiinta si sa i se supuna.
Un posibil dezechilibru intre autoritate si libertate ar duce, fie la despotism, fie la disparitia moralei sociale. In ambele cazuri numai violenta triumfa. Biruinta ei inseamna disparitia frumosului, a iubirii, a firescului dintre noi…
Scoala trebuie sa se deschida catre societate si sa constituie o viata interna bazata pe echilibrul autoritate-libertate in educatie. Considerand scoala ca o „societate scolara” unde au loc fenomene de contagiune sau de moralizare colectiva, de efervescenta, Durkheim spune ca educatorul trebuie sa precizeze prin actiunile sale sociale sensul notiunii de grup. Pentru ca in grup se invata bazele activitatii sociale transformatoare, se asimileaza regulile, se descifreaza intelesul autoritatii si iubirii, se intelege semnificatia lui „noi” in raport cu „ei”.
Marea problema a scolii de azi este disciplina, lipsa educatiei familiale, lipsa minimului de moralitate. Se poate vedea cu tristete ca tinerii – educatii nostri de toate zilele – fac parte din noi, din lacrima dulce plecata haihui inspre niciunde…
O putem strivi intre degete, ori saruta ca si cum am fi gresit cu noi insine.
_______________

Bibliolgrafie: Durkheim, Emile. – Education et sociologie / Emile Durkheim ; préf. de Maurice Debesse ; introd. de Paul Fauconnet. – [9e éd.]. – [Paris] : Presses Universitaires de France, 2005. – 130 p. ; 19 cm.,  ISBN 2–13–055329–X.

Prof. George Baciu

AM REVAZUT IZVORUL!

E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza de tot zborul!

E destul doar o vorba naroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire…

E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!

E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!…
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!

Prof. Dumitru Buhai
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor… Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam…
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit ca sa raman cu sufletul curat ca apa de izvor si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului, se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!…
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun… Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine imi zambea sau se uita la noi uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumoasa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu ca o mireasa frumoasa… O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!…
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm… Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun…
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecare in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu revenit sa-si vada casa parinteasca de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui… Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu…
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu… Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!… Si ce biruinta pentru Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se liberi lui Dumnezeu!…
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu… N-am fost de fata la schimbarile minunate facute in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu…
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu…
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu – credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi… – de multa vreme si neamului meu: „Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea , caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat…” (Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara , ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor -; si ma voi intoarce si Eu la voi… Intoarceti-va de la faptele voastre rele!…” (Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul. Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul….
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranile sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El il iubeste si il ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!…
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul

„Templul tacerii de stanca”…

La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…

M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…

Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!…
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele…

Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.

N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus…
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!…

Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si, in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca…
La orfelinatul de copii din Busteni m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa-i loveasca… Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie…
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor… Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similar de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!…
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat…; si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu…
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albastrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericirea de a vedea orizontul din departare…

P.S. Un fragment din romanul meu „Emigrantii”, in curs de pregatire sa iasa la Lumina…