Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Tescani-Bacau

.

Regulamentul concursului

.

.

.

  Ediţia a XII – a, 26 – 28 septembrie, Bacău-Tescani, 2013

.

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XII – a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ. Continue reading “Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII””

Advertisements

SCHITA DE PORTRET – OCTAVIAN CURPAS, reporter în patria din suflet si cuvinte

Cautator de sine si de noi frumuseti prin lumea cea mare, mai tânarul meu prieten si coleg de breasla Octavian Curpas s-a nascut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, stiinte juridice si business international), a profesat o vreme la un cotidian din tara, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a ramas vreme de opt ani. Din martie 2005, casatorit cu Roxana, o frumoasa românca, asistent medical, s-a stabilit în orasul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a marit, prin sosirea pe lume a micutei Janice – si-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar.
„Octavian Curpas este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciaza scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabila românca a carei biografie este legata inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mures). –  „Scrie cu har si daruire la multe publicatii din Statele Unite, dar si din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» si «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatura si oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulatie scriitoriceasca, chemare, talent, spirit de observatie si de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul sau. Am crezut si cred ca jurnalistul nu trebuie sa se lase pacalit de aparente sau de interventii – continua doamna Vavila Popovici -,  sa aiba discernamânt în ceea ce vede, aude si scrie; sa fie cinstit fata de sine, adica fata de gândirea si judecata sa, cinstit si fata de cel care greseste, si caruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecatii sale, expusa în cuvinte, pe pagina unui ziar; sa-i lipseasca îngâmfarea, aroganta, dar sa fie integru, transant; sa aiba demnitate, sa nu se lase ispitit de provocari, insulte; sa aiba umor, desigur numai în situatii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreti fruntile cititorilor, încruntate din cauza provocarilor cotidiene ale vietii; sa nu fie ranchiunos, ci prietenos, si sa admita cu seninatate ca si el poate gresi; sa stie sa-si ceara, în aceasta situatie, scuzele necesare; sa fie îndraznet, curajos si cu iubire de Dumnezeu; articolul lui sa fie concis, adica sa aiba maximum de informatie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinte, si, totusi, pentru o atât de frumoasa cariera, merita sa cauti aceste calitati în sufletul tau si sa le scoti la suprafata, sa le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societatii în care traim. Toate aceste calitati le-am descoperit la Octavian Curpas.”
Recent, Octavian Curpas – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recenta carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevarata „saga”, tulburatoare, a exilului românesc, scrisa cu talent, forta, emotie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a vazut si a patimit multe, care a scris si scrie despre oameni, fapte, întâmplari cu acea atât de rara, exemplara, principialitate, cu fair-play fata de subiecti, dar mai ales, cu vizibila, infinita iubire fata de… aproapele sau. Cartea este prefatata de un om al literelor „pe masura” – nici nu se putea altfel! –  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, exceptional cronicar literar, sensibila poeta, prozatoare si dramaturg. „Un mozaic de trairi autentice rasfrânte în amintiri” – îsi intituleaza prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet si cuvinte.
„Când începi sa rasfoiesti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinanta ti se dezvaluie treptat si tu esti poftit sa patrunzi în ea, pe masura ce filele se întorc parca singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu fatetele realitatii. (…) Autorul este un documentarist de elita, furnizând cu minutie, amanunte spatio-temporale, despre locurile descrise si contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinseca acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necautat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta si din crezul sau artistic. Cadrul este, desigur, lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei. Nu numai oameni si locuri descrie Octavian Curpas – având ca pretext amintirile lui Nea Mitica, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar si evenimente de exceptie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Orasul Luminilor si care au avut ca participanti figuri ilustre ale diasporei românesti, integrate perfect în atmosfera pariziana. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iata cum evoca, Octavian Curpas prin vocea personajului sau, nea Mitica, acest eveniment deosebit: „Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat”. Nea Mitica, „român hotarât si descurcaret”, este un personaj foarte interesant si convorbirile cu el iau aspectul unor calatorii de agrement .prin lume, cu lume pestrita si locuri pitoresti. (…) Personajul Nea Mitica este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vietii economice, sociale si culturale ale vietii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, carora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esentialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de raspândit. Simplele pretexte de conversatie, devin, sub pana  autorului, povesti de viata inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viata si experienta celor care se hotarasc sa plece în exil si sa-si faureasca alt destin. Desprinderea de «gradina dulce»  în care a vazut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasa. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul macinator de suflet, care provoaca arsite mai usturatoare decât sulitele de pe cer. (…) Dar ranile launtrice nu se vad. Ele transpar însa, uneori, în chip neasteptat, de regula în fata unor necunoscuti, unor trecatori grabiti, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în fata carora, e mai lesne sa-ti radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj strain, ajuns niciodata la destinatie. Povesti în poveste. Povesti de viata. Frânturi, crâmpeie de soarta. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împartasite, înjumatatite, frânte precum pâinea la  Cina din urma,  neorânduite, nestivuite, întâmplari de-a valma, care-ti populeaza sufletul. Relatându-le, îti usurezi inima si trupul. Statura ti se îndreapta, umerii nu mai par încovoiati. (…) Rasfoind aceste file de trecut, observi ca ele, pe undeva se aseamana, au aproximativ,  aceleasi elemente: nasterea într-un sat, loc neaparat mioritic, zbaterea pentru a-si fauri un destin, hotarârea (grea) de a parasi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrainarea, dorul, închegarea unui alt destin si – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trait din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viata, cum s-ar mai reîntoarce, sa-si afle sfârsitul –  lânga oasele strabunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt marturii. Marturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, povestile, întâmplarile, subiective, desigur, capata o aura tragica, pentru ca protagonistii nu se pot detasa. Aici e nevoie de iscusinta autorului canalizata pe subiect, la care se mai adauga si travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnari scrise demult si oferite cu generozitate, pentru a ramâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe aceasta plaja uneori însorita, alteori mohorâta, dar niciodata pustie de oameni, Octavian Curpas nu face altceva decât radiografiaza destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adaugând caratele talentului sau de neîntrecut povestitor si interlocutor iscusit care stie sa „smulga” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real si chintesenta din orice întâmplare, nu fara tâlc,  pentru cei care citesc ori asculta. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfasurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevar despre mentalitatea emigrantilor este rostit de autor, fara a neglija realitatea imediata a României, în felul urmator: «Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica…, specifica oamenilor cu doua patrii». Cartea constituie si o provocare spre cunoastere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventura, deschidere spre univers unde poti întâlni sansa pe urmele pasilor tai, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum stii sa întinzi mâna sa o atingi, sa o prinzi din zbor, sau sa ramâi cu ochii tintiti spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpas i-a atras atentia si conationalei noastre Aura Imbarus, nominalizata la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografica  „Out of the Transylvania Night”: „Uitati într-un apus de soare, rasfirati pe tot globul, românii tot îsi amintesc cu drag de obârsia lor, chiar daca le-a fost greu în tara natala.  Suspendat într-un tarâm al inocentei este Mitica, sau sub numele lui adevarat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a ratacit, pentru putin sau mai mult timp. Calatoria lui în timp si spatiu este a celor cutezatori si dornici de a încerca soarta pe toate fatetele si a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cartii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” – Octavian Curpas – surprinde cu maiestrie în condeiul sau zbuciumul sufletesc al celor dezradacinati dar netematori de un viitor mai putin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
Cotidianul „Cuvântul liber”, Târgu-Mures,  sâmbata, 15 octombrie, pag. 3 – „Cultura si Arta”

 

 

Gala internationala a celebritatilor româno-americane 2011

Va  avea  loc la  LAS  VEGAS  in  luna  Mai  2011

Gala internationala a celebritatilor româno-americane 2011“, sub  generosul generic

Campania Suflet pentru România


COMUNICAT DE PRESA

CONSULATUL GENERAL ONORIFIC AL ROMÂNIEI LA LAS VEGAS, PROFFESIONAL CELEBRITY, TVR international, ASOCIATIA DOINA – AMERICA, vor organiza prima editie a GALEI CELEBRITATILOR în America la Las Vegas, in luna mai 2011, proiectul având ca scop promovarea României peste hotare!

GALA CELEBRITATILOR LA NIVEL INTERNATIONAL, va aduce în atentia publicului personalitati marcante, care au impresionat publicul din punct de vedere profesional, celebritati inzestrate cu talent, ambitie, vointa si perseverenta, care au lasat în urma momente unice pentru public.

Celebritatea este o definitie a efortului profesional si intelectual depus, ea venind totodata si în urma talentului înnascut sau a abilitatii capatate prin munca asidua, este o formula a reusitei în viata si va fi promovata pentru a aduce în atentia publicului modele de viata pentru tineri, astfel putând fi premiate adevaratele valori.

Asadar, prin recunoasterea marilor valori nationale, campania aduce în atentia întregii lumi, cât mai multe personalitati românesti care traiesc in America, celebritati care reprezinta imaginea tarii noastre, dar si oameni de succes americani care au sprijinit relatia România-America.

Categoriile care cuprind premiile, includ diverse domenii de activitate: televiziune, actorie, regie, sanatate, diplomatie, politica, învatamânt, administratie, jurnalism, sport, cultura, cercetare, muzica..

Presedinte de juriu va fi doamna Lia Roberts, Consul General Onorific al României la Las Vegas. Venind, in sprijinul acestui proiect, singura femeie romanca din politica americana, Lia Roberts, a declarat :

„Sunt alaturi de tara mea, ROMANIA si am acceptat sa fiu Presedinte de juriu pentru GALA CELEBRITATILOR aici in America, deoarece acest format de televiziune al galei, mi-a placut foarte mult! Sunt convinsa ca numele Romaniei, va fi pe cele mai inalte culmi, prin realizarea galei la LAS VEGAS la The Stirling Club,un loc exclusivist al celebritatilor americane !”

Programul va fi realizat si prezentat de prof. Mihaela Serban si Cristian Topescu si difuzat de TVR International.

Vicepresedinte de juriu este cunoscuta femeie de afaceri Georgeta Bostean.

Printre personalitatile preferate pentru premiere ar putea fi: Guvernatorul Statului Nevada – Kenny Guinn, Excelenta sa Ambasadorul României în America – Adrian Cosmin Vierita, celebrul actor Nicolas Cage, Excelenta sa Simona Miculescu – Ambasador al Românei la ONU, cântaretii: Gheorghe Turda, Maria Ciobanu, Angela Gheorghiu, Lia Lungu, Felicia Filip, primul cuplu de pop-opera din Romania: Romeo si Julia SALENO, Monica Bârladeanu, Sorin Olariu, actorul Marcel Iures, Aurelia Cercel – designer rochii de seara pentru celebritatile americane, Alexandra Nechita – pictor, Nadia Comaneci, Andre Agassi – celebrul tenisman, Radu Teodorescu –cel mai mare antrenor de fitness al celebritatilor americane, Nina Smart – creatoare vestimantatie papusi Barbie, Prof. univ. Dr. Antropologie Robert Garfias, Prof. Univ. Dr. Muzica, dirijor – Emilian Badea, Dr. Victoria Petri –Prif. Univ. Dr Cercetator Stiintific-Genetica Moleculara, la Medical College, scriitoarea Rodica Elena Lupu ale carei poezii s-au calificat la festivalul international de poezie de la Los Angeles.

Gala va avea un scop caritabil pentru copiii din România.

Elena Rodica LUPU
Las Vegas, mai 2011

DESCOPERIND FARMECUL PREFECTURII FUKUSHIMA

Am ezitat mult timp înainte de a începe sa scriu despre un subiect atât de fierbinte cum este cel legat de prezenta criza din Japonia cauzata de explozia circuitelor de racire ale reactoarelor nucleare de la Fukushima. Fiindca informatiile despre ceea ce se întâmpla acolo ne vin într-o cadenta ce ne împiedica sa mai întelegem cu adevarat situatia reala, am preferat sa ma orientez catre anumite aspecte ce vor fi cu siguranta ignorate de catre presa internationala.

Mai întâi vreau sa îmi declar respectul si admiratia pentru cultura japoneza, precum si pentru aceasta natiune care a stiut sa se adapteze atât de bine circumstantelor fluctuante ale istoriei. De aceea, sunt sigur ca poporul japonez va învata lectii utile si din acest incident nedorit, care este posibil sa schimbe definitiv cursul actual al societatii nipone.

În primul rând, pot spune ca numele Fukushima nu îmi spunea nimic înainte de acest incident, la fel cum nici Cernobal nu era stiut înainte de catastrofa nucleara din timpul Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, am constatat ca pe Wikipedia dupa un scurt paragraf ce descrie amplasarea orasului Fukushima, urmeaza o multime de relatari despre tragedia nucleara din regiune. Este trist ca un loc de pe planeta sa devina cunoscut doar dupa un eveniment nedorit, dar asa se scrie istoria, mai ales când te afli în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Curios fiind de acest loc, am început sa citesc materiale care sa îmi spuna ceva despre specificul locului, istoria sa, oamenii din regiune si cultura lor. Cred ca orice demers jurnalistic serios ar trebui ca atunci când exploreaza evenimentelor dintr-o anumita zona de interes, sa prezinte deopotriva câte ceva si din specificul locului. Bineînteles ca nu ma refer la acel jurnalism de senzatie si „creator de evenimente” care sa tina prima pagina a ziarelor sau destinat sa atinga cele mai mari cote de audienta. Mai precis ma refer la menirea comunicarii jurnalistice de a ne oferi informatii corecte, pline de miez, obiective si mai ales în context.

Vizionam o multime de emisiuni despre acest eveniment din Fukushima, dar nu ne întrebam de exemplu: Cine sunt acesti oameni? Care este istoria lor? Ce fel de cultura au? Cum gândesc? Cum se bucura? Cum se întristeaza? Ne postam în fata televizoarelor în timp ce se arunca în mod haotic în noi cu informatii trunchiate pe care le receptam într-un mod barbar, primitiv, în nuantele de gri ale temerii, îngrijorarii si senzationalului. Iar dupa ce „show-ul” mediatic s-a încheiat, aruncam la cos toata chestiunea pentru a trece la un alt subiect „fierbinte”, din care marile trusturi media îsi culeg profituri deloc lipsite de importanta.

Sa uitam acum aceste lucruri si de aceea va voi propune câteva date sintetice despre prefectura Fukushima, culese din mai multe surse de pe Internet. Mai jos voi indica si câteva link-uri pentru cei interesati sa extinda orizontul pe care l-am creionat în câteva cuvinte.

Mai întâi, Fukushima înseamna „insula bunului destin” (“good-fortune island”) si este capitala prefecturii cu acelasi nume din regiunea Tohoku a Japoniei. Orasul se afla la 250 km nord de Tokyo si la 80 km sud de Sendai. Desi orasul este localizat în interiorul insulei, prefectura are mai multe porturi la oceanul Pacific, câteva dintre ele numindu-se Onahama si Soma. La nivelul anului 2003, populatia orasului era estimata la 290.866 de locuitori la o suprafata de 746 km patrat rezultând o densitate de 390 de oameni / km patrat.

Fukushima City este înconjurata de o multime de izvoare termale si are nenumarate resurse naturale în regiune, fiind una dintre cele mai mari zone turistice din Tohoku. Plasarea orasului permite accesul catre multe alte regiuni ale Japoniei prin intermediul unui sistem de transport bine pus la punct. În numai o ora si jumatate poti ajunge în Tokio folosind caile ferate, iar aeroportul orasului, deschis din anul 1993, permite turistilor sa viziteze orasul venind nu numai din zonele metropolitane ale regiunii, dar chiar si din celelalte insule ale arhipelagului nipon.

Prefectura Fukushima este bogata în festivaluri unice ce se desfasoara în fiecare anotimp de-a lungul întregului an, având o semnificatie profund religioasa îmbinata cu practici agricole specific japoneze, reflectând istoria locala si diferitele traditii culturale. Astfel, marele festival Ryozen celebreaza perioada turbulenta Nanbokucho (1336 – 1392), când conflictul dintre doua curti imperiale rivale au divizat natiunea. Sau festivalul Soma – Noomaoi, ce dateaza de peste 1000 de ani, se desfasoara pe fostele proprietati ale clanului Soma si recreeaza atmosfera din perioada Statelor Razboinice (1467 – 1568). În jur de 500 de calareti costumati în samurai purtând steaguri medievale specifice ofera un spectacol de lupta deosebit în sunetul si lumina focurilor de artificii, fiind unul dintre cele mai reprezentative astfel de festivaluri din Japonia.

Lista poate continua, dar ma opresc aici fara a uita faptul ca pot fi întâlnite o multime de mestesuguri specifice locului. Astfel, lemnul de buna calitate se gaseste în calitati abundente în Fukushima fapt ce permite realizarea de obiecte artizanale de exceptie. De asemenea, o multime de obiecte din lut ars pot fi procurate reflectând cultura locala a regiunii.

Nu pot sa mai adaug decât ca pe masura ce exploram aceste informatii am uitat în cele din urma de isteria mediatica si fara sa vreau am înteles gestul acelor muncitori eroi, care au preferat sa îsi dea viata pentru a salva o tara, o natiune si un patrimoniu de exceptie. Am înteles de fapt ca ei aveau pentru ce sa moara, aveau ce sa apere si într-un fel am gasit o explicatie pentru spiritul de sacrificiu al japonezilor.

Oare noi ca români am avea ce apara sau mai bine zis, am putea proceda la fel daca destinul ar cere un astfel de sacrificiu?
…………………………………………………………………..

Referinte:
1. Wikipedia, Fukushima:
http://en.wikipedia.org/wiki/Fukushima,_Fukushima

2. Pagina prefecturii Fukushima:
http://www.pref.fukushima.jp/kokusai/IADwebsite/aboutfuku/aboutfuku7History.htm

3. Pagina orasului Fukushima:
http://www.city.fukushima.fukushima.jp/english/about/index.html

4. Privelisti în Fukuhsima:
http://fuku-tabi.jp/en/sightseeing/2010/03/000059.html

Octavian LUPU
18 martie 2011
Bucuresti

SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE

by Prof. Dr. Adrian BOTEZ
februarie 2010

Deschideti, va rugam, televizorul (oriunde îl aveti, în casa…). Apoi, dati-va, cu scaunul sau fotoliul (sau, pur si simplu, asezati-va capul pe speteaza canapelei), cât mai departe (în spatiul camerei dvs.), de televizor. Evident, acest îndemn este adresat oamenilor obisnuiti, ca mine, iar nu „baietilor destepti”! Caci acestia fie sunt „jucatori”, pe ecranul televizorului – fie, din umbra, procura premizele Ospatului Sacalilor (care NU se va da, însa, în direct, la televizor!).

Ce vedeti, acum, pe ecranul televizorului, când va departati, pâna la a vedea, totul, din „zarea perspectivei”? Si asta vedeti, de fapt, zilnic – numai ca nu bagati de seama, de obicei, pentru ca prea sunteti cu nasul în ecran – „implicati” de o foame de imagine, maladiva (în niciun caz „empathica”)! Cred ca vedeti ceea ce vad si eu: o satra „actanta”, o menajerie scârbavnica, în plina manifestare. Un bâlci, de o vulgaritate puturoasa (mai ceva decât de la o ciurda de sconcsi), care tine, de-acum, de „science fiction”! Dar bâlciul la care sunteti spectatori, devenind, treptat, prin lipsa de reactie, COMPLICI, nu este pentru distractie, ci pentru DISTRUCTIE! (Si nu e deloc „science fiction” ci ”ciné-verité”). Si nu pentru distructie a oricui, NICI M?CAR „A ALTORA” – ci a noastra, A TUTUROR CELOR „NE-DESTEPTI”/ NE-DESTEPTATI! De fapt, asistati (în loc sa actionati) la PARADA SACALILOR, care nu mai au rabdare: vor sa ne prefacem trupurile (prin tembelizarea si depersonalizarea/„virtualizarea” televizionistica!), cât mai grabnic, în cadavre (multe, cât mai multe cadavre, care sa le sature ne-satiul!), în care sa-si înfiga ei balele si coltii!

Nu e tara mea, nu e tara ta – România asta sfâsiata, sub ochii nostri?! Cum sa nu fie! Este extrem de nociv sa confundam „tara”, care este Gradina Lui Dumnezeu – cu acest moment istoric, populat, spatio-geografic, pe de o parte, de „baietii destepti”, pe de alta, de privitori „nedesteptati”, precum noi (lasi, inactivi, care nu-si simt responsabilitatea spectacolului de bâlci, în care s-a transformat istoria tarii lor, nici macar cât si-o simt niste râme ori testoase – ca tot au trimis iranienii, zilele astea, la „universitati cosmice”, un soricel, doua testoase si niste râme). Sa plecam/fugim NOI din tara?! Ba! Ar fi, din partea noastra, culmea lasitatii si tradarii de Dumnezeu! Sa faca bine sa iasa EI afara, de-a berbeleacul sa iasa, toti sconcsii si sacalii, toti invalizii de Duh – ca doar n-or iesi, din Gradina Maicii Domnului – Paradisul Noului Ierusalim, cei (înca!) teferi la Duh!

Cum adica, faptul ca îi vedeti bulucindu-se, zilnic, ceas de ceas si clipa de clipa, sa sufoce ecranul, cu prostia si mârlania si mârsavia lor obraznica, dementa, cu urletele lor de sacali, amusinând groapa de gunoi a crimei si amoralismului, ca îi vedeti „brand”-uiti (cu „brand de tara”!), pe niste indivizi de doi bani gramada, precum Gigi Becali (analfabetul care se lasa pe spate, pe perna-soclu, atoatestiutor întru toate, inclusiv întru eminescologie), Bercea Mondialu’ (care a adus Ierusalimul la Cotroceni), Guta „Imnologul Prezidential” etc. – pe toate târfele Babilonului/Târfa Babilonului Însasi! – nu va scoate din minti?! Nu. Nu va scoate, nu va cuprinde impulsul sa dati macar cu televizorul de pamânt, daca nu cu toti cei „reprezentati imagologic de/prin televizor”! În curând, vor aparea, pe piata româneasca, salamuri cu eticheta „Florin Salam”, caviar cu eticheta „Bercea Mondialu’”, parfum (de brânza) marca „Gigi Becali” Si, totul, va fi în ordinea firii!

Parada personalitatilor, a „MODELELOR NATIONALE DE SUCCES”!!! Pentru ca succesul se masoara, azi, în tone de nesimtire moluscos-flescaita si de obraznicie hidoasa, exasperanta – iar nu în CREATIE/CREATIVITATE, ÎNTRU SFÂNT? MORALITATE – CUM NE-A ÎNV?TAT NAZARINEANUL CEL BLÂND!

Si nu va este rusine ca, pe ecran, apare „spuma”-nveninat-cremoasa, care ne conduce destinele, si în care se balacesc, ca în „sânul lui Avrum”, alde Traian Basescu-Cavalerul (Pilit…) al Justitiaritatii „zonale”, sau Boc-Deloc (varianta: Adevar-Deloc) – si Nuti- Spaima… („Constitutii”) Udrea, care capata NUP, din partea unei eminente si absolut ne-înfeudate Justitii, înainte sa-l fi cerut?! Nu. Nici acest fenomen „behavioristic” nu se întâmpla, cu domniile voastre. De fapt – noastre. Noi tacem (filosofie de doi bani: „eh, toate trec, o sa treaca si astia!”– si zâmbim, ca drogati! Nu, N-O S? TREAC?, CI O S? SE PUIASC?, CEVA DE SPERIAT! – a se vedea toti „honoriusii” si „ebele”!

Si nici atunci nu „blestim” ceva, nici macar când un narcisiac, chel de atâta infatuare, CTP-ul, îl numeste, pe Eminescu-Aminul Românilor de Deasupra de Veac : „ateu” – cu sastiseala, cu grasa si gretoasa suficienta, aducându-l, pe Luceafar, cot la cot cu el, „inginerul” brav, la o „berica” si o pipita (pentru ca azi, daca vrei sa te numesti, credibil, „intelectual”, e de bon-ton sa fii ateu, cum era-n Franta postbelica, de bon-ton, sa fii comunist! – si sa-L ridiculizezi, în primul rând, pe Dumnezeul Crestin!) – habarneavând despre mistica existetei si Misiunii Aminului, pe planeta Terra.

Hai sa zicem, precum respectatul, dar gresitorul întru interpretarea semanticii Liturghiei Mioritice, OCTAVIAN PALER, ca Neamului Românesc nu-i pasa de istorie si e comod, fatalist etc. etc. (cam nesimtit si „slavit de lenes”, în rezumat).

Dar când afli urmatoarea stire, nu despre interlopii-vedete nocturno-diurne, nu despre politicienii-caracatite televizionistice si nici despre ziaristii-sacali, în genere, si despre Florin Calinescu, în special – umflatul agramato-bolborositor (acord, pe loc, un premiu, din salariul meu de profesoras, aceluia care a auzit – SI O SI DEMONSTREAZ? ASTA, CREDIBIL! – macar o fraza ispravita cu bine, în ultima vreme, de bolborositorul batracian de serviciu, la „turul” basescian – unde întâlneste, „carambolistic”, nasul lui Ion Cristoiu), cel care, când nu candideaza la Senat, o face pentru a medita asupra candidaturii Preagratioasei Sale Flatulatii, la Presedintia României si când nu face nici asta, se cere de la dom’ presedinte Basesc’ – „ambasador la Washington, saaaa traiti!” – ci despre unul care, în orice tara si vreme normala, ar trebui sa fie, din pozitia sa, un model culturalo-moralo-spiritual NATIONAL, extrem de credibil, autoritar de credibil, prin austeritatea, onorabilitatea si verticalitatea sa – ei bine, te pune, serios, pe gânduri, problema Calauzelor Moral-Spirituale ale Neamului, problema ELITELOR DE DUH CONSTRUCTIV (probleme obsedante, la români, înca de la jumatatea veacului al XIX-lea!), si, implicit, soarta de Neam si Tara a Românilor. Ma refer, evident, la dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, Presedintele USR, dar si ambasadorul UNESCO la Paris (simultan si coplementar, se pare) etc.:

„Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu” (cf. Victor Roncea, Nicolae Manolescu a pus „România Literara” în slujba Gold Corporation, sursa: CURENTUL INTERNATIONAL, http://www.curentul.ro/, vineri, 29 ianuarie 2010).

Si asta, dupa ce Academia Româna, prin „conclavul” specialistilor ei geografi, mineralogi, istorici, sociologi etc., afirmase (iar dl Nicolae Manolescu e membru corespondent al Academiei probabil, actiunea sa tine de oarece ranchiuna personala, tradusa printr-o razbunare care incumba o TR?DARE A INTERESULUI NATIONAL: „E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. «Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile», avea sa afirme, la vremea respectiva, angajatul sau Mircea Mihaies, evident, chiar în «România literara» – sursa: idem) si daduse urmatoarea Declaratie: „Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se spunea, cu claritate de cristal, în Declaratia Academiei, cu privire la „cazul Rosia Montana”.

Sigur, nu-i asa? Când vecinul nu-ti raspunde la „buna ziua”, pentru ca l-ai înjurat de mama, trebuie, musai, sa dai foc satului si padurii, cu toate anexele naturalo-sociale! […Ne pare rau s-o marturisim, dar asta este adevarul-adevarat: europarlamentarul liberal Adina Valean, sotia lui Crin Antonescu (presedintele PNL), a avut, la Antena 3 si Realitatea TV, pe 2 februarie 2010, cu privire la „cazul Rosia Montana”, o prestatie absolut penibila, manolesciano-dinupatriceasca, din/de sub care transpareau atât de multe lucruri rele si jegoase, încât „achiesarea”, tradatoare, la interesele lui Gold Corporation (adica, la jefuirea dementa, absolut iresponsabila, a României, de cel mai mare zacamânt, din Europa, de aur, argint si uraniu! – în schimbul a 17 ani de „ocupare a fortei de munca din zona”!), parea a fi cel mai putin nociv dintre ele! A avut prilej „popa” Tökes sa se dea mai român decât Valeanca (tocmai pentru ca fura canadienii1, ceea ce voia sa fure numai ungurii lui: „Initiativa europarlamentarului Adina Valean, sotia presedintelui PNL, Crin Antonescu de a organiza la Parlamentul European un seminar de promovare a proiectului minier Rosia Montana a fost dur criticata de o buna parte din europarlamentarii români care nu au fost informati de aceasta initiatia. Tonul acuzatiilor a fost dat ieri chiar de colega sa de partid, eurodeputatul Renate Weber, iar astazi stafeta criticilor a fost preluata de europarlamentarul Laszlo Tökes, care a acuzat caracterul propagandistic si de lobby pe care l-a avut actiunea eurodeputatului PNL” – cf. Antena 3.ro]

Întorcându-ne, iarasi, la „înjuraturile” dlui profesor N. Manolescu. Si ce „înjuraturi de mama” a proferat dl profesor N. Manolescu? Pai, sfruntarea nerusinata si minciunile lui sfruntate, toata cariera sa ante- si post-decembrista, de tradator profesionist (a-toate-cele!) – au valabilitate de „înjuratura de mama”, la adresa Neamului si „intelighentiei” românesti, pe care o conduce, prin sefia USR-ului: „Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit(…). Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…

Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste(…) Începând din anul 1961 (cf. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (cf. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (cf. Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“ (cf. Victor Roncea, art. cit.).

Am insistat pe “activitatea” tradatoare de sine si de Neam a dlui prof. univ. dr. Nicolae Manolescu (a se observa si contributia pretioasa a „interpusului” sau, în Afacerea Gold Corporation, dl scriitor Mircea Cartarescu, , foc de gelos pe Eminescu, dar foarte decisi, el dimpreuna cu “mecena” si “ciceronele” sau spiritual, dl N. Manolescu, sa…”taie acest nod gordian”, dintr-o singura lovitura de… revista!).

Dar acum doi ani… Oare trebuie sa facem uitata tradarea Duhului Românesc, Crestin-Ortodox, tocmai de catre unul dintre cei mai „oficiali dintre oficialii” culturii române contemporane, un alt exponent al „intelighentiei tradatoare/sacalizate românesti”, dl Director al ICR: Horia Roman Patapievici, cel care expunea, la New York, „România Paranoia” (dupa ce respinsese/exclusese, categoric, un Omagiu lui Nichita Stanescu, mult mai ieftin, dar si mult mai…non-paranoia!), în care „rolul principal” l-a jucat un ponei roz-bonbon, cu swastika pe… „dos”, apoi, la Bochum-Germania, „Omagiul lui Iuda”, ambele ale naibii de scumpe kitschuri, dar cu pretentii de a reprezenta, cât se poate de fidel, Duhul Românesc! Iata cum comentam atunci (punând fenomenele “culturale” patapievicene în legatura si cu miscarea suicidara a tinerilor – EMO):

“De ce, mai neica „TOT”, supranumit „Patapievici” (de la „pata”/”a pata”… – TOTUL, evident!!!), vrei ca România sa se arate lumii (ma rog, New York-ul, dupa mine, este, mai curând, anti-lume… – dar e vorba ca vestea „expozitiei”/expunerii lui Patapievici (nu ma intereseaza cei trei „artisti”-gunoieri, pentru ca EI AU FOST SELECTATI EXPRES DE DL PRESEDINTE AL I.C.R., CEL CU GRAD DE SECRETAR DE STAT!) s-a dus, cu tot cu scârnavele imagini, în toata lumea…ailalta – poate o lume mai breaza decât cea americana!) – deci: de ce vrei mata sa ne arati lumii ”Paranoia”?! Acum îmi dau seama de ce te „excrementai” matale pe „România” pai, saracul Pata/Patapievici, daca asta e România LUI! Unul vede Raiul, ca asa-i e dat, altul – Iadul tot asa, pentru ca iad îi cere „sufletelul” lui! Fiecare vede dupa boala de care sufera. Ce poti sa-i faci, daca, în paranoia lui, îsi închipuie ca toti suntem ca el. Auzi ce titlu de expozitie da domnul de la ICR: „România Paranoia” Daca te simti „paranoia”, domnu’ Pata/Patapievici – macar fii discret si nu o mai si zi, tare si la ora de vârf si nu-ti expune-cracana, pe toate continentele lumii, leprele si zdrentele împutite ale „constiintei” matale!
Hai sa zicem ca americanii, care sunt demult zbanghii si dilii (nu toti, evident – ci majoritatea – adica, majoritatea aia care l-a votat presedinte pe George W. Bush, cel ce sta la telefonul scurt/„rosu”, de vorba cu Dumnezeu, când e sa dea peste oamenii de treaba, peste neamurile de treaba peste tarile cu petrol), poate ca merita ce le arata Pata/Patapievici-Cel–Cu-Fundita-Rosie. Pata-Cea-Romana (si ”horita”/zorita, de Piaza-Rea izbita…). Dar noi, românii, chiar nu meritam asa ponegrire! Ce ne arata sifilitica asta de „expunere” patapieviceasca? Ne arata niste, în loc de icoane crestin-ortodoxe (care, da, ar fi exemplificat Spiritul/Duhul Românesc) – niste „femei de serviciu” (mai curând, niste „boarfe”, în pauza dintre schimburi!) – apoi, obsedant, niste „scule”, cum noi românii (vestiti prin „ciobania” noastra viguroasa, iar nu prin „urina”, excremente, starea de „patibulatie” si alte delicatesuri patapievicene) chiar nu avem. Un martian cu erectie orizontala (spre-în-jos!) – fie acolo la el! – alt martian, cu alta erectie, la fel de prapadita si o Mâto-Camila, cu o erectie doar de mâta. Pai ce faci, Pata/Patapievici?! Îti exhibi neputintele, mascându-le sub sclifoseli freudiene?! Nu mai bine te duceai în baia matale, si trageai un bocet, peste aceste monumente ale matale, ruinate din nastere?! Dupa care, trageai lantul. Nu, caci tot prostul, pâna nu-i fudul, parca nu e prost destul…

Deci, expozitia cu pricina NU este (caci nu poate fi, din punct de vedere logic, etnologic, sexual, sau cum vreti domniile voastre!) expozitia României – CI ESTE EXPOZITIA PERSONAL? A COMPLEXELOR FREUDIENE ALE DLUI PATA-CU-FUND?! Dar, va întreb chiar pe dvs., asa-zisii intelectuli – „lideri de opinie” (confectionati si re-confectionati, dezgropati si re-dezgropati, pâna ne sufocati cu duhorile putrefactiei dvs. morale – de fiecare presedinte postdecembrist, pe rând da, i-ati servit, dlor zombi, cu credinta, pe rând, pe Iliescu-Constantinescu-Basescu, imoralitatea dvs. funciara „sublimându-se” în fariseismul unor autoapeluri „catre lichele”, sau în minime „moralii” daca atâta puteti ca-n comunism: „de la fiecare dupa putinta, fiecaruia dupa nevoi” si, pentru ca putinte aveti minuscule, dar pofte/nevoi – URIASE asta e!): dlor Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Manolescu etc. – de ce exhibarile freudiene ale UNUI cetatean român (chit ca e un cetatean holeric/diareic, în raport cu propria „bastina” – noi evitam orice discriminare!) – de ce aceste exhibari ABSOLUT PERSONALE – trebuiau facute pe banii nostri, bani munciti amarnic, bani de oameni/contribuabili care nu (ne) „expunem” (si nu o vom face, probabil, daca ne va feri Dumnezeu de contaminare cu… „Pata-Cea-Romana”) NICIODAT??!

Nu-i corect. Si, daca m-ati fi banuit de cârdasii cu „dusmanul” (cui?!) sau cu cine v-o mai fi trecut domniilor voastre prin cap (cam tot asa stau lucrurile si cu „cabala mârsava”, având drept scop „însingurarea” prezidentiala…), sa vedeti, acum, cum va fac de râs: APELEZ LA SPIRITUL JUSTITIAR AL PRESEDINTELUI T?RII/ROMÂNIEI, DOMNUL TRAIAN B?SESCU, S?-I IMPUTE DOMNULUI PATAPIEVICI TOAT? NENOROCIREA/NEFERICIREA AIA A LUI, EXPUS? LA NEW YORK, PE BANII NOSTRI, „F?R? ÎNTREBARE”/CONSULTARE PREALABIL?!!! Si sa-i impute si scandalul international iscat, somându-l sa plateasca, din propriu-i buzunar, daune morale tuturor popoarelor Pamântului, care au fost scârbite, în direct si la ore de vârf, cu/prin asa niste mascari/porno-imagini/iazme teratologico-fistichii si oribile/”horror”!!! Cred ca, pentru exhibarea, absolut indecenta, în public, daca „adamistii” fac pârnaie… – pai, musiu Pata musai sa nu scape prilejul de a vizita, pe dinauntru, un astfel de stabiliment al discretiei, numit „puscarie”.

Dar, daca Presedintele, care l-a numit, prin propria sa semnatura (deci, vointa si dorinta si în urma proriei sale selectii!) nu va face ceea ce este OBLIGAT sa faca – ACTUL DE JUSTITIE MAI SIMPLU SI FIRESC, MAI SUS ENUNTAT – atunci, sa-mi fie cu iertaciune, dar se va dovedi complice si co-partas cu Pata Neamului Românesc/Patapievici, la TOT ce a facut acesta, pentru a jigni România si bunul simt al Umanitatii! – si iata de ce ar trebui sa aiba parte unul de ceea ce are si celalalt parte…Puscarie sau balamuc unul, puscarie si balamuc si celalalt: fratern si con-sensual!!! Deoarece înseamna ca împartasesc despre Neamul Românesc si despre Umanitatea Terestra exact aceleasi opinii, în totala convergenta „ideatic-activistica”!

Tradare, blasfemie, jignire/afront adus unui Neam/unor Neamuri, cele ale Pamântului. Adica, România adevarata icneste si suspina din greu, sub povara inundatiilor, care au ras de pe fata pamântului, oameni, animale, case…au distrus destine si agoniseli de-o viata – si lui Pata/Patapievici îi arde sa devina CUTREMUR DE 9 GRADE (pe scara Richter), asa, ca supliment si divertisment, în plina napasta a apelor – sa-si puna/aplice „pata” anti-umana, anti-crestina, anti-bun-simt etc. peste România, batându-si joc de suferinte, saracie, moarte, plânsete – si sa cheltuiasca banii (care, în mod judicios, trebuiau dirijati, din ordin prezidential, catre nenorocirile Neamului), pentru sinistrati, pe „România Paranoia”?! Un pic de obraz, totusi „domnilor”! (faptuitori si complici, deopotriva!). Vedeti ca au dat în rosu pâna si bucile poneiului vostru (…”roz bonbon”… de degenerati), numai tovalul vostru pace! Patatilor/Patapievicilor, la pârnaie sau la (dusurile reci de la) balamuc! – ca nu vad alta solutie, pentru trezirea voastra din propria-va PARANOIE DEZL?NTUIT? FURIBUND (cf. Adrian Botez, Pata/Patapievici -si, eventual, Traian Basescu & Comp! La pârnaie sau la balamuc! – în revistele ARP – Monitor cultural)

(…) „Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid si punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluand cate ceva, din muzica, stil si atitudine”), pentru a patrunde DIRECT, fara intermediarul ratiunii, în sufletele bietilor tineri-cobai, spre a împlini un dezastru, caracterizat, în primul rând, prin DIZARMONIE INTERIOAR? TOTAL?, CARE DIZARMONIE S? ÎMPIEDICE ÎNCHEGAREA NUCLEULUI DUMNEZEIESCO-DEMIURGIC DIN TINERI – S? ÎMPIEDICE, DEFINITIV, FORMAREA LUI „HOMO RELIGIOSUS” ELIADESC… – SI DEFORMAREA UMANULUI ÎN TOT CE ESTE CONTRAR LUI „HOMO RELIGIOSUS” SI, DECI, DUMNNEZEULUI/ CREATORUL LUI („De multe ori, aceste persoane au tendinta sa se urasca, sa se considere inferioare, toate culminand, uneori, cu tentative de sinucidere. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday”- observati, va rugam, panica si depresiunea sufleteasca dezesperanta, pe care le induc CHIAR TITLURILE PIESELOR MUZICALE!) – obtinând o biata fiara solitara, incapabila de solidaritate, de iubire, de încredere în semenii-frati, complet debusolata, alienata total, deci gata sa dezerteze, fie si prin îngrozitorul gest final, demonic, al suicidului, dintr-un loc/zona pe care Diavolul le sopteste ca nu e al lor… ca este complet strain/a de orice nadajduire oarba a lor.

SI, DECI, S-O URASC?! (…aceasta zona-lume) – precum Iuda, CEL OMAGIAT DE DL PATAPIEVICI, LA EXPOZITIA DE LA BOCHUM-GERMANIA!!! Da, DL HORIA ROMAN PATAPIEVICI PROMOVA, ACOLO, SUICIDUL DE TIP EMO, ÎN NUMELE DUHULUI ROMÂNIEI! Si nimeni nu s-a aratat dispus, pâna acum (nici macar seful/directorul sau onorific, dl Traian Basescu!), sa-l aresteze, sub acuzatia de crima morala, DE IMPOSTUR? MORAL? (cu grave repercusiuni asupra imaginii României în lume!) si de subminare a intereselor de stat si nationale!

DA, „MISCAREA EMO” FACE PARTE DINTR-O STRATEGIE MONDIAL?, DE DISTRUGERE A TINERETULUI…PENTRU ÎNTÂRZIEREA DRUMULUI DUHULUI EVOLUTIV AL PLANETEI TERRA!

Dar, ATENTIE, VOI CARE ATI PORNIT BOLOVANUL LA VALE: TOTDEAUNA, SUICIDUL NU ESTE DECÂT CEALAT? FAT? A CRIMEI – UCIDEREA DE SINE SE POATE SCHIMBA, ÎNTR-O FRACTIUNE DE SECUND?, ÎN UCIDERE DE „ALTUL/ALTII”! (cf. Adrian Botez, Miscarea EMO si misionarismul socio-religios. „Sa se duca naibii lumea voastra!” – în revistele ARP – Ecoul).

Si daca am vrea sa continuam cu enumerarea „ispravilor” acestor pseudo-intelectuali, impusi noua, la modul diversionist-televizionistic, dupa 1989, ca „modele spirituale de urmat”, am vedea lucruri cel putin demne de suspicionat: „filosoful fara de opera”, Gabriel Liiceanu, face figura de Hamlet neguros, cât timp tace pe scaun, la TV – dar când vorbeste, spumega de banalitati, iar când scrie, narcisismul sau luciferic si cam tembel îl trage catre descrierea parfumului sampoanelor sale de baie, cu care îsi desfata trupul gol(!) si flescait. El trebuie luat „la pachet” cu Andrei Plesu, pentru ca „dizidenta” lor ante-decembrista, „pute rau”, sau, folosind registrul academic, „ridica serioase semne de întrebare”… – la fel de puturoasa fiind si cârdasia „idilica” a celor doi, cu un infractor moral (daca nu mai mult), Traian Basescu – si aici ar trebui sa vorbim de alta zona a „intelighentiei” românesti, „populata” de un Sever Cotoi, ori Traian Ungureanu – dar stomacul nostru, zau, nu mai rezista!

Sau dl „istoric” Adrian Cioroianu, intelectual de rasa, care, dupa ce i-a aratat Maiestatii Sale, Regelui Spaniei, cu degetul gros ridicat, „good point”, se legana aseara (3 februarie 2010), labartat, pe scaun, la Realitatea TV, si îl îngâna pe cheliosul killer de idei, CTP-ul, în ce priveste „revolta” fata de initiativa unui atât de stimabil patriot, precum dl Alexandru Florin Tene, care, traind, dimpreuna cu mine, disperarea lipsei de Elite Spirituale, de Modele de Duh Românesti, propusese otioasei B.O.R. (e drept, cam stângaci si cu argumente nepertinente, netinând de domeniul mistico-religios, spiritualist-ortodox), sanctificarea lui Mihai Eminescu!

Pai, si de s-or pune cu „dosul în sus”, si B.O.R., si domnii N. Manolescu, A. Cioroianu etc., Aminul tot Amin va ramâne, indiferent daca este recunoscut în calendar, ori ba! Daca stam si analizam viata si faptele sfintilor, si la noi, la greco-bizantini (a se vedea, spre-o pilda, asa-zisul „Sfânt” Cosma, care a fost sanctificat pentru ca i-a îndemnat pe greci sa-i macelareasca/aneantizeze pe aromânii din Grecia, dupa ce-i calomniasera, ca homosexuali!), dar, mai cu seama, la „politicienii” romano-catolici, care-si fac sfinti din cei mai suspecti papi si „activisti” religiosi. NU! Nu stau lucrurile deloc bine si nici macar, totdeauna, curat! Asa cum am mai scris, Eminescu, atât prin martiriul si mucenicia mortii sale, cât si prin actiunea Societatii “Carpatii”, fondata cu scop de eliberare a Ardealului si a unirii Ardealului cu Patria-Muma – dar, în registru mistico-spiritualist, mai cu seama pentru ca este PRIMUL RECEPTACUL TERESTRU AL EPOCII MIHAELICE, ADIC? DOMINATE DE ARHANGHELUL SPIRITULUI, MIKAËL, este un „sfânt militar”, Duh Protector si Conformator al Neamului Românesc, cel de peste veac!

Julien Benda, în cartea sa Tradarea carturarilor (La trahison des clercs – publicata în 1927, reeditata în 1946 si în 1958), spunea, despre realitati de atunci, în care stau ascunsi-colaciti viermii realitatilor de azi: „Carturarii moderni au propovaduit acest realism nu numai natiunilor, ci si claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât si burgheziei: organizati-va, întariti-va, luati puterea sau, daca o detineti, straduiti-va s-o pastrati; nu va sinchisiti, în relatiile cu clasa adversa, de mila, dreptate sau alt moft cu care destul ati fost pacaliti. Si nici macar n-au spus: fiti asa, fiindca asa trebuie; au spus (si în asta sta noutatea): fiti asa, fiinca asa cer morala si estetica; dorinta de putere este semnul unui suflet elevat, dorinta de dreptate este semnul unui suflet josnic” (cf. Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, Bucuresti, 2007).

Pai, uite cum dl Liiceanu, Marele Patron al fostei Edituri Politice Antedecembriste (caci asta este, de fapt, Humanitas-ul pentru care el, Marele Profitor Comunist, Gabriel Liiceanu, si-a vândut sufletul, lui Ion Ilici! – iar apoi, „din creanga în creanga”, din presedinte tradator în presedinte tradator… TOT ASA, CU TR?DAREA de sine si de Neam/Duh de Neam Românesc! – dar, de altfel, sigur ca da: înversunat campion al luptei pentru “democratie” si „anticomunism” scrâsnit… – mama-mama! – alaturi, umar la umar, de cel al carui tata a adus, „komisareste”, pe tancuri si prin ziare, comunismul în România – politrucul „pocaito-metanoiat” Tismaneanu/Tismenetki) si-a pus singur streangul de gât, publicându-si parca, prin publicarea textului lui Benda, propriile „Memorii”!

Regretam ca a trebuit sa ne scufundam pâna la 1927, pentru a afla simptomele tradarii acestor sobolani, pentru a afla explicatiile „filosofice” ale comportamentului de SACALI, al „intelighentiei” din 2010…al celor pe care ni-i însira, zilnic, pâna la obsesie paranoida sau paralizie cerebrala, ecranele cele mici dar eficiente – ale naibii de eficiente, de au pacalit peste 5 milioane de români, basca majoritatea diasporei pe 6 decembrie 2009!

Pe vremuri (pe la sfârsitul anilor ’90, când profesorii universitari, „dezabiati” nocturn, jucau pe mese manèle, în aplauzele fascinat-lingusitoare ale orfeilor tuciurii – ERA DE BONTON S? FII RRROM!), spuneam ca toata România e o mahala; acum, în 2010 – spunem ca „mahalaua” suntem noi, ca „mahalaua” este, în definitiv, o zona fericita… – totdeauna „se poate si mai rau”! – este “provincia iadului” – o rezervatie a cvasi-linistii, departata de mandragorele veninoase si de sconcsii puturosi, de la Centru!

Da, SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” (nu tu morala, nu tu mila! – NICI VORB? DE DREPTATE! – „E-O PROSTIE, dovada unui suflet josnic!” – ci doar „pura” sete de putere – dar, mereu, VAMPIRESCO-SACALESC: putere prin sângele altora!) nu are, în esenta, nimic nou („nil admirari”, sau: „nimic nou sub soare”), dar, pentru ca noi n-om fi ajuns, înca, total rinocerizati, NE REVOLT? PÂN? LA EXASPERARE! – pentru ca simtim cum clestele implacabilului monstru socio-politico-masonic (comunisto-liberal!) se strânge în jurul gâtului nostru, si nu avem solutii „mundane” – DECÂT, FIRESTE, PE HRISTOS-DUMNEZEU-MÂNTUITORUL!

Iar duhorile cadaverice, care se scurg, în lungi efluvii, din boturile rânjite ale SACALILOR, ale celor care ne asteapta moartea, pentru a se hrani cu roadele victoriei lor anti-spirituale, ne sufoca înca dinainte de ceasul mortii noastre clinice!

Dar, parafrazând celebra zicala româneasca, NOI SPER?M S? SE SI ÎMPLINEASC?: „Nu mor caii când vor SACALII!” Acum, dupa ispravirea experimentului nostru, va rugam sa va apropiati, din nou, de televizor, si sa-l închideti! Si tineti-l asa, închis, pâna ne vom decide, cu totii, sa ne TREZIM – si sa dam de pamânt cu Sacalii si Vampirii, cu Salamii-Gutii-Mondialii si cu Patapievicii-Manolestii-Liicenii-Ungurenii etc. Daca nu ne vom decide, TOT ÎNCHIS S? V? STEA TELEVIZORUL! Oricum, tot mai salubra atmosfera veti/vom avea (cu el asa, închis!), în casa si în minte-suflet-Duh, daca nu veti/vom mai participa, complice, „virtual” (…dar, cine poate sti: în registru spiritual, poate ca este o participare chiar „de-a binelea/de-adevaratelea”) la Bâlciurile Pustiei Satanice!

Daca mai credeti în salvarea mintii si sufletului si Duhului vostru, în teandria mistica, în Mântuire – DESCHIDETI (acum) BIBLIA – si, mai cu seama, Cele Patru Sfinte Evanghelii Hristice! Si cititi, cititi, „cu sudori de sânge” cititi…poate iese, odata, dracul – din madularele paralizate ale Tarii asteia, ale biet Neamului astuia, care, din radacini, a fost binecuvântat de Dumnezeu, cu Mare Misiune pe Pamânt!

1 – În Canada, cianurarea, în industria extractiva, ESTE INTERZIS?!

CHIPUL DE ZEU PAGÂN AL MASS-MEDIA ROMÂNESTI…

by Magdalena ALBU

Claude-Jean Bertrand spunea ca este putin prea sumar sa se vorbeasca doar despre trei roluri de baza, pe care mass-media ar trebui sa le detina într-un regim de presa liberal. A informa, a educa si a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masa în spatiul societar general, niste pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasa a tuturor functiilor, pe care acestea le afiseaza din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu as începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus – privit din punctul de vedere a cetateanului-spectator care sunt si pe care îl intereseaza aspectele lumii înconjuratoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci as face o trimitere directa, mai înainte de toate, la definitia notiunii de functie în matematica.

Acolo, functia reprezinta o relatie de asociere dintre doua elemente apartinatoare aceleiasi multimi sau facând parte din doua multimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune ca, în cadrul teritoriului intens dezbatut azi al comunicarii, problema interrelationarii celor doi factori fundamentali specifici ecuatiei mediatice cunoscute azi – emitator si receptor – este una de o similaritate evidenta cu aceea continuta în interactiunea domeniu-codomeniu prezenta în explicitarea sus-amintita. Altfel spus, influenta unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masa”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalitatii sale si cu un discernamânt din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezinta o relatie de directa proportionalitate exprimata prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din pacate, din partea primei componente specificate.

Am vrut sa institui aceasta paralela formala, folosindu-ma de principiul complementarit?tii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, pentru ca e necesar s? ad?ug?m ca o parantez? minor?, dar deosebit de relevanta, faptul c? mass-media si publicul sau sunt, din punct de vedere conceptual, doua entitati distincte, care pot coexista si f?r? s? fie nevoite a se r?ni unul pe celalalt, asa cum se întâmpla foarte frecvent astazi, întrucât ambele contin în substanta proprie o serie de elemente, care le completeaz? reciproc si nicidecum nu le determin? s? fie disjuncte. Avem de-a face, asadar, cu doi vectori bine individualizati, care, compusi printr-un simplu paralelogram al fortelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultant? esential? si cu caracter concret: comunicarea informatiei în sens bidirectional evident. Sigur ca e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supus? exactit?tii si rigorii stiintifice certe. Sa ne amintim ca si Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urma, aceast? paralel? obiectiv? între fenomenele psihiei umane si cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, si cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.”

Procesul de decodificare a rolurilor detinute de catre mass-media într-un regim de presa românesc de tip liberal, asa cum se considera el astazi, trebuie realizat tinând cont de referentialul constituit din multimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implica. Adoptat ca norma internationala în anul 1948 de catre Organizatia Natiunilor Unite, regimul de presa liberal – în cadrul caruia mijloacele de informare de masa românesti încearca sa îsi pozitioneze specificitatea intrinseca, identitatea în sine, asadar, cu foarte mare greutate, însa, ca sa nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” – si-a desenat conturul sau ideatic initial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul sau ideologic principiul dominant dupa care „toate faptele sa fie raportate cu obiectivitate si toate opiniile sa apara pe “piata ideilor”.

Doua secole mai târziu, însa, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalitatii mass-media, a înlaturat definitiv si cu o destul de mare duritate, am putea spune, perceptia utopic-iluminista anterior mentionata, asezând în locul sau nimic altceva decât suprematia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar si a influentei, dupa spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „numar tot mai restrâns de proprietari de presa” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presa” detinute, asupra publicului larg. Sigur ca, în comparatie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanta”, regimul liberal implica o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuantate azi si care dezvolta o influenta multipla deosebit de importanta la nivel societar.

Pornind, asadar, în comentariul de fata, de la relatia de incluziune statuata de catre Claude-Jean Bertrand între mass-media si societatea de masa, si anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societati de masa, nici societatea de masa nu poate exista fara mass-media”, dar si de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, dupa spusele aceluiasi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masa dintr-un regim liberal, adica, “o industrie, un serviciu public si o institutie politica”, creionarea principalelor functii ale mass-media românesti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificata din perspectiva influentei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporana româneasca în acest moment istoric temporal.

Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretari sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directa la primul si cel mai important rol, de altfel, detinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le confera atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerata a fi o functie definitorie si deosebit de necesara, activitatea de “supraveghere a mediului”, asa cum o califica Bertrand, se afla în corelatie directa cu metoda de alegere a segmentului informational concludent – inclusiv cu analiza intrinseca a acestuia -, relevant pentru cetatean si pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumita data precisa de timp, dar si – în ipoteza ideala a independentei si a profesionalismului firesti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuala decât pe paliere foarte înguste de activitate – aprecierea obiectiva prin promovarea si prin atentionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputatie, pozitiva ori negativa, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societatii din care facem parte acum. Aceasta functie a mass-media permite, asadar, pe acest culoar extins al evidentierii selective a tuturor faptelor desfasurate într-un anumit segment temporal, operatiunea de diseminare rapida, accelerata a acestor seturi multiple de informatii necesare catre multimea alcatuita din diversii receptori conjuncturali existenti.

Mass-media, însa, trebuie vazuta astazi nu numai în sens restrictiv, doar ca o alta „putere” în stat, ci si ca un spatiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentantilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscuta la nivel national. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfatiseaza întocmai ca pe o interfata comunicationala între omul politic si cetatean (alegatorul în sine), unde propaganda partizana se desfasoara, însa, cu o serie de disfunctionalitati total unilaterale si deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite si difuzate, însa, catre receptor, fara discernamânt, de cele mai multe ori, prin intermediul substantei mesajului – acel filon interstitial instaurat între cele doua sisteme ale aceluiasi organism în transformare numit “societate” – tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate si multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizeaza asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.

Considerata a fi astazi drept „cea mai importanta” functie a spatiului mediatic international si autohton, “stimularea distractiei” individului este o alta componenta extrem de sensibil de abordat, daca facem trimitere directa la tendintele imprimate notiunii de divertisment la ora actuala de catre toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum si la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordata din perspectiva “confectionarii” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai putin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozarii realitatii obiective în produs ludic, sa-i spunem asa, vârât pe gâtul spectatorului cu intentia fatisa de a-l îndeparta cu orice pret de logica esentei edevarate, tragice, în mod frecvent, si precise a evenimentelor desfasurate în planul vietii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusa superficialitatii în termeni ludici a ansamblului evenemential înfatisat zilnic de mass-media cetateanului-spectator ofera factorului de receptie vizat un parcurs prestabilit cu semnificatie antagonica, pe de o parte activarea emotiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu mentionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelationare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generala total gresita astazi în a impune o viziune colectiva “prefabricata”, sa o numim asa, asupra realitatii din jur într-o cheie explicita deloc exacta, definita printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliti de catre canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o alta realitate, mult îndepartata de cea fireasca, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretentii de obiectivitate si corectitudine în prezentarea lui.

Pe lânga indiferenta autoritatilor, hatisul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, si necesitatile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aseaza în fata acum de catre întreg peisajul mediatic diversificat si complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins si mai umplut la maximum cu asa-zisele ”modele” ale timpului sau. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice pret a fiintei umane înainte de a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la niste „surse” mai mult sau mai putin vizibile si palpabile. Totul se întâmpla cu un scop extrem de precis, bineînteles, anume acela de a modifica atitudini si de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o directie de actiune a mass-media complet revoltatoare, o latura sumbra, întunecata, pe care nu si-o face cunoscuta deloc, dar îi este continuta în fibra sa launtrica, în gena pervertita de mania imoralitatii generaszate, o latura ce necesita explicatii clare de ordin moral firesc, daca vreti, din partea acestor „facatori”-emitatori de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar si de accente grave ale haotizarii informationale prin proliferarea starilor de confuzie alarmante în launtrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constanta a tuturor fatetelor unei realitati deformate intentionat si nicidecum prin promovarea celei exacte si firesti. Ceea ce face mass-media acum este, sa-i spunem, un fel de halucinare controlata a psihomentalului colectiv, despre care aminteam putin mai sus, care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii caruia nu prea ai vrea sa te mai uiti cu niciun chip. Si cred ca, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabila sa-si doreasca acest lucru, din simplul motiv ca privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al sau care îi va da o replica asa cum si-o merita din plin, adica, o privire nesigura de drogat aflat în stare de sevraj continuu si pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu.

Putem afirma, astfel, ca mass-media românesti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor initiala, încercând sa-si creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presa asa-zis liberal, având la baza, de fapt, o analiza de detaliu gândita doar din perspectiva influentei decisive, pe care ele o exercita asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun si definesc organismul complex al societatii românesti din acest moment dat al evolutiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detasare estetica’’ în raport cu problemele grave ale realitatii”, asa cum mentioneaza renumitul profesor al Universitatii din Bucuresti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, aceasta functie dominanta a mass-media se distinge printr-o esenta eterogena, unde temelia sa fundamentala nu este reprezentata doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeste Bertrand, ci, putem spune ca este dublata aceasta ecuatie mediatica dezbatuta aici, deloc atipica, de altfel, de un substrat cu frecventa joasa, patologizant în esenta sa atât la nivelul individului, cât si al societatii umane în sine.

Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media românesti îndeplinesc astazi un rol destul de limitat. Acesta încearca sa îsi delimiteze arealul sau restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului sau: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri stiintifice necunoscute, înca, publicului larg, productii de televiziune cu diverse nuante, unde apar înfatisate modele umane ce cuprind toate sferele culturii si ale stiintei si care încearca sa-i stabileasca societatii, prin valoarea lor personala aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern – e-adevarat, mai mult sau mai putin acceptate de catre publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat si de critic pe buna dreptate si într-un mod ce respecta cu precizie canoanele unei obiectivitati bine conturate. Dupa cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masa se desfasoara pe un segment de dreapta cu o dimensiune destul de limitata. Ceea ce nu este normal deloc, cutezam a zice.

Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” si cetatean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlantuit de tarele vadit negative ale realitatii înconjuratoare contrafacute sau nu -, tarâm al prezentarii artelor si corpusurilor stiintifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire si de culturalizare, nu prezinta astazi un ecart al disfunctionalitatilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre functia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presa liberal. În cazul acestor doua functii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanta în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului si absorbite de catre acesta din urma total diferentiat, în acord, bineînteles, cu gradele sale extrem de variabile de discernamânt si de întelegere a realitatii faptelor, asa cum sunt ele, de fapt, si nu cu înfatisarea lor trucata complet intentionat. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator risca, însa, în atari conditii de explozie informationala diversa si totdeauna controvesata si interpretabila, care creeaza panica si confuzie în mod controlat si repetat, sa ramâna un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnata ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.

Doua dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere si prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesionistii” (TVR1) si „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea functiei culturalizatoare a mass-media. Daca „Profesionistii” Eugeniei Voda – acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc – retraseaza albia destinului personalitatilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viata, din amintirile si din relatarile personale ale fiecaruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleste fondul ideatic personal al fiecarui participant la emisiune, stoarce concluzii din experiente traite si contureaza valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, pâna la urma, a ceea ce se vrea a fi si este, indubitabil, pilda culturala a societatii actuale.

Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie sa devina azi unul dintre factorii deosebit de importanti, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie sa tinda a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire si de comportament uman, pe care tot mass-media le genereaza prin articulatiile sale conceptuale negative, ce vizeaza interesul economic si politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezida tocmai în ponderea diferentiata conferita tuturor functiilor sale de catre chiar mass-media în sine, pentru ca, asa cum scrie acelasi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulata “O introducere în presa scrisa si vorbita”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere nationala, de a stabili “ordinea de zi” a tarii” se afla “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presa”, a caror tendinta, dupa spusele aceluiasi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat si a intereselor politico-economice tot mai usor deslusibile de catre receptorii mai mult sau mai putin constanti ai mass-media.

De aceea, putem afirma faptul ca functia instructiv-culturalizatoare, în atari conditii mediatice bulversante si deloc pline de bune intentii, ar trebui sa fie singura capabila a aduce fiinta umana mai aproape de ea însasi si de tot ceea ce înseamna valoare reala în jurul sau, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru ca, rotunditatea intelectuala a unei natii, asa cum am afirmat nu de mult, spatiile ei de circulatie valorica intrinseca se regasesc zabovind latent si predestinat, parca, în “sâmburul” viu si fascinant al “coexistentei contrariilor” omului universal, modelul uman desavârsit, în speta, nu cel animalizat si supratehnologizat propus cu ostentatie azi, iar pasii definirii ample a acestei notiuni, oricâti ai numara în sirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lina în geometria lor fixa, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnita dansul ziditor al expresiei înalte si plina de profunzimi, care fluidizeaza unic si major adevarul despre existenta în sine si rolul oricarei fiinte umane pe acest pamânt.

Transmiterea culturii trebuie sa devina, astfel, în acceptia mijloacelor de informare de astazi, un culoar pe care sa se paseasca fara a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” si fara ca zestrea culturala straveche mostenita sa fie înmânata mai departe noilor generatii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vadit intentionat. Abordarea simbiotica si netrunchiata dintre nou si ceea ce este vechi si plin de valoare, cu alte cuvinte, interactiunea dintre “normele traditionale ale societatii” si “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar si conform conceptiei lansate cu ani în urma de catre poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului si poetul Indiei moderne”-, reprezinta temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar sa îsi aseze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de catre omul contemporan.

Nu stiu daca, pe baza obscenitatilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate si imbecile”, ca fiind emblema singulara a notiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadeaza distructiv societatea româneasca în tot ansamblul ei, si a informatiilor aduse din condei pe tarâmul sexualizarii cu orice pret a fiintei umane, al inculturii si al violentei fara margini în detrimentul adevaratelor norme ce guverneaza notiunea de OM în sine, mass-media câstiga altceva în afara de bani murdari imediati si deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual si colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.

Se poate observa în mod clar, însa, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanta unei lipsei de gândire bine structurata – precum este cea franceza, bunaoara, creionata în baza unei logici exemplare de catre Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalti colaboratori ai lor -, care sa sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îsi vâra nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panica si confuzie în rândul populatiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini si, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorator, comportamente umane în lant.

Daca trecerea, în cazul mass-media românesti, de la regimul de presa comunist la cel liberal înseamna doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forta trasate de diferitele grupari de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simpla, pe atât de dureroasa în esenta ei, anume aceea ca se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a pozitiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitara, cu pozitia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presa, asa cum preciza însusi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haina ideologica cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunista, dar care, din nefericire, implica o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de catre cortina activitatii lor de „suprafata”, exercitate, chipurile, deontologic si justitiar. Întâlnim, desigur, alte fagase de desfasurare a activitatii profesionale, alte culoare de actiune, cum e si firesc, a caror chip real sta, însa, de cele mai multe ori, în spatele semanticii generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” si libertate personala, în general.

Sigur, nu luam în discutie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, asa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, si profesionistii onesti, câti înca mai sunt ei astazi, care urmeaza o cale liniara a activitatii lor de zi cu zi, desprinsa de logica matematica a numaratului banilor facuti în fel si chip de catre „escrocii de presa”, dupa spusele aceluiasi jurnalist, ci facem aici referire stricta doar la complexul de disfunctionalitati existente la ora actuala în arealul mediatic românesc (si repet înca o data, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetatean interesat de logica si de irationalitatea lumii în care gândeste si respira zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, genereaza, asadar, un lung sir de efecte negative ca raspuns implicit la impulsurile multiple nascute de mijloacele de informare de masa, azi, la umbra servilismului lor usor de remarcat de orisicine în contextul economico-politic actual.

Cu cele doua fete ale sale, una orientata înspre trecut si alta înnamolita în prezentul mlastinos si viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiti sa le parcurgem dupa un traiect prestabilit de altii la mesele mai mult sau mai putin rotunde ale intereselor lor colturoase, ma tem ca viitorul mass-media românesti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semanat-o în toti anii scursi de dupa epoca totalitara si pâna în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinitati pagâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învaluit în ceata chipului de dinapoi într-un timp asimetric si bolovanit constant cu arma potrivnica, de aceasta data, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în launtrul semanticii sale bogate adevarul, trunchiind fatal constiinte si îndoind siruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mica adiere de vânt…

În slujba cui este jurnalistul?

by Marina Glodici

Daca în materialele anterioare am vorbit despre statutul jurnalistului maramuresean, acum mi-am propus sa dezbat o alta tema extrem de importanta si foarte de actualitate. Aceasta ar putea fi raspunsul întrebarii care si-o pun aproape toti în ziua de azi: „În slujba cui este jurnalistul?”
Desigur ca odata ce statutul de jurnalist este gresit înteles si rolul acestuia este la fel perceput.
Mi s-a întâmplat sa vad jurnalisti înregimentati politic, ba chiar cu functie în partid, sau chiar consilieri la primarii. Ma întrebam atunci eu, cum pot acestia sa slujeasca la „doi stapâni”, adica reprezentau statul, dar si societatea civila. Ori cum puteau ei oare a fi echidistanti în materialele pe care le semnau? Dar asta nu e tot. Zelosi cum se dadeau, luau exemplul politicienilor galagiosi (respectiv neeficienti) si hartuiau chiar si colegii pe motive politice. Si te trezeai ca esti învaluit din toate partile, ba din punct de vedere politic, ba social, ba religios si nimeni nu întelegea, cui profita vacarmul acesta din societate? Cuiva îi era tare drag, cineva se alegea cu ceva în urma acestei distrageri totale a atentiei de la lucrurile importante.
Legislatia presei reglementeaza clar profesia de jurnalist. Ori daca cineva este atras de politica poate sa o faca în mod deliberat si cu succes într-un cadru legal si nu blocând dreptul de exprimare al jurnalistilor în favoarea unei fomatiuni politice. Personal nu pledez pentru un anumit partid politic, dar apreciez foarte mult valorile noastre ale românilor care sunt în fiecare partida politica. Problema e ca trebuie sa se gaseasca o modalitate de compromis în care sa se oglindeasca solutii privind ridicarea nivelului de trai si progresul societatii românesti si de ce nu, al celei europene.
Am observat un regres privind libertatea jurnalistului din cauza unei paturi corupte care fac presiuni, hartuie social, financiar si emotional reprezentantii acestei bresle. Si nu e corect. Eu cred ca Guvernul României ar trebui sa faca ceva pentru jurnalisti. Pentru ca pâna al urma aparam aceleasi valori si dorim sa se faca dreptate si adevarul sa triumfe întotdeauna.
De asemenea si agentiile de presa care cunosc cadrul legal de exercitare a profesiei sa ia masuri împotriva jurnalistilor care nu corespund din punct de vedere al pregatirii si mai ales sunt membrii ale unor partide politice. Si asta pentru ca ei nu vor putea fi niciodata obiectivi. Trebuie sa ne respectam unii pe altii si sa vedem în fiecare un potential. De aici se nasc acele informari eronate, materialele scandaloase care nu au gir jurnalistic, ataca persoana, si genereaza o stare generala nu tocmai propice pentru munca si solidaritate precum si de dialog si de armonizare între membrii societatii si chiar între stat si societatea civila.
O alta problema ar fi conducerile firmelor din mass media care ar trebui sa angajeze manageri cu pregatire de specialitate care stiu legislatia presei si cunosc felul în care se procedeaza în sectorul de marketing. Dar din pacate nu înteleg multi de ce oamenii nepotriviti la conducere ar trebui eliminati. Si cum se spune din popor ca „sunt multi chemati” sa facem cumva sa fie cât mai putin „nealesi”si cât mai multi oameni de calitate („alesi”). În concluzie, sa se creeze conditii ca toti jurnalistii sa fie numai în slujba poporului ale carei democratii si interese le promoveaza.

Cine pe cine controleaza?

by Marina Glodici

O plaga cu care am ramas de pe vremea regimului totalitarist este naravul unora din societate de a tine controlul asupra semenului, colegului ori a vecinului sau. Ceea ce este extrem de periculos.
A existat o categorie de persoane care dadeau informatii la diferite institutii, precum politie ori securitate si se alegeau probabil si cu bani pentru asa ceva. Ei, acum, acestia se straduiesc sa-si pastreze „mâna de lucru” si au grija de câte cineva din societate.
Observ cunoscuti care nu întretin relatii de amicitie sau prietenie cu tine, dar pun pe altcineva sa te spioneze, sa afle totul ce faci. Pentru ce oare? Pentru simplul fapt ca le sta în fire si acum trebuie sa le spun ca obligatoriu va trebui sa-si schimbe practica, si în primul rând mentalitatea. Dictatura, totalitarismul, dorinta de subordonare absoluta a celuilalt, dorinta de a intra în lucruri strict legate de intimitatea individului duce la o practica infractionala care este pedepsita de Codul penal, dar si de Constitutia României.
Unii dintre oamenii de afaceri si-au pus camera de supraveghere (si bine au facut, daca este vorba despre domeniul public) pentru protectie. Însa unii vor sa stie chiar tot despre angajati, ori cine stie despre cine. Aici vreau sa spun ca e inadmisibil sa stie mai multe decât trebuie, respectiv ”Ce tie nu-ti place altuia nu face!”.
Am întâlnit oameni care au în subordine angajati pe care îi conduce prin coruptie, manipulare si control. Întâi izoleaza persoana în cauza si este interesat de tot ce vorbeste cu subordonatii lor. Apoi îi blocheaza orice legaturi pe care nu le pot controla. ?i a fost o mare perioada de timp în care oameni aflati în situatia aceasta nu au simtit ca a fost o revolutie în societate. Pentru ca acesti ”controlori” sunt pregatiti bine, nu se tem de nimeni deoarece sunt sustinuti de o parte dintre cei care au parvenit si au scopuri obscure sau cum se spune în popor despre lup si-au „schimbat parul, dar naravul ba”.
Aceasta practica de spionaj personal duce la formarea de controverse, dar chiar la o devianta, respectiv ruperea legaturilor dintre indivizi. Ceea ce ar putea genera dezechilibru si o stare generala degradata din punct de vedere al relatiilor sociale. De aceea sunt si atâtea nerealizari deoarece practica „controlului” este specifica persoanelor autoritare. Contrar unui stat democratic.
Desigur ca rautatea, lipsa de toleranta si respect fata de cei din jur îi determina pe unii sa aiba grija „caprei vecinului” sau mai stiu ce alt motiv tot meschin si neonorabil sa fie la mijloc?
Remediul la asemenea manifestari antipersoana porneste de la fiecare individ în parte, de la o analizare amanuntita a sinelui si de o hotarâre puternica de a fi autentici si corecti în raport cu concetatenii si cu întreaga societate în care ne ducem existenta de zi cu zi.

INTELECTUALUL ROMAN, ÎNCOTRO?

„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel  se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”

Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un  profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului  de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate  ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i  “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale…  Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate  nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu

INTERVIU CU SCRIITORUL ROMÂNO-AUSTRALIAN GEORGE ROCA, JURNALIST SI PROMOTOR CULTURAL

By Prof. Dr. Adrian BOTEZ
noiembrie 2009

Adrian BOTEZ: Draga George, sa spunem, de la început, de ce folosim calda persoana a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoastere indirecta, Internet si telefoane – dar fiintele noastre sunt dovada vie ca si prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperita, de suflet, ideatica, aspirationala… Apoi, nu toti avem stofa de martiri – eu sunt primul care o marturisesc asta! Stiu ca ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog sa ne dai câteva date biografice, mai amanuntite si mai relevante, din existenta si evolutia ta de om de cultura si de atitudine civica.

George ROCA: Distinse domn, îti multumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar daca nu ne-am vazut fizic niciodata, virtual ne-am împrietenit dupa ani buni de colaborare si de întelegere. Îmi place cum gândesti si cum scrii, chiar daca esti (mai) „radical” câteodata. Dorind sa afli câteceva despre mine, ce pot sa spun…? Ma cunoaste lumea chiar daca stau aici la capatul pamântului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totusi am sa îti relatez câte ceva… Am copilarit în Oradea, un oras frumos situat în vestul tarii, unde cultura se îmbina cu traditia, acolo unde întâlnesti pe strada români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, si chiar si zarzavagii bulgari, traind cu totii în perfecta armonie si respect. Desigur ca îsi mai bagau politicienii si dracul coada si ne mai dezbinau câteodata.

Totusi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitala. Dupa terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înteles atunci ca locurile „erau date” celor cu pile. Ca sa nu ma ia în armata am intrat la fiologie. Nu prea mi-a placut, dar mi-a prins bine! Asa ca pentru câtiva ani am fost ocupat cu studiul limbii si literaturii române. Prin sai’sapte am ajuns în Bucuresti, chiar daca, mai apoi, am avut o perioada serviciul permanent la Ploiesti. M-am descurcat, facând naveta. Facusem dupa filologie niscaiva cursuri de teatru, iar la terminare, am dat concurs la Teatrul din Ploiesti… si iata-ma angajat al unei institutii unde era director marele Tomita Caragiu. Ca actor nu prea am facut multi purici, deoarece eram mediocru, doream, dupa cum am spus mai sus, sa devin regizor de film, dar n-a fost sa fie… asa ca prin 1971 mi-am schimbat munca de scena cu una din cadrul Ministerului Turismului, care era mai banoasa. Cunoscând câteva limbi straine am lucrat verile pe litoral, la Brasov si apoi m-am stabilit cu serviciul definitiv în Bucuresti. Deoarece nu am fost membru de partid nu am putut sa avansez. Mi s-au pus diferite piedici, pâna când prin ’79 m-am suparat pe „aia rosii” si mi-am depus actele sa plec. Unde? La capatul lumii… în Australia!

Adrian BOTEZ: Da ai plecat într-o perioada fierbinte! Începeau, în acei ani ’80, vremuri grele si umilitoare în ?ara Valahilor… (nu ca nu fusesera asa si pâna atunci, dar anii ’80 au fost apogeul Calvarului… cel putin pentru noi, cei care nu am „vizitat pe dinauntru” temnitele stalinisto-dejiste, ale anilor ’50!).

George ROCA: Chiar daca nu ramasesem sa manânc cu voi salam su soia, sa nu crezi ca viata în exil era pe roze. De multe ori jambonul capitalist din care ma infruptam avea gust sarat de lacrimi. Acolo (aici) trebuie sa pornesti de la zero! Sa te nasti din nou… Esti o antonomaza fara identitate, un emigrant fara rude, fara trecut. Doar amintiri! Trebuie sa îti reconstruesti imaginea. Cu timpul, daca esti si ramâi sanatos la cap, poti sa îti evoci trecutul si sa-l împletesti cu prezentul, devenind un homo universalis, bun la toate, inclusiv la patriotism dual!

Adrian BOTEZ: Acum, daca treci (sau vei trece) prin România, ce sentimente încerci fata de tarâmurile fascinante de altadata – si fata de oamenii „de altadata”, cei care mai supravietuiesc necrutatoarei treceri a timpului? Dar feciorasul tau, atât de înzestrat pentru a scrie si a povesti (mirifice sunt basmele lui – cele pe care, acum doi ani, mi le trimiteai, prin e-mail!), în limba tatalui sau? Simte el, prin verbul tatalui sau (si prin limba româna „în sine”!), fiorii mistici ai apartenentei (departate spatial, e drept, dar si spiritual?) la un cu totul alt neam decât cel în mijlocul caruia traieste acum – cel australian?

George ROCA: Ma reîntorc cu drag „acasa” (caci tot asa îi zic si dupa 30 de ani de îndepartare…), sa vad locurile natale, oamenii, „sa aud iarba cum creste si o vorba-n româneste!” (dupa cum spuneam intr-o poezie de-a mea), sa vad schimbarile, omul de tip nou, românul capitalist, românul globalizat… Si ma mir, ma bucur, ma revolt câteodata… precum voi toti cei de-acolo.

Feciorasu’? Feciorasul a crescut mare! Are 20 de ani. Nu mai scrie de mult povesti inspirate din vizitele prin România. Acum scrie „studii” de drept si politica internationala. „Fiorii mistici ai apartenentei” cum îi numesti mai sus, îi mai are. Normal! Chiar daca s-a nascut la Sydney… Parca copilul de chinez, sau de grec, nascut aici, declara ca e hotentot? Tot român, chinez sau grecotei ramâne pâna moare, mai ales daca ambii parinti au aceeasi origine. Si mai stii ceva? Guvernul australian permite acest fapt! Pentru o societate multiculturala e un lucru democratic sa te declari român nascut în Australia. Astfel iubesti ambele tari, creezi punti de legatura si de întelegere între ele si nu îti developezi apartenete artificiale. Ei, desigur mai sunt si multi fanatici…

Adrian BOTEZ: Numai prin compromisuri ale constiintei se razbea în lumea scriitorilor/artistilor din România dinainte de 1989. Nici tu, nici eu n-am fost de acord sa le facem, fiecare dintre noi adoptând strategia sa de refuz. Stiu ca, acum, dupa aproape trei decenii (28 de ani…), de când te-ai stabilit, cu minunata ta familie, în Australia/Sydney, ai avut lansarea, pe 26 septembrie 2009, a volumului tau de poeme „Evadarea din spatiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Ofera, te rog, cititorilor tai români, câteva impresii despre acest regal cultural – lansarea la care au avut interventii si alocutiuni, cum scriu ziarele, cel putin doua personalitati ale culturii europeano-spaniole. Si, în definitiv, de ce/prin ce te-a atras gândul unei lansari de carte tocmai în Spania?! Am citit într-o revista virtuala ca acolo: „vor interveni, Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român din Madrid si scriitorul spaniol Martin Cid, directorul revistei de arta si literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei  Niram Art.” (cf. revistei Noi, nu!).

George ROCA: Cu toate ca lucrez foarte mult sa-i editez, public si promovez pe altii, nu prea am timp de „George Roca”! Stii matale parabola cu „cizmarul care are gauri în talpa pantofilor, sau croitorul cu pantalonii rupti în fund”! La presiunile facute de o ilustra editoare-prietena, m-am mobilizat si am scos de curând o carticica de versuri. Asta asa, sa nu ma fac de râs, ca nu mai ies pe piata cu nimic. Am folosit carte ca prilej de-a ma întâlni cu prietenii mei virtuali, cu cei cu care colaborez la revistele unde sunt redactor, cu oameni de litere si de arta, cu prieteni raspâditi prin tara si prin Europa. Si uite asa am ajuns sa îmi lansez cartea „Evadare din spatiul virtual” (120 pag., Editura Anamarol, august 2009) în mai multe locuri. Am început cu capitala, unde Liga Scriitorilor Români (a carei membru am devenit între timp) mi-a organizat o frumoasa lansare la Biblioteca Municipala din Piata Amzei. Apoi a urmat lansarile de la Madrid, Timisoara, Oradea si Baia Mare.

Pe cei de la Madrid îi cunosc de câtiva ani. Am colaborat deseori cu ei, cu excelenta lor revista „Niram Art”. De fapt, acolo exita un grup de români, artisti, scriitori, jurnalisti, intelectuali, polarizati în jurul pictorului Romeo Niram, omul care a dus faima tarii noastre pâna în saloanele curtii regale spaniole, unde pictura sa sta pe perete alaturi de un Velasquez sau de un El Greco. Eu îi cunosc deci – dupa cum am afirmat mai sus – de mai multi ani, înca de pe vremea când majoritatea locuiau în Portugalia. I-am numit „Grupul Niram”, iar mai apoi „Fenomenul Niram”. Fara a face cultul personalitatii nimanui declar cu mâna pe inima ca acesti oamenii merita aplauze si recunoastere pentru promovarea culturii si a literaturii române. Romeo Niram, Eva Defeses, Bogdan Ater, Sanda Darolti, Begoña Fernandez Cabaleiro, Fabianni Belemuski, Georgiana Stroie, Héctor Martinez-Sanz, Martin Cid, Roxana Ghita, Rares Barbulescu, Dan Caragea, Doru Simion Cristea, Anamaria Damian, Catalin Ghita, Lora si Vasile Haranaciu, Bianca Marin, Andra Motreanu, Mihaela Rogalski, Smaranda Iacoban s.a. au fost cei cu care am intretinut legaturi strânse de colaborare, trimitându-mi deseori materiale spre publicare la revistele unde eram redactor sau cu care colaboram. Aceste materiale vorbeau de Brâncusi, de Ionesco, de Ciril Popovici, Mircea Eliade, Cioran, de Eminescu sau… despre pictorul Niram si conceptia lui plastica despre… Samarago, Trefaut, Oliveira, Dostoievski, Einstein, Camoes, Pessao, etc. Am toata stima pentru ei! Nu numai ca scriu bine dar duc glorios flacara culturii românesti în afara perimetrului national, cu toate ca unii componenti ai „Grupului Niram” nu sunt de nationalitate româna ci doar simpatizanti sau prieteni ai României! De aceea m-am dus la Madrid… Sa-i întâlnesc! Si i-am întâlnit. Nu chiar pe toti, precum as fi dorit, dar pe multi dintre ei.

Am ramas uimit câta efervescenta culturala exista la „Espacio Niram”, o cafenea literara, unde vei întâlni nu numai oamenii de litere si arta originari din România, ci si de alte natii, predominat spanioli, interesati de literatura româna. Asa i-am cunoscut pe „ibericii” Martin Cid, Isabel Del Rio, Héctor Martinez-Sanz, pe scriitoarea germana Kerstin Ahlers si altii cu care am legat prietenii noi. Am fost onorat atunci când mi s-au organizat doua seri culturale. Prima seara a fost dedicata lansarii cartii mele, a doua – o masa rotunda – a fost o întâlnire de discutii cu câtiva scriitori si redactori de reviste spaniole. Gazdele s-au pregatit! Au confectionat afise, au creat un cadru festiv, au adus invitati de soi, public… M-au facut sa ma simt important si onorat, fapt pentru care le multumesc! Deci înca odata afirm, nu stiu ca de importanta este carte mea – sa lasam critici sa-si spuna cuvântul – motivul „lansarii volumului” a fost dorinta de a ma întâlni cu prietenii mei virtuali. Ma bucur din toata inima ca am facut acel pas spre Spania, spre Madrid, spre Espacio Niram!

Adrian BOTEZ: Articolele tale de atitudine, presarate în multe din revistele de limba româna din lume (online si „pe hârtie”), vadesc un interes febril, pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci fie ei din ce parte a apelor, muntilor, oceanelor si granitelor vor fi fiind: te-a durut si continua sa-ti sângereze condeiul pentru cauza basarabeana, pentru toti emigrantii români, pentru toti necajitii Neamului nostru… Ce anume te face sa nu te poti „debransa”, comod, tu, „australianul”, de la „robinetul” deschis al ranilor românesti?

George ROCA: Desigur implicându-ma în jurnalistica româneasca nu pot sa stau departe (sau de-o parte) de durerile conatinalilor nostri, din tara sau din Basarabia. Am cautat sa nu fiu nici tendentios, nici prea sentimental, ci sa caut sa descopar si sa prezint adevarul. Cel mai de pret lucru a fost comunicarea. Comunicarea cu Primaria Chisinaului, cu domnul Dorin Chirtoaca, cu scriitori basarabeni, care mi-au trimis materale despre evenimentele tragice intâmplate în aprilie 2009, apoi fotografii (cu care am demonstrat ce se întâmpla „acolo”). Aceste materiale le-am editat cu dragoste, le-am atasat imagini concludente si le-am raspândit prin lume la toate revistele unde sunt redactor sau cu care colaborez! Au ajuns chiar si la românii din Nigeria si Noua Zeelanda. Si sunt convins ca au fost citite cu interes. Multi mi-ai scris, sau au scris articole de încurajare, de sprijin li atasament fata de fratii de peste Prut. Trebuie sa ne ajutam daca vrem sa supravietuim ca natie!

Adrian BOTEZ: As dori mult (consultându-ti, evident, si „memoriile” tale, dar si mai proaspetele amintiri ale fiului tau!) sa încerci a schita, pentru români, sistemul de educatie si de învatamânt australian. Difera mult de cel englez? Prin ce anume difera de cel românesc? Este mai bun decât cel românesc – si, daca da, de ce socotesti tu ca da? Vezi bine ca suntem dornici de a învata, mereu comparând…

George ROCA: Nu stiu în ce masura putem compara învatamântul australian cu cel românesc. Nu îl cunosc pre bine pe cel actual din România, dar mi-l aduc cu drag aminte pe cel care l-am „trait” eu. Desigur ca sunt tendentios si nostalgic zicând aceste vorbe. Cel de-acum din România e cuprins (cred!) de haos, modernism capitalist prost-înteles, de confuzie, de decadenta, de neglijenta, de iresponsabilitate. Elevii nu înteleg ce fac la scoala si ce beneficii vor avea când o vor termina. Majoritate o fac asa… de „dragu’ lelii” ca asa „trebe sa mergi la scoala când esti mic”. Apoi au disparut uniformele de elev, fiind înlocuite cu „angarale” si accesorii de parada modei pentru cei ai caror parinti sunt cu dare de mâna.

Aici scolile se împart în trei categorii: de stat normale, de stat selective si particulare. Toate sunt organizate dupa sistemul traditional englezesc. Scolile normale de stat sunt gratuite si pot fi accesate de orice elev. Cele selective numai de copiii dotati intelectual. Se intra pe baza de teste, examene, si prin selectie. Si acestea sunt gratuite! Cele particulare costa! Sunt pentru cei cu dare de mâna! Dar, au în schimb educatori de elita. Se face si carte „buna”, dar costa. Cât? Între 8.000 si 30.000 de dolari australieni pe an. În fiecare an, dupa bacalaureat, în ziarele centrale, apar liste cu rangul scolilor, în functie de notele luate de elevi la examene. Predomina scolile selective! Am fost norocos sa am baiatul la o asemenea scoala! „Thanks to God!” vorba australianului. Si as mai vrea sa îti spun ceva important: mai toate scolile au uniforme! Si elevii sunt mândri de ele si le respecta! Si astfel… nu scrie pe frunte nici unui copilas îngâmfat ca taticul lui este milionar care cumpara haine scumpe pentru a se deosebi de plebei!

La scoala australiana se învata multe. Copii sunt indrumati de la început pe drumul care vor sa-l urmeze… Si astfel unii se specializeaza sa devina directori, macelari, zidari, balerini, manageri, cântareti, vidanjori sau vânzatori la piata. Desigur, se face si mult sport. Sport traditional precum: cricket, rugby, tenis, golf, dar si înot, surfing, canotaj, atletism… Sunt cursuri de perfectionare pentru toti în cadrul scolii, de la cea primara, pâna la generala, sau liceu. Si TO?I înteleg ca orice meserie este necesara societatii. Si ca munca omului se plateste… la adevarata ei valoare. Iar cu banii poti duce o viata decenta! Îmi spunea odata un plumber (instalator de apa-canal) cotrobaind prin toaleta mea înfundata, ca nu si-ar schimba meseria cu o alta mai curata, deoarece câstiga mai bine decât un ministru. Asa o fi! Trebuie sa îti iubesti meseria! Am aici la Sydney un prieten milionar 100% al carui baiat este zugrav! Ei si! Când apar la o petrecere nu îti dai seama care e bogatul… Amândoi, însa, sunt oameni de calitate. Respectati si placuti! Iar seniorului nu-i zice nimeni „sefu” ca sa se puna bine cu el… ca doar-doar o „pica ceva”… Si culmea, milionaru’ – fara stea în frunte – bea acelasi „brand” de bere pe care îl beau si zugravii!

Adrian BOTEZ: care ar fi specificul culturii australiene? Australia – mai exact, Commonwealth of Australia – este un spatiu desprins cultural de Marea Britanie – sau unul inclus? Dupa opinia ta, ar exista punti mistice, macar la nivel mitologic, între poporul român si cel australian? Si daca da, care ar fi acestea?

George ROCA: Stimate domnule profesor AB, ma cam treci prin toate sectoare vietii australiene de la A la Z. Iar eu ma simt ca un elev „scos la tabla”… dar îti raspund cu placere! Specificul culturii australiene în prezent este domiant de multiculturalism! Aici nu râde nimeni de tine daca nu esti anglo-saxon, sau daca nu stii o boaba englezeste! (mai sunt si de acestia: parinti stabiliti la copii, sau noii refugiati!). Omul, natia, obiceiul de-acasa este bine venit daca nu produce „harm” (necazuri si probleme) celui de lânga tine. Poti vorbi cât de tare pe strada în limba româna ca nu o sa vina nimeni sa te traga de mâneca si sa îti zica „Shut up!” (taci!). Desigur exprimarea si comportamentul tau în societatea multiculturala australiana trebuie sa fie corect, decent si sa nu supere sau sa jigneasca pe nimeni! Cât despre spatiul cultural britanic, pot spune ca „s-a acomodat” si a devenit flexibil, împletindu-se cu noile culturi „venetice”! Totul a devenit un „melting pot” precum le place australienilor sa spuna despre natia lor! Desigur principiile, limba oficiala, organizarea statala si legile sunt traditional britanice. Sa nu uitam ca Australia este o monarhie constitutionala, iar sefa statului australian este înca Her Majesty (the) Queen Elizabeth the Second! Si culmea… nu prea multi „aussies” (diminutiv dat australienilor) au de gând sa voteze o viitoare republica. Au fost câteva referendumuri pe aceasta tema si vesnic au câstigat monarhistii! Australienilor le place traditia!

Despre punti mistice si asemanari între români si australieni o sa vorbim cu alta ocazie. Subiectul este destul de vast… Si aici au existat zmei, legende, haiduci (Ned Kelly!), povesti patriotice, Baricada Eureka, si chiar un legendar prim-ministru adjunct (federal) de origine româna, Edward Teodorescu-Granville, supranumit si „Red Ted”.

Adrian BOTEZ: Îsi multumesc mult, în numele atât al românilor din România, cât si al celor care se nutresc din nostalgia pribegiilor fara de sfârsit si fara de vina – mai ales al celor locuind, cel putin cu trupul, la… „antipozi”!

PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE – GEORGE ROCA

by Carmen CATUNESCU

Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este si de unde a pornit…

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltura unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastra tintind la mari departari, de parca ar apartine popoarelor nordice, încapatânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Si are  foarte, foarte, foarte multi prieteni. Fiind gata oricând sa capteze altii, si altii, si altii. Fara sa fie dezamagit de cei care îl dezamagesc, plictisit fata de cei care îl plictisesc, arogant fata de cei care insista. Gasindu-le motivatii, atunci când ele nu exista, întelegându-i, când acestia fac gesturi de neînteles, acceptând putin, chiar daca merita totul. Este si ramâne un bun crestin, împacat cu Dumnezeu, cu sine si cu semenii.

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capat, sa trimita noi si noi articole, sa comenteze, sa dialogheze, sa socializeze. Filolog de formatie, el manifesta pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea si atâtea reviste, ziare, publicatii on-line, fiind redactor-sef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidentiindu-se, stralucind fara a epata, a exagera, afisa orgolii desarte. Numai daca vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor facând parte din colegiul de redactie: „Arcada” (Bucuresti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Româna” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” si „Viata Parohiala” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Miorita” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp sa le cuprinda pe toate… Este genul de jurnalist care asediaza revistele cu materialele sale si ale prietenilor sai literati pe care îi reprezinta, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-întelegator. Afirm aceasta în ideea ca s-ar vaita unii sau altii de tumultul, ori cascada, ori avalansa de materiale realizate de simpaticul om de litere si promotor cultural. Ca ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confratii sai… Poate are o sinceritate brutala si e nemultumit uneori în frustrarile ce le acumuleaza în confruntarile cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreste sa se impuna cu orice pret… El spune lucrurilor pe nume si se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoana… Spre deosebire de alti confrati care se infiltreaza, care insinueaza, facând parada modestiei, declarând ca nu vor nimic, nu cer o iota, obtinând în final totul si vrând si mai mult. El este decent si transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o interventie speciala.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calitati actoricesti, dar si de regizor, si de scenarist, proteic, plin de posibilitati, poznas, gata oricând sa interpreteze un rol, sa-si valorifice pasiunile, înclinatia spre ludic… De altfel, a jucat pe scena câtiva ani buni, având chiar si un rol de compozitie într-un film. El e artistul pasionat si de alte arte, cum ar fi cea fotografica, design-ul – grafica digitala, calitati pe care le valorifica în revistele sale sau unde colaboreaza. Imaginatie, fantezie debordanta, simt al culorii, al luminii – iata câteva trasaturi definitorii. El se dovedeste neobosit si în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsita de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amanuntul nud, învalmaseala de fapte, câstigând prospetimea trairilor, veridicitatea senzatiilor, verosimilitatea starilor interioare. Fiecare vers împartaseste o mare seninatate, luminozitate, multumire sufleteasca, aceea de a exista, de a respira, de a simti palpitul vietii. Temperamental, coleric, poetul sufera de sentimentalism si când afirm acest lucru nu ma gândesc la întelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stari, perceptii si simtaminte.

Acesta este cel care poarta numele de George Roca.

“Jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi” – Dialog cu Mariana Cristescu, sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Mariana Cristescu s-a impartit in viata, intre jurnalismul radio si presa. In 1972, imediat dupa ce termina Facultatea de Compozitie si Muzicologie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, aceasta primeste repartitie guvernamentala la Radioteleviziunea Romana. Aici, activitatea sa principala este aceea de redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava. In paralel, Mariana Cristescu colaboreaza la emisiunile TV realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle, devine membra a Asociatiei Tinerilor Muzicologi si semneaza cronici muzicale in „Luceafarul”, in cadrul unei rubrici saptamanale. Dupa numai sase ani, in 1978, Mariana Cristescu paraseste Radioteleviziunea Romana si se transfera la Targu Mures, ca redactor muzical la Studioul de Radio teritorial. Ramane aici, pana la desfiintarea acestuia, in 1985, pentru ca apoi, sa lucreze timp de un an, ca bibliotecar la sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. MarianaCristescu

In 1986, Mariana Cristescu revine in mass media, insa in presa, ca redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Dupa 1990, aceasta devine sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”, precum si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania. Mariana Cristescu este cunoscuta de asemenea, si ca autoare a volumelor „Clovnii de ceara”, „Conversatie de seara”, “Parfum de roscove”, “Editori@le”, etc. Printre distinctiile obtinute de aceasta se numara titlul de „Cetatean de onoare al culturii” acordat de revista „Ambasador”, Premiul revistei „Tarnava” a Uniunii Scriitorilor, Marele Premiu al Festivalului „Prima iubire”, Diploma de Excelenta la Festivalul de poezie „Romulus Guga”, etc. Mariana Cristescu s-a nascut pe 20 iulie 1948, la Bucuresti si are doua fiice. In prezent, aceasta locuieste in orasul Targu-Mures.

“Ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului”

– Ati fost redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava, colaborand, in paralel, la emisiunile TV, realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle. Cum este lucrezi cu oameni de o asemenea valoare, ce ati invatat de la ei?

– Desi vorbim despre doi disparuti, parca a fost ieri. Nu am reusit niciodata sa ma distantez cat ar fi trebuit – pentru a ma proteja emotional – de acea perioada. Domnul Sava era un monument de cultura si avea o energie debordanta, molipsitoare. Adora muzica, nu se multumea sa vorbeasca despre ea, isi cauta pretexte sa si cante pe scena, la orga, la clavecin, la pian… Era „nascut, iar nu facut” in „lumea muzicii”, nu cred ca ar fi putut sa traiasca fara sa asculte, fara sa respire muzica. Oriunde era muzica, era si domnul Sava. Cred ca toti tinerii de atunci – „boboacele” fiind majoritare – pe care ne pastorea, desi eram foarte bine pregatiti profesional si nu pe toti ii alesese in sectia lui – ii datoram imens si acum, peste ani, pentru toata viata.

– Ce rol aveau in acea perioada, astfel de emisiuni culturale?

-Emisiunile aveau, evident, un rol educativ, in primul rand. Dar ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului, pentru a acccede dezinvolt la marile repere culturale. Erau gustate si nu cred ca exista neaparat un public-tinta. In vremea aceea, indraznesc sa afirm, indiferent de pregatire sau categorie sociala, romanii erau mult mai cultivati, citeau enorm, ascultau muzica buna. Posturile de radio nu erau atat de… permisive ca acum, repertoriul era extrem de atent monitorizat, cultura de „gang” nu avea acces.

– Stiu ca, in paralel, ati semnat o serie de cronici muzicale in cadrul unei rubrici saptamanale in revista “Luceafarul”. Prin ce se distingeau articolele dvs.?

– Cred ca prin tineretea semnatarei. Eu eram aproape o pustoaica, inconstienta… Nu realizam ca ma citesc zeci de mii de oameni si ca rubrica mea se invecina cu cea a Sanzianei Pop, pe care o adoram.

Despre „Istoria Romaniei in pagini muzicale”

– Intre 1985-1986 ati lucrat ca bibliotecar in sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. Aici ati realizat o impresionanta monografie – „Istoria Romaniei in pagini muzicale”, un veritabil instrument de lucru pentru realizatorii spectacolelor vremii, lucrare disparuta la ora actuala, cu desavarsire. Va rugam sa ne prezentati pe scurt, aceasta carte.

– Monografia aceea am alcatuit-o din disperare, pentru a-mi omori vremea in biblioteca aceea superba, a carei liniste nu se impaca deloc cu neastamparul meu si cu durerea de a-mi vedea sfaramate ultimele iluzii radiofonice. Studiourile de radio teritoriale fusesera desfiintate dintr-o toana a cuplului prezidential. O luasem de la inceputul inceputurilor, de la primele inscrisuri de pe metope, de la descoperirea pe teritoriul tarii a primului corn celtic, trecand apoi in revista, cronologic, toti compozitorii romani care scrisesera pagini muzicale – indiferent de gen -, consacrate unor evenimente istorice (prezentand si opera), pana in zilele noastre (de atunci). M-am cufundat in munca de cercetare pentru a nu mai vedea nimic altceva in jurul meu. Am si dactilografiat lucrarea in 10 exemplare si, dupa ce m-am intors in presa, ani buni, echipa ramasa la biblioteca s-a folosit de ea pentru a organiza diverse montaje literar-muzicale. Era un bun instrument de lucru.

– Mai sperati ca s-ar putea recupera „Istoria Romaniei in pagini muzicale”?

– Nu. Banuiesc cine a luat-o si unde este, dar„hotul neprins este om cinstit”. Nu au indraznit s-o foloseasca „la vedere”, fiindca eu mai am fise cu care imi pot dovedi… paternitatea. Desi am promis ca nici macar nu voi divulga numele celui care a luat-o, daca imi va fi inapoiata, acest lucru nu s-a intamplat nici dupa 20 de ani. Nu o inapoiaza din rautate, din invidie si micime sufleteasca.

De la „Steaua rosie” la„Cuvantul liber”

– Incepand cu 1986, ati fost redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Ce legatura exista intre studiile dvs. muzicale si experienta jurnalistica dobandita pana atunci, si „Steaua rosie”?

– Niciuna, daca facem abstractie de faptul ca semnasem in acel ziar cateva cronici de concert. Dar doream sa raman in presa cu orice pret. Iar jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi. Mi-au placut totdeauna provocarile. Cum Studioul de Radio avea sa-si reia activitatea abia dupa 1989, era singura posibilitate. Dar aveam ocazia de a ma confrunta cu un domeniu nou cu desavarsire. Si nu am regretat. Si nici nu m-am mai intors la Studioul de Radio, desi am fost rechemata. Am ramas la ziar, „imbolnavita” definitiv de sangele negru al cernelii tipografice.

– Dupa 1990 sunteti membru asociat la S.C. „Cuvantul liber” si sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului cu acelasi nume. Cum este sa conduci o sectie de cultura si arta, ce provocari si ce satisfactii v-a adus aceasta slujba?

-Desi, in aparenta, sunt doua lucruri diferite, a fi patron de ziar si a conduce sectia culturala, aici, sunt preocupari complementare. Nu fac numai cultura, scriu si editoriale, carti, fac tehnoredactare, ingrijesc editii ale altor scriitori…, „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain” – cum ar spune filosoful. Mi-am propus sa dovedesc forta creatoare a romanilor de aici, si i-am cautat pe cei de valoare, i-am mediatizat. Cand spun romani, ma refer la cetateni romani, nu la etnie. Pentru mine, valoarea nu are etnie, dupa cum nici jigodismul nu are. Asadar, am debutat si incurajat romani, maghiari, evrei, tigani, turci, cehi… Valoarea a fost singurul criteriu. Fara discriminari. Iisus S-a rastignit pentru noi toti.

“Presa si-a castigat dreptul la libera exprimare”

– Aveti o exprienta de 40 de ani in jurnalism. Daca ar fi sa va ganditi la o comparatie intre cum se facea presa la inceputul carierei dvs. si acum, ce vi se pare ca s-a schimbat?

– Cred ca, desi, dupa 1989, in Romania, presa si-a castigat dreptul la libera exprimare, la nivelul societatii s-a rasturnat tabela de valori. Ca atare, parte componenta a societatii fiind, unii jurnalisti dau dovada de o crasa lipsa de bun-simt, de cultura si mai ales, de lipsa celor sapte ani de acasa. Desigur, nu toti, dar destui. Exista insa si jurnalisti straluciti. Nu cred ca Romania face nota discordanta din acest punct de vedere. Am intalnit destui nesimtiti, mai ales in asa-zisa lume civilizata a batranului continent, care mint de ingheata apele, de dragul ratingului.

– Considerati ca atunci, se facea presa mai serioasa?

– Depinde ce intelegeti prin presa serioasa. Va asigur ca, pe atunci, nu putea intra in presa oricine, indiferent al cui copil era sau cat de bine arata. Presa, in sine, nu era mai „serioasa”, daca citim publicatiile timpului, care, evident, erau la cheremul conducerii de partid si de stat. Motiv pentru care „culturalele” erau devorate de public, fiindca mai puteai strecura si lucruri interesante, printre pozele „tovarasilor” si osanalele de rigoare care deschideau si impestritau orice carte sau revista. In fond, erai serios si… de frica, fiindca orice gresala, cat de mica, s-ar fi putut transforma intr-un „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Si, mai ales, exista ochiul vigilent al cenzurii, care veghea la mentinerea „puritatii” moralei comuniste si a exprimarii in dulcea „limba de lemn”. Acum, desigur, exista alte prioritati, desi, in substanta, mai ales in campaniile electorale, am impresia ca multe lucruri au ramas la fel. Ca doar decorul s-a schimbat si ca privim „aceeasi Marie, cu alta palarie”.

“Eu cred ca deja traim in viitor”

– Din alt punct de vedere, este normal ca presa sa evolueze. In prezent, dispunem de mijloace tehnice mult mai avansate si avem acces la informatii mult mai rapid. Avand in vedere acest aspect, cum ati comenta modul in care a evoluat presa?

-Pe mine ma fascineaza informatica, ador Internetul, acest „rau necesar”, pentru ca iubesc oamenii si imi place sa comunic, sa cunosc, sa schimb impresii cu semeni de pe intreg mapamondul. Cred ca presa a evoluat, sub acest aspect, in tandem cu cele mai noi domenii. Si ma bucur. Mai mult decat atat, incerc sa tin pasul – desi nu e chiar usor – cu tinerele generatii, incepand cu fetele mele – Ioana si Alexandra, tineri gazetari, la randu-le.

– Care credeti ca va fi trend-ul in presa, in viitor ?

– Eu cred ca deja traim in viitor, atata vreme cat, sub ochii nostri, se implinesc cele mai fanteziste proiectii ale autorilor SF. Cred ca timpul e scurt, cred ca trend-ul va fi tot al informatiei de ultima ora, nervul jurnalistic se pliaza pe modul de viata al societatii, pe conditiile de mediu, pe relatiile interumane. Sunt convinsa ca nicio societate nu poate functiona fara buni profesionisti. Presa, fiind a patra putere in stat, nu poate functiona nici ea altfel. Chiar daca viata ne ofera si… negativul, kitsch-ul, mediocritatea nu pot rezista la infinit. „Consumatorul” de presa e primul care te simte si te amendeaza, daca nu esti cinstit cu el si cu tine insuti.

« Cand iubesti, totul e posibil”

– Sunteti un jurnalist specializat pe sectiunea de cultura. In acelasi timp, sunteti si detinatoarea unor importante premii pentru poezie si publicistica. Va rugam sa ne explicati cum combinati jurnalismul cu muzica si cu literatura?

– Nu le combin, le iubesc. Ascult muzica in timp ce scriu. Desigur, Bach si Vivaldi, nu Jesus Christus Superstar. Cand iubesti, totul e posibil.

– Cu ce va ocupati in prezent?

– Comunic, prin Dvs., cu cititorii publicatiei „Clipa”, salutandu-i cu drag si trimitandu-le un manunchi de frunze roscate desprinse din trena padurii de aici, de sub dealul pe care gandul meu evadeaza in pauza de… mangaiat cateii.

– Ce planuri de viitor aveti?

– Sa-mi vad fetele casatorite si sa imi plimb nepotii in parc.

– Cum va petreceti timpul liber?

– Nu am timp liber. Nu as sti ce sa fac cu el. Nu am fost in concediu de 15 ani.

– Ce hobby-uri aveti?

– Viata. Natura. Muzica. Baletul clasic si modern pana la Bejart. Imi place sa inot si sa pictez. Ador animalele, in special cainii si caii. Imi place sa calatoresc prin lume, sa vizitez muzeele. Iubesc fantanile Romei si poezia partenerului meu de viata, scriitorul Lazar Ladariu.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor revistei „Clipa”?

– Sa se iubeasca. E cel mai frumos dar lasat de Dumnezeu. Sa pretuiasca viata. Si cartea. Si sa nu uite de unde au plecat, oricat de fericiti si impliniti ar fi departe de pamantul natal. Sa nu uite si sa fie mandri ca sunt Romani.

De vorba cu jurnalistul Lucian Oprea, fondatorul ziarului "Gandacul de Colorado"

LucianOprea

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.

Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela. Continue reading “De vorba cu jurnalistul Lucian Oprea, fondatorul ziarului "Gandacul de Colorado"”