Pr. stavr. RADU BOTIȘ: Moartea şi Învierea Domnului

Mormântul golToate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).

Despre semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. Continue reading “Pr. stavr. RADU BOTIȘ: Moartea şi Învierea Domnului”

“Semnătura iubirii”

SemnaturaIubiriiVersuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

.

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

.
 .
De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.
 .
Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal.
.

“LECTIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PASTELE – SI ADEVARUL NEAMULUI ROMÂNESC

prof. dr. Adrian Botez

 

 

Duhovnicul meu din tinerete (Dumnezeu sa-i ierte si odihneasca sufletul! – caci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grait, mereu, dupa fiece împartasire din Trupul si Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Sa tii minte, fiule, ca Pastele, pentru noi, ortodocsii, este cea mai luminata sarbatoare!

Si, pentru ca mie, atunci, mai multa placere îmi facea Craciunul cel cu daruri surprinzatoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Pastele nu e mâncare si bautura, ci Pastele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Înca nu aparusera (în acei ani departati…), cum au aparut azi, prin magazinele “burdusite” de marfa scumpa si proasta – iepurasii de ciocolata si reclamele licarind turbate, mai sa-ti scoata ochii…

Mai târziu, intrând prin mânastiri, multi dintre preasfintitii calugari mi-au explicat ca Pastele nu ar trebui sa însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor…1

Tot batrânul meu duhovnic de tinerete mi-a lamurit si cele sapte “lectii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divina:

1-întâi: “Parinte, iarta-i, ca nu stiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (si ramâne!) semnalul pentru cei care coboara în comoditatea de Duh a ascultarii (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fara sa-si exercite Libertatea Discernamântului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, înca din Rai, Omului/Întâiului Adam…;

2-apoi: “Iisus, vazând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în sila, de Maria Cea Pururea Fecioara si de Maria din Magdala – pentru ca, stiind latineste, se putea întelege cu legionarii romani, care pazeau, pe Golgota, cele trei cruci…si sa puna o vorba buna, ca femeile sa se poata apropia de Rastignit!) – stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iata fiul tau!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iata mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOTI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…si, deci, fratii Sai, ai Lui Hristos!

3-“Dupa aceasta, Iisus stiind ca toate s-au savârsit, ca sa se plineasca Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Si era acolo un vas plin cu otet. Iara ostasii umplând un burete cu otet si puindu-l într-o varga de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care stiu, dupa operatie, cât de “taietor” de sete este otetul (cu care mi se tamponau buzele), am înteles bine ca sarmanii pagâni nu fusesera sadici, cum se mai interpreteaza, pe ici, pe colo, si azi… – … ci chiar milosi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepusera ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Gradina Ghetsimani, a talmacit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia sa le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa si TOATE pacatele omenirii (de aceea, la Mânastirea Zamfira, Nicolae Grigorescu picteaza, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!

Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa…
Dar nu voia s-atinga infama bautura” –
…de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îsi împlinea, “cu asupra de masura”, Misiunea Cosmic-Soteriologica!

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaste DUMNEZEIREA PURA, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocaindu-se, din strafundul durerii si, deci, al INIMII sale! – si-l mustra pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ca în aceeasi osânda esti? Dar noi dupa dreptate suntem osânditi, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a facut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, si Hristosul, si ticalosul pocait, se chinuiau SUPREM, în ceasul mortii – iar apostolii, afara de Ioan, se ascundeau pe sub pamânt, precum sobolanii!): “Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru împaratia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevarul îti graiesc: astazi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).

Va dati seam ce lectie adânca a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi facut în viata asta trecatoare (n.mea: în timpul încercarii, pe care-l numim “istoric”!), daca te pocaiesti, fie si cu bratele faptei/faptuirii blocate, fie si cu picioarele actiunii strapunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RADACINI! – …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de fapturile sale, de Capodopera Zilei a Sasea, în primul rând, încât STERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINTA TA, pentru El si întru El suferitoare, pâna la zdrentuirea ultima a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uita”, pentru a-ti “uita” pacatele istoricei tale fiinte de rele îndemnuri, de la Satana venite!), pacatul…SI TE RESTAUREAZA/INSTAUREAZA ÎNTRU ADEVARATUL TAU SALAS- RAIUL!”

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le mentioneaza Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adica: <<Dumnezeul/Stapânul meu, Dumnezeul/Stapânul meu, pentru ce m-ai lasat/parasit?>>”

Cât de controversate au ramas, pâna în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenita vehementa a durerii hristice! Iata cum le talmaceste, un crestin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi stim ca Dumnezeu este sfânt si ca El uraste pacatul. Chiar uraste pacatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor pacatelor noastre. Va dati seama ca El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde…. de pacate?

Am putea spune, în ghilimele, ca, în acele momente, Isus a fost “cel mai pacatos om din istorie”, pentru ca avea pe umeri Sai, pacatele mele si ale tale si ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt sa fie lânga un pacatos?

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a parasit, dar de ce a strigat si a permis si celorlalti sa afle asta?

Toata viata Lui, a trait alaturi de Tatal. De când s-a nascut în iesle, pâna ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenta Tatalui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simtit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabila, pricinuita de biciuire si rastignire. Astfel, prin faptul ca El a strigat, în auzul tuturor, avem înca o pilda, prin care putem vedea cât de mult uraste Dumnezeu pacatul.

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru ca realmente era parasit de Dumnezeu si pentru ca noi sa întelegem, o data pentru totdeauna, cât de mult uraste Dumnezeu pacatul. Nu exista pacat mai mic, sau pacat mai mare, exista pacat si atât. Mai mult decat atât, aceasta afirmatie ne arata dragostea imensa pe care Dumnezeu ne-o poarta. El a îngaduit ca Fiul Sau sa poarte pacatele noastre, sa moara în chinuri, pentru a le spala chiar cu sângele Sau, totul ca noi sa putem sa ne împacam cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – si ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicatia aceasta pur si simplu este fantezista. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINTEI LUI IISUS”, dar si: “Cea mai puternica fraza spusa de Iisus, pentru oamenii deznadajduiti…”

Ce grea se dovedeste, precum vedeti, Doctrina Sfintei Treimi! Se uita ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh… “una sunt”!!!

Iata cum mi-a talmacit duhovnicul meu de tinerete, atunci, cu zeci de ani în urma, aceste vorbe, strigate în aramaica2 (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITATII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu stii ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatal nu putea sa-si paraseasca Fiul, pentru ca…PE SINE S-AR FI PARASIT! – ceea ce, cum singur îti dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, si bine vei face, ca omul este absurd. Atunci, ne întrebam, din moment ce TOATE cele sapte lectii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lectii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adreseaza Hristos – cu aceste vorbe ale înstrainarii Sfintei Treimi… – se adreseaza omului, sau se adreseaza Lui Dumnezeu? Fireste, zic eu, ca Hristos se adreseaza omului – pentru ca Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul nu se puteau parasi, unul pe altul, pentru simplul motiv ca erau ACELASI DUMNEZEU! Si atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatal si cu Sfântul Duh!), catre om? Pai, eu zic ca ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toata adâncimea si diversitatea pacatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru ca Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ti-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, pacatele si ispitirile tale, Eu te înteleg, ÎTI ÎNTELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia pacatului tau sa te departezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simti parasit si de neîntors pe Calea cea Dreapta, fie chiar te dedai pacatului lui Iuda Iscarioteanul – deznadajduirea! Eu îti spun, si nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiintarii Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfipta, cu capatul de jos, în teasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodata! Dumnezeu îsi întelege si-si iubeste Creatia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri si ai contesta-o si te-ai teme ca nu exista! Omenire-a-Omului, stiu ca Satana te va îndemna, si de acum încolo, ca si pâna acum, la multe si grele pacate – DAR DUMNEZEU STIE CA NU ESTE POSIBILA CALIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PACATELOR/DEMONILOR, DAR SI SLABICIUNILOR OMENESTI, DIN EXPRESIA PACATELOR! Daca tu vei savârsi TOATE pacatele Lumii, pâna si pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TAU! – …dar nu vei starui, înversunat, pâna la capat, în aceasta gretoasa nebunie a pacatului <<îndepartarii>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPA, te vei întoarce, cu fata plina de lumina nadajduirii si cu sufletul umilit si prabusit de rusinea pacatului, Dumnezeu te va ierta! – tot asa cum l-a iertat si pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipa de luciditate, M-a recunoscut si s-a luminat de Nadejdea Ultima, cea în Dumnezeirea Mea…da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! – CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREATIE/CREATURA: Eu-Fiul, dimpreuna cu Eu-Tatal, dimpreuna cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.

Mi s-a parut a fi cea mai de bun-simt si cea mai pilduitoare si mai umano-dumnezeiasca interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, dupa care Acesta,

6-…pentru a da, pâna la capat, Modelul pentru Omul/Faptura Umano-Divina a Zilei-a-Sasea, a rostit, cu împacare si nesfârsita blândete, vorbele “predarii”, ultime si deplin-triumfale, catre Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitiva a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznadajduirii!): “Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredintez duhul Meu!”

7-Iar ultima vorba/”lectie” hristica, de pe Cruce: “Savârsitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrata, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descatusa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos si la nivelul întregului univers al Fiintei Umano-Divine (trecute, prezente si viitoare), Procesul Mântuirii! NESTAVILIT, FARA OPRIRE, PÂNA LA TRONUL JUDECATII DE APOI!”

Pâna si scepticii “oameni de stiinta”-fizicieni – marturisesc ca au vazut, în jurul pamântului, acea aura/”halou” de Lumina Dumnezeiasca, urmare a tâsnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “teasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri si vreri meschin-umane (expresii ale degenerarii spirituale umane, pervertite, partial, de “frecventarea coltului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineste destinul Fapturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!

Deci, în definitiv, ce este PASTELE? Este vesnica reamintire, catre om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh si Trup, deopotriva (pentru ca si Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus si cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curateniei – si cât a pastrat si cât n-a pastrat, prin faptuire externa, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlauntrul Omului, acolo unde vine, pe neasteptate, MIRELE-HRISTOS!). Si ce înseamna Lumina Minunata a Învierii? Trebuie sa aflam, ori macar “sa pipaim” aceasta Taina Dumnezeiasca – pentru a nu ne prabusi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese si al Dansului Satanei, peste Lume – în prapastia DEZNADAJDUIRII, NEPASARII EGOISTE SI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FATA DE CEL RAU!!!

Pentru a nu ne pierde omenia din noi si pentru a nu ne rataci de SUPRA-FIINTA NOASTRA NATIONALA – de popor si de NEAM!!! Caci, la Tronul Judecatii din Urma si Desavârsite: “…iata o multime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o numara, din toate semintiile si neamurile, si din toate popoarele si limbile (s.mea) – multime care statea înaintea tronului si înaintea Mielului, în haine albe si cu ramuri de finic în mâinile lor. Acestia strigau cu glas mare si ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe tron si a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iata cum se zice CLAR ca SEMINTIILE si NEAMURILE si POPOARELE si LIMBILE sunt entitati dumnezeiesti (iar nu inventii de-ale…”turbatilor de nationalisti!”) – oricât s-ar da peste cap sa demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – si, mai ales, peste toate stradaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile si a strica, satanic, toate limbile (cu exceptia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviti cum …nu mai avem la ce si pe cine privi, la fotbal, unde la formatia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SAMÂNTA”, MACAR… – nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (exceptie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …frati traci, de-ai nostri, dar mult mai întelepti si stabili decât noi, întru Divina Traditie!!!). Si uitati-va cum corcesc rasele si semintiile, “fratii” ucigasi ai Franc-Masoneriei…si vor sa stearga toate hotarele dintre minti, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) si dintre neamuri si semintii…

VADE RETRO, SATANAS!!!”

Frumos si adânc graieste (cum niciun teolog crestin n-a facut-o si, din pacate, nici nu se straduieste a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Parintele Dumitru Staniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fara pereche, în istoria lumii. Importanta ei întrece absolut tot ce se întâmpla si se poate întâmpla în univers. (…) Creatia da posibilitatea istoriei, Învierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie înlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Învierea arata istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifesta nemultumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem, si noi, patrunsi. Daca Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca Învierea atrage cu forta metaistorica, ceva din istorie – în alta orbita de existenta! – arata spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singura realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARATA ÎN CRIZA DE CARE SUFERA SI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnava în care s-a rostogolit, înaltând-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus în viata, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, aceasta boala este eliminata. E de crezut ca, fara caderea în pacat, n-ar fi intervenit Învierea, asa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este începatura pentru toti care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este realizata, prezenta. Noi traim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai nadajduirii spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Când zicem, cu credinta: <<Hristos a înviat!>> – afirmam implicit: <<NOI TOTI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sfintele Pasti, 1937 – tiparita La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.

Bine-bine, eu, noi… – ca fiinte, am aflat câte ceva din Vesnica Taina a Învierii. Dar SUPRA-FIINTA noastra, Neamul/natiune?

Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinta noastra – NEAMUL/NATIUNEA? Se produce la fel ca si pentru fiinta, numai ca este un eveniment fara margini de maret, întrevazându-l (prin SUPRA-FIINTA noastra!) pe însusi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!

(…)Este diversificarea omenirii în natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere, cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara Voii Lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui (s.mea). Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamna stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stâlcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, când acest specific national s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fara înaltimi ti puritati de simtire si de gând. Cine nu stie, însa, ca nimic josnic nu se afla în felul specific cum percepe si reactioneaza în lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei românesti si în hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea în faza pacatului are manifestari pacatoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este expresia metafizica a Supra-Fiintei umano-divine, în eternitatea Revelatiei Dumnezeiesti, deci înafara pacatului! – …si natiune-popor, care sunt expresia istorica, deci pacatoasa, a Supra-Fiintei umano-divine!), pentru ca natura omeneasca, în general, cu toate diversificarile în care se înfatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin îndreptarea naturii omenesti, în general. Daca ar fi ceva pacatos în însusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni si rai în cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai (o logica perfecta! – A SE LUA AMINTE, DE CATRE…”UNIONISTII” MASONI!!!).

Chestiunea îmi pare atât de evidenta, încât socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între national si uman. Nationalul nu întuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada în oricare moment voiesti?

E de remarcat, întâi, canu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational – ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinamentele nationale – ESTE O ABSTRACTIE (n.mea: iata la ce vor cei de la “uniuni” sa realizeze din noi: niste …ABSTRACTII, niste “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe niste fiinte umano-divine, determinate, ca personalitati, de Însusi Dumnezeu!). Asa cum nu poate exista un mar fara determinamentele unui anumit soi, asa cum nu poate exista un om fara determinamente individuale.(…) Un român, când simte mila fata de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat româneste, nu e anational.(…)” – cf. Bucovina profunda online, Parintele D. Staniloae, art. Scurta interpretare teologica a natiunii, Sfintele Pasti, 1934.

(…)Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfârsita. Le vom suprima noi, vrând sa rectificam opera si cugetarea eterna a Lui Dumnezeu? SA NU FIE! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, protestând când una vrea sa oprime sau sa suprime pe alta si propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si în lumea ideilor dumnezeiesti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupari, însusiri, cu politica, arta si cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MASURA, nu este melodia vietii însesi. Si câte melodii nu pot exista, pe aceeasi masura? ” – cf. Parintele D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sibiu, 1939, p. 32.

Deci, cu inima plina de lumina, îti marturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVAR – Tie, Neam al Românilor:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVARAT A ÎNVIAT!

VEI ÎNVIA SI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR – CU TOTI SFINTII SI MARTIRII SI VOIEVOZII SI “CRAISORII” TAI… – …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!

FACETI SA TACA RAZBOAIELE SI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlauntru, precum si cele de pe dinafara) – SI, HAIDETI (începând cu ACEST Paste!!!) SA ASCULTAM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCA (…dinafara de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burlesti – lacomii dovedind lacomii si pofte animalice, de fiare ale beznelor…, dinafara de gasti si tâlhari nepocaiti, de tot soiul…!) – SI SA FIE (în sfârsit!), DUPA VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, ASA SI PRE PAMÂNT”!!!

…”SA FIE PASTI ÎN FIECARE ZI!” – cum întelept graieste Parintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, ziarul Lumina de duminica, din 30 Mai 2008).

 

1 Trebuie sa spunem însa, de la început, ca, si la sat, si la oras, Biserica de Zid (institutionala), iar nu Biserica lui Hristos – perpetueaza, în mod ciudat (si deloc spre cinstea ei!), pe lânga traditiile autentice, închinate Pastelui-Învierii – si traditii false, traditii care nu tin nici macar de pagânismul tracic! Pastele n-are, nici în clin si mâneca, ceva cu mâncarea si bautura!!! Pastele este, exclusiv, bucurie spirituala!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numarul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l confundati pe Hristos cu abatorul!, ca macelarirea mieilor, de Paste, este o crima oribila, un pacat strigator la cer si, totodata, unul contra Sfântului Duh (pacat de care “pastorii turmei”-clerul, daca nu neaparat stimulator, macar un complice asiduu! – va avea de dat seama, din greu, pe cealalta lume!!!) – pacat prin care Hristos este rastignit, de lacomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Si demonstram ca obiceiul pagân al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) mielului, de Pastele-Pesahul evreiesc, precum si cel, tot atât de pagân, al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) porcilor, de Craciun (când se naste Mântuitorul Lumii!!!) – tin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea crestin-româneasca, si trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos:

a-porcii, de Craciun, sunt masacrati, ca “restanta” a pagânilor greci si romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar

b-mieii masacrati de Paste sunt “restanta” a primitivilor evrei, închinatori lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar si “restanta” de la pagânismul grecesc! Leviticul ebraic mentioneaza, pentru sarbatoarea Ispasirii, sacrificiul unuia din doi tapi de jertfa – în urma operatiei de MAGIE SIMPATETICA: tapul ispasitor, tinut la usa Tabernacolului, era atins de toti membrii comunitatii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în desert, fie aruncat într-o prapastie. Dar, într-o prima faza a mozaismului, tapul ispasitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFA CATRE DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DESERTULUI!! – cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeasi mentiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e facuta si în legatura cu sarbatorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinatorii lui Dionysos) aruncau, în hau, un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul portilor infernale” (cf. Séchan Louis si Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE LA GRÈCE, Paris, 1966).

Ierarhii vechi ai Bisericii Crestine, mult mai atenti la autenticitatea crestin-religioasa decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restantelor” pagâne din mentalul popular, si mult mai putin dispusi a ceda DEMAGOGIEI BURTII POPORULUI (îndemnând si aratând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperati de rezultatele strict culinare si de macel, ale identificarii lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CRESTINA SA-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE SI LUNA, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam multi ani, si oamenii Bisericii (deh, oameni si ei…) au cazut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Si astfel, macelul oribil al mieilor continua, într-o veselie tembela si terifiant-criminala – sporind astronomic pacatele noastre, în loc sa ne apropie, prin Paste, de Mântuire… – cf. revistacontraatac.wordpress.comnr. 20.

2Limba aramaica este o limba aproape moarta, vorbita în special în Antichitate. Câteva capitole din cartile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) si Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) si un cuvânt din Geneza (31:47) sunt scrise în aramaica si nu în vechea ebraica, ca de altfel si Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeste cu ebraica asa cum spaniola se aseamana cu portugheza. Diferentele dintre aramaica si ebraica sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele doua sunt privite ca doua limbi distinct – cf. Wikipedia.

 

 

POEZII SI POEME DESPRE PASTI, HRISTOS SI ÎNVIERE

Adrian BOTEZ

PASTE

rare pasari sfinte – poate îngeri
zboara peste visinii în floare
e atâta alb – încât te doare:
de atâta sarbatoare – sângeri…

Hristul – în lumina de petale
împarat stapân peste gradina
se arata spre iertare – si suspina
când vreun suflet îi aluneca din poale

aleluia – susura copacii
aleluia – scânteiaza cerul
nu ucideti – nu ucideti mielul
sa nu stingeti în gradina macii

Golgota a fost – acum e linul
a-nflorit vazduhul – alb si moale
(Moartea s-a facut frumoasa cale…) –
si-a închis prin Sine-n lume chinul
***

VISINI ÎN FLOARE

a venit Împaratul! – nimeni
n-a auzit huruitul rotilor
calestii Maiestatii Sale – dar
Maiestatea Sa este
aici! – hlamida alba
a acoperit pamântul – ca pe un
nou – izbavitor vazduh – cu blândul – atotcuprinzatorul
totalitarism  – al
Întelegerii

a venit Împaratul! – e atâta
proaspata – neîntinata bunatate – cereasca
blândete – în
stapânirea lui absoluta – încât
pâna si ziarele s-au oprit din
scârtâitul lor slugarnic – despre
democratie…

pâna si ziua a uitat sa mai fie si
noapte…

a venit Împaratul! – cu
atâta liniste alba a umplut
gradina si ochii – încât nimeni
nu mai simte nevoia sa mai
priveasca la televizor:

Împaratul – hlamida lui
florile de visin – mai mult decât oricare
soare : ele revarsând
bine

se îngroapa – sub pleoapa uitarii – în flori albe de
visin – Mocirla – hlamida
lui de iubire – atotiertatoare – în albeata
calda – a petalelor ei – curma – înca
de pe buze – înca din
beciul mintii – orice început de
zvâcnet al cozii de drac: bârfa – cârtire si
zvon…

a venit Împaratul!
iata singura – eterna – beata
cât si clipa goetheana de
fericire – REALITATE

de acum – pâna-n vecie
nimeni nu va mai avea dreptul de a fi
toropit: Cristalul
cu toata asprimea lui
rece – trezitoare de
astri în sânge – fulgeratoare de monstri în
vise – a învins

menuetul de îngeri  este ritmul – de-acum – al aortei – al
auricolelor si
ventricolelor noastre

a venit Împaratul!
daca nu va puteti bucura – macar
priviti – si
smeriti-va trufiile sufletului – în
linistea cea vie – fosnitoarea maree de alb – a
Sarbatorii
***

NU  – CRIMEI DE LEZMAJESTATE!
                                  se dedica OANEI…

nu atingeti –  cu atingere de
lezmajestate – evanescenta cununa: florile de
visin! – altfel
spulberati frisca de pe tortul de
nunta – zapada proaspata – presarata pe
vise…

departati-va de minunea fragila – a
Primaverii – în vârfurile
picioarelor…

lasati – o sa se
stoarca singura de
preaplinul bucuriei
atât de scurte – plapânde – atât de
tragice – de
A FI!
***

ZARZARUL

Zarzarul a dat în sarbatoare:
Ce e vânt si ce-i acel destin
Care nu s-ar umili sub floare,
Nu s-ar lasa ars de alb si de senin?

Duhuri din vazduh si primavara,
Duhuri de iernatice-nfloriri  –
În vârtej va mistuiti povara,
Din minune sa-i chemati pe Miri !

Drept în viscolirea de petale
S-au cladit biserici lui Iisus:
Preschimbati, voi, ranile în zale,
Sub agheazma ochiului de sus !
***

LA LOCUL NUMIT GAVAFTA

În piata lumii-i rea-credinta sluta
Iar mierea se preface în cucuta

Hristosul sta si-nvata o lectie sublima:
Cei vindecati de lepre – se-mbolnavesc de crima…
Degeaba stai dadaca si îi feresti de Rau –
Daca nu îi stropeste-n fata – arzând – sângele Tau
***

HRISTOS CRUCIFICAT

Cuvântu-acum e-ntepenit de ger
Leprosii – vindecati nu se mai cer
Nimeni de OM-CIUDATUL nu-si mai aminteste
De MARELE LEPROS – care-n delir racneste:

“ELI – ELI- lama sabachtani?”
Porumbul  Alb din cer nu tresari
“ELI-ELI – lama sabachtani?”
ecou-i stins în veac: EL va veni
***

LEPROSUL CE-ASTEAPTA MÂNTUIREA

E fruntea sa boltita precum masca de leu
Pe care floarea împarateste greu
Fraged putreziciunea – surpa obraz si buze
Din cele doua nare: negre gauri difuze

Din cinci petale-a mâinii – ramân doar zdrente pale
Din talpa tiparita – doua tipsii ovale:
Ast fuse cersetorul caruia FOC-HRISTOSUL
I-a lauat chipu-n roua si raza – iara osul

I-a prefacut în fulger – asemeni unui înger
Se schimba spurcaciunea – puroi chemat la sânger
HRISTOASE SFINTE – iata ca la rascruce – iar
E-o târâtoare-a scârbei:  asteapta al Tau dar

E neamul meu cel jalnic – bubos de infamie
Cazut însa pe cioate – supus cu totul Tie
Nici nu-ndrazneste geamat – tremura-n scârnavie –
Dar în secret întors e l-a Ta împaratie
***

HRISTOS URCÂND GOLGOTA

Sa urci din rana-n rana – cînd sus rânjeste Moartea?
Trâmbitele-asudara – stânga mereu e partea…
Daca Tu culci Golgota – adoarme Mântuirea
FIII MINUNII ASPRE îngroapa Rânduirea

Pasu-I de om pe cale-i sa se predea tarânei
Împiedicat de Sine – pipaie drum de fiere –
Pasarea Neagra-a Crucii – spre Piscul Capatânei
E gata sa-si ia zborul – arzând în Înviere

Scuipati dusmani – pe fata Îi înfloresc – si-s crinii
Si gust taios de fulger prind bicele pe spate
În sagetari de raze Hristos preschimba spinii
Iar sângele-I – în nimbul multimilor se zbate

Se umple Capatâna – barbar pocal – de sânge
Cumpana dintre apa si foc – acum se frânge:
Apa se vestejeste: pe mâini – Maria plânge
Dar focul cotropirii – pe toata lumea-ajunge

De MARELE INCENDIU nu scapa omenirea
Si-a-ntredeschis iar Raiul pleoapa si menirea

Dar vredniciei noastre – Hristos i-e vistiernic:
Omule târâtura – si omule din flutur
Ticalosi solzi – ori aripi – sunt dajdii ce se scutur
Schimbate în Lumina Celui Atotputernic
***

HRISTOS AL APOCALIPSEI

Suflarea Ti se curma – si ochii Tai holbati
Vad cum calaii lumii cosesc dârzi si-ncruntati
“Cât sânge vreti din cruce?”- pari a-ntreba mereu
Si nimeni nu-ti raspunde – si ceasu-i tot mai greu

Din horcaitul cosmic – bulbuci de epoci ies
Dar veacul crimei creste – si-i noapte tot mai des
Hristosul casca-a moarte – un peste sufocat
Dar nimeni nu se-ndura –  si ceasurile-au stat

Stinghera – pe un munte – s-a fost uitat o cruce
Dar nu mai este nimeni – spre pisc – spre ea – sa urce:
Acolo unde-i lemnul de-a curmezis pe lemn
Ca pagina se-ntoarce – o stea e pusa semn
***

VENIT-A CEAS

Venit-a ceas – venit-a ceas
Domnul sa-nalte tare glas:
Din visul de dureri amare
Sa ne trezim în luminare

Venit-a ceas – venit-a ceas
Celui ce-a fost pe roata tras
Ciolanele în risipire
Cladeasca-i-se-n Noua Fire

Din burnitare si din sloi
Ne tragem madulare noi:
Fiinti de fulger si iertare
Muiate-n ceruri si zburare

Demonii s-au îmbolnavit
Când eu din NOI s-a-mpartasit –
Matreata neagra-s scuturati
Rascoale  de vazduh iscati

Venit-a ceas – venit-a ceas
Din mine-n Domnul nu e pas:
Prefac zvârcolul umilintei
În cald colind al biruintei

Venit-a ceas – venit-a ceas
Sparturi din cer îmi cânta-n glas –
În palma-mi se strecoara-o mâna
Strapunsa-mi este stânga râna

Obraji scuipati: nori de lumina
Plutind sfiosi spre Sfânta Cina:
Cruce îmi fac varsatul sânge
Hristos – si-n mine – Pâinea-si frânge

De flacari carnea mi-e arata:
Din orice rana dezgropata
Zbucnesc vazduhuri fulgerate
Vifor pierzarii de pacate

Fratii de-arhangheli – hori de spade
Ard în rotiri de cruciade:
Pamântul stravezit de cânturi
Înalta sfintii din mormânturi

Venit-a ceas – venit-a ceas
Pogoara-n noi Prea-Sfântul Vas
În care arde FOC DE MIERE
Alcatuire de-Nviere
***

IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit si singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Si în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns
Ca-ntr-un mormânt la care vin sa se-nchine cucii

L-am tras  de sub osânda – L-am îmbracat în taina
Si pentru ochii lumii – zabranic I-am dat haina:
Nimeni nu stie însa – Iosif  de-Arimateea
Ca-i paznic încercarii de-a sângera Ideea
***

PESCARUL PESCARILOR

Veniti – pescari de-abisuri – cu rana în navoade
Topiti-va –n aluatul de pâine aburinda
Pâine: siroi de sânge si abur de colinda
Lui Ravvi-I sunteti raze si naluciri de roade

Abia frânti înspre lume – sunteti uniti în Rost
Lumina din lumina n-a dezertat din post:
Ea e Buna-Vestirea visata de-omeniri
Arzând nestramutata pe Crucea dintre firi
***

SIMON DIN CIRENE

Din tarina veneam – pamânt peste pamânt
Si duhu-l aveam negru – prelins parca-n mormânt :
Zarii o fulgerare – si mâini nu mai aveam
Sub uriasa cruce târâs îngenuncheam

Cu sila si cu ura priveam ostenii crunti
Si Te priveam pe Tine – Tu singur între multi :
Strivit sub aripi negre – nauc ma întrebam
Sub a cui soarta – oare – straina – – naintam ?

Trufia lor romana-mi schimbase mie drumul
Sau Tu ciudat – pe care-ntre multi Te vedeam Unul ?
Nemernic trup – sadeai sub talpi sânge într-una
Lunatic – priveai cerul cu ochi holbati – si spuma

Se prelingea pe buze – inima sta sa-ti sara :
Cine-o fi aratarea strivita sub ocara ?
Deodata crucea-n spate o simt ca se traduce
Din limba de  osânda – în grai ceresc si dulce

Si umerii cu care prin lume-naintam
Nu mai duceau mort lemnul – ci iarasi verde ram –
O ramura frateasca – de care ma tineam
Cu mii de milioane – cu neamuri lânga neam

Si-necul de pamânturi nu ne mai atingea
Zburam cu-aripi de Cruce  –  din cer parca ningea
Cu pace si lumina – cu funigei de îngeri
Iar Tu – straine – uite – nu mai stiai sa sângeri

Din blând nebun si singur – erai Judecator
Cu fulger de coroana – zvâcnind mai sus de nor
Si ma priveai cu mila – si-atâtea-ntelegeai
Încât un prost ca mine – si tot afla de Rai
***

RUGACIUNEA UNUI COPIL

Hristoase Doamne – mila ai
De neamul meu cernit
Si blând – porneste-l catre Rai –
Caci mult s-a chinuit

Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani si voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude si irozi

L-ai pus de straja lânga Iad :
Cutremur si prapad –
Uita-Te câte stele cad :
Norocul nu i-l vad

E-un neam de crai si de minuni
Credinta-i arde-n piept
La iesle noi Ti-am fost nasi buni
Te-am slujit demn si drept

Am sângerat pe crucea Ta
Si-adânc ne-au îngropat
Dar – ca si Tine – -a treia zi
Din foc am înviat

Nu-i neamul meu – cât e al Tau
Ca-n Tine l-ai purtat :
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când raii Te-au scuipat

Despre-acest neam de toti calcat
Când sfinti Te-or întreba
Spune-le ca-i adevarat:
L-ai luat în slava Ta

Sa le spui curat
Ca l-ai înaltat
De unde l-ai luat:
Pe-o gura de rai
Pe-un picior de plai…
***

BIRUINTA
Ca dalta în piatra mi-e limba pe buze
Si tandari împroasca – le scuip coji confuze
Viu Logos de jar e vadit dintre mituri
Arzând patru zari – PATRU VII RASARITURI

În inima port biruinta Credintei
Hristos Neclintit sta la Cârma Fiintei :
Spalati îmi sunt ochii în crivat de îngeri –
Copacule-n Rai – înceteaza sa sângeri

Caci vin în alai nunti de suflete rare
Se cutremur de joc galaxii glaciare
Si-n piscul acestei zeiesti Nebunii
Sta herbul de VERB – poruncind simetrii

*

sunt un biet cersetor – tinând scripca de gât
buzunarele-mi sunt forfotire de ceruri
dar nu-mi este din lume nimica urât
chiar de greierii-mi pleaca-n regatul de geruri

lacasul mi-l fac pe la muchii de lacrimi
prin piele îmi iese iubire ca roua :
te supara – Hriste – arunca-ma la crini
sa pot a razbi la NASCAREA A DOUA
***
ASASINATUL MODERN  SI ÎNVIEREA
Popor român – în somn vei fi ucis
Si Macbeth îsi sterge cutitele de slugi
Iar cimpanzei schelala-i-vor rugi
Peste mormântu-ti cu pecete-nchis

Dar uragan de raze si trasnete de stânci
Te vor salta din iaduri iarasi spre lumina :
Calaii ti-au uitat pe umeri – dându-ti brânci
Crucea – la care neamuri vin de se închina
***

Ce atitudine ai fata de crucea lui Isus?

George Danciu

.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU SI LUCRATOR!

 .

Caci Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decât orice sabie cu doua taisuri: patrunde pâna acolo ca desparte sufletul si duhul, încheieturile si maduva, judeca simtirile si gândurile inimii.”                         Evrei, 4.12

Isus Hristos este acelasi ieri si azi si în veci!”

                                                                Evrei, 13.8

.

Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casa a fost atacat într-un loc întunecos de un hot care i-a pus un pistol în piept si i-a cerut toti banii. Fara împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul si portmoneul, iar hotul l-a cautat în buzunare. În buzunarul de la piept a gasit niste hârtii pe care le lua în speranta ca sunt hârtii de valoare. Intristat, predicatorul se întoarse acasa. Dupa un timp a fost vizitat de un barbat îmbracat îngrijit si a fost întrebat daca el este predicatorul care a fost atacat într-o seara si caruia i-au fost furate mai multe lucruri. Când raspunsul a fost afirmativ, barbatul a spus: „Eu sunt hotul!” si a pus pe masa ceasul si portmoneul. „Printre hârtiile furate s-a gasit si o predica cu cuvintele: <Sa nu furi>. Am citit-o si ea a devenit sabia care mi-a strapuns sufletul si m-a urmarit pâna când am cazut în genunchi si am recunoscut în fata Domnului Isus vina mea si am devenit un om nou. Acum am o slujba cinstita si îmi câstig existenta”, a relatat fostul hot.

CELE TREI CRUCI

Împreuna cu El duceau si pe doi facatori de rele care trebuiau omorâti împreuna cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Capatâna”, L-au rastignit acolo, pe El si pe facatorii de rele: unul la dreapta, si altul la stânga. Isus zicea: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!” Ei si-au împartit hainele Lui între ei, tragând la sorti. (…)

 Deasupra Lui era scris cu slove grecesti, latinesti si evreiesti: „Acesta este Împaratul iudeilor.” Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!” Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!” Isus a raspuns:

“Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.”

                                                                                                                                     Luca, 23.32-43

.

Toata Mântuirea s-a faurit pe Crucea de la Golgota unde a fost rastignit Isus Hristos, de aceea trebuie sa vedem ce s-a întâmplat acolo si ce putem învata si noi. Sa vedem ce atitudine trebuie sa avem fata de cele petrecute acolo, în istorie.

Fiul lui Dumnezeu, Isus, Cel fara de pacat, neprihanit, înaltat pe cruce între doi tâlhari, aflati la rândul lor, fiecare ridicat pe o cruce.

Istoria consemneaza cum unii au avut sansa sa fie de fata la acel moment istoric unic. Unii trebuiau sa fie acolo, soldatii romani care îndeplineau sarcinile de serviciu, rastignindu-L pe Domnul vietii. Altii poate din întâmplare, altii din curiozitate sau ura, însa doi tâlhari erau acolo împotriva voii lor.

Cel care putea sa ofere mântuirea se afla acum acolo, în mijlocul lor, într-o situatie speciala, caci tocmai de aceea venise în lume: sa ne înlocuiasca în moarte, El cel nevinovat, sa plateasca pentru toti: caci plata pacatului este moartea!

Pe crucea rastignirii lui Isus, deasupra Sa, sta o inscriptie scrisa în trei limbi: „Acesta este Împaratul iudeilor.

Iata-i asadar, pe cei aflati în fata Lui! Dar ce fac ei?

Cum reactioneaza cei care sunt în fata Mântuitorului?

Unii sunt indiferenti, dar altii au o atitudine de batjocura.

– „Norodul statea acolo si privea”.

– Fruntasii îsi bateau joc de Isus si ziceau: „Pe altii i-a mântuit; sa Se mântuiasca pe Sine însusi, daca este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Nu raspunde, pentru ca ei nu cer un lucru serios! Dar slava Domnului, ca nu S-a mântuit pe Sine, ca avea la îndemâna 6.000 de îngeri (iar la trecerea Marii Rosii i-a ajutat doar un singur înger), ci a venit sa ne mântuiasca pe noi, toti cei care cred.

– „Ostasii, de asemenea, îsi bateau joc de El”: necredinciosii pagâni. Care au amânat sa se împace cu El si sa primeasca salvarea sufletelor lor.

În lumea evanghelica baptista era de notorietate comportamentul extravagant al pastorului Marcu Nechifor, om foarte credincios si foarte bine instruit, cunoscator al mai multor limbi. Într-o dimineata de duminica, pe vremea de dinainte de ’89, în Gara din Iasi se întâlnesc mai multi tineri evanghelici care asteapta ora plecarii lor în misiune. La aparitia pastorului Marcu Nechifor toti se foiesc deoarece acesta era imprevizibil, cum va fi si de aceasta data.

– Pace, fratilor!, aproape ca zbiara pastorul, iar ei facându-se mici, mormaie fiecare în barba, abia auzit…

 – Pace..., dupa care sunt întrebati de M.N.:

 – V-ati rugat?

  – Daaa!

 – Bine! Ne mai rugam odata, dar pe genunchi. Toti tinerii, se uita unul la altul, apoi în stânga si-n dreapta, dar n-au ce face si, fiecare cum poate, se apleaca, pe un genunchi, pe doi, mai de voie de nevoie. Unul mai îndraznet, gândind ca într-adevar pastorul M.N. cam exagereaza, se roaga asa:    

– Doamne, ai mila de fratele Marcu! La care fratele M.N. zice „Amin!” si „da-i întelepciune”, continua tânarul, iar fratele M.N. „Amin!”   Dupa încheierea momentului de rugaciune, M.N. îl mustra frateste pe tânarul confrate:

 – Odata ai avut ocazia sa ceri   întelepciune de la Domnul Isus, cu seriozitate,  si ai ratat-o, n-ai cerut pentru tine!

Cât de neinspirat fusese si: „Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!

Acest tâlhar nu s-a lasat cercetat de constiinta sa, nu s-a vazut în ce stare de plâns se afla. El nu a cerut mila, nu a cerut sa i se stearga pacatul si vinovatia, nu a cerut iertare, s-a complacut sa ramâna în aceeasi stare, cu aceeasi viata.

  1. Prima convingere: Teama de Domnul

Dar celalalt tâlhar, desi pacatos si vinovat, are o alta atitudine: Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!

Acestui tâlhar, constiinta sa l-a înstiintat ca a comis acte de faradelege, ca trebuie sa se teama de mânia lui Dumnezeu care va cauta sa faca dreptate. S-a vazut deja condamnat si s-a înfiorat ca se va afla curând înaintea judecatii lui Dumnezeu. Brusc si-a revenit din starea de nepasare fata de semeni si fata de Dumnezeu.

  1. A doua convingere: convingerea vinovatiei

    Îsi schimba parerea ca ar fi pedepsit prea greu, prea mult, pe nedrept, ci ca „ pentru noi e drept”- judecata lui Dumnezeu e dreapta, înaintea Sa sunt vinovat! Pâna nu-ti recunosti vinovatia (bolnav) nu poti primi ieratrea (medicamentul). E drept samerg în iad…. E drept ca am încalcat legea lui Dumnezeu …. Sunt vinovat.

  2. A treia convingere: Convins de Unicitatea Jertfei lui Isus

Acest tâlhar, cum sunt multi si azi, poate L-a observat doar de departe pe Isus. Însa acum are ocazia sa-L aiba aproape. Auzise de El, ca si altii, azi. Ca desi, nevinovat, El care facuse atât de mult bine oamenilor, acum El moare ca oricare om si înca rastignit, pe cruce, platind mult, pentru mine si pentru tine, s-a încarcat cu pacatul meu si al tau, suferind rusinea si durerea în locul nostru. Acum, daca sunt convins, aceasta convingere trebuie exprimata. Credinta trebuie exprimata, într-un dialog cu Isus. Dupa ce si-a recunoscut vina, ca e drept sa fie rastignit, acest tâlhar a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!

Credinta mântuitoare e centrata doar la Domnul Isus. Nimeni altul nu te poate ajuta sau mântui. El, Isus e calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin El. Tâlharul i-a înteles vorbirea, Cuvântul Lui, care e viu si lucrator. Si, Isus e acelasi, ieri si azi si în veci. Tâlharul si-a ascultat glasul inimii, constiinta, simtul adevarului si-al bunului simt. Si-a dat seama ca numai Isus îl poate salva.

Acest tâlhar s-a pocait , si-a recunosct starea sa pacatoasa si L-a recunoscut pe Isus, Ca Domn. Vedeti dumneavoastra, daca am avea un prieten ministru, si am merge la el cu o rugaminte, am putea avea mari sperante în el ca ne va ajuta. Însa daca dl ministru, prietenul nostru ar fi bolnav, pe moarte, cum era Isus, nu prea ne-ar mai fi de ajutor. Însa Isus chiar si pe Cruce, El era Dumnezeu împacând lumea cu Sine. La El totul e cu putinta si totsuficient.

  1. A patra convingere: Credinta mântuitoare e preocupata de vesnicie

Noi oamenii venim la Dumnezeu pentru multe nevoi: de hrana, pentru serviciu, pentru câstigarea pâinii, pentru familie, pentru sanatate etc

Însa, atunci când cineva are credinta mântuitoare, acea persoana va cauta mai întâi mântuirea, împaratia lui Dumnezeu (apoi vin celelalte, pe deasupra…)

  1. A cincea convingere: Isus vine a doua oara

Cineva care are credinta autentica, nu doar ca mai întâi cauta mântuirea, dar si întelege Cuvântul. Nu-l rastalmaceste. Întelege ca Domnul Isus, asa cum a promis, S-a dus sa ne pregateasca un loc (tuturor credinciosilor), dar El vine a doua oara. „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!

  1. A sasea convingere: Mântuirea e sigura  (si prezenta)

Trebuie si avem convingerea ca mântuirea e sigura, chiar de azi (din momentul în care am crezut în ceea ce a fost, este si va fi Isus pentru omenire): Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” Pentru ca acest tâlhar pocait n-a mai apucat sa faca nimic, a crezut, L-a recunoscut pe Isus ca Domn si Mântuitor si si-a marturisit vina. Apoi, Domnul Isus i-a garantat ca azi va fi în Rai, deîndata. Cuvântul Sau e viu. Ce spune se si face. A spus sa fie …lumina, s-a facut lumina, a zis ca esti iertat, esti iertat, a zis astazi vei fi cu Mine în Rai, Amin, asa e!

  1. A saptea convingere: convingerea nevoii de partasie

Mântuirea te face sa intri în partasie cu adunarea Sa si cu Dumnezeu (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt)

O viata mântuita are trei realitati

a. Nespusa: tâlharului pocait de viata sa rea, cel care primit de Isus iertarea, lui Domnul nu i-a mai reprosat nimic. Nu a mai fost cazul sa faca public marturisirea pacatelor comise. Si acele multe pacate comise si nespuse e într-adevar o realitate nespusa. E cunoscuta doar de el, cel în cauza, si de Domnul. Femeia prinsa în preacurvie, de farisei, nici ea nu a trebuir sa mai vina cu întreaga ei istorie plina de pacate, caci Domnul Isus le cunostea (Psalmul 139, Ioan, 2.24), ci i-a spus: Du-te , dar sa nu mai pacatuiesti, pentru ca sa nu ti se întâmple ceva si mai rau.

b. Nevazuta: prezenta lui Dumnezeu, era nevazuta, deaorece El era în Cristos, împacând lumea cu Sine (2 Corinteni, 5.19). Atunci doar un singur om – tâlharul, L-a recunoscut pe Isus ca Dumnezeu si s-a pocait de viata sa imorala, de tâlhar. Doar acesta a apucat oferta si mâna întinsa a lui Dumnezeu.

c Nemaipomenita: ar fi fost de asteptat sa auzim ca un sfânt, unul cu fapte bune, sa intre în Rai. Dar nu, a intrat un pacatos, un raufacator, unul care ameninta si poate chiar lua viata altora. Asa ceva e atât de nemaipomenit si extraordinar. Si dta poti face acest pas salvator, ate încrede pe deplin în Jertfa lui Isus, urmând pasii tâlharului care s-a încrezut în Isus, ca El are o împaratie si poate sa duca si un tâlhar acolo. Câta bunatate gasim la Tatal ceresc. Glorie Lui!

Încerca si dta. Dumnezeu asculta glasul celui care-L cauta sincer. Spune-i cumva asa:

– Doamne, Tu ma cunosti. Nu vreau sa vin decât asa cum sunt, pacatos si murdar. Sunt vinovat si merit pedeapsa Ta. Chiar moartea. Dar Tu ai murit în locul meu. Iarta-ma ca Te-am ignorat si te-am batjocorit atât de mult, prin viata traita. Iarta-ma, si spala-mi murdaria si vina, în sângele Tau scurs pe Cruce la Golgota. Primeste-ma în adunarea Ta, ca pe un copil al Tau. Lucreaza în viata mea si îndruma-ma prin Duhul Tau cel Sfânt. Amin.

Doamne, Adu-Ti aminte si de mine când vei veni în împaratia Ta! Amin.

 

Atitudinea ta față de crucea lui Isus

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU ȘI LUCRĂTOR!

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Evrei, 4.12

Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Evrei, 13.8

Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casă a fost atacat într-un loc întunecos de un hoț care i-a pus un pistol în piept și i-a cerut toți banii. Fără împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul și portmoneul, iar hoțul l-a căutat în buzunare. În buzunarul de la piept a găsit niște hârtii pe care le luă în speranța că sunt hârtii de valoare. Continue reading “Atitudinea ta față de crucea lui Isus”

PELERIN ÎN TARA SFÂNTA

PELERIN LA MORMÂNTUL SFÂNT – PROFESORUL ANDONE MIHAI

 

 Mihai Stirbu

 

Gânduri si impresii de calatorie, exprimate de profesorul Mihai Andone din Roman, dupa pelerinajul în Tara Sfânta

Sunt oameni care într-adevar n-au trait degeaba, fiindca lasa în urma nu doar niste copii realizati. Printre ei este si d-l. profesor Andone Mihai din Roman. Profesor, scriitor, fost consilier municipal, presedinte al unei formatiuni care viza reorganizarea teritoriala a României, în care sa se regaseasca fostul judet Roman, domnul Andone este un om modest, mândru de originile sale – dovada, în ultima perioada îsi semneaza cartile Mihai Andone Delahomiceni, tocmai pentru ca n-a uitat de unde a plecat. Copilaria i-a fost umbrita de lipsa tatalui, cazut la datorie aproape de Calarasii Basarabiei, dar i-a fost luminata de credinta, datorita mamei. Poate pretuirea fara margini pentru parinti, poate norocul, poate credinta, l-au ajutat în acest an prin doua împliniri: un ,,pelerinaj’’, si regasirea tatalui. De fapt nu sunt doar doua, sunt mai multe, pe care le va dezvalui mai jos.

,,O scurta introducere: în acest an 2011, Dumnezeu mi-a harazit câteva lucruri foarte frumoase pentru mine, dar dincolo de ele, doua lucruri frumoase si doua exceptional de frumoase. Cele doua frumoase pot sa le marchez prin faptul ca-n acest an am reusit sa public doua carti, prima ,,Omule, trezeste-te, înainte de a fi prea târziu” si a doua, a carei lansare va fi curând, ,,Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur în haine ri(t)mate”. Ambele au o tenta religioasa, iar ultima este a treisprezecea mea carte.

În categoria lucrurilor exceptionale plasez calatoria în Basarabia, la Calarasi, localitate în apropierea careia se afla Cimitirul Eroilor Români, în care-si doarme somnul de veci tatal meu, mort în al doilea razboi mondial, la 8 iulie 1941. Momentul m-a încarcat din punct de vedere patriotic cu puternice impresii, care se vor constitui în subiectul unei carti, cumulate desigur, cu multe alte referiri laBasarabia. Sper ca-n câteva luni de zile, cartea sa vada lumina tiparului.

De departe, cel mai important eveniment al acestui an, a fost pentru mine calatoria, pelerinajul în Tara Sfânta, pentru ca-mi doream sa ajung în locurile prin care a calcat Mântuitorul Iisus Hristos, astfel reusind sa-mi depasesc si teama de calatoria cu avionul; înainte asa-mi ziceam, de-o fi sa mor, macar sa mor pe pamânt

Vreau sa dau culoare evenimentelor petrecute la pelerinajul în Tara Sfânta. Mi-am depasit teama, m-am simtit bine si la dus si la întors. Eu, nefiind preot, n-o sa vorbesc despre dogma religioasa, voi atinge niste chestiuni de suprafata si niste impresii din aceasta calatorie. Recunosc, sunt profund credincios, si cred ca daca prin absurd n-as fi, (desi eu nu cred în absurd), dupa ce am vazut acele locuri, dupa ce am vazut smerenia preotilor din Ierusalim si a atâtor zeci de mii de oameni, ce as avea de pierdut daca totusi as crede în aceasta forta Dumnezeiasca? Nu este decît de câstigat; te învata Evanghelia sau cartile religioase sa faci rau? Nu, când spunem iubeste-l pe Dumnezeu, iubeste-ti aproapele, nu-i vorba doar de rude, este vorba de toti cei cu care vii în contact. Când îi iubesti pe cei din jur, inima îti este parca mai calda, pe când atunci când privesti cu ura, îti faci dusmani. Si este bine uneori sa ne rugam si pentru dusmanii nostri, care nu înteleg ce înseamna credinta. Credinta este singura sansa a existentei, de asta traim pe pamânt, pentru a ne pregati trecerea pe lumea cealalata, care este vesnica. Suntem trecatori. Nu cred ca exista om perfect fericit, unii sunt sanatosi fizic, dar nu sunt sanatosi la cap. Altii sunt foarte rationali, dar au defecte fizice. Practic, fericirea totala nu exista decît dincolo, dupa Judecata de Apoi, când vom ajunge in Raiul ceresc, promis noua de Hristos.

Asa cum mahomedanii sau musulmanii îsi propun ca macar odata în viata sa ajunga la Mecca, locul lor sfânt, si crestinii ortodocsi, catolici sau protestantii, ar trebui sa aiba drept obiectiv principal în viata, ajungerea la Ierusalim. Cine ajunge în Tara Sfânta se întoarce atât de încarcat crestineste, încât indiferent de obstacole sau piedici, nu se mai desparte de Hristos niciodata. Acolo, efectiv, îl simti pe Hristos ca este în preajma ta la tot pasul. Parca vezi cu ochii mintii orasul, transpunându-te în timpul evenimentelor petrecute cu aproape 2000 de ani inainte. În Ierusalim, caci despre el trebuie vorbit mai mult, se întâlnesc trei dintre cele mai importante religii ale lumii: religia iudeo-crestina – religia evreilor, religia crestinilor si religia musulmanilor. Fiecare are câte un obiectiv important acolo. La ,,Zidul plângerii”, sosesc evrei din toata lumea, sa se închine. Pentru musulmani, acesta este al treilea oras ca importanta dupa Mecca si Medina, care sunt în Arabia Saudita.

Pentru crestini, Ierusalimul fiind leagat de viata Mântuitorului, de patimi, de rastignire, de invierea si inaltarea la Cer, este sfânt. Prea putini cunosc aceasta perceptie crestina. Iisus Hristos a coborât din Cer si s-a nascut pe pamânt, despartind istoria lumii în doua. Tot ce a fost înaintea Lui se numeste ,,Înainte de Hristos’’ sau ,,Înaintea erei noastre’’, si tot ce a fost dupa aceea, se numeste ,,Eracrestina’’ sau ,,Era noastra’’.

Numarând anii înaintea coborârii Lui pe pamânt, în 5508 au aparut Adam si Eva, primii oameni. Evreii au început numaratoarea anilor de atunci, anul 5508 coincizând cu coborârea Mântuitorului. Dar, cea mai mare parte a omenirii începe numaratoarea de la coborârea Mântuitorului pe pamânt, de la care au trecut 2011 ani. Crestinii spun înainte sau dupa Hristos, dar raportarea este la acelasi eveniment. Unii nu cred în ,,înainte sau dupa Hristos’’, dar istoria se raporteaza la acest moment nodal în existenta omenirii: tot ce a fost înainte de Hristos este prins în Vechiul Testament, tot ce a aparut dupa, este prins în Noul Testament, cele doua ,,Testamente’’ alcatuind Biblia, sau ,,Sfânta Scriptura”.

Câteva repere geografice si istorice: Israelul este o tara cu toate casele din piatra, iar dunele de nisip înlantuite, parca nu se mai termina. Între dune am vazut beduini, oameni care cresc capre, oi, magari si camile, ducând o viata austera dar gasindu-si resursele necesare existentei. Magazinele si tarabele din Ierusalim erau înlantuite pe aproape un kilometru, pe o parte si pe cealalta a strazilor. Îti luau ochii multitudinea marfurilor, dar trebuie sa te si tocmesti, negustorii dorindu-si maximul de câstig. În Israel exista mari diferente de nivel, Ierusalimul este la vreo 800 de metri deasupra nivelului marii, iar Marea Moarta la 400 de metri sub nivelul oceanului planetar. Referitor la Marea Moarta, pentru cei care nu stiu, se numeste asa pentru ca procentul de salinizare este foarte ridicat, acolo neputând trai nicio planta, nici un peste, nicio vietuitoare. Dar interesant este ca pe fundul marii este un mâl tamaduitor, în special pentru bolile pielii. Si, dupa cum se stie, din cauza densitatii mari a sarii în apa, corpul pluteste, fara riscul înecarii.

Treceam prin zone înverzite, atât de frumoase, acolo fiind un sistem de irigatii cum nu cred sa mai fie undeva prin lume. Impresionante covoarele de flori, a caror culoare rosie este predominanta. Fiecare bucatica de pamânt este valorificata acolo. Maslinii sunt imensi, la fel palmierii, portocalii si lamâii, ale caror fructe probabil ajung si pe la noi.

Multi confunda Tara Sfânta cu actualul stat Israel, dar exista multe biserici si-n afara granitelor Israelului. Nu exista o alta tara în lume în care densitatea lacasurilor de cult sa fie atât de mare, ca în statul Israel. Aceasta tara este o fâsie în partea de rasarit a Marii Mediterane în Asia, învecinându-se la nord cu Liban si Siria, spre rasarit cu Iordania, spre sud cu Egiptul. Evreii se aprovizioneaza cu apa din Marea Galileii, sau prin desalinizare din Marea Moarta, din Marea Mediterana, din Marea Rosie si din apele subterane. O ultima sursa de apa este apa de ploaie, pentru ca acolo fiind doar doua anotimpuri, vremea ploioasa poate dura sase luni. Lacul Galileii sau Lacul Tiberiadei, situat în nordul Israelului, este cea mai importanta sursa de apa potabila. Aici a mers Mântuitorul pe apa, iar când apostolul Pavel era sa se înece, i-a strigat Mântuitorului sa-l salveze. Am facut si o croaziera cu o corabie pe care era arborat drapelul României; pentru atmosfera organizatorii au asigurat, spre surpriza noastra, si un fundal muzical cu imnul nostru national. Impresionant moment, unii au lacrimat, simtindu-se chiar români la ei acasa.

Istoria lor este foarte zbuciumata. Triburile evreilor, dupa ce au scapat de robia egipteana, au ratacit vreo 40 de ani prin deserturi, prin peninsula Sinai, condusi de proorocul lor Moise pe care-l venereaza si acum, pentru ca face parte din Vechiul Testament.

Au plecat spre Tara Fagaduintei, în locul în care sunt acum, dupa lupte cu alte triburi. Si înainte si dupa Hristos, au avut mult de suferit. În timpul regelui Solomon s-a construit un templu distrus apoi de arabi, si de persi. Un alt conducator al lor – Irod, a refacut templul. Romanii care voiau sa-i supuna pe evrei, au construit un imperiu în jurul Marii Mediterane, incluzându-i si pe ei.Dar evreii sunt un popor de oameni demni. Vazând ca atâtia oameni îl urmeaza pe Hristos, atrasi de minunile si vindecarile lui, l-au considerat drept conducator al lor împotriva romanilor. Dar Mântuitorul nu voia razboi, venise sa aduca pacea pe pamânt, fiind imparatul lor ceresc, nu împaratul pamântesc. De aceea s-au întâmplat grozaviile care au culminat cu Rastignirea. La câtiva ani dupa Înaltarea la Cer, evreii s-au revoltat din nou. Împaratul roman Titus, în anul 70 dupa Hristos, a distrus complet Ierusalimul, evreii pribegind dupa aceea prin toata lumea, aproape 2000 de ani. Pâna la sfârsitul primului razboi mondial, acel teritoriu fusese al Imperiului Otoman. Apoi, teritoriul numit Palestina a intrat sub dominatie britanica, o parte dintre evrei revenind pe pamântul stramosilor. În timpul celui de al doilea razboi mondial, Hitler, prin holocaustul care a îngrozit lumea, a omorât sase milioane de evrei. Când a fost posibil, dorindu-si înfiintarea unui stat, o varianta a lor luata in calcul, era pe o parte si cealalta a Prutului, în Moldova. Alta varianta era stabilirea undeva prin Argentina, sau în Africa. Au reusit sa determine Organizatia Natiunilor Unite ca în anul 1947 sa creeze în locul din care plecasera înaintasii lor în urma cu aproape 2000 de ani, doua state: Palestina si Israel. Palestina era locuita de arabi, care în timp ocupasera acele teritorii, si se opuneau cu îndârjire colonizarii evreilor. Conducatorii israelieni fiind în bune reletii cu americanii, s-au stabilit acolo, provocând apoi multe conflicte armate. Sustinuti de S.U.A. si-au extins teritoriile. Chiar si acum exista asezari evreiesti în teritoriile controlate de arabi.

Daca ne luam dupa Biblie, acolo va începe razboiul final, razboi în timpul caruia caii vor înnota pana la glezne în sângele oamenilor. Templul pomenit mai sus nu s-a mai refacut, a ramas doar un zid din el, Zidul Plângerii, care este cel mai important obiectiv religios al evreilor. În crapaturile lui, pun biletele cu rugaciuni adresate lui Dumnezeu, în care ei cred. Nu cred în Iisus Hristos, dar în Dumnezeu Tatal, da. Biblia spune ca nu l-au recunoscut pe Mesia, pe care l-au ucis, ca trimis al lui Dumnezeu, si înca îl asteapta. Dar cel care va veni, va fi Anti-Christ, singura scapare fiind sa se crestineze. De exemplu scriitorul Steinhardt, era evreu si s-a crestinat, devenind un mare propavaduitor al crestinismului. Crestinarea lor ar fi salvarea lor, si a noastra. Multi se întreaba de ce a aparut Vechiul Testament, cu tot ce tine de el, în Israel. Evreii erau poporul ales de Dumnezeu. Chiar daca se pune crima monstruoasa de atunci pe seama romanilor, ei cerusera sa fie omorât, evreii de atunci. Dar acum cine sunt alesii lui Dumnezeu? Crestinii, cei care cred în Iisus Hristos. Probabil, cu timpul, cât mai multe popoare, chiar din cele care nu sunt crestine, vor trece la crestinism. Când Biblia va fi biruitoare pe aproape întregul glob pamântesc, atunci va fi sfârsitul lumii.

Consider Ierusalimul capitala lumii, sub aspect religios. Impresionant numarul oamenilor de acolo, al grupurilor masive de vizitatori. Asteptând sa intram în biserici si manastiri, vedeam oameni de toate etniile, de pe toate continentele. Erau din Asia, indieni, coreeni, japonezi; din America, din Brazilia din Argentina, Columbia, din toata Europa, din Africa. Si erau oameni albi, negri, mulatri. Parca toti se închinau aceleiasi forte uriase. Daca as fi facut o pictura i-as fi reprezentat pe toti cu mâinile înaltate spre Cer, de acolo asteptând salvarea.

Toate capelele, bisericile, manastirile, sunt construite pe grote ale crestinilor, care au fost niste gropi în pamânt, facute în anii persecutiei religioase. Dupa Iisus Hristos, vreme de vreo 300 de ani, crestinii au fost perscutati, ucisi, arsi de vii, aruncati fiarelor salbatice, numai sa nu creada în Iisus Hristos. Cu toate astea, ei si-au întarit credinta. Peste grote s-au construit capele, biserici, manastiri. Când cobori în grote, ai senzatia calatoriei în timp, în acele vremuri de persecutie religioasa. Daca acei oameni erau dispusi sa-si dea viata pentru Iisus Hristos, daca toti apostolii pe care i-a avut – cu exceptia unuia singur – au murit ca niste martiri, deducem ca erau convinsi de existenta Lui, si pentru ca-l vazusera dupa ce a înviat. Asa cum spune apostolul Pavel: ,,daca n-ar fi înviat Iisus Hristos, zadarnica ar fi fost credinta noastra’’. Mântuitorul a înviat mai multi oameni, printre care si pe Lazar.

Trebuie sa-i amintesc pe cei care ne coordonau în timpul pelerinajului, în primul rând preotul Mihaita Popovici, cel care a organizat deplasarea, apoi Cristian Vacaru – un preot catolic din Sabaoani care ne-a fost si ghid, cel care de noua ani este la Ierusalim. Este un om cu o cultura enciclopedica impresionanta, cunoaste locurile ca pe Tatal Nostru, vorbeste despre fiecare obiectiv cu pricepere, despre fiecare icoana, despre fiecare tablou.

A fost asigurata o securitate deosebita, începând chiar din Bucuresti. Prin Ierusalim, pentru a se evita incidentele, sunt patrule (din care fac parte si fete), pentru asigurea linistii. M-au impresionat gardurile lungi, care parca nu se mai terminau, înalte de 2-3 metri. Le facusera evreii, pentru a se apara de comunitatile arabe cu care nu voiau sa intre în contact. Paradoxal, gardurile fusesera construite chiar de arabi platiti, care nu intuiau de cine trebuiau protejati evreii.

Absolut toate evenimentele biblice, cele despre care se vorbeste în Noul dar si-n Vechiul Testament, au un corespondent local acolo, o biserica, ceva care aminteste evenimentele. Papa Paul al II-lea spunea ca Ierusalimul si Tara Sfânta în general, constituie a cincea Evanghelie, pentru ca pe lânga cele patru, scrise de cei patru evanghelisti, aceasta ar fi o Evanghelie în plus.

Impresionata Biserica Sfântului Mormânt, locul în care este mormântul si locul în care a fost rastignit, îngropat si apoi a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. Te cutremuri când ajungi acolo. Mai exista placa pe care a fost asezat dupa ce a fost coborât de pe cruce, apoi îmbalsamat si pregatit pentru înmormântare, Mântuitorul Iisus Hristos. Toata lumea acolo se închina, se ruga, toti cadeau în genunchi, nu te poti exprima altfel când stii ca în acel loc a patimit atât de mult Mântuitorul. Locul rastignirii, se stie, este Golgota.

Alta biserica impresionata este cea cu mormântul Maicii Domnului, în Ghetsimani, unde este si o icoana facatoare de minuni. Este si o biserica cu casa Mariei. La subsol este si Izvorul Maicii Domnului, cu apa tamaduitoare, izvor care exista si acum, dupa atâta vreme, fara a-si fi pierdut harul.

M-a cutremurat grota Mântuitorului Iisus Hristos, în care fusese coborât în ultima noapte, înainte de a fi rastignit. Printr-un spatiu foarte îngust, dupa ce l-au legat la sutiori, l-au coborât în acel spatiu strâmt, la adâncime foarte mare, pentru a avea certitudinea ca nu va iesi de acolo. Si acum te zguduie, efectiv, nedreptatea uriasa facuta de oameni Dumnezeului lor. De fapt, neoameni îi poti numi pe cei de atunci, care faptuisera grozavia.

Biserica din Bethleem, locul în care s-a nascut Iisus Hristos, celelalte biserici închinate Mântuitorului, Maicii Domnului, apostolilor, celorlalti sfinti – fiecare cu specificul ei, n-au lipsit din lista obiectivelor de vizitat. De asemeneni, Capeala Înaltarii la Cer, foarte importanta prin ce aminteste, apoi biserica româneasca din Ierihon de care nu stiam, m-a miscat, fiindca acolo este tare greu sa obtii chiar un metru patrat, care costa enorm de mult. Acel petic de pamânt fusese obtinut prin intermediul lui Yaseer Arafat, conducatorul palestinienilor care era în bune relatii cu Ceausescu, despre care stim ca a distrus multe biserici în România, dar acolo a reusit sa obtina un teren pentru o capela româneasca. Chiar daca patriarhul Ierusalimului, nici acum nu este de acord cu înstrainarea pamântului, n-a avut ce face, fiind pus în fata faptului împlinit. În acea biserica sunt picturi frumoase, în care apare si fostul patriarh român al vremii, Teoctist.

Via Dolorosa, Drumul Crucii, m-a cutremurat. Este drumul pe care, dupa ce a fost judecat si condamnat la moarte de catre Pilat, Iisus Hristos a fost obligat sa-l parcurga pâna la Golgota sau Dealul Capatânii, cu acea cruce grea în spate. Si noi am parcurs acea distanta de mai mult de un kilometru, purtând simbolic în spate crucea (câte patru), pe strazi întortocheate, cu cele 14 opriri, fiecare având semnificatia ei. În trei locuri, Mântuitorul se prabusise sub greutatea crucii dar a fost ajutat sa se ridice. Într-un loc se întâlnise cu mama sa, cu Maica Domnului, într-alt loc cu Veronica. Se stie din cartile sfinte ca acea Veronica i-a sters fata cu naframa sa, chipul Mântuitorului ramânând astfel imprimat. Naframa se gaseste si acum la Vatican, pastrata pentru posteritate.

Se stie din Biblie ca la un moment dat, Mântuitorul le-a spus apostolilor sa-si spele unii altora picioarele, dar în urma ezitarii lor, le-a spalat picioarele El însusi. Pilda ca trebuie sa te ispasesti de pacate, sa fii umil, sa nu fii mândru, daca însusi Mântuitorul s-a coborât pâna la acest gest. Va dati seama ce emotii am avut chiar acolo, unde se petrecusera faptele. În Iordan, cel mai cunoscut râu din lume, prin tot ceea ce se leaga de Sfânta Evanghelie, s-a facut o reconfirmare a botezului nostru. De asemeni, a fost si reînnoirea si binecuvântarea casatoriilor, atât noua, celor care eram cu sotiile, cât si celor care erau singuri în acea calatorie, acasa fiind însa asteptati de perechi.

Pe Muntele Tabor, a avut loc Schimbarea la Fata. Pentru noi, în postura de turisti, era impresionant urcusul pe serpentine, pâna la bisericile de acolo.

Muntele Maslinilor este poate, unul dintre cei mai importanti munti, la 90 metri desupra Ierusalimului. Aici a calatorit în Dumnica Mare Iisus pe un magar, aici a deplâns soarta Ierusalimului, si a spus ce soarta groaznica îl asteapta pentru pacatele sale, aici a agonizat în Gradina Ghetsimani când a fost arestat si dus la judecata, de aici s-a înaltat la Cer (exista si o piatra pe care, se presupune conform traditiei, se vede urma piciorului Mântuitorului, ramasa de când s-a înaltat spre Cer).

În Capela Carmelita, sau Biserica Pater Noster (Tatal Nostru), Iisus Hristos i-a învatat pe credinciosi rugaciunea pe care noi o numim ,,Tatal nostru”.

Dupa cum spuneam, daca din Basarabia m-am întors încarcat cu sentimentul patriotic, aici m-am încarcat cu sentimentul religios. Cred ca daca un ateu se duce acolo, la întoarcere cu siguranta se întoarce crestin. Sunt acolo realitati care-ti confirma ca exista Iisus Hristos, si ca tot ce a facut El este în centrul universului. Lui trebuie sa ne închinam, si sa avem incredere ca va avea grija de noi. Pentru mine exista Iisus Hristos, indiferent de ce spun altii. Cei rataciti, care sunt sau se cred vremelnic atotputernici, sa stie ca omul este exact ca un fir de nisip în Oceanul Pacific. Atât este de mic si de neajutorat. Îmi amintesc, la un spital de boli cronice din Bucuresti, medicii au observat ca – firesc – mor cei care cred, si cei care nu cred. Credinciosii plecau pe lumea cealalta linistiti, iar ceilalti erau speriati, nu voiau sa moara. Dar nu mai depinde de om, omul este ca o jucarie în fata lui Dumnezeu.

În Betleheem s-a nascut Hristhos, acolo a nascut Fecioara Maria.

În grupul nostru de români eram cam jumatate ortodocsi, jumatate catolici. Nu s-a cunoscut asta, nimeni n-a facut nicio diferentiere, a fost o armonie totala, pentru ca în fond, aceluiasi Hristos ne închinam toti. Erau si câtiva tineri în grup, care fotografiau totul, desi educatia religioasa nu s-a facut asa cum trebuia nici înainte de 1989, dar nici dupa, fiindca unii doar formalizeaza educatia religioasa. Chiar unii dintre profesorii acestei discipline ar trebui sa aiba o responsabilitate mai mare, sa gaseasca mijloace prin care sa-i atraga pe elevi spre religie. Cred ca asta-i misiunea lor cea mai importanta, nu doar sa descrie evenimentele petrecute, ci sa patrunda în sufletul lor, sa-i emotioneze, încât sa-si completeze educatia religioasa. Un rol foarte important il au si parintii copiilor, dar cum multi dintre parinti sunt nascuti în perioada în care religia era ,,arestata’’, nu au cum sa dea si altora ce nu prea stiu ei însisi. De aceea, la nicio forma de educatie religioasa ei n-ar trebui sa lipseasca.

În alta ordine de idei, nici un efort nu este prea mare pentru a ajunge în acele locuri. Daca te duci macar odata în Tara Sfânta, te ,,molipsesti’’ de dragostea pentru Iisus Hristos, sentiment pe care nu ti-l mai scoate nimeni din suflet.

Un asemenea pelerinaj este într-adevar obositor, dar reconfortant. Acolo, parca dai toata rautatea din tine, pentru ca într-o doza mai mare sau mai mica, fiecare avem macar un dram de rautate în noi. Acolo simti ca-ti purifici corpul de toate pacatele, pentru ca pâna la urma, sufletul este cel mai important. Corpul este trecator pe când sufletul este vesnic. Si daca îl îmbogatim cu flacara Mântuitorului Iisus Hristos, este bine pentru noi.’’

A consemnat Mihai Stirbu

MA-NTREABA STRAMOSII

Adrian Botez

 

 MA-NTREABA STRAMOSII

 

ma-ntreaba stramosii daca-i mai cunosc

ma-ntreaba din icoane – sângerând!

mai stau – falosi – în butce si-n parfum de mosc

si capetele lor cazura – coborând…

 

poporul martirilor ma-urmeaza

oricare clopote ating în viata:

ei sunt vârtutea care ma-narmeaza

si fruntea-n mir de foc mi-e mai semeata!

 

altarele din munti îmi sunt deschise

Hristos întâmpina – de-acum – credinta mea:

sunt marturisitor – si ranile sunt scrise

 

pisanie-mi fu viata – slova grea:

ard catre ei – cu fiecare ger

si ma sfintesc prin ei – din cer în cer!

***

 

ÎNCEPUT DE SEPTEMBRIE

 

un înger îmi toarna sa beau: e un înger!

de ce sa nu-mi toarne – când lumea-i nebuna?

sa beau si sa uit – nu vreau sa mai sânger

sa beau si sa trec spre lumina cea buna…

 

e seara târzie – si greieri scânteie

din cântecul lor patimas ori tihnit:

aici – pe pamântul nebunilor lumii

o lume-pereche Hristosu-a zidit!

 

…si florile-n umbra danseaza învoalte

descântecul razei se cerne-n vedenii

cei vii si cei sfinti blând tânjesc spre departe

 

în hora ma duc si în dor si spre genii

…neguri regine se-nchina si-s foarte

atente: la frunzele vii – la frunzele moarte…

***

 

SERI ÎN CETATE

 

în seri prelinse – tainic – din havuzuri

tragici nebuni – înfrânti – gesticuleaza

ar vrea sa-si smulga corbii din obraza:

în loc – s-aseze îngerii – taluzuri!

 

parfum de lumânari si ceri varsate

îmbie orbii din paduri sa plânga…

cine mai vrea turniruri în Cetate

sa-nfiga lancea-n visul cel de lânga!

 

…nebuni si orbi – razboinici si domnite

veniti la Sarbatoarea Nimicirii:

noaptea – arzând în strugurii din vite

 

aduce jertfa Mortii si Uimirii!

…Craiul danseaza-n ritmul desfrânarii

Regina Ciuma – un vals mut – uitarii…

***

 

SIHASTRIA VORONETULUI

 

unde stelele-si coboara – lin – lumina din Cuvânt

între munti – paduri si vânt

atingând pamânt c-un gând:

îngere de colilie

rasarit-a sihastrie!

 

cât o iesle – cât un prunc

cât pe vale – cât pe runc

sta-ntre apele ceresti – rugaciuni dumnezeiesti

luminând pustia:

sihastria

 

papadie – primavara

cu urgia se masoara

dintre ierni razbate-n vara –

lacrimi – zâmbet de fecioara

slavind zarii maiestria:

sihastria

 

miez de noapte ce rodeste

când Hristos spre ea priveste:

nu sufla prea tare – Doamne

n-o clinti nici dintre toamne –

vei învârteji-o-n vânt

si pe-o pala de lumina

iar în raiuri o sa vina!

vis de floare de sulfina

sfios arde vesnicia –

sihastria

 

e atât amar pe lume –

o – Iisuse împarate!

doar nadejdea sihastriei

doar icoana Sân’ Mariei

dulce rugaciune-n strune

zaboveste de pacate!

*

Dumnezeul de lumina – preotilor stâncii mute

printre cetine le tese

fir de patrafir:

dinspre-amiaza catre munte

întristând poieni de aer

se cladesc altar si frunte

cetelor de îngeri

 

ce-ti ramâne – suflet singur?

sa culegi lanul de frângeri

sa te rogi

sa sângeri

*

ars de stele – scris de fluturi

ma desprind din luturi

si spre Tine vin – Iisuse

de gând sa ma scuturi!

***

 

VALEA PUTNEI

 

calugari brazi – cu rantii lungi

sirag – tacuti se furiseaza

spre catedrala dintre stele

 

calugari brazi – cu rantii negre

astern urechea peste munti

pândind un dangat în desert

la catedrala din adâncuri

la staretia pietrei arse

 

calugari brazi – scandând în vânt

o rugaciune a vâltorii

îsi smulg din sân un legamânt –

si dintr-odata pe pamânt

se-aprind luminile de glorii!

*

corbu-si cauta focul în vatra padurii: cra-cra

nu-l urmari pe corb – când o apuca

fâlfâind fierbinte – spre cuib: în mijlocul întunericului

te va-ncinge vapai

*

la poarta raiului – de-o parte si alta

strajuiesc doi brazi – cu barbile-atârnând

printre ei – departe – un cal – pascând

blajin – lumina

***

 

POIANA

 

a împietrit lumina – sub vraja dumnezee:

un fluture – pe pajisti – a scris o odisee

***

 

BRADULUI

 

nu te vreau în casa – bradule – împodobit de

mâini vestede

 

stai între vânturi – cu bratele cruce

si pe bratele tale – piroane

aprinse – stelele

*

 

LA CATEDRALA ARSA MUNTE

 

la catedrala arsa munte talangile sunt clopot

argintul si tamâia apei se tot petrec în sopot

slujesc vecernia barbosii cu patrafir de cetini –

un boier greier dascaleste cum timpul sa-l încetini

 

aici se savârseste taina vadirii nuntii sfinte

când ursi arata-ntelepciune în jocuri si vesminte

iar lupii veghii se înclina în calea viu-minunii

când Soare-si pleaca-adânc genunchiul în fata Fetei Lunii

 

veniti voi pasari ale strunei din slavile meree

sa curga alta vlaga-a firii în ape si-n idee

veniti maririi sa-i fiti martori când Dumnezeu slujeste

odajdiile de luceferi arzând împarateste…

*

muntii s-au smerit din vârfuri – martori dupa o minune

sub cadelnita din soare – codrii stau în rugaciune

jur prejur ies dintre raze si miresele poiene

si descânta-n aer basmul cu Ilene Cosânzene

 

vis de vânt – ceresc Cuvântul se rasfata în miresme

trecând gânduri peste chipul curgatoarelor aghesme

dintre tufe de macese – Pan buhosul se iteste

murmurând cu desfatare vorba care îl orbeste

 

cât va tine vraja asta? – când sortirea de fantasme

ne va-ntuneca Edenul si Frumosii Feti din basme?

stau ostirile de cetini pregatite de-nfruntare

pogorâti – arhangheli-codri se-mbrac în strafulgerare:

piei Satan! – smaraldu-ti cade la un semn si o-ncruntare…

***

 

INSTANTANEE

 

îsi da drumul soarele – din vârf de cetini – tot mai

repede – din creanga în creanga – de-a rostogolul – pâna în

ochii mei si-ai apelor: rusinat – se da dupa munti

ca o fiara luminata

peste fire – sfioasa

*

ard rasini în catuia de noapte a brazilor

e o vreme – o-nlesnire spre tainita cerului

corbi orbi se rotesc spre salbaticul cuib din

misterul înalt

un ou a cazut si s-a spart: cerul s-a-ncleiat de

astri – dar Dumnezeu a suflat peste cenusile

albe – si noua trepte de cer au tresaltat

senin cristal – înghetat-au tarie

*

în fiece brad se înalta castelul de duhuri

spaime – extaze strapung armura de cetini

din piatra-n piatra – din ramura-n

ramura – serpuieste – zguduind cu lumina

galaxia minunii

*

deasupra mea – îndelunga binecuvântare a

batrânului brad: încep sa-ntrevad freamatul tainic

al fratiilor astrilor

întâi însa nu uit sa fur – cu palma din zbor

maramele albe-ale fecioarelor – tresaltând de

înspumate spaime – strapungând pretutindeni lumina: fiicele

de apa-ale muntelui

*

pe foaia alba-a mestecenilor – pasarea

vazduhului – în zbor bine stilat – scrie

batrâna legenda a lumii

*

coboara cirezile din munte – de la Fântâna Tineretii:

între coarne – pe frunte – fiece bour

poarta povara stelei de zeu

*

din tihna mareata de cetini

se isca-o vestire a firii:

prin aer – prin apa si vânturi

încinse-n cutremur pamânturi

stârnesc vremea greu-asfintirii

 

în hori de priveghi si mânie

s-au prins tainic duh si stihie:

vibrând ca un preot blestemul

îi strâng lumii-n tainite semnul

dezleg razbunarii îndemnul

spre-o lume ce nu va sa fie

 

ce-i strâmb si raznit de pe osii

beteagul de rost – prag spre bezne

si-si vrea prabusiri spre mai lesne

acum – prin sentinta padurii

îsi scurge otravile gurii

în rug noitor al fapturii

în dans si arginturi de glezne

***

 

INITIERE

drumu-n munte cine-l stie

la el îngeri or sa vie

si-i vor sta la cap faclie

 

drumu-n munte cine-l suie

dezlega-va-n cer catuie

auzi-va aleluie

 

cine-n pisc nu se opreste

spada sub picioare-i creste

de lumini se-ntuneceste

 

nici în cer nu-l mai vesteste

totu-n urma-i se cumpleste

dar paseste el regeste

*

au coborât ostile brazilor – cu soarele pe umeri

si-au ajuns – de partea astlalta – la poale:

ma privesc – încoifatii si barbosii

pe mine din poiana – senini

drept în ochi

 

au umplut vai – au ascuns (sub mantii si-armuri – verzi si de aur)

ale nelinistii râpi – si-au luat cu ei

– zavozi si cai de argint – pâraiele

alamuri ale marsului lor catre mine – cel acum judecat în poiana

-de ce crezi c-am venit – atâta zare si cai – pâna la tine

omule?” – si-a zuruit spre mine

un staroste-al luptei cu muntii

fumurii – conurile – medalii

îndelungi

-nu stiu – maritilor voievozi” – ma sfiesc – vazând plecate

spre mine – atâtea cruci de catedrale

-am brazdat atâtea ceruri pâna la tine – sa-ti

amintim cine esti” – a sopotit vânturi line si cetini – raspunsul

-oare nu stiu eu cine sunt?” – m-am mirat în surdina

-nu stii – nu stii!” – au împuns spre mine mustrare – zboruri de umbre si

pasari

-bine – sa zicem – atunci cine voi fi fiind – lamuriti

lucrul acesta cu mine” – ma-nvoii

cu oarecare necaz

-rânduit ai fost ochiul

slavirii sa fii – trâmbita de

vestire: Întoarcerea

din razboiul coclaurilor uitarii – Întoarcerea

noastra – dimpreuna cu stele – pâraie

ceruri si munti – în împaratia maririi – s-o afli

biruitor sa le-o spui tuturor” – plutira

maret catre mine silabele ritmice – precum

oceanul cel verde-al Cuvântului

-trâmbita privirii – glorie Facerii Dumnezeiesti

Buna Vestire – Evanghelistul Muntilor

asta fii – si ramâi…” – vuira – din spatele soarelui – îngerii – umbre

sfioase-ale brazilor – pe pamânt

si lumea se facu zâmbet: un greier se scarpina

cu spatele de aer – încuviintând

*

frate bradule – doborâtule

nemilosii te-au prabusit din falnica-ti tinerete

 

voinicule – fala povestilor poienii

sângele din vine ti s-a scurs – si-a luat-o

pe urma pâraielor umbroase – tresaltând

spre asfintit

 

a mai ramas spuza puterii tale arse

peste care cadelniteaza rasinile

tâmpla jos – lânga tine – o pun – frate

sa ma-ncununi cu raza

ultimelor tale soapte – cetina legamânt

*

peste vrajbe si urgii

fierbând negre si pustii

dinspre poale spre mijloc

biruie în flacari Crist

vârf de brad – cruce de foc

blând si trist

 

si la nunta mortii lui

vin stârnite si haihui

pasarile vâlvatai

de pe vai

 

lasa tainite de cuib

si cu raze se îmbuib

pâna suna toaca-n cer

si le-ngheata-n cununii

stele vii

*

scrobit banut – ametist trifoi

lânceda galbenea – paienjenis de constelatii: traista

ciobanului

soacra mare – patlagina – spin galant – crai lunatic

conte salbatic

lumânarica – scântei

punte de cruci – feriga – încotro duci

si ce vrei?

*

te uiti prin cetini – spre soare

ca-ntr-o fântâna-a comorii

*

câta bunatate are copacul si-n toata ma-nvaluieste – când

stau – adânc – la umbra lui – precum în uterul lumii

cuminte

 

pe deasupra nasterii mele

nevazut – doar înalt vuitor

trece – imperial – vulturul

cascadele vremii se sparg înafara-mi

în valuri de cetini – în

valuri de valuri:

eu sunt corabia – eu sunt refuzul

prorei – de a parasi tarmul

de a spinteca placenta timpului

***

 

VINA OBSCURA

 

schilodita lume

schilodit popor

vina ta începe

de la vânt si nor

 

de ti-e rau în luna

de ti-e bine-n soare

vin pe urma-ti îngeri

umbra sa-ti masoare

 

pasarea nu-ti cânta

soarta-ti sângereaza:

nu stie nici sfinxul

care parte-i treaza

 

inorog din luna

salamandra-n soare

ascultati din lacrimi

cum se scurge sare

***

 

PEISAJ

 

crucea turlei bradului binecuvânteaza

întinsa peste sângele cerului

glas de pasare cade-n farâme

muntii s-au spalat pe ochii orbi: tot

nu vad – nimic

afara de rai

*

zeii din brazi au iesit pe pajiste – sa se

soreasca si sa ofteze – de dorul

tacerilor – pline de miez –

de-altadata

 

câte-o caruta – trosnind din încheieturi

trece pe lânga plaurii brazilor : carutasul îi vede – si zice

catre tovarasul sau de pe loitre:”lasa-i – saracii

vai de capul lor – mai au putin

si…”

 

dar pasarile – care toata ziua au strâns

cu ciocurile – raze de soare – acum

spre seara – astern – printre crengi

împaratesc culcus – tesut cu fir de

paianjen – Luminatilor

 

carutele trec – toate – pierzându-se în

propriul praf : pe jos

ramâne un con – dizident al padurii

 

cu zgomot sec – cad si altii

în cuibul ierbii

***

 

AMURG

 

brazii – catarati pe vârfurile picioarelor – disperati de-atâta

verticala – sunt gata sa cada cu

nasul în soare: dictatura

fastidioasa a

oblicului

 

ma doare spinarea de aceasta nefireasca

încordare a copacilor – prea

demonstrativi

 

în definitiv – lumina e o femeie la

îndemâna tuturor: nu stiu de ce ne-am

frânge amurg – pentru ea

 

uite – spre exemplu – cum se întinde

ea – lumina – prin iarba – precum continutul

vomat vinovat – al

Potirului

*

calea laptelui se însira

seara – în praful spre

sat

 

umbra apelor se-asterne

peste strabuni

desertul vadeste

smintitii pauni

*

încurcat în strune – lirele brazilor

vântul adoarme amurg : nu înainte de a transmite

furis – cutitul de raza – sfântului înaltat

doar cu-aureola – peste piscuri

*

crima împotriva vântului: lipsa de

tacere smerita

trasneste-i – Doamne – pe guresii

desertului – iar nu pe – umili – muncitorii

soarelui – apelor – pamântului – adânc

rastignitului

***

 

TERTINE

 

vânt de soare – brazi de roua

pasari egiptene – doua

slujesc la Potir

 

din poienele viclene

doldora de Cosânzene

cade-un fir de mir

***

 

PASTEL

 

peste coastele si suferintele dulci ale

pamântului verde(gânditoare vaioage – severe

ponoare) – trec obosite carute

 

trec si se-odihnesc – turma cuminte

clipe – în fata mustrarii din deal:

sihastria

 

apoi îsi urmeaza – smerite – blestemul

de praf si

galben zadar

***

 

CLASICA

 

în poiana dintre brazi – si-a parasit

la apus – Helios

caii: gratioase

vise – pascând

valuri de verde

***

 

LA FOC DE RASINI DE BRAD

 

la foc de rasini de brad

unde ploi de stele cad

sed în tronuri de stejar

domnii vechi cu trup de jar

 

voievozii în armuri

lati în spete – la par suri

voievozi cu chivara

si la suflet lamura

 

stau roata la masa mortii

strajuind padurea sortii

pajuri se rotesc coroana

oastea brazilor e-n zvoana

 

stau batrânii sfinti – se-ncrunta

de ce vad în lumea scurta…

 

pregatesc junghiuri de fulger

aranesc furtuni de spulber

prigonind demonii-n spume –

sa-nceapa o noua lume

 

magi de stele rotitori

mândri stapâni rugatori

frângeti rau-n dumicati

si pe corbi cuminecati

 

cerurile luminati

pe vicleni sa nu-i iertati

faceti dreapta judecata

sa vedem soarele-odata

*

sfinti arzând – hristosi jertfiti

tara-i Crucea – voi – parinti:

nu m-alungati de pe Cruce

lasati moartea sa ma culce…

 

decât viata în genunchi

mai bine tintit pe trunchi!

decât rob la miselie

carnea mi-o zdrobesc de vie!

 

daca nu ma-ngaduiti

voi – fierbinti între fierbinti –

voi cladi Golgota mea

pe-orisicare colt de stea

 

nu sunt print în piei de porc –

între diavoli nu ma-ntorc!

***

 

 

VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE SI CU ÎNGERII

 

ferchesa domnita – sloboda la gura

ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgura

se bat cavalerii – fara de masura

pentru boiu-ti oaches – si sparta-ti centura

 

dezmatati calugari – împanati cu bârfe

poloboace pline cu lipici la târfe

va vomati pomana de la verzii printi

muscati craci de iepe cu-antrenatii dinti

 

sa va ierte dracul – Domnul e la mine

învata sa cânte pe strunele line

hai târâs – jigodii – se pravale focul:

cât credeati ca rabda Domnul sa-mi luati locul?

 

Doamne-al meu Hristoase – în vin iarasi sângeri

stau s-adorm – în poala îmi picura plângeri:

lacrimi prearegale – din harfe de îngeri

dar si roua târfei – simtind sfinte-atingeri

 

ev de rugaciune – de sfinti si de ciuma

gâlgâit de sânge si de vin cu spuma

Fecioara minunii arde pe altare

Sarpele lincheste pocal si-ostiare

 

ev bizar – fantastic – nu ma lua în seama:

Poet – storc cuvântul pâna iese zeama

hoinarind – în dansuri – din crama în crama

saruta-ma – târfo – sa plâng fara teama…

***

 

 

 

 

VILLON – LA DESPARTIRE

 

printre posirci si târfe – scapai câte un vers:

deci – fericit sa fie cel care l-a cules!

golan ori print – s-asculte cum curge Seina-n rime :

de mine toti sa uite – sunt doar o voce-n mers –

calic pierdut în stele si-n vuiet de multime

 

c-am gaurit un pântec? c-am odraslit prin hanuri?

c-am chiotit în noapte – în toiul de chiolhanuri?

nu uite nimeni schimbul ce l-am facut sub streang:

Hristoase – -ti dau viata – dar nu-mi da nici un rang

afara de stiutul : Secerator de Lanuri

 

decât sa cânt în moarte si – trist – sa plâng de viata

decât sa fiu bufonul milogilor din piata –

lui Charon îi dau nastur – în loc de gologan…

platescu-ti – Sfinte – clipa – cu pretul pe un an

Hristoase – bate palma: Poetul e Paiata!”

 

si-asa mi-a luat viata – s-o faca joc la îngeri

nimeni – de-atunci – în lume nu-mi mai însira plângeri

cuviincios în zdrente – dau numai dintr-un stih

nu mai îmbat pe fufe – si nu mai joc zarif

decât în agonie – când scriu pe fila frângeri

 

cam asta – lume buna – am vrut sa amintesc

pentru când crugul lunii de tot am sa-l smintesc –

e drum de seara ‘nalta – si focuri de calif

acopar rana coastei : pe drumul pamântesc

o pana mai pluteste – pesemne e de grif

 

e sânge-n zorii zilei – o luati de la-nceput:

eu nu-nsotesc pe nimeni – vad doar ce n-am vazut

v-am spus ce meritarati si numai ce am vrut

când rima am gasit-o – dispar – necunoscut…

vedeti-va de viata – n-ascultati de-un pierdut

***

 

ULTIMUL CÂNTEC AL LUI VILLON

 

Sarac precum Villon – ramân tot gures

Împart cu darnicie – zdravan – coate

În carnavalul crud – si luat de iures

Ma iau la harta cu-mparati si gloate

 

Pe-al mortii streang îl onorez cu tifle

Si-aduc în pieti o noua terezie

Pe care sa masor iubiri – nu chifle

Sa-i dibuiesc pe popi de erezie

 

Nu veti scapa în veci de veci de mine

Sub zdrentele enorme – SPADA scapar

Cu care VORBA v-o retez spre BINE –

Burta v-o-ntep – de RAU ca sa va apar

 

Din han în han – hoinar – v-arat minunea

Ce-a fost cândva la Cana Galileii:

Posirca o prefac în sângerare

Sub testul broastei – asmutesc toti leii

 

Va par la toti nebun si hahalera

Dar nu vedeti hârjoana mea cu moartea:

Când toti tradeaza – eu sunt cel ce spera

Când toti va-ncaierati – îmi darui partea

 

Si daca peste ani – un oarecine

Gasi-va-mi hârca si va vrea s-o-nfrunte

Eu – dezgropatul din atâtea vine

Sterge-i-voi lui gând rau si fapte crunte

 

Caci versul meu e muzica la îngeri

Si ce-a fost rana – e acum lumina

Adus-am rost în rai cu-a mele frângeri

Caci si Hristos pe stihul meu suspina

 

Când se framânta la liman sa traga

Pe rasfiratu-ADAM din lumea-ntreaga

***

 

LICORNUL

 

Licornul blând

Coboara sfânt

Dintre paduri

De dumnezei

 

E tot flamând

De duh si cânt

Si trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tacut

Coboara scut

Peste virginul

Print din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scutura pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din luna

Arme suna:

Iubiri – razboi

Suie în mit

 

Îngenuncheati

Frati cruciati:

Ati fost alesi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteti tustrei

Chemati la cer:

E-ospat de zei

 

Licorn de paza

Ia în vaza

Pe cei ce-ajung

Prin rastigniri

La Sfântul Duh

***

 

IOSIF DE-ARIMATEEA

 

Veghind smerit si singur sub spintecarea Crucii

Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs

Si în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns

Ca-ntr-un mormânt la care vin sa se-nchine cucii

 

L-am tras de sub osânda – L-am îmbracat în taina

Si pentru ochii lumii – zabranic I-am dat haina:

Nimeni nu stie însa – Iosif de-Arimateea

Ca-i paznic încercarii de-a sângera Ideea

***

 

OBÂRSII

Adrian Botez

OBÂRSII

 

 

nu-mi am obârsia-n vulcanii-acestei lumi
de carne preaflamânda si nebuni!
din lumea Frumusetii-am asfintit
Iubirea-i raza care m-a urzit…

cu cât aici mai latratori sunt câinii
cu-atât ma-nalt spre astrele preasfinte:
hoiturile împutite si strainii
mi-alunga sufletul din fraze si cuvinte!

pleca-voi de aici ca iar sa fiu iubit
si sa iubesc – cu îngerii-nfratit:
vreau sa respir lumini si Dumnezeu

nu – sufocat – ura sa scuip din greu:
ma voi topi-ntre duhuri-simfonii
în armonii eroice si vii!
***

 

UN BIET CONTRABANDIST

astept sa bata clopotul în cer
sa se-n clestar desfaca nopti barbare
astept ca Marele Bijutier
sa fulgere din taine milenare

m-am poticnit de-o pricina a lumii
o coasa – radacinile stelare
le-a retezat din inimi – si strabunii
mi-au sters litera din abecedare

sunt singur fata-n fata cu amurgul
în straiul alb – astept securi sa cada:
nu mai sunt inorogii sa ma vada

voi trece rani prin vami la Taumaturgul…
…sa nu si-o ia în cap un biet contrabandist
s-a pus de straja Raza de-Ametist!
***

 

ECOURI DE LUMI

Tâmplarul nu mai face case – ori
ferestre – doar
sicrie – si lumea nu mai este decât
un mort fardat

se povestea – cândva – se spunea
cândva: nu se mai spune – nici
povestitorii nu mai traiesc – s-au
îngropat în azur – dimpreuna cu
povestile lor

e un ecou de lume – pe
care l-au lasat în urma
muntii – înainte de a se
scufunda în amurgul perpetuu

…doar Demonul – nu stie nici el de ce
nu poate dormi: se rasuceste
în neant – de pe o parte pe alta – fosnind iluzia de
amintire – degeaba
***

treceau femei – dintr-o camera în
alta – rostind poemele
altora: erau atât de savante – încât
recitau precum girafele – scandând
din gât

a trecut – apoi – în vizita – focul
sa-si încerce – pe vietile noastre
norocul: si-a ascuns partea lui
sentimentala – într-o galeata cu zoaie si
smoala – ceasurile nu mai au paradis – trec vorbind
prorocind – ca în vis: numarând sclavii degetelor
pe plantatia colii de hârtie – mereu îti ies fara sot – fara
bis – te culci la loc – nadajduind sa-ti treaca prin somn
aripi de ceata – versuri împachetate cu
ata – si – ca spectacolul sa-si aiba seaua si
avântul de drog – l-astepti crispat – pe
directorul de scena – desalat
inorog

o lume în care nimeni nu priveste
Golgota – deci toti se cred – cu
tarie – martiri

***

primavara si vara au fost de cenusa
cobrele mi-au împrumutat anotimpul lor – din
gusa

cartile nu se mai lasa citite – ci doar
rasfoite febril – de ispite: când ceasul noptii este
deplin – ele îsi iau aripile la spinare
fâl-fâl – si trec prin lumina de lumânare
catre luna de mâl

masori matasea în intervalele dintre o moarte
adevarata si una de-arlechin – si constati ca
dinspre niciun rasarit – lebede nu mai vin
este seara – luciul apelor s-a-ngalbenit
îti fac semne disperate – fosforescent
stime si frunze – iele si
stele – desprinse – toate – de pe ramuri imaginare – care
niciodata nu s-au vazut – dar te-au tinut în umbra
ca pe un necunoscut

ranile din anii trecuti – acum pufoase dar
cu atât mai dureroase – ale
fructelor – îngrasate cu lumina si
jind – prin nori ratacind
din nou sângerând
îti aduc vesti despre o camera mobilata – în care
s-a tolanit – de-o vreme – un
strain – si-ti bea ultimul vin

…Dumnezeu s-a suit pe-o scara – dar
vazând cum s-au asezat lumile si cum
fara nicio masura – fara umbra de mister si
bun-simt – s-au umflat si-au crescut
se da jos iara
***

 

ERA ÎN AMURG

era în amurg

cavalerul în negru ma astepta la povârnisul
dinspre padure: era palid si-ncruntat
si-a azvârlit peste mine – mantia
neagra – voind parca – din mine
sa înteleaga

pentru prima oara – corbul nevazut din
ceruri – a cântat

era în amurg – si deodata – toate frunzele – cascada de
neîndurat – s-au pravalit peste mine – cu ochii deschisi
arzatori: era liniste – ca-n
nori

cavalerul si-a tras mantia înapoi: am ramas gol – cu
luceferi pe umeri si-n
frunte – era
ca dupa o nuntire de munte

stele multe au latrat în limba cea uitata a
mea – si m-am prefacut ca sunt de acord
nu mai e lume – nu mai ai
nume – doar cavalerul
amurgului – venit
din Nord

tremura de frig gândurile – un pescarus ratacit
a trecut peste inima mea – si o a
racit – dar cât de
grabit

suna din tamburine – surd – copacii maririi
suna din valuri urmasii ursirii – ba chiar
ursii se iau dupa constelatii – si
afla unde mi-e ascunsa
odalisca cea tunsa

mi-e frica de tipatul pescarusilor – ca-l vor trezi
pe mosul din stele – pe moasa-ntre iele
ca se vor destepta chiar greul pamântului si
greierele de ametist – si-mi vor cânta
dezacordat – concertul lui
Liszt

scotocesc adânc prin buzunare – dupa
lumina: nu gasesc decât orbi însetati de
lumina – si scânteia
de vina

sunt bucuros de oaspetele pacat – si în fata
lui m-am plecat: am luat apa cu pleoapele
din agheazmatarul lunii

si – fluierând ceva ce nicicând n-am înteles – dar
acum am vazut – am plecat

…niciun cavaler în negru – de atunci – nu m-a mai
cautat – ori – sub padure – asteptat – nici
încruntat – nici neîncruntat: si
doar atâtea amurguri – de atunci pâna
la noapte – în fântâni – au
scapatat…
***

LIRICA PASCALA 2011

– Prezentata de George ROCA –


Georgeta Resteman
ÎN DIMINETI DE PASTE

Covor de papadii si flori de Paste
Liniste-astern în suflete pustii
În dor de bine viata-n noi renaste
Singuratati ascunse-n nopti târzii.

Sperante împletim, cununi de vise
Lumina Sfânta-n zi de sarbatoare
Credinta, dragoste si porti deschise
Ne daruieste în suspin de floare.

Privesc cum firul ierbii unduieste
În adieri sublime de iubire
Pamântul reavan, marul ce-nfloreste
Sub cer albastru muguri de-mplinire.

Suntem plamada vie din lumina
Purtam comori nepretuite-n noi
Lut din iubire-avem la radacina
Sperantele din suflet curg suvoi.

Ne înaltam credinta-n gând senin
Sobor de floare-n dimineti de Paste
Ne însoteste-n drumul vietii lin
Tot ce-i frumos si bun în noi renaste.
Titina Nica Tene
DE PASTE

De Paste soarele e altfel,
are o altfel de lumina,
mama cu tata parca-s tineri
si parca nu mai sânt batrâna.

Ma vad copil pe Dealul Mare
dintr-un satuc îndepartat,
purtând rochita înflorata,
din sat de parca n-am plecat.

Ma joc cu fratii mei pe Beica,
râul ce curge-nvolburat,
ne salutam cu voie buna
zicând „Hristos a Inviat”!

Ce fericita eram, Doamne,
si ce departe sânt acum!
Am mers asa de mult prin viata
ajuns-am capatul de drum?

Privesc la pomul înflorit
pe care cânta o pasarica
nepoata vine lânga mine
“Hristos a Inviat”, Bunica!

 

Valeriu Cercel
POEZIE DE PASTI

Când Pastile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri si dus agale,
Copil ma regasesc în satul meu
La casa barâneasca de pe vale;

Simt si acum, pe prispa, dimineata,
Cernându-si fluturasii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingasie fata
Ciresii alintându-se în floare,

Si-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi „ziua buna”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnita batrâna;

Se anunta o mare sarbatoare,
Iar martora era si Luna plina:
Va coborî din morti, spre Înaltare,
Isus, a lui Maria, cu lumina!

Ca începea asa o primeneala,
Miresmele de flori de liliac,
Si lutul proaspat, iz de varuiala,
Se vânturau prin usa din cerdac,

Ne usuram si trupul de povara
Si sufletul cumva de-am suduit,
(Scapam si eu atuncea de ocara,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici ca ne rodea burtica,
Ne mai spurcam si noi, deh, la mâncare,
Ca popa nu stia, zicea bunica,

Dar totul se facea cu rânduial?
Si toate le-asezau la locul lor,
Stiau batrânii bine, fara scoala,
Cum sa-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n asteptare,
Biserica-ntr-o hora o strângea,
Lumini se aratau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paste si lumina,
Bunica ne dadea miel din cuptor,
Iar ouale-asteptau pe masa plina
Sfintite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe lunca ne-ntâlneam
Gatit în straie noi cum altul nu-i,
Caci noi copii-atunci ne înnoiam
Când Se nastea si la-nvierea Lui,

Si câta bucurie, ‘ntregul sat,
Oua ciocnind cu mare si cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevarat !”
Pe pajistea cusuta-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeasi lunca mândra ca o ie
Mi-a dat ca sa le sorb licoarea lor
Doi ochi de vis cu nume de Marie

As vrea sa vin din nou în satul meu
În zi de Pasti, în zi de sarbatoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare

E Paste iar si Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mari, de al meu sat,
O lacrima de dor mi se prelinge

Simt o speranta-n suflet cum izvoare
Din flacaara-I ce arde, tumultoasa,
La ziua si satucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasa.

 

 

Adrian Munteanu
DAC-AS SUI PE TRUDA UNEI PLEOAPE
(la Psalmul 139)

Dac-as sui pe truda unei pleoape
Ce se framânta-n strigat de-aurora,
Când umbre-n zori lumina o implora,
Te-as regasi arzând în cer etape.

Dac-as fura dintr-un amurg o ora
Si i-as deschide clipei mii de trape
Ca dincolo spre moarte sa îsi scape
Nelinistea arcasi rotiti în hora,

Tot as simti ca esti, iar de as zice
Ca nopti de-acum pe veci ma vor robi,
Ca-mi vor înfrânge carnea mii de bice

Tot n-as fi trist stiind ca vei sadi
Graunte-n trup ca-ncet sa se ridice
Din întuneric un crâmpei de zi.

 

 

Al Florin Tene
A ÎNVIAT IISUS

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

Am un surplus de idei si de har
Si la picioarele Tale le-am pus
În numele vesniciei ca dar,
Când din morti înviaza Iisus.

Doamne ,as vrea sa recunosti
Din multi pe mine cel ce-a dus
Crucea în fruntea atâtor osti
Când din morti înviaza Iisus.

Erai, Doamne, Mielul sacrificat
Pe Cruce, spre Golgota, în apus,
Mântuieste lumea de acest pacat,
Când din morti înviaza Iisus.

Privesc în ochii Tai si-mi caut iertarea,
Pentru ateii cazuti în pacat, Iisus
E „vina” ce lumineaza cararea
Învierii sperantei noastre Sus.

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

 

 

Pascu Balaci
HRISTOS A INVIAT!

Când inceput-a sa se lumineze
În cea dintâia zi a saptamânii,
În taina ea si-a parasit stapânii-
Mormântul lui Iisus sa cerceteze

Maria din Magdala sa cuteze
Cu-a ei surate, scuturând tâtânii,
Sa afle sfântul trup, floarea tarânii
Si-apoi cu lacrimi sa-l imbalsameze.

– Ce cautati pe-aici? – apare un inger.
Femeile s-au infricat de-ndata:
– Pe Iisus dupa care si azi sânger!
A spus Maria, foarte tulburata.
– Nu e aici, a înviat; e în cer:
S-a dus sa-L întâlneasca pe-al Sau Tata!

 

Al Florin Tene
HRISTOS A INVIAT!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

Cânta padurea-n mierle, prin copaci,
Înseninând cerul spre apus
De parca au înflorit ogoarele de maci,
Când înviaza-n suflete Iisus.

Cânta iarba în mieii de prin lunci
O aud cum creste si prin sat,
Când din Tainele Porunci
Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

 

Nicolae Nicoara-Horia
HRISTOS A INVIAT!

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce –
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

 

Nicolae Nicoara-Horia
LUATI LUMINA!

Luati lumina si va bucurati!
E semnul ca în lume nu-i târziu –
Hristos a Înviat! Hristos e viu!
În cel care nu crede sa nu dati

Cu pietre si cu vorbe cât ocara,
Pentru el e prea devreme-acum,
E Ziua si petrecerea-i pe drum
Pâna când o sa-l cuprinda seara…

Luati lumina, cea primita-n dar,
Din Mormântul Lui fara de moarte
Si dati-o, întreita, mai departe-
Hristos a Înviat! Si nu-n zadar!
———————-
PASTI, 2011

Crucea si învierea în poezia Golgotei românesti

Natiunea Daco-Româna, ca cea mai încercata si mai prigonita dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferinta, în crez si îndurare, în chin si sarbatoare, în frângeri si înaltari, în taceri si marturisiri, în asteptari si împliniri, în înfricosari si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si rasarituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slava, în catuse si har, în chemari si alegeri, în suspine si Liturghii, în defaimari si laude, în lepadari si jertfe, în vânzari si mucenicii, în tradari si binecuvântari, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plamadit în sângele, în crezul, în nadejdea, în jertfa si în dragostea lor, toata vointa patimirii, întrupata în: vânzarea, tradarea, prigoana, persecutia, defaimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amaraciunea, întemnitarea, calvarul Rastignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscarii gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Parintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasa obârsie a venit în taina ca un acatist al vointei, pe un valmasag de Doine. Te vindem iar cu sarutari viclene,/ prin nepasare oarba si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocara,/ Te palmuim cu ura ca de fiara./ Te adapam cu suc de-amaraciune,/ din pofte rele si din stricaciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tata,/ sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata./ Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o toga de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de padure. Cerdacul surâsului a îmbratisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întiparit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioara în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace rascrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântarii.

Înspre tarâmul celalalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am vazut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Parea tot locul tintirim,/ Pazit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatra, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumina peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au parut/ Ca toate una s-au facut./ O cruce mare stralucea./ Sub gruel ei un Om zacea./ -Tu cum de poti sa le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Sparturi de bezna s-au napustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licaresc ca papadiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncata-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântura în elegii tenebroase si luciferice. Scuiparile se prefac în lacrimi de ceara, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndragostita de margaritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii pazesc lumina podidita din Îngeri. Trâmbita Sarbatorii vesteste chindia Ospatului. Razele de soare se aseaza senin peste gatitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpaneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbatata de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbratisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împartasit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefacut în Potir de aur stralucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufar. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei paci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tamâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpana mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu exista moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocara,/ E Fiul Tau. Cu încoltiri de fiara /multimea-n jur-salbatic-valul strâns-a./ S-au revarsat talazuiri de ura,/ sa puna stavila iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fata si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitura./ Dar n-au stiut calaii taina lina,/ care-I dadea spre Golgota rabdare:/ caci scrisa este taina asta mare./ În Duhul Tau cu raze de lumina./ Ei n-au stiut ca orice lovitura/ si Tu o porti pe Trupul Tau Stapâna,/ de aceea doar putut-a sa ramâna/ Lumina neclintita-n val de ura./ Durerea toata se-mpartea în doua,/ si asta este tainica rabdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arata astfel noua./ Strapunsa esti si Tu de rani. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cununa,/ multimea si asupra Ta, Prea Buna,/ arunca glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlacrimata/ pe Tine Maica celui Rastignit,/ Te-a aratat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminata. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doina, învaluindu-i mirarea în bulgarii din zori (Zorica). Vibrarea a pus ramasag pe mirajul luminii, ca izvorul de viata zburat în cuib de cuci. Pe covorul rabdarii si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâra de zbor i-a adus un trecut de vapaie, trudit în rapsodiile de veacuri, framântându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântarii. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odraslit crucea în Mugurele-nvierii.

Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsa mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce sa-I strangeti bratul cu patima la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si va raniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti faclii de dor pagân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El sta în tronul slavei, de slava-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cina./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumina,/ Menit pe veci sa faca din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Caci iadul plin de flacari nu va putea sa sece/ Izvorul de viata ce curge prin pustiu./ Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Gatiti-va mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gatiti-va cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumina cântati cu vers de foc,/ În glas de alaute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, faclie aprindeti-I în cale,/ Ca-n veci Lumina lumii scapa de sub obroc./ În imn de biruinta, copile din Sion, gatiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sarbatoare sa-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie rasune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viata. Toata detentia sa a fost dominata de suferinta si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului sau haituit de hatisuri si ceata a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând înca. Cu îndemnul iubirii în inima, el a înflorit pe cararile celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât pâna la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toata inima lui a fost izbavita de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poarta cu gingasie floarea sa cea mai nobila. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovaratii ani, pregatindu-i jertfa curata pe Golgota româneasca. Sufletul i s-a îmbracat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului margaritar, si-a nalbit pasii târâti prin celula si setea si jalea cu care-a stat împreuna, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurarii si-n rodul rastignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntita, o primavara plina se scutura de aur. Natura înmiresmata îsi prinde-n hora Florile, care surâd cu ochii-n roua, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângaie fara ragaz si pe Crucea neînfrânta si sfânta, dorinta Învierii cânta.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat dupa El în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi sparturi./ M-am ridicat de sub patura sura: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac…/ A sta lânga mine pe rogojina: -Pune-Mi pe rani mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de rani si rugina,/ parca purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libarci./ Prin somn, lumina, iar zabrelele groase/ se lungeau pe zapada Lui vargi./ Parea celula munte, parea capatâna,/ si misunau paduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mâna, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi…/ Am întins bratele. Nimeni, tacere./ Am întrebat zidul. Niciun raspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zabrele./ Din luna veneau fum de catui./ M-am pipait, si pe mâinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tais de fulger scapara-n ochiul constiintei, la jalea tarii sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amara oferita de hamesitelor haite. Neamul sângera, tara ofteaza, iar moartea hâda pândeste orice usa, orice portita. Foamea s-a cuibarit printre lanturi, iar setea s-a zabrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastina, iar vazduhul se scutura autumnal peste temnita. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de lupta. Pune metanie nadejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe rabojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primavara si vara, caci se tot apleaca peste ei câte-o ramura de spini.

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamat abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pamânt sub zavoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n crunta durere/ pe sub piatra si pe sub fier,/ pe sub osânda, pe sub zacere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipa, salbatec si crud./ ca o apriga pofta de viata,/ sau suiera-a ispita razleata./ cu brânciul ei atâtator/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urla de o mie de ani,/ cineva canta de-un veac,/ cineva n-are geamat, nici leac,/ altul cheama si cheama,/ altul blesteama,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatra plecata,/ gârla lui rasculata./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsa, fonta lichida,/ otrava torida./ Si carnea mea trosneste deodata,/ din zavoare dracesti,/ prin madulare sa se deschida/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intra, sânge al temnitei, intra./ vino din funduri nepamântesti,/ vino sa ma cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urca în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urca în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urca în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cânta, pe urma, rosul torent/ se trage din mine, îndarat, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /ma trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colinda muntii plini de revolta. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridica. Salcâmul de lânga fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecarii… Patima urii devine colind al iertarii, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pamântul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii canta imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumina vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpamântean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pamântul pâna-n temelii,/ ca tara arde de morminte/ cum arde cerul de faclii./ Ascunse-n lut ca o comoara,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tara,/ v-o regasim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si daca locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am facut din voi icoane/ si va purtam pe frunti cununi./ Nu plângem lacrima de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu va plânge,/ ci se cumineca prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei rastignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirica. „Cântecele sale de dor si de razboi”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinau, i-au adus 4 ani de condamnare politica si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeana a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmparat si a transformat Canalul în Poemul patimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnita. Zidit din argila si foc si-a framântat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din rasarituri mângâieri. Din zarile rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o leganare de salcâm roz. Drumeata i-a fost rugaciunea, care i-a smaltuit sufletul cu lumina la chemarea trairii. Soapta de vioara, inima-i purcede ca jertfa sa-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tara/ sa ne citeasca sufletul afund,/ cel rastignit a nu stiu câta oara/ pentru îndrazneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pamânt,/ dar niciodata, Doamne, ferecate/ la-nfatisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Batrânul din poveste/ cu barba Lui de salcii si malini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Rasaritul hojma de straini./ Si zornaind catusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugaciune/ cu care-abia ne-mbujoram de dor./ Dar Dumnezeu mai zaboveste înca/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lasat vreo stânca /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adânca neputinta,/ privim zadarnic înaspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinta /ne sunt de lipsa scuturile-acum./ Sub cerul tarii, catranit sinistru,/ s-a rastignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stânga sângerând pe Nistru,/ cu palma dreapta înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul daruit pierzarii/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revolta, Doamne-al îndurarii, /ca nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Rastignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodna al zorilor de dimineata. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flamânda de cuvânt a sângerat pentru tara, curgând ca lava fierbinte în nadejdea celorlalti, ca o ruga pentru biruinta. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tamâiat în taina milenara, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvantului înfipt în credinta a sfarâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nadejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar mana cui îi mângâie prin vis,/ ca-n locul fruntii lor de totdeauna /parca-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbraca-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-nalta toata temnita la cer./ Sta trupul ghem, cu spaimele la pânda,/ ar învia, dar înca n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osânda/ cu umbre vechi, ce spânzura pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmanunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din catuse si zavoare si-a daltuit glasul de-arama sa-mplineasca vrerile divine. Cu fiecare lacrima de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfa. Din pecetea îndurarilor si-a facut trâmbita si-n fiecare cuib de lumina a odraslit mugure al Învierii, în care s-a preamarit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste carbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toata tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dati/ sa ne sarute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinari/ înconvoiate aprig sub povara-/ acest Hristos care-n atâtea tari/ a fost batut pe cruce-a doua oara./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ sa ne deschida drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiasca vrere/ sa-si daruie multimii trupul-Pâine,/ si sa vesteasca marea Înviere/ ce va cuprinde toata tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fara de-arginti, a suit urcusul demnitatii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevar. Cu fiecare frângere binecuvântata, poporul a pregatit în sânul sau un mugure de Voievod, pentru a pregati calea izbavirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul juramântului de credinta al Elitei crestine abia înflorite ce avea sa rodeasca. Sub steagul celui mai falnic s-au daruit cu toata primavara lor, cu toata mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate nazuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecatile, toate amagirile, toate orgoliile si s-a semanat samânta buna pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semanat neghina, au învrajbit si-au atâtat pârjolul, pregatind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defaimarea, nestiind ca la capatul lor sus pe cruce se aseaza slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romana-n doua…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Rascruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji strabuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamaresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevar, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La rascrucea Neamului).

Vasile Blanaru-Flamura, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele stravechi, devenind neputincios în scrâsnete si ura. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a raspândit din panere de argint siruri de margaritare, apoi a rasfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blanaru si-a pus peste trena paienjenisului celulei, popasul valmasag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanta a iubirii. Ultima dorinta a zugravit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, rascoleste nostalgia nocturna si în cosmarul neputintei o raza din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zamislesc crini printre zabrele.

Ne târâm pasii printre maracini si-n ocara:/ e calea pe care o suim cu strabunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici macara/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste rascruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbatati de himere fara orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepadat de ele ca Pilat din Pont?/ A cazut pe lespedea vesniciei o lacrima, din miliarde,/ la capatul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat an doua împaratia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul varstelor milenare/ o farâma din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înaltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ sa stinga vapaia sperantelor noastre, descântec, cu zarile./ Nici bocet, nici ura, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fara întoarceri, uitarile,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost vapaile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara s-au cimentat în amar;/ de-am sarutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerarile si geamatul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osânda! Ti-am facut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, sa le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ sa nu mai moara nimeni tras pe roata si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucata de pâine în lanturi sa nu mai fie,/ nici minciuna sa nu mai stea la masa cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat candva, împreuna, iubirea, Daco-Românie,/ Adevarata iubire de oameni si dreapta judecata pentru toti./ Am învatat sa ne iubim neamul osânditi fara vina,/ prin Iuda sa para vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugina,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Sa stinga vapaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara cimentate în veac/ si, sarutând obrajii Tai, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capatul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odata cu primii fulgi care au cazut cu resemnare pe noua Golgota. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurarilor devenind colindul încatusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarca, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamna i-a prefacut cuvintele într-o rapsodie eminesciana. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolari si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primavara ca o aducere aminte raspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cararea unei ierni ca o cronica rimata, suie Robii la cer în cadenta lirica. Fiecare satuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a raspândit peste resemnarea îndurarilor lor de pe cruce o farâma din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celula,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destula./ I-am sarutat mâinile batute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Da-ne, Doamne o farâma din slava Ta,/ din resemnarea îndurarilor de pe cruce/ si în ispita disperarilor nu ne duce,/ ca orice hula/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, caci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ sa nun e mai doara/ a mia oara/ si ura cumplitelor zile-n tortura sa moara/ în veci de veci./ Si celula noastra, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugaciunea ce alonga, din inimi tot Raul/ si pâna noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat nauci/ sa vina cât mai repede calaul/ cimitirelor fara cruci,/ sa plânga-n cântare de cetini Raraul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tarani înmiresmati de pe Târnava Mica. A crescut cu dragoste si cu credinta, stralucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptatii Neamului. S-a daruit cu toata fiinta sa cerului divin si pamântului sau drag si sfânt. A platit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalina a cerului, Ion Golea a înmugurit în padurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, caci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descatusari carari de lupta pentru a deschide zarile sperantelor. Si-a zavorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptatii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primaverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presarat voiosia cu o lunca de flori. Neastâmparul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nadejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregatit denia mare, cu fruntea lina si catifelata scaldata-n picuri de lumina.

Se lasa noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ fluera vânt: s-a desprimavarat…/ Pe ulitele lungi se misca,/ umbre-ntrupate, fara glas,/ din deal coboara`n ritm de pas,/ dangate ce din tacere musca…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujba, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspina`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ caci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu sa-si tina gruel legamânt. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primaverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutura peste ciresul amarui al gradinii. Privirea sa ca o iie atintita pe liliacul înflorit se leagana-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de taceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joaca însa tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima padure de Golgothe,/ si buzele s`adapa cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplânta-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fara tarmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plina de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul sangelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pamânt exista o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu gasim floarea grea de înviere a primaverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminator de neam si de tara si-a închinat toate nazuintele credintei, sculptându-le candela sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plamadit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangat de clopot împresoara patima telurica a visului, rasfrânt în flautul ploii. Nadejdea trezita în cântecul mierlei s-a cuibarit în ciutele zorilor vestind sarbatoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugravit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pamântului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertarii. Vigoarea sufletului vioara rasuna în ravasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului sau, trec pe lânga el în straie de nunta, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregatind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstapânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile, în care corcodusii macesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Strajerii facând paza în noapte minunata/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ sa minta ca Iisus a înviat…/ Si nestiind ca moartea nu biruie Viata/ s-au prabusit cu-armura-romana la pamânt,/ când Învierea-Vietii daduse Moartea…mortilor!/ Marire lui Iisus si Învierii Lui!…/

În Dimineata-Înalta si Calda a Primaverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Marturiseau tacute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de paza!…/ De-aceea corcodusii, macesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind ca-n moartea noastra este ascunsa Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul bacaoan s-a nascut într-o familie de luptatori, zavorându-si inima în spada Adevarului. Cu beteala rabdarii si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpatarii si-a cuibarit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplita suferinta si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa mareata pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, pastrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, an suflet navalesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au parasit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zabovit./ sub apasarea mortii ce sta sa ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ rasuna-n piepturi stinse cantarile de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nadejdea neînvinsa supune gândul trist,/ ne-mbarbatam la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbratisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-aseaza lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a cazut prada conspiratiei raului, a celor schimonositi de ura. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasa si-a lasat mireasa tineretii, prigonita de legefii minciunii, dar inima sa primenita de ninsoare a primit hrisovul binecuvântarii. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i trista aceasta noapte, cu zornait de fiare,/ m-apasa ca o piatra trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin sa-mi aduca linisti din Templu zavorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclina ca-n albe primaveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, sa ma-nsoteasca în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-nabusita ma tine pironit,/ stau nemiscat în ruga, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parca aievea cu cântecul strabun./ Ma leaga – oboseala, îmi da mereu târcol,/ launtric o lumina îmi curge ca un sopot,/ alearga trenu-n noapte cu suiere în gol,/ faramitând în aer fasii subtiri de clopot./ Când temnicerul misca vizeta, mohorât,/ o unda stravezie catusele-mi aprind,/ învaluit în umbra, în „cusca” surghiunit,/ eu chem. În preajma mortii si raze ma cuprind./ E noapte Învierii. Traiesc fara sa fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini pâna târziu,/ când eu cobor în Zarca si-n bezne iar ma-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumina, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântarilor, lacrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Pasarile si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Pastorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Marturisitorii…, Totul în Toate rasuna de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT ! –       ADEVARAT A ÎNVIAT !


Gheorghe Constantin NISTOROIU
Pasti 2011