Tag: Franta

Întoarcerea la SAINT GERVAIS

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Motto:

 „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degaja o visare                     
  care te îmbata si care te face sa mergi ratacind mult timp…”
                                                Victor Hugo

   Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la multi ani dupa plecarea din România. Peregrinari îndelungi, începând cu lagarele pentru, refugiati din Iugoslavia si Italia, continuând cu aventura franceza, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lectiile ei de viata si mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reusit vreodata sa le stearga. Pe toate ti le împartaseste cu mare drag daca ai prilejul sa stai de vorba cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sa-l ascult, m-am simtit asemenei unui spectator fidel care vizioneaza un foileton inedit, foiletonul unei vieti tumultuoase în care se îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul.
   Si nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru ca tot ce urmeaza sa dezvalui în continuare se datoreaza amintirii, o amintire fara egal ramasa în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o tara care i-a fost o mare parte a vietii de refugiat, a doua patrie – Franta!
    Vremurile bune din Franta au fost invocate în permanenta în discutiile cu prietenii sau cunostintele sale. Sansa de a cunoaste atâtea minti luminate, de a se bucura  de prezenta unor personalitati culturale de marca si de a-si lua tainul de hrana spirituala dupa bunul plac al sufletului nu surâde oricui, asa ca temerarul octogenar se considera cu-adevarat norocos si din acest punct de vedere.
   Iata ca ajunge în Statele Unite, este casatorit cu o femeie deosebita de origine franceza, are o fata superba nascuta la Montreal si un baiat venit pe lume la Los Angeles, parca anume pentru  pentru a-i întregi visul si totusi, adesea, în discutiile cu amicii, care n-au fost niciodata putini sau de calitate îndoielnica, Dumitru Sinu traieste cu nostalgie anii petrecuti în Franta, în special în Paris, orasul  unic în lume din punctul lui de vedere si al multor altora care au gustat din preaplinul darniciei sale.
   Gândul de a se reîntoarce în Franta prindea contur încet, încet. Îsi dorea foarte mult ca tara lui Voltaire sa deschida orizontul cunoasterii pentru copiii sai si acestia sa aiba posibilitatea sa învete bine limba franceza si sa descopere cultura poporului francez acolo, la el acasa. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase si fara a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o latura mai putin benefica a acestei noi aventuri, nea Mitica îsi ia într-o zi întreaga familie si pleaca spre Paris.
„Mitica, tu nu ai venit în Franta, tu ai plecat din America!”
   Revenirea la Paris i-a dat ocazia sa-si revada prieteni dragi si sa inspire în tihna parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenta, grija si prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea actiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marca, scriitori si filozofi ai diasporei, si nu numai. Toate învatamintele unui trecut de care-si amintea cu placere, oricând, îi folosisera mult în experienta canadiano-americana de mai târziu, pastrându-le si-acum ca pe niste comori.
   Întâlnirea cu Cornel Crisan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însa traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul sau îl îndrumase si unde va ramâne pentru urmatorii opt ani din viata, împreuna cu sotia si cei doi copii.
   Când s-au revazut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sa-l întrebe mirat: Pai, ce-ai facut, Mitica? „Am venit în Franta!” – a fost raspunsul lui nea Mitica. Mitica, tu n-ai venit în Franta, tu ai plecat din America! – i-a replicat Crisan pe un ton usor ridicat, asemeni unui profesor care enunta cu fermitate un mare adevar, îndemnându-si studentul la reflectie.
   „E mare lucru sa pleci din America – îmi explica acum nea Mitica.  America este America! În orice tara din lume te vei duce si daca-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sa locuiasca, majoritatea îti vor spune – în America!  Nu a fost usor sa renunt la America.”  Cu toate acestea a renuntat, dar nu definitiv, si-a realizat dorinta de a-si educa copiii în spiritul culturii franceze si, totodata, de a revedea Franta si oamenii minunati pe care i-a întâlnit acolo.
Saint Gervais – un nou început?
   Cornel Crisan absolvise facultatea în Franta si acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros ca Mitica revenise si i-a recomandat sa se stabileasca la Saint Gervais, un orasel superb, asezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde razbat peste vreme, glasurile a trei civilizatii învecinate: Franta, Elvetia si Italia. Nu dupa mult timp Cornel îl va urma pe nea Mitica, si se va muta la Saint Gervais  împreuna cu sotia si cei cinci baieti ai lor.
   Orasel cochet, cu cladiri construite într-un stil arhitectural deosebit, apartinând începutului de secol XX, cu stradute pietruite si curate si cu un aer de burg elvetian, asezonat din plin cu finetea si lirismul parfumului frantuzesc si vioiciunea specifica italienilor din vecinatate, oraselul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu si familia lui.
   Înca de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Mitica: prima persoana cu care intra în contact este un cetatean francez care se afla în fata casei sale si…cosea iarba. Mânat parca de nostalgia verilor de-acasa, din Sebesul de Sus, când mergea la coasa alaturi de ai sai, Nea Mitica s-a apropiat de francez, cerându-i voie sa-i ascuta coasa. Cu o precizie de invidiat si o placere cum nu mai simtise demult, el unduie cutea pe taisul ce va curma suspinul ierbii, continuând sa sa discute cu francezul ramas mut de uimire: nu mai vazuse pe cineva care sa ascuta coasa fara sa arunce macar o privire spre lama otelita. Apoi i-a cerut voie sa coseasca si mânuind-o cu îndemânare, a câstigat de îndata simpatia si prietenia batrânelului.
   Marturisindu-i ca doreste sa se stabileasca în Saint Gervais împreuna cu sotia si cei doi copii, nea Mitica primeste pe loc invitatia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinta francezului si a ramas acolo timp de 8 ani. „Plateam doar 200 de dolari pe luna” -, îmi povesteste nea Mitica. În tot acest timp s-a înteles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gatea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodina desavârsita.
   Proprietarul era comunist convins si mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comunisti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fara sa-l contrazica, nu ducea lipsa de diplomatie, ba chiar dupa câtiva ani de când se cunoscusera i-a facut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamagit: voise sa vada cum traieste muncitorimea sovietica si parca imaginea ce si-o faurise asupra comunismului începea sa îsi piarda din consistenta. Îi povestise multe lui nea Mitica si din fiecare relatare razbatea câte-o umbra ce se-asternea usor, usor, peste ceea ce pâna atunci, aproape ca idealizase. Simpatic si atent, francezul rasplateste darul lui nea Mitica – excursia în Rusia -, cu o atentie inedita: un borcan cu caviar!
   „Vreau ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire!”  
   Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialitatile locale. A mers la primarul orasului pentru a solicita viza de sedere în Franta. De ce vreti  sa locuiti aici? – a venit întrebarea plina de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmasii mei sa învete limba lui Voltaire. Noi va facem un serviciu ramânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, sugubat în felul lui, nu a ezitat atunci sa glumeasca: Noi avem aici pe unul care matura… îl cheama Voltaire! si i l-a aratat lui nea Mitica pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie si apoi, pe tot parcursul sederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fara a fi nevoie sa mai mearga la Paris.
   În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenosi ca la Paris. Toti se cunoasteau între ei si o data câstigându-le simpatia, erai privit ca si unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici detineau proprietati atât la munte cât si la ses si le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu taiatul lemnelor, munceau mult dar stiau sa se si relaxeze atunci când era nevoie, si, slava Domnului, aveau la îndemâna atâtea mijloace s-o faca!
Saint Gervais – o oaza de liniste, prospetime si relaxare!
   Oraselul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o multime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte si de posibilitatea de a practica nestingheriti alpinismul sau alte sporturi extreme.
   Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi si din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea orasului însusi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sai oportunitati nelimitate de relaxare si practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi si patinoare. Lui nea Mitica mediul îi era oarecum familiar, pentru ca se nascuse la poalele muntior si traise prima parte a vietii în satul natal, situat aproape la aceeasi cota ca si oraselul în care se instalase acum, la deplina maturitate.  
   Cladiri elegante din care razbat soaptele unei epoci pline de farmec si romantism, strazi pe care gasesti zilnic la promenada oameni cu fete luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc si peste toate, frumusetile montane din împrejurimi, confereau oraselului-statiune o atractivitate deosebita. Paradis alb pe timp de iarna si adevarat puzzle de peisaje feerice, cu paduri seculare si pajisti pline de flori în verile însorite, acest colt de rai te izbaveste de umbrele gândurilor si te transpune într-o lume pura, linistita, patriarhala, care parca este faurita de mâna lui Dumnezeu anume ca sa daruiasca curatime pentru suflet si minte.
   Statiunea de azi, recunoscuta ca fiind tinta celebritatilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism si modalitati de relaxare multiple, întrunind toate calitatile pentru a fi ridicata la rang de perla a Alpilor. Pistele de schi moderne si patinoarele, instalatiile de transport pe cablu care fac legatura cu celelalte statiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turisti care, cu certitudine revin pe timpul verii sa se bucure de frumusetile locurilor si posibilitatile de relaxare ce se deschid în fata lor la orice pas. Piscinele cu apa termala valorificata în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane si locurile neatinse de suflul civilizatiei – în care uiti ca traiesti în secolul vitezei, regasindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pasari ce vietuiesc în paduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicarii sporturilor extreme – toate fac parte din minunatiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Mitica timp de opt ani… Oraselul nu este unul izolat de restul civilizatiei, dimpotriva, este situat la o ora distanta de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet.
   Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se afla, întotdeauna el gaseste ceva care sa rezonenze cu mediul în care traieste; asa a facut si la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioara nostima legata de pasiunea pentru sporturile de iarna: „Ce bine-i pe patine / De-ai sti cât e de bine / Mereu as patina, deloc n-as învata / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicatiile asupra studiului sau renuntarii la studiu în favoarea distractiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lânga tabla / Când stii tot ce te-ntreaba / Îti pune nota 8 si-ti spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lânga tabla! // Ce rau e lânga tabla/ Când nu stii ce te-ntreaba / Îti pune nota 3 si palme câte vrei / Ce rau e lânga tabla!”. Asta si în contextul în care copiii sai începusera deja sa studeieze în Franta.
   În Saint Gervais nu prea erau emigranti. Nea Mitica îsi aminteste doar de un australian si un englez care locuiau acolo. Se cunoasteau aproape toti între ei, era o comunitate mica, pasnica, armonioasa si nu se putea ca o persoana care ajunge la Saint Gervais sa treaca neobservata.
                 O mâna de români valorosi la poalele Alpilor
   Saint Gervais era orasul de adoptie si pentru alte câteva familii de români. Dupa venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase si Cornel Crisan, cel care-l îndrumase spre acest loc.
   Sotia lui Cornel era frantuzoaica, nascuta la Paris; îi daruise cinci baieti frumosi, aveau o casnicie fericita dar uneori, când auzea cât de fluent si de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba româna, îsi dojenea consoarta, aratând spre sotia lui Mitica: Dar asta cum a învatat româneste?, pentru ca frantuzoiaca lui nu stia decât câteva cuvinte în limba româna. Din pacate, doamna Crisan a murit destul de tânara…
   Cornel Crisan era un inginer chimist stralucit. Gratie brevetelor sale de inventie a devenit un nume în stiinta prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitica îsi aminteste ca se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viata de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitica…
   Nu i-a putut uita vreodata pe acesti oameni, pentru ca toti cei cu care s-a înfratit erau de o calitate ireprosabila, el i-a iubit si i-a stimat tot timpul.
   Cum sa poti uita un om ca Vasile Târa, bistriteanul îndragostit de carte, dupa cum bine am aratat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasa, licentiat la Sorbona si profesând în învatamânt, la catedra se bucura de o recunoastere deosebita din partea societatii culturale franceze. Avea alaturi o sotie asiatica, prin venele careia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepartata Indochina. El a mentinut tot timpul legatura cu nea Mitica. Sa nu uitam faptul ca Vasile îi trimisese schita de trecere a fontierei franceze, pe când se afla înca în Italia. Si iata ca dupa multi ani, acum destinul le facea posibila reîntâlnirea la Saint Gervais.
   Un alt prieten drag de care îsi aminteste cu placere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tatarascu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Mitica s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic si niciodata nu uita sa-i spuna:  Nea Mitica, asa-s de bucuros ca ai venit aici, ca nu mai vorbeam româneste cu nimeni!
   Un barbat frumos, înalt, bine facut si foarte inteligent, Elian era casatorit si avea doi copii: un baiat si o fata. Nici sotia acestuia nu era românca. Nea Mitica nu-si mai aminteste tara ei de origine, Estonia sau o alta tara mica de pe continent, dar stie ca facuse facultatea de medicina în România si la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre vesnicie si dânsa, destul de tânara, la fel ca si sotia lui Cornel Crisan. Cunoscutul arhitect traieste si azi si Sandra, fiica lui nea Mitica îl viziteaza destul de des, reusind astfel sa continue ce-a început tatal ei cu mult timp în urma, conversând cu Elian în dulcea limba a lui Eminescu.
   La masa cu „neamul Tatarascu”
   Nea Mitica se afla înca în oraselul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizita la fiul sau. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tatarascu.
   Liberalul Tatarascu a detinut functii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în functie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 si 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 si ministru al afacerilor externe, în functie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 si 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947.
   Gheorghe Tatarascu se tragea dintr-o familie de vita boiereasca din tinuturile Gorjului. El a studiat dreptul si economia politica la Paris, a avut o prodigioasa activitate politica. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceasta personalitate, despre care cu siguranta multi dintre dumneavoastra ati citit, iar numele sau a ramas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gazduiau nu mai putin de 11 membri ai familiei Tatarascu: Gheorghe Tatarascu si patru frati ai sai, Sanda – fiica demnitarului, trei veri si doua matusi ale politicianului român. Acestea din urma nu au rezistat si s-au sinucis în detentie. La Paris, unde fratele Sandei Tatarascu studia dreptul s-a întâmplat o alta nenorocire: când a auzit ca tatal sau a fost arestat, baiatul lui Tatarascu a facut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Frantei…
   Iata ca nea Mitica avea acum ocazia sa stea la masa cu sora unei ilustre personalitati apartinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitata la masa lui Elian si petreceau împreuna ore în sir. Distinsa doamna Elian, rafinata, educata si foarte prietenoasa era fascinata de peripetiile din viata de refugiat a lui nea Mitica si adeseori îi spunea: Ati avut o viata atât de palpitanta, dar n-a scris nimeni despre asta?
   Nea Mitica îi spusese adesea lui Vasile Târa – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu ti-am zis, mai cap luminat, sa scrii ceva!”, dar raspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mai Mitica,  si eu ti-am spus ca mai multa lume scrie decât citeste!
   Sa fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Mitica sa îsi adune amintirile în notitele sale? Poate ca si interesul manifestat de catre distinsa doamna fata de cunoasterea vietii de refugiat i-a întarit convingerea ca odata si-odata, tot va reusi sa-si adune într-o carte, amintirile.
   Alteori, nea Mitica o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispozitie si-i vorbea la nesfârsit despre tainele, bucuriile si capcanele exilului, despre oameni si locuri, despre istorie si cultura.  La rândul sau era uluit de cultura vasta a doamnei Elian si de usurinta cu care vorbea franceza si germana. Nestavilita-i curiozitate nu l-a lasat în pace si a întrebat-o într-o zi, cum a reusit aceasta performanta. Ambitia mea a fost sa vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu si clar, raspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a ramas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.
   „Toata lumea se pupa cu toata lumea la Saint Gervais!”
   În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru ca se cunosteau toti între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sa astept pâna le pupa pe toate, în Franta toti se pupa” – ma lamureste râzând nea Mitica. Era o comunitate în care domnea armonia si întelegerea si-n care valorile erau recunoscute.
   Românii din Saint Gervais si Mitica stateau adesea la masa cu primarul, cu seful politiei, cu medicii si profesorii de-acolo. „Politistii erau draguti, nu aveau probleme în sate”, sustine nea Mitica si intelectualitatea era unita. Îsi facuse si prieteni francezi si desi adora sa stea de vorba cu oamenii inteligenti, culti, Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important. Avea  însa trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist si un profesor, cu care îi placea sa iasa si sa stea ore în sir lânga o cafea, abordând teme ample si variate despre viata, despre politica, cultura sau orice alt domeniu.
   Când intra nea Mitica într-un local se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta – „Ca la noi la sate!” – precizeaza Mitica Sinu. Îsi aminteste ca odata l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Mitica acolo si l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toti astia? Simplu: a stiu întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau.
   Dupa cum am ajuns sa-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru ca acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil si nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere.
  Sarbatorile traditionale frantuzesti si cele religioase constituiau un alt prilej, de si mai mare apropiere dintre cetatenii oraselului Saint Gervais. Stiau sa se distreze într-un mod original, cântau cu totii, dansau cu totii, se pupau cu totii iesind pe strazi cu mic, cu mare.
   Fiind în apropierea granitei cu Elvetia, nea Mitica îsi ducea familia destul de des în tara cantoanelor si tare le mai placeau copiilor hamburgerii elvetieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explica nea Mitica zâmbind.
   „Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi sampanie!”
   Nu întotdeauna viata familiei Sinu a fost rozie. Au existat si perioade grele, în care a trebuit sa se sutina unul pe celalalt, sa aiba rabdare si speranta ca vor veni si vremuri mai bune. Nea Mitica îsi aminteste ca atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole ca va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea sampanie. Se pare ca la Saint Gervais avea sa se întrupeze în realitate visul celor doi soti care au trecut împreuna prin perioade si mai bune, si mai rele.
   Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit ca sotul sau îi aduce acasa 14 sticle de sampanie. Îsi tinuse promisiunea si timp de sapte zile au baut sampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisa sotiei sale dragi si se bucurau acum alaturi de copiii lor de o altfel de viata, mai sigura, mai linistita si mai buna. Dar cum si de prea mult bine se satura omul, dupa primele sapte sticle de sampanie au considerat ca restul trebuie puse la pastrare si le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizita prieteni dragi. Erau fericiti la Saint Gervais, chiar erau fericiti!
                               „America e tot America!”               
   Legatura cu Statele Unite n-a fost întrerupta nicio clipa de catre Dumitru Sinu, pe tot parcursul sederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-si achita taxele fata de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriata si supravegheata si mai ales trebuiau întocmite declaratiile de impozit pe venit, la începutul fiecarui an, pentru anul precedent.
   Cu toate ca Saint Gervais a constituit pentru el si familia lui o perioada din viata minunata, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simtit în largul sau, unde a avut un cerc de prieteni de elita care l-au apreciat si l-au iubit, se pare ca America, forta care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economica, l-a determinat sa revina în Lumea Noua. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde si-a vazut visul împlinit de cum a pasit pe pamântul ei.
   Dupa opt ani petrecuti la Saint Gervais, nea Mitica decide sa se întoarca în Statele Unite si de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despartirea de Saint Gervais nu a fost usoara, mai ales ca Sandra si Nicolae, cei doi copii ai sai au ramas acolo pentru a-si termina studiile, dar hotarârea era luata si nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea si nu putea sa nu raspunda acelei chemari venite de undeva din interiorul lui.
Nicolae s-a întors în SUA dupa câtiva ani, dupa ce a terminat liceul, iar Sandra s-a casatorit cu un francez si a ramas acolo.
   Copii realizati, parinti multumiti – familie fericita!
   Sandra si  Philippe, sotul ei, locuiesc si astazi la Saint Gervais. Au doi copii, un baiat si o fata. Periodic îsi viziteaza parintii, dar mai ales nepotii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Mitica e mândru de ei, se simte un om împlinit si din acest punct de vedere, mai ales când vede ca sunt realizati si nu uita nicio clipa de radacinile lor românesti.
   Philippe detine o  companie de prelucrari metalice unde confectioneaza la marea arta articole de tâmplarie, obiecte de interior, garduri, balustrade si accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o maniera deosebita, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais si în împrejurimi. Îmi povesteste nea Mitica despre utilajele performante pe care le-a achizitionat ginerele sau si despre standardul ridicat la care lucreaza. E multumit si mândru în acelasi timp pentru ca-si stie fata în siguranta si fericita alaturi de un barbat care o iubeste, care este foarte harnic si priceput.
   Si ca multumirea si bucuria lui Dumitru Sinu sa fie si mai mare, Sandra si Philippe au rascumparat în Sebesul copilariei sale casa lui parinteasca. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodarie ca sa fie confortabila, sa se simta bine în ea si merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adora traseele montane din împrejurimile Sebesului de Sus, reusind sa parcurga de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru si Negoiu, dar au vizitat si mare parte din restul Muntilor Fagarasului.
   Nepotii francezi, nascuti si crescuti în Saint Gervais dar si cu particica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebesul lui nea Mitica, nu o data sunt opriti pe ulitele satului de câte-o femeie neaosa sau de catre vreun nene care le spune: Pai eu stiu cine sunteti voi! Voi sunteti ai lui nenea Niculita! (bunicul lui nea Mitica).
   Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba româna dar legaturile lor cu Sebesul de Sus sunt puternice; aici s-a nascut bunicul lor si prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni si de locuri inima lui nea Mitica va fi mereu acasa si va continua sa bata româneste.   
   „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Mitica, facând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuti în acest orasel au avut farmecul lor, copiii au urmat scoli frantuzesti, asa cum îsi dorise, avusese parte de fericire, de liniste si de prieteni, dar parca începuse sa se sature de toate si-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viata familiei Sinu trebuia sa-si urmeze noua traiectorie…
   Plin de viata ca de obicei, nea Mitica îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”

Octavian Curpas

STOIAN BRAILOIU: Legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitarii din noi, sunt imaginile trecutului asternute în gânduri, îngrijite în taina cu puterea sufletului si ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapa adânc în noi si dragostea de tot ce-i frumos si bun ne stapâneste vietile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dam frâu liber amintirilor, cautându-ne pe noi însine ancorati în adâncul si farmecul lor.
    Dumitru Sinu, nea Mitica – asa cum m-am obisnuit sa-i spun si cum de altfel îi spun toti cei apropiati –, nestavilit povestitor al unor întâmplari din vremuri demult trecute, a stiut sa-si dramuiasca fiecare bucatica de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni si locuri, orânduite dupa bunul sau plac într-un document special pe care nu cred ca gresesc daca-l numesc carta aducerilor aminte, guvernata, de o lege mai rar întâlnita în ziua de azi: prietenia.
    Stoian Brailoiu, nea Braila pentru amicii si cunoscutii sai, omul de care l-a legat o prietenie frumoasa si durabila, a facut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români dupa instaurarea regimului comunist în tara noastra. Astazi si-l aminteste plin de recunostinta si-mi vorbeste cu emotie despre un personaj complex, interesant si cu un suflet de aur, dupa cum marturiseste Mitica Sinu.
Legionar fara lege si drumul catre libertate
   Stoian Brailoiu a facut parte din generatia care a parasit România postbelica înca din vremea generalului Ion Antonescu. Mitica Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe vremea când îsi pregatea cu minutiozitate emigrarea; stia ca legionarii îl pot ajuta sa treaca dincolo si pâna la urma ei au fost cei care i-au aranjat plecarea.
    „Antonescu îi trimitea afara – îmi spune nea Mitica referindu-se la legionari – dar Hitler i-a prins si i-a închis… erau vremuri tulburi. Si nea Braila a ajuns în Germania, a fost închis si dupa aceea expulzat si trimis acasa”.
    Dar nu s-a linistit, a plecat spre Iugoslavia titoista împreuna cu ortacii sai, dintre care nea Mitica îsi aduce aminte de un anume Aurel Calin… La sârbi s-au revazut. „Era electrician în minele de la Banovici” – îsi aminteste Dumitru Sinu. Nu mai contase nicio lege pentru el. Asemeni celor multi care treceau ilegal granitele României, viata sa era guvernata de o sigura lege: aceea a libertatii depline pentru care lupta, depasind obstacolele unui drum sinuos si deloc usor – nea Braila era legionarul fara lege!
   Era un razvratit fara margini, nemultumit pâna si de cei din rândurile carora facea parte, legionarii: nici ei nu au facut nimic pentru România – îi spusese catranit lui Dumitru Sinu. Era un om inteligent si drept, cu suflet mare, plin de bunatate. În tara, Stoian Brailoiu fusese învatator.
       Cum câmpurile de munca iugoslave erau amplasate în diferite regiuni, mai mult sau mai putin aproape de granitele iugoslave cu tarile care deschideau drumul refugiatilor catre libertate, fiecare risca dupa cum credea de cuviinta, alegându-si calea de trecere dincolo de barierele rosii. Stoian Brailoiu se pare ca a urmat un traseu inedit, trecând în Italia, apoi în Grecia. Dar tinta lui era de fapt alta si dupa o vreme, în sfârsit, ajunge în Franta. Aici se reîntâlneste cu nea Mitica. Printr-un concurs de împrejurari, ajunge mai apoi în Corsica si viata sa îmbraca alte forme, sub auspiciile iubirii…
       Corsica si-o dragoste sublima
    „Avea un prieten nea Braila, tocmai în Corsica – îsi aminteste nea Mitica – la care merge în vizita, nebanuind ce îi rezervase destinul: aici îsi cunoaste sufletul pereche, se casatoreste si ramâne mai multi ani în mijlocul unor oameni care l-au respectat si l-au iubit mult. Un loc cu o istorie zbuciumata, iata, îi oferea lui Stoian Brailoiu o viata linistita si un camin fericit”.
    Corsica este una dintre cele 26 de regiuni ale Frantei, dar care beneficiaza de o administrare speciala. Este situata între Franta si Italia, având tarmurile scaldate de apele Marii Mediterane. În antichitate, etruscii au înfiintat câteva localitati pe insula care era cunoscuta de catre comerciantii fenicieni sub numele de Kyrnos. O data cu înfiintarea coloniei grecesti Massalia, mai apar câteva localitati, sub dominatia greaca. Nu scapa de talpa Imperiului Roman care o cucereste prin anul 259 î.Hr. Vizigotii si lombarzii o controleaza apoi în evul mediu si ulterior intra sub stapânirea papalitatii si a statului genovez. Sub forma de rascumparare a unor datorii, Corsica devine parte integranta a Frantei, fiind alipita acesteia în anul 1768. Ca urmare a Revolutiei Franceze, în 1790, teritoriul Corsicii a fost organizat într-un departament unic, denumit Corse. Dupa mai multe etape de reorganizare, în final, din 1976 Corsica se prezinta sub forma a doua departamente: Corse-du-Sud si Haute-Corse.
    Referindu-ma la istoria Corsicii nu pot sa nu va împartasesc o curiozitate, al carei adevar se pare ca nu este pe deplin elucidat înca: se spune ca însusi împaratul Napoleon Bonaparte ar fi fost corsican… Povestile despre mama lui care ar fi petrecut câteva luni pe insula în toamna anului 1768, în absenta sotului sau, banuindu-se ca în compania contelui de Marbeuf – guvernator al Corsicii în momentul cumpararii si cuceririi insulei de catre Franta –, par a fi totusi adevaruri istorice incontestabile, pentru ca la 15 august 1769, la Ajaccio se naste Napoleon Bonaparte. Apoi, se stie ca viitorul mare împarat merge în Bretagne la vârsta de 11 ani pentru a petrece o „vacanta” la castelul familiei, de la Callac-en-Tredion si, poate, de ce nu, la Penarvern, castelul contelui de Marbeuf, de lânga Sainte-Seve… Napoleon si contele de Marbeuf corespondeaza apoi pe vremea când viitorul împarat al francezilor urma cursurile scolii militare de la Brienne… Sunt multe coincidente care conduc la ipoteza unei filiatii diferite decât cea înscrisa în istorie si o data în plus, fila din registrul de botezuri al parohiei de la Sainte-Seve, unde se presupune ca ar fi fost înregistrat botezul lui Napoleon, aferenta anului 1769 a fost rupta în mod deliberat de catre politia imperiala. Nu stiu daca se pot numi doar presupuneri, atâta timp cât sunt dovezi care le atesta veridicitatea…
    Cu peste 1.000 km de coasta si 200 de plaje, cu un relief cu precadere muntos în interior, Corsica are specificitatea ei turistica si devine un punct de atractie pentru aceasta parte de lume.
    Cert este faptul ca nu-i de mirare ca locurile acestea macinate de istorie au fost mereu în sufletul lui Stoian Brailoiu! Oamenii, locurile, familia ce-si câstigase prin unirea destinului sau cu al sotiei i-au marcat existenta si asta vom vedea din relatarile lui nea Mitica. Se simte bine aici, are de-acum o familie dar viata îi deschide noi perspective…
     „Du-te la nea Braila, precis o sa-ti dea ceva bani!”
    Dupa o sedere de mai multi ani în Corsica, Stoian Brailoiu revine la Paris, împreuna cu o sotie frumoasa si iubitoare, adusa dintr-un loc plin de istorie si de exotism.
    Deschide o fabricuta de mase plastice lânga Paris si angajeaza sapte români si sapte corsicani – impartialitate si egalitate, dupa cum erau originile celor doi soti Brailoiu. Era înzestrat cu harul de a face bine, de a ajuta si a deschide drumuri pentru cei din jur. Îsi câstigase un renume în comunitatea româneasca din Paris, pentru ca indiferent cine-i cerea ajutorul, Stoian Brailoiu îi întindea mâna. La masa lui aflai întotdeauna prieteni pe care-i trata asa cum se cuvine. „Mereu ne invita la el la masa – îmi spune Mitica Sinu – iar la biserica ortodoxa din Paris, daca cineva cerea sprijinul, i se spunea fara ezitare: Du-te la nea Braila si precis o sa-ti dea ceva bani!”. Era un suflet ales si un om de o generozitate deosebita.
    Desi cu dragoste de oameni si de Dumnezeu, iubind tot ceea ce era curat, frumos si bun, Stoian Brailoiu nu a avut copii…
    „Am avut un soi de prietenie speciala cu acest om, cu toate ca era cu zece ani mai în vârsta decât mine, dar am avut întotdeauna ce învata de la el. Îmi amintesc ca l-am vizitat de câteva ori si în Corsica, voia sa ma însoare si pe mine-acolo, dar fatuca  pe care mi-o  îmi gasise… era minora” – îmi zice nea Mitica zâmbind.
    Între timp, Dumitru Sinu pleaca în Canada, dar pastreaza legatura cu Stoian Brailoiu. La un moment dat revine în Franta si, împreuna cu nea Braila, mai fac un bine!
     Alben si Flora: doi miri, doi „nasi” si doua continente
    Din povestirile lui nea Mitica mi-am dat seama ca Stoian Brailoiu avea o afinitate aparte spre a aranja prietenii si mi-a relatat o întâmplare draguta, cu happy end: „Eram în Canada si aveam un prieten canadian, de origine franceza, cam timid de felul lui, pe nume Alben si care voia sa se însoare. L-am luat cu mine în Franta si l-am cautat pe nea Braila” – zice Dumitru Sinu.
    Ce se întâmplase, de fapt? Când l-a sunat nea Mitica si i-a spus ca e în Franta, aflând scopul vizitei lor, Stoian Brailoiu n-a stat deloc pe gânduri, gasise deja rezolvarea, zicându-le: Cunosc în Corsica o fata foarte cumsecade, o cheama Flora! – si au plecat toti trei sa vada fata.  Alben a vazut-o, s-au placut si s-au luat îndata. „Pe mine încercase sa ma aranjeze si nu-i iesise! Dar iata ca lui Alben îi gasise repede sortita!” – zâmbeste nea Mitica, povestindu-mi apoi cum au facut o nunta frumoasa, la care nea Stoian Brailoiu si sotia lui au fost nasi. Flora era dintr-o familie buna, tatal ei fiind detinatorul unei companii de transport.
   Apoi Mitica Sinu, împreuna cu Alben si Flora, s-au întors în Canada. La Vancouver au mai facut o nunta, la care a fost si nasul lor de suflet, Dumitru Sinu, împreuna cu prietenii sai, Titi Filip, Radu Bumbaru si Cornel Popa. Era în perioada în care munceau la Vancouver.
    Alben si Flora traiesc si astazi în Canada si au doi copii: un baiat si o fata. În fiecare an, Alben si sotia lui mergeau în Corsica, la familia Florei. Avusese mâna buna nea Braila!
    Dar vremurile erau tulburi, vesnica neîncredere dintre Occident si lagarul comunist crea situatii în care, inevitabil, ori de câte ori apareau semne de întrebare, acestea planau deasupra emigrantilor veniti din Est…
    Prin momente de acest gen au trecut si nea Mitica si Stoian Brailoiu.
      Poveste din Corsica – banuit pe nedrept
    Dumitru Sinu îsi aminteste de un episod care a schimbat traiectoria vietii lui Stoian Brailoiu si pentru-a câta oara?! Fugise din România în Germania, apoi se reîntorsese în tara; trecuse granita în Iugoslavia, de-acolo ajunsese în Grecia, via Italia. Se stabilise în Franta, se însurase în Corsica, revenise în Franta de unde, iata, datorita unei conjuncturi care purta adânci urme politice, din nou era nevoit sa plece…
   În Franta acelor vremuri era presedinte generalul Charles de Gaulle. Se anuntase vizita oficiala a conducatorului rus Nikita Hrusciov, un lucru inedit pentru politica acelei perioade postbelice, framântate de atâtea schimbari. Generalul de Gaulle, precaut, initiaza o campanie de preventie împotriva unor evenimente nedorite, mai ales în rândurile emigrantilor proveniti din tarile comuniste. Francezilor le era frica sa nu apara probleme din partea acestora, temându-se pentru viata lui Hrusciov si au întocmit liste de suspecti pe care i-au interogat zile întregi.
    „Eram în vizita în Franta, venisem din America – îsi aduce aminte Dumitru Sinu – când m-am trezit chemat la politie si la 9,00 dimineata si la ora 16,00, pe parcursul câtorva zile, pentru a-mi putea controla fiecare miscare: li se paruse suspecta venirea mea la Paris exact în preajma vizitei lui Hrusciov, dar nu aveau motive sa se teama, eram inofensiv, îmi câstigasem libertatea si nu voiam sa mi-o pierd din nou”.
    Cu nea Braila s-a întâmplat însa altceva: fiind pe acea lista a suspectilor, din precautie l-au trimis în Corsica, stiindu-i, bineînteles, istoria… Dar el se desprinsese de toate acele vremuri în care clocotea sângele în el si-i transmitea impulsuri de revolta.
   A fost primit cum nu se poate mai bine de cei pe care-i cunoscuse din timpul primei sale sederi pe insula. Era un om iubit de toata lumea. Devenise si mai important pentru bastinasi o data cu suspiciunea ce plana asupra sa din partea administratiei franceze: Au venit cu totii sa ma vada, cu mâncare si cu bautura: unul venea, altul pleca… – îi povestise Stoian Brailoiu lui Mitica Sinu.
    Dar, dupa ce revine din Corsica, mai sta câtiva ani în Franta si apoi pleaca, de-aceasta data spre America de Sud, în Argentina: avea acolo un unchi care era profesor universitar.
    Comunicarea si prietenia lui cu Dumitru Sinu continua, însa de vazut nu se vor mai vedea niciodata… Dupa un an de la ajungerea sa în Argentina, Stoian Brailoiu va pleca pentru totdeauna dintre cei vii, lasând în urma amintirile si urmele alese ale sufletului sau de aur…

 Octavian Curpas

DAN ISACESCU: Visul francez sub glasul rotilor de tren!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Odiseea lui Dan Isacescu si aventura lui franceza este imposibil sa nu te captiveze, mai ales, daca relatarea o face Mitica Sinu. Povestea lui nu este una obisnuita. Modul în care reuseste sa paraseasca România este unul iesit din tiparele acelor timpuri: Dan Isacescu trece granita între rotile unui tren de marfa!
   Isacescu va respira aerul libertatii într-o lume noua  în care continua aventura începuta pe un vechi peron de gara si traieste din plin fiecare clipa a vietii sale, ca si cum ar fi ultima.
   Compartiment de lux spre Occident – curaj si inventivitate!   
  Anul de gratie 1948 se evidentiaza, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiati spre Occident, care se manifesta ca un adevarat curent, pe care nea Mitica îl numise pasoptismul secolului XX. Prigoana comunista nu avea limite si parasirea României parea singura cale de supravietuire pentru multi dintre ei. Pretul pe care unii au fost nevoiti sa-l plateasca nu poate fi echivalat în bani, niciodata. Si-au riscat propria viata pentru a se bucura de gustul libertatii, dar uzând de inteligenta si mult curaj. Cazul lui Dan Isacescu, românul care a ajuns în Franta sub un tren, a fost mediatizat multa vreme si s-a aflat pe prima pagina a gazetelor din Paris. 
   Speriat de ceea ce se întâmpla în tara, tânar, inteligent, cu o minte inventiva si ispitit mereu de lumea libera, occidentala, lui Dan Isacescu i-a venit o idee: ce-ar fi sa vada daca trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea parasi tara?  A studiat cu atentie potentialul  mijloc de fuga, si ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai buna pentru a-i servi drept compartiment. „Daca cutia se afla tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamna ca nu verifica nimeni sub tren, asa ca pot sa stau acolo, în conditii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul facut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care si-a confectionat-o pâna în cele mai mici detalii, cu mare atentie, Dan Isacescu reuseste sa ajunga la Paris.
   „Eu am venit din Franta, dar sa nu spui la nimeni!”
   Nea Mitica l-a întâlnit pe Dan Isacescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franta, unde ajunsese ilegal, pentru ca auzise el ca la Torino era un grup de români, într-o tabara de refugiati. Intentiona sa se întoarca din nou în Franta, dar pe cale legala. Si cum de-abia se învatase cu compartimentul sau atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.
   Câti ani ai?– au fost cuvintele pe care Isacescu i le-a adresat lui Mitica la prima lor întâlnire – Tu îi cunosti pe astia pe toti?  Si-a studiat atent partenerul de dialog. Parca ceva din interiorul sau îi soptea sa-i acorde încredere lui Mitica, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franta dar sa nu spui la nimeni! Le voi spune eu odata la toti, sa auda direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care stia sa se apropie de ceilalti si sa se faca placut, dar numai dupa ce-l studia atent, pe fiecare.
   Paris – orasul luminilor si-al libertatii!
   La scurta vreme, pâna si refugiatii de alte nationalitati au aflat ca printre ei se afla un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toti lagaristii se interesau despre viata si posibilitatile din Franta. Pentru multi, urma sa fie destinatia finala. 
 Isacescu îsi depusese cerere de azil politic ca si refugiat român, cu optiunea Franta. Italienii au fost expeditivi, asa ca, în scurta vreme, grupul largit de prieteni ai lui nea Mitica s-a reînchegat la Paris, orasul luminilor.
 Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceza, care prin ineditul si farmecul ei a unit sufletele românilor aflati la Paris. Greutatile au fost mai usor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim. 
   De la closar – la inginer!
   Începuturile vietii în Occident n-au fost usoare, pentru niciunul dintre refugiatii români. Conditia emigrantului într-o societate occidentala era limitata, iar barierele ce trebuiau trecute pâna la a ajunge la integrare nu erau simplu de depasit. Intelectual sau pauper, emigrantul, si nu numai, trecea prin furcile caudine pâna la desavârsirea lui în calitate de cetatean al unei tari din Vest.
   „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii strazii, closarii traiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitica – însa spre deosebire de homeless, closarii detineau un fel de permis de sedere pe malul Senei. Apartineau tuturor categoriilor sociale, dar multi erau din rândul intelectualilor. Dan Isacescu statea pe cheiul Senei, împreuna cu closarii. Stive de carti tronau printre locasurile improprii, construite dupa priceperea si posibilitatile lor. Dan citea foarte mult, îi placea sa învete, îsi dorea foarte tare sa ajunga inginer”.
   Nu de putine ori, când nea Mitica ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citisera majoritatea celor cu care vorbea.
   „Tu citesti mult, mai Dane, dar n-ai facut nimic în viata!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isacescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitica repetase aceasta fraza pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidential: Mai, tu zici ca eu n-am facut nimic! Du-te la Grenoble si vei vedea ca apar si eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris ca sunt inginer, desi nu am o diploma în mâna!
  Trei curtezani, un curier… si-o domnisoara greu de cucerit!
   Una dintre cele mai interesante întâmplari legate de Dan Isacescu, petrecute la Paris, de care nea Mitica si-a amintit cu lux de amanunte, a fost cea legata de o tânara frantuzoaica de origine româna, pe nume Nadine.
   Aceasta tânara lucra împreuna cu mama ei la un hotel si locuiau tot acolo.  Nadine era o fata frumoasa si era privita cu admiratie de catre românii emigranti din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea si nea Mitica, existau trei pretendenti care îi faceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la casatorie: capitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea si doctorul Aerichide – un grec nascut în România.
   Însa tânara Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru ca se pare ca niciunul nu-i era pe plac, asa ca acestia au gasit o modalitate ingenioasa de a-i transmite mesajele lor. Stiind ca Dan Isacescu e un tip descurcaret si deschide cu usurinta orice usa, au convenit sa-l foloseasca curier, urmând ca el sa le duca scrisorile si sa le predea tinerei Nadine. Dar n-o facea pe gratis, bineînteles, întrucât cei  trei feti-frumosi îl plateau chiar bine, pentru serviciul prestat. 
              „Hercule- Savinien” – varianta româneasca!
   Când Dan îi ducea corespondenta Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul urmator: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunta Isacescu calm. Pai deschide-o si citeste-o! – spunea fata zâmbind strengareste. Esti neserioasa, riposta el, cum sa citesc eu corespondenta ta? Era un smecheras înnascut si mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.
   Uneori, când curierul neoficial intra la ea în camera, Nadine se afla în pat, într-o tinuta lejera… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poti sa stai asa în fata unui barbat?  Stilul acesta confident a început sa-i placa Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile si tonul lui era ferm, dar totodata cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânara se îndragosteste de cel care-i citea scrisorile…
   Încet, încet, domnisoara Nadine se îndragosteste de vocea lui Dan, bataile inimii i se accelereaza tot mai mult în prezenta lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamagirea mamei sale care ar fi dorit sa o marite cu un intelectual, Nadine se casatoreste într-o buna zi cu Dan Isacescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu closarii pe malul Senei, ajunge sa aiba o familie!
   Tatal Nadinei era român – capitan de vas -, iar mama ei era frantuzoaica. Fata vorbea bine româneste; desi era nascuta în Franta; locuise pentru o perioada în România. Dupa ce si-a adunat niste bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizita în România sa o cunoasca  si mama lui. 
                      Familia ca o aventura
    Însurat cu o femeie deosebita, frumoasa si serioasa si cu care avea doi copii, Dan Isacescu nu a putut renunta însa la stilul de aventurier în care se obisnuise sa traiasca si care i se potrivea ca o manusa. Si astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neîntelegerile tinându-se lant în familia lor, dupa o perioada de încercari de reconciliere, cuplul s-a destramat. Nadine a intentat divortul si s-au despartit, fiecare dintre ei urmându-si calea. Nadine, totusi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste ca Dan s-a mutat aproape de granita dintre Franta si Elvetia, s-a mutat si ea într-o zona adiacenta; dorea ca Dani sa fie mereu aproape de ea, caci îl iubise enorm…
Viata întreaga a lui Dan Isacescu a fost o continua aventura. N-avea astâmpar, era fascinat de nou si-i placea riscul, era mereu pe fuga, mereu grabit, de parca s-ar fi nascut cu un dor de duca, la fel de nestavilit precum cel al rotilor de tren…

Octavian Curpas

Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…
„Parisul  e o boala!”
„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce se mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura  sau chiar ilustri presedinti de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facând referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, presedintele american fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului.
Franta a  fost  întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor  venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase.
În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau,  si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia
si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând  în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin!  Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica  i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc.
Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul…
„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp…
Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
   Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat!  Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
   Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi.
Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.
Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti.
Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.
Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra.  Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!”
Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai.
Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.
Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace.
Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga.
Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian Curpas

 

 

 

 

 

 

 

Franta in bezna

On By nelursIn UncategorizedLeave a comment

CARE E SURSA LUMINII LUMII?

În FRANTA, in clasa I se învata ca sexul nu e totuna cu genul

Isus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine  Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.”

Chiar ma gândeam in aceste zile ca pe nedrept Parisul avea reputatia de Orasul luminii!  Adevarata Lumina e data de prezenta lui Isus Hristos in inimile oamenilor, de cunoasterea si de aplicarea Invataturilor Sale.

Prostia se ridica la rang de stiinta tot mai des, dar nu numai in Franta, ci mai peste tot in lume.

Parlamentarii decid probleme de stricta specialitate ale unor ramuri din stiinta si cultura, situatii care revin de drept spre gestionare Academiilor de stiinta si de Cultura, nicidecum unor adunaturi de oameni incompetenti.

“Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina; dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de întuneric. Asa ca, daca lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie sa fie întunericul acesta!” (Evanghelia dupa Matei, 6.22-23)

De aceasta data, insa, e vorba de ceva banal, dar fundamental si nici nu incumba a fi negociata perspectiva care creeaza unora mari semne de intrebare pentru capacitatea lor de a discerne. Problema, dupa cum vom vedea, e una de la clasa I-a, primara, dar lipsa de educatie si morala pare a fi canonul, regula omului din secolul XXI!!! Continue reading “Franta in bezna” →

MARCOULE – CONTINUAREA RAZBUNARII PAPALE?!

On By nelursIn EuropeLeave a comment

                                         prof. dr. Adrian Botez

…Luni, 12 septembrie 2011, estompata de „începutul anului scolar” (deci, de gafele grotesti si de agramatismele revoltatoare ale lui Funeriu si, în general, ale întregii gasti pedeliste!) – a aparut, pe canalele de stiri (Antena 3 si Realitatea TV), o veste (care s-a stins în aceeasi seara…!), pe care o consideram ciudata: în orasul Marcoule, din sudul Frantei, ar fi avut loc o explozie:

1-întâi, s-a spus ca „la un depozit de deseuri radioactive”, apoi, ca

2-„la CENTRALA NUCLEARA” din Marcoule.

Ziarul Gândul da stirea mai pe larg, pe 13 septembrie 2011(dupa care tace si el…!): „O explozie s-a înregistrat luni la uzina nucleara Marcoule, situata în sudul Frantei, într-un centru de tratare a deseurilor care apartine unei filiale a EDF (Electricite de France), generând un risc de scurgere radioactiva, au anuntat pompierii si prefectura, citati de AFP.

“Pentru moment, nu au existat scurgeri în exterior”, a precizat un purtator de cuvânt al Comisariatului pentru Energie Atomica (CEA).

O purtatoare de cuvânt a Ministerului francez al Energiei a confirmat ca explozia “nu a ocazionat scurgeri radioactive”.

Explozia unui furnal folosit la reciclarea deseurilor slab radioactive s-a soldat cu un mort si patru raniti, dintre care unul grav, au informat Autoritatea pentru Siguranta Nucleara (ASN) si EDF.

Accidentul nu a provocat nici o scurgere radioactiva sau chimica în exteriorul instalatiei, subliniaza ASN si EDF în comunicate distincte.

“Conform primelor informatii, este vorba despre o explozie într-un furnal care serveste la topirea deseurilor radioactive metalice de slaba si foarte slaba activitate”, precizeaza ASN, care si-a activat centrul de urgenta în urma accidentului.

Potrivit unui purtator de cuvânt al EDF, societate a carei filiala Socodei exploateaza centrul situat la Marcoule, “acesta este un accident industrial, nu un accident nuclear”.

“În acest tip de furnal, exista doua tipuri de deseuri: deseuri metalice (vane, pompe, unelte) si deseuri combustibile precum manusile sau salopete de lucru ale tehnicienilor”, a declarat el.

“Incendiul declansat de explozie a fost controlat”, a adaugat EDF.

Centrul de tratare si conditionare a deseurilor de slaba activitate (Centraco) este situat în localitatea Codolet, dar depinde de uzina nucleara Marcoule” – cf. Gândul online, 13 septembrie 2011 – …dupa care se produc câteva contradictii informationale flagrante – urmate, fireste, de…TACERE: “PREFECTURA A ANUNTAT CA EXPLOZIA A GENERAT UN RISC DE SCURGERE RADIOACTIVA. DAR COMISARIATUL PENTRU ENERGIE ATOMICA (CEA) A DAT ASIGURARI CA DEOCAMDATA NU A MASURAT RADIOACTIVITATE ÎN EXTERIORUL UZINEI, relateaza Europe 1 în pagina online (…)O explozie s-a înregistrat luni la uzina nucleara Marcoule din Gard (Franta), au anuntat pompierii si prefectura, citati de AFP.

Explozia a generat un risc de scurgere radioactiva, potrivit surselor citate.

Vom reveni cu amanunte” – …dar revenirea nu s-a mai produs…!

…Agentia Mediafax, din 14 septembrie 2011, spune: “Midi Libre informeaza la rândul sau ca în urma exploziei a murit o persoana, gasita carbonizata, si alte patru au fost ranite, dintre care una foarte grav. Aceasta a fost transportata de urgenta, cu elicopterul, la Centrul medical universitar Lapeyronnie, din Montpellier. Cele trei persoane ranite usor au fost transportate la centrul medical din Bagnols-sur-Ceze”.

…Marcoule este o localitate din Occitania/Languedoc, situata la 30 de km de Avignon, la 40 de km de Nîmes si cam la tot atâtia kilometri de… Montpellier!

Si, atunci, întrebarea este nu “De ce s-a produs explozia de la Marcoule?” – ci: “DE CE A FOST CONSTRUITA O CENTRALA ATOMICA TOCMAI LA MARCOULE?”

…Carcassone, Toulouse, Avignon, Béziers, Nîmes… – au fost, în Evul Mediu, centre ale CATHARILOR – adversarii cei mai redutabili ai papalitatii: “Catarii isi spuneau <<oameni buni>> sau <<buni crestini>> si erau numiti de clerul catolic <<catari>> (de la gr. Kataros/kataroi / care inseamna pur, imaculat, neprihanit).
Adversarii lor sustin insa o alta etimologie a cuvantului: din germ. katte (pisica). In iconografia biblica, in secolul XI, ereticii erau intotdeauna reprezentati alaturi de o pisica, considerata in Evul Mediu un simbol al diavolului.

„Catarii se numeau pe ei insisi <<buni crestini>>, deoarece incercau sa traiasca in mod efectiv ideile extrase din Biblie, considerand ca numai prin punerea acestor idei in practica omul poate deveni mai bun si poate fi un adevarat crestin. O semnificatie asemanatoare cu aceasta are si denumirea lor de <<prieteni ai lui Dumnezeu>>, deoarece toata aceasta traire in practica a ideilor inscria fiinta intr-un traseu evolutiv ce urmarea o apropiere treptata de Dumnezeu, o inaltare a fiintei umane cat mai aproape de conditia divina.
Biserica catara mai era numita si <<Biserica Iubirii>> (…) – cf. avenir.ro

…dar avem si informatii cu privire la dogma cathara (nu prea “simpatica”, semanând izbitor de mult cu aceea a asa-zisilor “Martori ai lui Yehova”, buimacii de azi, din România!) : “Secta catara a aparut la sfârsitul secolului al XI-lea, în regiunea Languedoc din sud-vestul Frantei, si era caracterizata prin credinta într-un dualism absolut. În interpretarea maniheista catara, existenta este caracterizata prin lupta continua dintre doua principii eterne: principiul bun (ce a dat nastere sufletelor si Binelui) si principiul rau (care se afla la originea Raului, a materiei si a corpului uman). Adoptând punctul de vedere al ereticilor marcionisti, ALBINGENZII SUSTIN CA DUMNEZEUL VECHIULUI TESTAMENT NU ESTE ACELASI CU CEL AL NOULUI TESTAMENT, dar ei merg chiar mai departe: îmbinarea catara dintre marcionism si maniheism are ca rezultat o viziune asupra istoriei care consacra crearea lumii ca actiune a lui Satana.

Materia fiind în esenta rea, întruparea lui Isus nu are loc. Acceptia catara este docetista: Isus, ca si Fecioara Maria, e doar un spirit cu infatisare umana. Prin urmare, Hristos nu sufera pe cruce, nu moare si nu învie, iar pacatele omenirii nu sunt rascumparate prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu. De altfel, viziunea catara despre moarte este cu totul diferita de cea crestina: catarii cred ca prin moarte sufletul scapa din împaratia raului si revine în împaratia binelui. Moartea este, prin esenta, eliberare dintr-o lume demonica.

Ierarhia catara este secreta, iar promovarea se face în urma unor rituri speciale. Din punct de vedere social, catarii se împart în doua categorii de adepti: credinciosii si desavârsitii. Credinciosii încearca sa mai pastreze aparentele unei vieti normale, dar nu si desavârsitii. Acestia din urma sunt modelul existentei catare si reprezinta punctul final al rationamentului catar. Îmbracati în negru si respectati de credinciosi, ei se separa de familii si traiesc în comunitate. PROPRIETATEA PRIVATA ESTE STRICT INTERZISA, IAR OSTILITATEA FATA DE BISERICA ESTE TOTALA. Pentru a deveni unul asemenea lor, este necesara primirea unei binecuvântari; un alt desavârsit o acorda prin punerea mâinii în cadrul ceremoniei de consolamentum.

Consecintele sociale ale unei Weltanschaung care respinge lumea ca lucrare satanica sunt greu acceptabile. Carnea este impura, asa ca multi desavârsiti refuza sa consume produse animale si se hranesc vegetarian si cât mai putin posibil. Pentru catari, procrearea este odioasa – nasterea unui copil înseamna nici mai mult, nici mai putin decât aruncarea unui suflet în împaratia lui Satana. În practica, aceasta oroare fata de procreare duce de cele mai multe ori la o abstinenta totala; întrucât scopul principal al casatoriei este fondarea unei familii (parinti si copii), casatoria este condamnata. Uneori, desavârsitii chiar îsi parasesc sotii” – cf. Mitul exterminarii albigenzilor, în revista online inliniedreapta.net

…Iata ce zice istoria, despre pamântul însângerat de maceluri („cruciato”-papale, se zice…) din aceste locuri:

„Carcassonne a devenit faimos în istorie pentru rolul sau crucial în sângeroasa represiune catolica soldata cu exterminarea populatiei locale adepte a catarismului, religia unei secte crestine cu multe influente gnostice si chiar maniheiste. Deranjati la cume de existenta unei populatii care se sustragea cultului romano-catolic, deci implicit eretica în viziunea Vaticanului, scaunul papal a lansat teribila Cruciada Albigenziana, iar Carcassonne a devenit o fortareata pentru catarii vorbitori de occitana. În trista luna august a anului 1209, dupa cum mentioneaza cronicile, o armata aflata sub comanda lui Simon de Montfort (sau Arnaud Amaury, dup alte surse) a cucerit Carcassonne, izgonindu-i pe locuitorii sai.

(Cu doar cîteva saptamâni înainte, acelasi Simon de Montfort cucerise, în fruntea armatei cruciate, orasul Béziers, unde traia o importante comunitate catara, si îi macelarise pe toti locuitorii sai. A ramas în istorie scurtul, dar edificatorul dialog, dintre un cavaler cruciat – îngrijorat de soarta celor câtorva catolici din cetate – si conducatorul cruciatilor, înainte de macelul final:

<< -SIRE, DAR SUNT SI CREDINCIOSI CATOLICI PRINTRE EI, CE SA FACEM ?>>
<< – OMORÂTI-I PE TOTI, DOMNUL O SA-I RECUNOASCA PE AI LUI…!>> )

Raimond-Roger de Trencavel, seniorul de atunci al cetatii Carcassonne, a fost capturat viu de catre Simon de Montfort si ulterior condamnat sa moara de foame într-o temnita a castelului. Grabit, contele de Montfort s-a instaurat, cu de la sine putere, viconte al întregii regiuni. A purces la ridicarea de noi fortificatii, facând astfel din Carcassonne o cetate de granita între regatul francez si regatul de Aragon” – cf. Carcassonne – calatorie în cetatea catarilor.

…Vom oferi cititorilor si varianta OPUSA celei despre masacrarea “totala” a catarilor, de catre “cruciatii” papalitatii (noi NU suntem de acord cu mai nimic din doctrina catara, mult prea pe placul iudeo-masoneriei mondiale…!!! – dar modul de viata al catharilor medioevici este, credem, REMARCABIL…: deci, o medie între dogma si mod de viata-existenta/ontologie, poate ar oferi cititorului o viziune mai aproape de Sfintele Evanghelii HRISTICE – si mai departe de mult prea multele erezii ale “bisericii de zid”, care, în tot mai mare masura si pe zi ce trece, înceteaza de a mai fi, cu adevarat, Biserica Mântuitorului HRISTOS!):

“Este adevarat ca în anul 1209 locuitorii din Beziers au fost masacrati de cruciati, dar la fel de adevarat este ca acelasi lucru s-a întâmplat la Pujols, 4 ani mai târziu, din ordinul liderul catarilor, contele de Toulouse: victimele au fost catolice. Intoleranta a fost comuna. Se uita si ca albigenzii, mereu minoritari, nu au ezitat sa recurga la teroare pentru a-si impune punctul de vedere. Oamenii Buni nu era pe atât de buni pe cât s-ar crede, citind operele celor ce cauta sa puna sub semnul întrebarii crestinismul.

Acestea fiind zise, trebuie evidentiat ca toate aceste evenimente faceau parte din practica vremii. Cavalerismul si crestinismul au putut impune niste limite razboiului, dar alunecarile în barbarie erau inevitabile. Totusi, chiar si asa, ele palesc în comparatie cu razboaiele „civilizate” si a-religioase ale secolului al XX-lea.

Nu este lipsit de importanta nici faptul ca la originea cruciadei împotriva albigenzilor se afla complicatii de natura seculara. Contele de Toulouse, Raimond al VI-lea, era un oportunist care îsi propusese sa profite prezenta catara pentru a-si însusi bunurile Bisericii. În acest sens, a promovat o atitudine conciliatoare fata de albigenzi. Cererea expresa a Bisericii ca Raimond sa combata erezia a facut ca relatiile dintre conte si Vatican sa fie oscilante, marcate de excomunicari urmate îndeaproape de promisiuni din partea lui Raimond si absolviri din partea Bisericii. Abia dupa ce trimisul papal, Pierre de Castelnau, a fost ucis din ordinul lui Raimond, papa Inocentiu al III-lea a îndemnat la cruciada împotriva razvratitilor.

Cruciatii sunt cavaleri francezi ce vin atât din Nord, cât si din Languedoc. În cele din urma, cruciada s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Meaux prin care Raimond al VII-lea, noul conte de Toulouse, cedeaza regelul Frantei Languedoc-ul de jos. Dar pacea nu a fost de durata: Raimond al VII-lea, asemenea predecesorului sau, era un adversar al Bisericii Catolice si al regelui francez. Intrat într-un nou conflict cu suveranul Frantei, Raimond a instigat la asasinarea a doi inchizitori, crima ce a fost comisa cu participarea conducatorului cetatii catare Montsegur, Pierre-Roger Mirepoix. În sudul tarii au izbucnit alte rebeliuni antiregale si anticatolice.

Reactia suveranului a fost prompta. Rebeliunile au fost înfrânte, iar Raimond s-a trezit pus la respect. Montsegur a fost încercuit si cucerit dupa un asediu de 10 luni (1224). Învingatoare, fortele monarhiste au permis mercenarilor care au luptat de partea catara sa paraseasca cetatea ca oameni liberi. Toti catarii care renuntau la erezie urmau sa fie crutati, dar fideli crezului lor ce considera lumea materiala o creatie a Raului, cei mai multi desavârsiti au refuzat sa o faca, ceea ce a dus, implicit, la arderea lor pe rug de catre soldati. Astfel s-a încheiat conflictul militar cu catarii.

(…)Dar victoria finala împotriva ereziei catare nu a fost de natura militara. Albigenzii nu au fost exterminati, ci reconvertiti la crestinism. Actiunea calugarilor dominicani, cuplata cu activitatea inchizitorilor, a fost cea care a eliminat, în cele din urma, secta albigenzilor, nu campaniile de natura militara duse de nobilii francezi. De altfel, Inchizitia nu este, oricât de incredibil ar putea fi, un tribunal stalinist care lucra pentru un tiran divin. Aceasta imagine de domnie a arbitrariului si fanatismului este falsa, rezultat al ostilitatii unei lumi care vâneaza orice greseala a Bisericii si îi neaga orice virtute” – cf. Vlad M., Mitul exterminarii albigenzilor, în revista online În linie dreapta, 11 februarie 2011.

…Si, pentru ca bizarul „abate” Saunière (cel care construise, la Rennes-le-Château, o bazilica înafara oricaror canoane arhitecturale romano-catolice, dar ascunzând, în schimb, în constructia ei, mistere catharo-albigenze! – de aceea, „bisericii” lui i se zice, si azi, „CONTRA-BISERICA”!) traia, înca, la începutul secolului XX (a murit, se pare, prin 1917… – cf. Jean Blum, Staretia Sionului si Conspiratia Graalului – vizigotii, catharii, templierii si abatele Saunière – secretul ereticilor, Antet, Buc., 2003) – avem vaga banuiala ca o continuare a razbunarii „cruciato”-papale, pe acesti redutabili adversari (catharii, ale caror mistere supravietuind, înseamna ca supravietuiesc si cei care mai cred într-însele!) – ar putea avea obiect!

…O centrala nucleara, plasata/construita, parca special, nu? – într-o zona catharo-albigenza (dupa ce, toti, am trait „lectia Fukushima”!) – miroase urât si destul de pronuntat…: „Simon de Montfort”-macelarul „cruciato”-papal nu a murit, se pare, nici el – ci „traieste” astral, cu Duhul trecut în avatarul „centrala nuclearo-apocaliptica”!

…Este o supozitie, nimic mai mult. Dar, zicem noi, în aceste vremuri atât de întunecate de monstrii crimei mondialiste, nimic nu trebuie neglijat… – NICI MACAR IPOTEZA CONTINUARII RAZBUNARII PAPALE, ÎNCEPUTA, VIJELIOS, ÎN VEACUL AL XIII-LEA!!!

POEZIE: „OBIECTE MICI” (1)

On By nelursIn poetryLeave a comment

SA SCRIU DESPRE O FRUNZA

Sa scriu despre o frunza,
Acum, cînd vine toamna
Si listera-i confuza ?
Eu cum de nu-mi dau seama,
Cînd stau pe pragul noptii,
Cu stelele pe frunte
Si numai vîntul tainic
Cuteaza sa ma-nfrunte?!

Sa scriu despre o frunza?
Si ea este confuza!

PE DEALUL ALBASTRU

Pe dealul albastru
Paste iarba un cal
N-are chef sa se joace
Printre ierburi, pe mal

Este numai un cal
Dar cît de minunat
Vazîndu-l pascînd iarba
Pe dealul cel înalt

Înaltul deal albastru
Lipit de cer îmi pare
Mie îmi da splendoarea-i
Si calului mîncare

FIRMITURI PENTRU VRABII

Doua trei vrabii se zbat
Topaie nervoase pe asfalt
A trecut masina cu pîine
Si firmiturile-au cazut din înalt

Si ele se închina
Multumindu-i dumnezeului lor
Ca le-a dat firmituri de pîine
Si în curînd si apa dintr-un nor

TIMBRU

Era nevoie de acest timbru
Pentru o scrisoare urgenta
Tras la trei culori si o magenta
La o tiparnita decenta

Dar nu s-a lipit bine si,
Daca ar fi cazut,
Timbrul de pe scrisoare,
Precis m-ar fi durut !

Ca vestile circula
Punct si virgula !

OBIECTE MICI

Obiectele mici
Sînt facute pentru furnici
Stelele stralucesc
Pentru ca le iubesc
Fetele melancolice
Si altceva nici nu-si doresc

Cînd cerul este înnourat
Dispar si fii de-mparat
Si fetele bocesc, bocesc,
Pîna ce se topesc…

Dar o sa rasara soarele
Adus de departe cu vapoarele
Si cu obiectele mici
Pentru furnici

*
Din ciclul: „Obiecte mici”

Ioan LILA
Franta

Un parfum cunoscut venit de departe

On By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

Ioan Lila – Un parfum cunoscut venit de departe sau Viata ca o guma

 

 

Draga Ioane,

Nici eu nu sunt critic literar dar, asta nu înseamna sa nu-mi spun parerea despre un volum, o carte sau despre poeziile tale. Aceasta lucrare am început-o de când te cunosc si am tot pierdut timpul sa mi-o sedimentez în creier. Nu ne-am scris prea multe, am lasat sa vorbeasca creatiile noastre, asa cum sunt ele, marunte, nesemnificative, însa eu le consider îndeajuns de inspirate, ca sa treaca prin prisma unui cititor si chiar prin patrimoniul national si, de ce nu, mondial.

A aparut computerizarea care, cu puterea unei turme de elefanti, înregistreaza cele mai nesemnificative idei si le baga într-o memorie colectiva, selectiva si universala, pastrându-le într-un aparat de marimea unui ac de gamalie.

Am citit amuzat-amar un fragment, o perioada din framântarile vietii tale. Amar ca asa e viata, are suisuri si coborâsuri asa cum este urcatul pe dealul Golgotei unde i-ai dus odata pe Licurica si Mancuse de au ramas oamenii cu gura cascata si sufletul suspendat. Exista si în tara asta frumuseti pe care nu le uiti niciodata, chiar locuri palide … asa si noi… suntem stersi, dar ramâne câte o sclipire în urma noastra.

Limbajul are alternanta… când dulce literar, când academic, când mistocaresc si lasa un gust imperfect, derutând cititorul… de fapt e singurul repros pe care îl fac acestui roman. De fapt reprosul nu este un repros… alta cale de a marturisi ceva, de a spune niste adevaruri, nu cunosc nici eu! În rest, încarcaturi normale, picturi de o banalitate care te covârseste, scene tari si umpluturi de o frumusete epica uluitoare. Arta scrisului traverseaza pagini antologice de jurnal sau, scene fierbinti ale caror trairi nu le poti omite decât intentionat.

Râsul subtil sau nu, tragi-comic sau cum vrei sa îl reconsideri, dar sanatos tâsnind din inspiratiile scriitorului obosit sa caute în framântarile sufletesti aidoma pajistilor prelungi si molcome ale femeii coborâte din vitralii. Întâlnim numeroase introspectii interioare, cu multele gânduri care tranziteaza viata unui om cinstit cu el însasi, obisnuit pâna la urma, descriind întâmplarile din ,”vagauna” pline de un farmec stiut de noi toti.

Calitatea nebanuita a cartii… din orice parte o începi, te captiveaza, fiecare povestire e antrenanta si o citesti nerabdator sa o termini mai repede ca s-o începi pe urmatoarea. Distingem tot felul de idei nastrusnice despre economia de piata dar pline de adevar prin absurditatea lor si mai ales umorul este tinut bine în frâu.

Daca vrei sa te bagi în spiritul cartii este cum îmi place mie viata… aglomerata. Bineînteles, sunt personaje care nu agreeaza acest stil, însa nu ne proptim în ele. Povestea împartita nareaza pe mai multe fronturi, dar unul e de baza… comentariul povestitorului propriu zis. Dialogul la coada maturii, pe punti, peste ape, prin poieni este spumos, bogat, imaginativ, e mai bun decât gasesti în multe bodegi de lux (pentru mine etalonul suprem unde se duc, seduc, multe idei savante demne de premii în natura)… la cât ma duce pe mine capul e perfect.

Dar sa mergi în permanenta pe acelasi drum e obositor si trebuiesc momente de respiro. Le oferi cu generozitate, alte povestioare amoroase si delicioase cu Mancuse sau cu ceilalti!

Deci te înteleg când iei viata într-o gluma dulce-amara… viata ca o guma de care tot întindem! Ramân insesizabile urme, dar cine sta sa le sesizeze?

Câteva citate din carte – dar sa nu le socotiti cele mai semnificative…

Marile adevaruri stateau zavorîte în adîncul sufletelor lor de femei tinere, ca greierii în iarba.

Fericirea este, pîna la urma, atît de simpla… Incercam sa supravietuim, eram tîrîti de conjunctura sociala prin mlastinile vietii, dar ea, spre diferenta de mine, era optimista.

Adevarul este ca jumatatea femeii este mai mare decît jumatatea barbatului!

Ca sa-ti iei singura portia de orgasm.

Iata ca realitatea îi confirma teoria si îl arunca în acel haos inform al gîndirii, ce nu se poate separa de bunul simt elevat-artistic, riguros-îmbufnat si categoric-ipocrit.

Ma miram si i-am si spus-o, ca o femeie ca ea avusese atîtea sperante prabusite în haul cel fara de fund al deziluziilor, si ea ma privea, parca fara sa ma vada, si cuvintele mele treceau pe lînga ea ca niste libelule cu elitrele stralucitoare.

Dragoste fara scop, fara resentimente, fara ratiune, fara explicatie, mai ales. gata, la gunoi cu gîndurile negre, negative, corozive, consolatoare

Speculatii: real, transcendent, homo sapiens, sacerdot, magie, placere, rationalism, sinergie, metafora, misticism, credinta, adevar si moarte. Ce-ai înteles?

Cu genunchii rotunzi, cu muschii pe coapse bine reliefati, de dansatoare, pastorita din Amarylis, Anna Pavlovna Pofta si placerea, închipuirea si uimirea, spatiul si spiritul, simbolismul, modernismul si civilizatia: cuvinte, pur si simplu, care îsi pierdusera, brusc, înclinarile, întelesurile, simbolurile si sensurile, devenind iluzorii.

Idealul ei de iubire este sa te tina în brate, sa se încolaceasca pe tine si sa radieze de fericire. Licurisca este ca peisajul asta, este ca o pictura de Ingres sau ca o Tanagra de Gérôme. Gîndul materializat în frumusete.

Gata cu discutiile astea lirice, a zis Thomas; treceti la epica, admirati fluturii, dormiti si visati cai albastri, iubiti-va în iarba, stii tabloul lui Signorelli, “L’Éducation de Pan”? Pan sta pe un jilt, gol cum l-a facut ma-sa; un tînar efeb, în picioare, tot gol, cu spatele la noi, cu piciorul stîng flexat din genunchi, îi cînta o melodie la fluier, doi batrîni stau sprijiniti în toiege, iar în plin plan, în partea stînga, este o fata nuda, cu sexul bine reliefat si cu sînii ca doua mere, care priveste sfioasa spre un barbat întins la picioarele ei. Mai sînt o mie de amanunte, pe care n-am cum sa ti le redau, pictura nu se poate povesti, la fel cum nu se poate povesti muzica, sau nu se pot descrie baletul, Elizabeth Arden sau Phillip-Moris.

O fantezie a mintii mele, pentru ca eu eram genul ala de barbat plin de sine, care avea orgoliul ca îsi face singur rost de femei cînd are nevoie si nu accepta nici un compromis. De altfel, zicea CrisLi, starea de normalitate a prostilor este imoralitatea în toate gîndurile si faptele lor!

 În concluzie… vreti sa cititi ceva teribil de amuzant cu gustul si taria pelinului si sa ajungeti la aceleasi concluzii despre viata? Cititi cartile si poeziile lui Ioan Lila… „Parfumul papusilor de portelan” iar pentru mine este clar… m-am procopsit cu un prieten!

Stanescu Aurel Avram

 

PRIVIND CU NOSTALGIE, TINERETEA, COMUNISMUL…

On By nelursIn literatureLeave a comment

(ESEU UMORISTIC IMAGINAR)

Gabriela CENUSA

Paris,Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi astern acum memoriile. Tânara jurnalista de succes, cunoscuta în toata lumea, un nume notoriu, o viata perfecta. Asa suna un titlu banal dintr-o revista glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Desi buletinul îmi arata onorabila vârsta de 48 de ani, cred ca existenta mea încetase sa mai înainteze dupa prabusirea regimului comunist din România. Ramasesem blocata în acea perioada atât de noroasa a vietii mele. Am venerat comunismul, am fost dependenta de el, am trai cu el zi de zi, în casa, în redactie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natura a mea. Cum exista sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependentilor de droguri, alcool si altele, asa ar trebui sa existe si pentru cei dependenti de comunism, cei care nu îsi imagineaza evolutia într-un regim ce se vrea a fi democrat.

Bine, recunosc, tânjesc dupa acele vremuri, sunt o dependenta, o comunista, închideti-ma! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce parea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Frantei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, si pe care sunt mândra ca am reusit sa îl retin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o tigara, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatal domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatal lui Nicolae Ceausescu. Eram chiar cinica, îmi aminteam de acea povestioara absolut savuroasa, în care se relata cum tatal marelui conducator se prezentase în perfecta stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele românesti, îmbinata cu fericirea momentului. l-au facut pe tatal dictatorului sa uite ca acasa mai vietuieste un copil Nicolae!

Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legatura pe care am reusit sa o stabilesc este de-a dreptul impresionanta. Mi-am spus în gând ca tatal domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta si pentru viitorii nenascuti. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionanta prezenta mea la Paris, fiind o maniaca a regimurilor totalitare, dar nu. Ma aflam aici pentru o importanta gala de decernare a celor mai buni jurnalisti si oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram sa îmi revina acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevarat om de nadejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de tradare. De ce as fi tradat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunostintelor, a tot ceea ce ma înconjura. L-am adorat pe tovarasul Ceausescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am si urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenta vârstei fragede în care am început sa lucrez în favoarea regimului, si marea mea dragoste.

28 februarie 1987. An nebisect! Bucuresti. Ziua ce urma sa devina cea mai importanta din viata mea. Noaptea de dinainte îmi paruse cea mai lunga din toata existenta mea, nu izbutisem sa închid un ochi, eram plina de emotii. Reusisem sa primesc un post în TVR. Era o imensa realizare în acele vremuri. În special pentru o tânara de douazeci si patru de ani, proaspat iesita de pe bancile facultatii si fara un minim de experienta. Desi cu mintea de acum, adica la dublul vârstei de atunci, pot sa realizez alegerea lor si de ce au pus atât de multa baza pe mine… Atunci credeam înca în norocul începatorului! Toata familia era contra alegerii mele, nimeni nu ma întelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapati de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunista. Am uitat sa mentionez ca familia mea era liberala, desi eram foarte saraci, ai mei au încercat sa ma creasca într-un alt fel de spirit. Facând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, si sa nu uitam ca pe cei asemeni mie îi dorea regimul în fata. Deh! Asa zisa origine sanatoasa! La universitate nu îmi amintesc sa fi excelat într-un anumit domeniu, eram însa o împatimita a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, si eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreapta în sistem. Am sa mentionez cel mai important aspect si cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denuntatot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observatie era excelent, tot ceea ce îmi parea mie ca ar iesi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securitatii. Aveam aproape o placere malefica în a face aceste lucruri, atât de placute mie. Toti cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovaras” sau pe sotia sa, ma înfuriau teribil si nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunta pe militieni, care în timp ma doreau a fi o sageata a lor, a securitatii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiti profesori, care îmi citeau lucrarile proletcultiste si le trimiteau apoi mai departe la diferite redactii. Toate acestea pâna într-o zi, când am stârnit interesul producatorilor postului national. Nu detineam un CV, dar detineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o buna recomandare din partea „baietilor cu ochi albastri”, frapati si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuseam sa denunt pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.

Le-am câstigat simpatia întrutotul, când mi-am denuntat verisoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarasei Elena Ceausescu. Sunt convinsa ca acel denunt a fost cheia care mi-a deschis apoi toate usile. Aveam ceea ce ei cautau, si anume mult sânge rece, nu tineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obtinerea acelui scurt interviu cu producatorii a fost doar o problema de timp. Eram convinsa ca voi avea o ascensiune de succes, eram constienta de armele pe care le detineam pentru a-mi obtine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu si sa îmi pot scoate parintii din saracia în care am copilarit.

Stiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinta frumoasa, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor usi… fara ca macar sa apas pe clanta si multe altele. Tocmai de aceea, desi aveam multe emotii în acea dimineata, am reusit sa le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua si trei tigari poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbracat rochia împrumutata de la o vecina ce facea munca de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima data sa ma si fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor ca voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceausescu.

Recunosc ca îmbratisam aceasta posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. Dupa doua ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Stiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fara niciun efort. Nu aveam ce sa fortez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am parasit locuinta, în poarta ma astepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am raspuns ca nu am nevoie de binecuvântare, ca ma am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar ca am avut timp si de o scurta teorie, i-am impuns sa scoata icoanele ascunse prin casa si sa le arda cât mai repede, iar mersul la biserica pe furis sa îi ramâna în vise. Nu îmi doream sa îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea sa nu îndrazneasca sa scoata un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru ca de altfel voi uita de faptul ca îmi este mama si va plati ca toti ceilalti cu detentia. Am sarutat-o pe frunte dupa care, pasind apasat spre masina ce urma sa ma duca la redactie, am auzit-o tipând ca nu mai sunt copilul sau si ca nu a crescut un urmas ci o… monstruozitate! Reactia sa mi s-a parut inutila. Ma lasa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fractiune de secunda. Eram mult prea ocupata în a ma gândi ce voi spune la redactie, îmi faceam un plan cu ceea ce stiam deja ca vor sa auda. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Urmatorul ar fi fost sa intru în familia Ceausescu cu orice pret.

Eram captiva în visele mele, atât de captiva încât nu l-am auzit pe sofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Ma întrebase cu o detasare completa, cum o femeie atât de frumoasa poate sa îsi doreasca sa ajunga sa ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toti sclavi. Enervata de întrebarea lui si hotarâta sa ma folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la racoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un raspuns pe masura întrebarii. I-am spus ca cele mai frumoase lucruri în viata sunt si cele mai înselatoare, ca suntem singurii care hotarâm daca vrem o viata anosta în sclavie si ca scopul scuza întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai pastrat nici o ramasita din remarca facuta initial. Acest lucru nu putea decât sa ma încânte teribil, desi cu siguranta, avea în posesie mai multi bani decât aveam eu în poseta crosetata de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumusete al unui sofer, sau al unui fost sofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru ca urma sa îl trimit la o scurta sezatoare cu cei de la „secu”.

În cele din urma am ajuns la redactie. Ma astepta o întreaga echipa acolo! Nici macar nu am mai fost supusa scurtului interviu pe care îl asteptam atât de nerabdatoare si la care ma gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza caruia nu dormisem atâtea nopti. Am dat mâna cu producatorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestata în folosul regimului, dar a dat dovada de lipsa de profesionalism printr-o remarca adusa fizicului meu, cu un usor caracter cuceritor. Faptul ma multumea nespus! Îl vedeam ca pe o treapta în ascensiunea mea… Auzisem de relatia sa strânsa cu familia Ceausescu, asa ca nu avea de ce sa ma surprinda un compliment neoriginal. Am fost asezata pe un scaun incomod si am simtit pe pielea mea rezultatul unei cantitati semnificative de pudra pe fata. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanta de maro-roscat, iar ochii reliefati perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mâna microfonul alaturi de texte, mi s-a dat jumatate de ora sa le învat si mi s-a spus ca este proba eliminatorie. Stiau foarte bine ca acea proba nu reprezenta nimic pentru mine. Erau constienti ca voi face fata fara un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleasi subiecte se repetau pâna la saturatie. Ce era putin mai obositor, era atunci când eram silita sa învat pe de rost numele celor ce ajungeau la militie pentru denigrarea familiei Ceausescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu functii înalte. Mi se pareau atât de stupizi acesti oameni, stiau consecintele vorbelor lor si cu toate astea riscau pâna în ultima clipa… Nu reuseam sa îi înteleg. Oare nu auzisera de vorba: „Pune-te bine cu necuratul pâna treci puntea”? Sau poate vroiau sa arate cât de curajosi sunt! Oricum acest curaj se pierdea dupa primele zile de detentie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.

Rupsesem legatura cu familia mea, ai mei nevrând sa beneficieze de câstigul meu. Am încercat în nenumarate rânduri sa le trimit bani, sa îi scot din infernul în care traiau, sa încerc sa îi aduc în oras alaturi de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fara raspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau ca nu au nevoie de bani patati, murdari, din partea unei sageti a comunismului. Ma conformasem relativ usor cu ideea de a fi orfana si stiam ca trairile mele nu trebuiau sa se reflecte in fata sticlei, de aceea le lasam cu succes la machiaj.

Profesional,eram fericita, împlinita. Faceam ceea ce îmi placea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viata la care putini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram rasplatita!

Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi ofera o panorama superba asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi placut sa stiu toate dedesubturile acelei constructii, dar nu îl puteam compara cu creatia lui Ceausescu, cu „Casa noastra a poporului”,si îi spun creatie ceausista pentru ca asta a fost. Acea arhitecta tânara ce câstigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi darâma Ceausescu a doua zi. Acea perioada m-a marcat profund prin faptul ca puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la suparare, la nervi, te înfundau în detentie, sau în cazurile fericite erai anuntat de un om cu suflet mai mare sa parasesti tara cât mai poti. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam si eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect national, lege nescrisa, stabilita doar prin vorbe, prin cuvinte.

Nu as fi crezut vreodata ca toate acestea aveau sa se sfârseasca, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatentie, de slabiciune. Eram tânara aveam o cariera de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea pâna în ziua în care m-am îndragostit de un membru al familiei Ceausescu, iar într-un moment inconstient i-am marturisit acest lucru unei colege de redactie. A doua zi vuia tot institutul! De la poarta am fost dusa de militie la director, pentru a da o scurta declaratie si pentru a ma forta sa îmi prezint demisia. As fi putut dezminti acuzatia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce faceam! Consientizasem ca minteam oamenii cu stiri jenante, ca îmi pierdusem familia… Nu vroiam sa îmi pierd cu totul constiinta. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost data afara si sfatuita sa parasesc tara!

Asta am si facut! M-am mutat în Franta, unde am continuat sa scriu cu succes, pe multi bani, articole din cealalta parte a „cortinei de fier”. Am reluat legaturile cu familia, care de aceasta data era mândra de realizarile mele. În 1996, în timp ce ma aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceausescu, subiect care m-a bulversat multe zile, saptamâni si luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecarii mele din tara vor ramâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut sa fie… ceea ce ar fi trebuit sa fie… ceea ce ar fi putut sa fie!

Gabriela CENUSA

Vaslui

28 mai 2011

Când dragostea de carte te duce la Sorbona – VASILE TÂRA

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Cutreierând cu nea Mitica printre amintiri, traiesti alaturi de domnia sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile si din diverse locuri; reuseste sa-ti trezeasca un viu interes si energia-ti creste datorita adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate si cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna cu usurinta în miezul întâmplarilor.

   Destine paralele  

Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lasat nealterata imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitica, si nu erau putini! Iar întâmplarile ai caror protagonisti au fost, asijderea. La una din întâlnirile noastre devenite de-acum obisnuite, mi-a spus cu zâmbetul pe buze ca sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieti din exil. Vreo 460!
„Pe Vasile Târa – a început nea Mitica – l-am cunoscut la sârbi, în lagar. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  „vino – ncoace” care te determina sa-l tii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut – a continuat nostalgic partenerul meu de dialog – fiindca Vasile stia cu dibacie sa se faca placut si reusea sa te cucereasca fara nici o sfortare.”
Nici ei doi nu stiau pe atunci ca le era harazit sa parcurga împreuna aceeasi traiectorie a vietii lor, dincolo de frontierele României: se întâlnisera în Iugoslavia, au plecat în Italia si un timp au ramas la Trieste, apoi în lagar, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris si-n cele din urma la Montreal, în Canada!

 „Da, eu seman cu mama!”

Vasile târa era ardelean, se nascuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistrita Nasaud; provenea dintr-o familie de oameni harnici si mai avea înca patru surori.
Tatal sau, ca de altfel majoritatea barbatilor din aceasta parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnaritul. si astazi în aceasta zona deosebit de frumoasa, cu munti împaduriti, cu codrii falnici se mai practica aceasta meserie mostenita din tata-n fiu.
„Dar lui Vasile-i placeau cartile!” mi-a spus nea Mitica si a continuat sa-mi povesteasca, cu lux de amanunte o serie de întâmplari petrecute în adolescenta prietenului sau.  Tatal lui Vasile târa mergea din când în când sa vânda lemne la oras si îl lua si pe fecior cu el. De multe ori acesta refuza: munca la padure, drumul, oboseala si naravul prost  al parintelui sau îi displaceau – caci bea, si ca si cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia si pe baiat cu bautura… „Esti ma-ta gol!” – se rastea indignat tatal catre tânarul ce nu se lasa atras de viciul sau si-l mai plesnea cu câte-o palma peste cap – a spus zâmbind nea Mitica – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia asteptau sa mearga la oras ca sa mai traga si ele o dusca!”
Vasile era diferit. El iubea cartile! Le rasfoia cu mare drag, simtind mirosul de cerneala si desfatându-si sufletul citind. „Da, eu seaman cu mama! – spunea el trist si totodata mândru – mamei îi place sa citeasca iar dumitale-ti place sa bei!”.
Mama lui Vasile era mereu în preajma cartilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru ca nu era usor pentru o femeie sa se ocupe de gospodarie, sa poarte grija sotului si-a celor cinci copii ai lor si Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectura.

„Am trei elevi de exceptie dar sunt români, toti trei!” 

Vasile Târa facuse liceul maghiar si era silitor, tot timpul situându-se printre cei mai buni elevi din clasa. Doi prieteni buni avea si amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu si Irimie Moldovan, la fel de constiinciosi ca el si, ce ti-e si cu soarta asta, prieteni au ramas si-au fost si în exil tot împreuna!
„Îmi povestea Vasile ca la liceu la ei venise odata un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul scolii daca îi poate recomanda vreun elev eminent care sa-i mediteze copiii; raspunsul acestuia a fost scurt si rapid: am trei!  si groful i-a luat pe toti trei!”, mi-a zâmbit nea Mitica si a continuat sa-si deruleze captivantul film al amintirilor … „Dar sunt români, toti trei”, i-a spus în soapta directorul. „Nici o problema!” – a replicat groful si i-a luat pe cei trei la el acasa.
Acolo a învatat Vasile târa foarte multe lucruri. si-a îmbogatit cultura generala pentru ca groful avea o biblioteca vasta cu carti în limba engleza, franceza, germana…un adevarat izvor de unde te puteai înfrupta din tainele cunoasterii.
De la meleaguri bistritene, la universitati occidentale!
Cei trei prieteni au fost nedespartiti tot timpul, chiar si în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franta si în final la Montreal.
Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematica în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec, Irimie Moldovan s-a specializat în informatica si a fost omul care a instalat computere la principalele institutii de stat din Montreal (primarie, spitale, etc.). Ambitia si rigurozitatea, munca si seriozitatea, dar nu în cele din urma si sansa au fost mijloacele prin care si-au vazut visul împlinit.  „Apriga lor dorinta de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitica. Vasile târa si-a luat licenta în litere la Sorbona, în timp ce se afla în Franta; vorbea franceza impecabil.
Ascultându-l pe acest om în vreme ce-mi povestea despre prietenul sau, îi observam mimica fetei, gesturile si inflexiunile vocii, simteam în ele doar admiratie si o reala mândrie: mândria si bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Târa.
Mai multa lume scrie decât citeste!
Nea Mitica si-a amintit ca l-a vizitat pe Vasile Târa, pe când locuia la Saint Gervais, în Franta. Era împreuna cu alti trei profesori francezi si discutau despre diverse lucruri, toti detineau cunostinte vaste de cultura generala. „Era acest Vasile târa un om foarte cult si se putea vorbi cu el ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitica la modul admirativ – continuând apoi povestea. Unul dintre colegii sai, profesori i-a spus mirat: Vasile, tu vorbesti perfect franceza!  Iar el a raspuns : Mi-a luat trei ani ca sa o învat bine si-apoi alti doi sa pot sa scriu la nivel academic”.
Vazând câte stie si cât este de recunoscut în domeniul sau, nea Mitica l-a întrebat mereu de ce nu scrie o carte.  stiti care a fost raspunsul sau ? „Giovanni Papini a spus ca mai multa lume scrie decât citeste!” Nu stia probabil, sau nu voia sa ia în consideratie proverbul latin: „Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeste de doua ori)”. Oricum, am înteles ca era un erudit de exceptie, un om deosebit.
„S-a casatorit cu o asiatica cu sânge albastru, fiica de sef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai tin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Târa si în ochii sai am putut citi cu usurinta multumirea, dar totodata si nostalgia acelor vremuri…
Istorisirea vietii lui, ce prindea contur în discutiile mele cu nea Mitica, incitanta si plina de personaje si personalitati captivante îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplarilor adevarate si pline de inedit, determinându-ma astfel ca zile si nopti în sir sa-i rasfoiesc însemnarile ce mi le încredintase. ?i din ele se putea vedea ca iubea cartile enorm, prietenul meu octogenar!
Am citit într-una din notitele sale, despre felul cum îl caracterizase sotia sa, doamna Nicole, într-o discutie hazlie cu un prieten de-al lor italian ce-i sugerase acesteia sa scrie despre nea Mitica. Glumind si râzând din toata inima, doamna Nicole, amintindu-si de începuturile vietii lor de cuplu, i-a raspuns,: „Ce vrei sa scriu? Ca am cunoscut un om fara somn, un om care putea sa faca singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeste 7-10 ore si nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveti si  care când îsi pune ceva în cap nu se lasa pâna n-o scoate la capat sau – cum spune  domnul Petra – câteodata le întelege pe toate pe dos? Sa scriu ca am dormit separat, ca printii, fiecare în camera lui, caci cine putea sa doarma lânga un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si avea în jurul lui carti ce mai cadeau si pe jos?”
Si pentru mine s-a facut lumina si-am reusit sa deslusesc mai bine taina prieteniei ce s-a nascut între cei doi. Mitica si Vasile: aveau un lucru deosebit în comun: erau partasi la aceeasi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CARTILE!

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

„De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

„Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

„Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

„Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

„Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

„Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

„De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

„Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

„Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

„Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

Annecy, orasul supranumit Venetia din Mont Blanc

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Comuna Annecy este capitala departamentului Haute-Savoie în regiunea Ron-Alpi din sud-estul Frantei. Aceasta se afla la extremitatea nordica a lacului cu acelasi nume, la 35 de km sud de Geneva. Este o zona metropolitana ce include 13 municipalitati si capitala a 3 cantoane cu o populatie totala de 52.987 (în 2009) de locuitori pe o suprafata de 16,02 kmp.

Lacul Annecy s-a nascut acum 18.000 de ani din topirea ghetarilor. Este al doilea lac natural ca marime din Franta. Se întinde pe o lungime de 14,6 km, la o altitudine de 446,97 m si atinge o adâncime maxima de 80 m în care vietuiesc aproximativ 20 de specii de pesti, printre care pastravul, babusca, bibanul… Din 1957 administratia locala a depus eforturi pentru restabilirea calitatii apei, lacul Annecy obtinând astfel o recunoastere internationala, în acest sens se asteapta aprobarea sa ca fiind parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Putem descoperi aici un peisaj exceptional compus din albastru si verde, apa limpede si munti cu zapada.

Trebuie stiut faptul ca regiunea Savoie este una multiculturala datorita pozitionarii sale la granita dintre Franta, Elvetia si Italia, cu o istorie complexa si anexata definitiv Frantei în anul 1860. În ciuda influentelor legate de diverse ocupatii din teritoriu de-a lungul secolelor, caracterul alpin se observa si astazi în viata cotidiana: respectul si dragostea fata de natura si de munte, sinceritatea dintre oameni si recunoasterea lucrurilor bine facute.

Marcata de istorie, bucataria locala pastreaza cutume muntenesti în dezvoltarea turismului de peste 150 de ani. Cele mai cunoscute produse locale sunt brânzeturile, produse în imediata apropiere a localitatii Annecy, brânza Reblochon, un produs de renume pentru gastronomia franceza, si Tome des Bauges, brânza de vaca produsa în regiunea Savoie înca din secolul al XVII-lea.
Pestele si ciocolata sunt alte specialitati remarcabile ale locului. O particularitate distincta a ciocolateriei o reprezinta ciocolata umpluta cu un lichior fin de munte. si desigur, ca peste tot în Franta, acest departament detine productia a doua tipuri de vin alb: Apremont si Roussette.
Florile sunt o alta particularitate a orasului.

Istoria omenirii de pe malul lacului Annecz se scrie de peste 5000 de ani, primele locuinte lacustre dateaza din neolitic. Urmeaza perioada romana si Evul Mediu cu aparitia primei denumiri a orasului Aniciaca. De-a lungul secolelor, în special în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Savoy-Nemours, Annecy va deveni capitala administrativa, culturala si religioasa.
În secolele XVII-XVIII Saint-François de Sales si Jean-Jacques Rousseau îsi pun amprenta asupra orasului pentru totdeauna.
Astazi Annecy pastreaza numeroase urme ale acestei evolutii istorice lungi si complexe, cum ar fi Palatul l’Ile, construit în secolul al XII-lea, castelele Route des Ducs de Savoie : Annecy, Menthon-Saint-Bernard, Montrottier, Thorens si Clermont.

Tatiana Scurtu-Munteanu

BISERICA ST. NICOLAS DE VÉROCE DIN SAINT-GERVAIS

On By nelursIn EuropeLeave a comment

87dcbf5883adb9a7962bd9c76c7bb12e94235e8e_200x237_Q85Tatiana SCURTU-MUNTEANU

Saint Nicolas de Véroce se afla pe vechiul traseu de la Piemont la Geneva si Valais si a fost, pâna în 1760, singura parohie din partea superioara a Val Montjoie, Saint-Gervais fiind în partea inferioara. Biserica Saint-Nicolas-de-Véroce este o biserica catolica situata în departamentul Haute-Savoie din sud-estul Frantei, în regiunea Ron-Alpi, comuna Saint-Gervais-les-Bains. Cladirea reprezinta un monument istoric din 2006.

Sfântul Nicolae  a devenit patronul comunitatii înca din secolul al IX-lea. Nascut în 270, el a fost episcop de Myra, în Asia Mica. Remarcabil pentru credinta si milostenia sa, el a fost canonizat, iar învatatura lui s-a raspândit mai întâi în Orient, apoi în întreaga Europa. El este, printre altele, patronul spiritual al negustorilor si marinarilor.


Biserica a fost construita în secolul al XVIII-lea, în locul unei biserici romane din secolul al XII-lea, care a fost distrusa. Prima piatra a fost pusa în 1725. Binecuvântarea i-a fost data în 1729. Aceasta a fost sfintita în anul 1766 de catre Episcopul Biord, episcop al eparhiei de Annecy.

 Biserica este o bijuterie, un amestec de baroc si neoclasic. Barocul se regaseste în detaliile caracteristice ale stilului: fatada portalului întrerupta pentru înserarea nisei cu statuia Fecioarei. Un alt simbol al barocului, bolta care protejeaza intrarea principala, este pe deplin vopsita … Construita cu sprijinul financiar al expatriatilor, vânzatorilor si enoriasilor, aceasta reflecta perfect credinta si fervoarea religioasa a unei comunitati, la început de secol XVIII. Arhitectura baroca exprima renasterea catolicismului dupa Conciliul de la Trente (1545-1563): credinta fiind de acum una vesela si optimista.
Ansamblul arhitectural a fost restaurat prin lucrari majore între 1954-1959, fiindu-i anexata o sacristie. Pe fiecare parte a portii, un medalion pictat îi reprezinta pe St. Gervais si Sf. Protais. Saint Gervais, fiul lui Sf. Vital si al Sf.Valerie de Milano, este considerat unul dintre primii martiri ai orasului alaturi de fratele sau geaman Sf. Protais.
Clopotnita a fost reconstruita pe fundatia celei din secolul al XII-lea. Aceasta a fost distrusa de un fulger în 1792 si refacuta în 1819.

9e3f720f6156650a9b998262283e332290790381_200x134_Q85Decorul interior al bisericii reprezinta un monument istoric protejat. Aceasta este construita din materiale locale în forma de cruce, cu un transept, o absida, un naos, un cor, toate acoperite cu bolti si un frumos dom octogonal. Pridvorul se deschide sub un arc flancat de coloane. În interior, biserica este decorata cu picturi realizate în 1751 si 1856.

Saint Nicolas de Véroce este una dintre cele 60 de monumente religioase în stil baroc din Savoie. Între 2002 si 2008 ea a suferit o restaurare completa cu un cost de câteva milioane de euro. Astfel, satele si muntii Mont Blanc contin adevarate comori: biserici, capele, oratorii, altare. Într-un cadru natural atât de mare ca cel din Mont Blanc, omul are nevoie întotdeauna sa apeleze la sacru pentru a fi protejat. Chiar daca în vecinatatea bisericilor protestante din Geneva, aceasta biserica catolica lanseaza un flux de credinta colorat si plin de bucurie prin arta baroca.