Corina Diamanta Lupu – DROBUL DE PAŞTE

Corina_Diamanta_Lupu_1DROBUL DE PAŞTE

.
A venit şi a trecut Duminica Floriilor, preludiu la Săptămâna Mare şi la Sărbătoarea Pascală. În ziua de Florii, vezi pe străzi oameni ieşind de la biserică, purtând în mâini ramuri şi coroniţe de salcie. Nu puţini sunt cei ce duc buchete de flori ori o cutie cu un tort. Este vremea bucuriei, dar şi a milosteniei. De aceea, în câte o piaţetă sau la un colţ de stradă, un cerşetor întinde mâna după câţiva bănuţi. În această perioadă, galantarele magazinelor alimentare sunt mai mult ca oricând, încărcate cu marfă: ouă vopsite, de găină şi de prepeliţă, drob de miel, specialităţi de carne şi de brânză autohtone sau venite de peste mări şi ţări, pască, prăjituri, cozonaci, vinuri şi băuturi fine. În pieţe, tronează fructe şi legume, flori şi decoraţiuni pentru Florii ori pentru masa de Paşte. Liliacul, garoafele şi mărgăritarul au acum cel mai mare succes la public. Un corn al abundenţei revărsat cu ocazia acestei sărbători! Continue reading “Corina Diamanta Lupu – DROBUL DE PAŞTE”

Corina Diamanta Lupu – PRIZONIERĂ LA PELEŞ

Corina_diamanta_lupuMotto: „Iarba ascunde, ploaia şterge.” 

(Victor Hugo, „Mizerabilii”)

Noaptea trecută m-am visat la Peleş. În vis, pătrunsesem în castel la miezul nopţii. Neştiută de nimeni, treceam dintr-o sală în alta, admirând basoreliefuri, cărţi rare, statuete şi armuri. Pe neaşteptate, în timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicăieri, nici o lampă de veghe. Lovindu-mă de mobile, pipăind pereţii, încercam să găsesc o ieşire. Cu greu, am dat peste o uşă. Mâna mea nesigură a apucat clanţa şi a apăsat-o. Uşa s-a deschis. Mă aflam afară din castel, căci distingeam conturul statuilor din Grădina Italiană. Cerul nu se vedea, iar tăcerea munţilor din jur făcea întunericul să pară şi mai dens. Ştiam că pentru a părăsi grădina era suficient să cobor treptele ce duceau spre aleea principală. Odată ce treceam de scări, aveam să o apuc spre Sinaia. De acolo, îmi mai rămâneau doar câţiva paşi până în oraş.

Continue reading “Corina Diamanta Lupu – PRIZONIERĂ LA PELEŞ”

MĂRŢIŞOR

Corina_Lupu_4by Corina Diamanta Lupu

Motto: “Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pământul pe jos.”
(Adrian Păunescu, “Amăgire”)

Cu mărţişoare şi echinocţiu, cu cocori şi rândunele, cu aer cald şi îmbătător, cu lumină crudă şi nopţi înstelate, cu poezie şi culori, soseşte primăvara! Capricioasă şi zburdalnică, aducându-ţi după o zi cu soare alta cu zăpadă, primăvara îţi oferă în dar, pe lângă muguri, flori şi soare şi câteva astenii pentru suflet. Pe care, îţi place sau nu, n-ai încotro şi trebuie să le primeşti cu braţele deschise, tot de dragul ei.

Şi uite aşa, pentru că este primăvară, ajungi să ţi se facă dor de reavănul pădurii, de iedera veşnic verde şi întunecată, de muşchiul jilav ce creşte pe copaci, de potecile pe care încă mai băltesc ochiuri de zăpadă, de puzderia de ghiocei, toporaşi, brânduşe Continue reading “MĂRŢIŞOR”

DĂRUIEŞTE-I GAROAFE ROŞII IUBIRII!

corina-lupuCorina Diamantina Lupu

 

Motto: „Prin voi, garoafelor bizare,
În funduri roşii de corolă,
Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
Otrăvitoarea ei fiolă…”
(Claudia Millian, “Garoafe”)

De la Adam şi Eva încoace, omenirea a sorbit fără încetare otrăvitoarea fiolă a iubirii, iar clasicul refren „Plaisir d’amour” nu şi-a pierdut niciodată din actualitate. Contemplând chipul seducător al iubirii, oamenii au trăit pasiuni, au ţesut intrigi şi au păstrat taine.Fără alchimia iubirii, viaţa nu şi-ar fi împlinit rostul, anotimpurile şi-ar fi dăruit în zadar parfumurile, iar singurătatea şi-ar fi purtat înfiorarea pe fiecare amintire.

Continue reading “DĂRUIEŞTE-I GAROAFE ROŞII IUBIRII!”

Poezia Corinei Lupu

Octavian D. Curpas

Atunci când autenticitatea si prospetimea devin o emblema în rime

 

Poezia Corinei Lupu este ornamentala, linistita, expresiva. Poeta priveste cu interes constructiv viata, cu imaginile si experientele ei, astfel ca versurile seamana cu un mozaic. Cu o desfasurare de registre tematice si de exprimari cuminti, emotionate si emotionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversa si atragatoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage si stimuleaza imaginatia.

Corina Diamanta Lupu s-a nascut pe 7 aprilie 1967, la Bucuresti. În iulie 1989, îsi ia licenta la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti, iar în octombrie acelasi an, se casatoreste cu Octavian Lupu. Dupa terminarea studiilor, aceasta este profesoara de limbra si literatura româna si apoi, traducator. Pasiunile sale ramân neschimbate, aceleasi ca si în anii studentiei. Autoarea este atrasa de arta în general, si în special de literatura, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie si Georges Simenon. În ceea ce priveste poezia, are o adevarata pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson si Ezra Pound, iar în pictura pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier si Elisabeth Louise Vigee Le Brun.

Pe lânga arta, una dintre preocuparile de capatâi ale Corinei Lupu sunt lucrurile spirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei si închinarea fac parte din viata ei obisnuita de credinta. Apartenenta la o biserica crestina îi aduce liniste si pace interioara si o sustine pe calea vietii. În afara de Cartea Cartilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori crestini ca John Bunyan si Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasa, aceasta a preluat în poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.

Literatura nu e în genere, o vocatie feminina, ci barbateasca“, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite în general, literaturii feminine (considerata, lirica, subiectiva, imatura, etc.) nu se regasesc în poezia Corinei Lupu, care foloseste un stil cultivat, dar în acelasi timp lejer, degajat, dinamic. Apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparatia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictura în cuvinte, în culori vii, pastelate, însa în acelasi timp diafane. Versurile ei se remarca prin abilitatea de a surprinde în mod clar, fara ezitari si cu detalii pretioase, un anumit aspect din realitate. Corina Diamanta Lupu are puterea de a transfigura, de a declansa fara ostentatie, emotia generala, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trait. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilitati dispuse la comunicare, necenzurate, care o situeaza sub zodia originalitatii.

Corina Lupu descrie ceea ce vede si ceea ce aude, întorcând totusi privirea asupra propriului continut sufletesc. Ea stie sa ne atraga atentia, cu tact, într-o demonstratie eleganta si convingatoare, asupra atributului „feminin“. Compozitia sa este autentica, uniliniara, fara alunecari de prisos si fara crispari morale, oferind ragazul trairilor launtrice lucide si pertinente. Fara sa se abata de la obiectivul initial – sa fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge ca dincolo de cuvinte, se afla un om viu, în permanenta miscare. Iar optiunea sa ramâne orientarea spre nuante filologice limpezi, cu semne, deprinderi si expresii caracteristice. Iata de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplitatii si spontaneitatii unor rostiri elementare.

Autoarea dovedeste o fantezie inteligenta, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului si având vocatia directitatii si gustul pentru propozitiile concise. Chiar daca nu ajunge la concepte, adica la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioara, întrucât poeta prefera scenariul clasic, însa într-o rescriere moderna. Formularea frazelor este, în versurile Corinei Lupu, nuantata si riguroasa, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fara efuziuni retorice si clisee lenese. Caracterizându-se prin coerenta si expresivitate, analizele sale sunt atente, migaloase, de o logica impecabila. Lectura ne descopera o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxata, dezbarata de orice inhibitie.

Poezia Corinei Lupu se remarca prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul si alte sentimente, stari si ipostaze care tin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trairile sale sunt intense, ceea ce o determina sa deschida supapa expresiei, în speranta ca marturisirea în versuri îi va aduce eliberarea. Aristotel spunea ca “speranta este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depaseste limitele iluziei, îmbratisând într-un mod miraculos o realitate necosmetizata.

Nu exista monotonie, ambiguitate, lipsa de perspectiva în poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificatia vietuirii într-un univers unic, real, însa în acelasi timp, estetic prin sine însusi.

 

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

“INVENTEZ FORME PE CARE LE ÎMBRAC ÎN CULOARE”

De vorba cu Lucica Andreicut despre rostul picturii ca exprimare a bucuriei de a trai

 

Lucica Andreicut este o femeie careia îi plac noutatea si provocarile. De altfel, o provocare a fost pentru ea si pictura, pe care aceasta a ales-o ca o întruchipare a dragostei de frumos de care se simte neîncetat calauzita. Lucica Andreicut picteaza cu usurinta, firesc, acordând atentie detaliului, transpunând pe pânza cu minutiozitate idei ample. Nascuta dintr-o nevoie interioara, pasiunea ei pentru pictura a devenit treptat un mod de a fi, o oda închinata miracolului vietii.

M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor”

– Cine este Lucica Andreicut? Te rog sa te prezinti cititorilor.

– M-am nascut pe 10 aprilie 1967 la Galati. Am terminat prima facultate la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Filologie, specialitatea Rusa-Ceha, 1985-1989. A doua facultate am facut-o la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, specialitatea Româna-Franceza, 2006-2009. În perioada 2009-2011 am terminat un masterat la Facultatea de Litere a Universitatii de Nord, specialitatea Limba franceza în texte specializate. Din 2003 lucrez ca traducator autorizat pentru limba rusa si ceha, iar din 2010 am devenit traducator autorizat si pe limba franceza. În iulie 2009 – martie 2010 am obtinut Certificatul de absolvire a cursului de management în afaceri la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Stiinte si Universitatea din Oradea, Facultatea de Stiinte Economice. Vorbesc 7 limbi si acum studiez limba germana. În prezent locuiesc la Baia Mare. Am doi fii, Filu si Mihai, de 23 si 24 de ani, amândoi studenti in Bucuresti.

– Vorbeste-ne despre cariera ta.

– De-a lungul celor 20 de ani de munca, am schimbat de câteva ori domeniul de activitate. Dupa 9 ani de profesorat, am avut curajul sa ma angajez într-un domeniu nou, în vânzari, marketing, în Cehia si Polonia, unde am lucrat ca director adjunct si ca administrator de firma timp de 7 ani. M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor, dar de data aceasta în învatamântul special, iar de un an lucrez într-un domeniu si mai nou, contabilitate pentru un fond de pensii. În toti acesti ani am fost si traducator si interpret pentru limba ceha, rusa si franceza.

Pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori”

– Impresionant. De aici si pâna la pictura este un drum lung. Deci, când ai început sa pictezi?

– Din 2005 pictez pe pânza în ulei, tin minte ca în trei luni de zile am pictat vreo 5 tablouri, de dimensiuni mari chiar. Primul meu tablou se numeste “Tornada”, o lucrare abstracta, care este preferata mea. Din 2009 pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori.

– Cum ti-ai descoperit aceasta pasiune?

– Înca de cand eram la scoala generala profesorul meu de desen îmi ducea lucrarile la concursuri de pictura si desen si ma trezeam cu tot felul de carti premiu, pe care mi le aducea la scoala.

Îmi place abstractul”

– Ce îti place sa pictezi?

– Îmi place mult jocul de culoare si pictez forme care îmi vin în minte. Pictez si icoane pe sticla, pe panza în ulei.

 

– Care este stilul care consideri ca te reprezinta?

– Îmi place sa cred ca nu am un stil anume, dar lucrarea “Sarutul” aminteste de Chagal, chiar daca la acea ora nu îl studiasem pe ilustrul pictor.

– Ce teme preferi sa alegi în picturile tale?

– Îmi place abstractul, nu sunt un bun desenator sau un copiator al naturii, prefer sa inventez forme pe care sa le îmbrac în culoare.

 

– Ce surse de inspiratie ai pentru tablourile pe care le realizezi?

– Depinde de momentele mele, de obicei pictez când simt ca trebuie sa exprim ceva, când sunt trista sau melancolica.

– Ceea ce pictezi oglindeste experienta ta de viata?

– Da, în momentele tumultuoase ale vietii mele pictura m-a ajutat sa îmi exprim sentimentele si sa privesc cu seninatate înainte, prin culoare am redat bucuria de a trai, dar si furia sau dragostea pentru cei de lânga mine.

Mereu am cautat o provocare”

 

– În afara de pictura, ce alte pasiuni mai ai?

– Imi place sa calatoresc în alte tari pentru a interactiona cu alte culturi. Îmi plac limbile straine, am învatat limba polona în doua luni, iar italiana o vorbeam dupa doua saptamâni. Îmi place sa fotografiez, sa îmi confectionez singura haine, îmi place sa gradinaresc si sa îmi privesc florile în fiecare zi.

– Ce iti propui pentru viitor în privinta picturii?

– Multe dintre lucrarile mele le-am daruit cu drag prietenilor, rudelor. Poate într-o zi voi organiza o expozitie cu aceste lucrari, desi fiii mei uneori glumeau pe seama mea, spunând ca trebuie sa pictez si ceva concret, nu numai lucrari abstracte.

Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti”

– Alte planuri de perspectiva?

– Pot spune ca mereu am cautat o provocare pentru a învata lucruri complet noi. Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti, sa pot înfiinta un centru specializat în care sa se desfasoare activitati adecvate cu acestia.

– Ce iti doresti ca mama, pentru fiii tai?

– Mihai a absolvit Facultatea de Urbanism din cadrul Universitatii de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, acum este masterand în primul an la Urbanism. Filu este în ultimul an la Politehnica, specializarea Inginerie economica. Amandoi sunt persoane ambitioase si stiu ce vor de la viata. Înca din timpul facultatii au avut job, au mers la scoala, au avut burse in strainatate si pot spune ca sunt mândra de ei. Le doresc sa fie în primul rand sanatosi, sa aiba o viata frumoasa, plina de realizari, o familie, bineînteles, si sa ma bucur de ei ca si pâna acum.

Invitatie la pictura

– La final, te rugam sa le transmiti un mesaj cititorilor nostri care la fel ca si tine, doresc sa picteze în timpul liber.

– Îi încurajez pe toti cei care simt nevoia sa se elibereze de frustrari , de gânduri, sa picteze daca simt asta, chiar daca nu au studii de specialitate. Eu la 38 de ani am simtit nevoia sa pictez si, fara sa traiesc vreun sentiment de vina sau rusine, am continuat si, chiar i-am învatat si pe elevii mei sa picteze cu drag.

 

Corina Diamanta Lupu

Bucuresti

16 iunie 2011

 

 

MATHILDE BONAPARTE SI ANATOL DEMIDOV – O casatorie sub semnul diamantelor

 

PAGINI DE ISTORIE

de Corina Diamanta LUPU


Pe 7 decembrie 1840, ramasitele pamântesti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franta, de pe insula Sf. Elena. În aceeasi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Frantei, îi acorda lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împaratului, permisiunea de a reveni în aceasta tara. Decizia este luata ca urmare a casatoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Print de San Donato. Acesta intervine el însusi direct la Louis Philippe, pentru a pune capat exilului de douazeci de ani al familiei Bonaparte.

 

Pe urmele printului de San Donato

Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul print de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) si al Elisavetei Alexandrovna, nascuta baroana Stroganov (1779-1818), apartinea unei bogate si influente familii ruse. De la stramosii sai, acesta mosteneste o fabuloasa avere: Demidovii detin mine de fier, dar si bogate mine de pietre pretioase si semi-pretioase în Urali si Siberia de Sud. Anatol a crescut si a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndata ce tatal sau moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide sa nu mai revina niciodata pe pamântul natal, stabilindu-se în capitala Frantei. Acest lucru îi atrage antipatia tarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate ca nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colectionar de arta si filantrop, cheltuieste sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-si patria. De exemplu, în 1837, printul de San Donato organizeaza si sustine financiar o expeditie stiintifica în Crimeea si sudul Rusiei. Aceasta initiativa îi displace tarului, care este deranjat de faptul ca toti membrii grupului (22 de artisti, ziaristi, oameni de stiinta si arheologi) sunt francezi.

În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinatia lui Anatol Nikolaevici Demidov fata de Napoleon, dusmanul tarii sale si al tarului, dar si diverse articole aparute în presa din Franta, cu privire la sistemul feudal rus si la stilul de viata extravagant de la Curte. Firesc, tarul Nicolae I si Curtea nu puteau raspunde decât cu nemultumire si mânie la continutul acestor informari.

 

Mathilde Bonaparte, o printesa în alb si trandafiriu

În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numerosi prieteni, printre care se numara si Jules Janin, scriitor, jurnalist si participant la expeditia din sudul Rusiei. Acesta aranjeaza ca împreuna, el si Demidov, sa fie invitati la resedinta lui Jérôme Bonaparte, Print de Montfort si fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care traieste în exil la Villa di Quarto din Florenta. Anatol, a carui admiratie pentru Napoleon era bine cunoscuta, se simte coplesit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunostinta nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci si cu fiica acestuia si a lui Catherine de Wurtemberg, fosta regina a Westfaliei, printesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârsta de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune ca era îmbracata “în alb si trandafiriu, o fiinta fermecatoare, inofensiva, frumoasa si gratioasa, care i-a primit ca o tânara parizianca. Dupa ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italianca din popor, fiind naiva si fermecatoare în acelasi timp”. Prin urmare, Jules si Anatol ajung la concluzia ca Mathilde nu este doar o printesa atragatoare, ci si o fiinta inocenta, nevinovata si timida. Din pacate, perceptia lor se dovedeste incompleta si doar în parte corecta, pentru ca în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânara doamna “emancipata” si independenta, care stie foarte bine ce îsi doreste de la viata.

Din acest moment, Janin îi vorbeste tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reusind sa îl convinga sa se gândeasca serios la casatoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însusi este constient ca o asemenea alianta i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese sotul printesei de Würtemberg, verisoara a tarului Nicolae I. În acelasi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totusi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importanta era aceea de a obtine permisiunea tarului.

Toti cei implicati direct, Anatole, Mathilde si tatal ei, erau foarte interesati de aranjarea logodnei si a casatoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât maritisul însemna sansa de a scapa de viata plictisitoare si frustranta în exil, alaturi de numeroasele amante ale tatalui ei. În ceea ce îl priveste pe Jérôme, acesta spera sa îsi “vânda” fiica la un pret bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, faceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.

 

Jérôme Bonaparte

Cel mai mic dintre cei patru frati Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor si întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânar decât Napoleon, el a fost singurul dintre fratii Bonaparte care nu a stiut niciodata ce înseamna vremurile grele. În copilarie, Jérôme se bucura de toate avantajele ce rezulta de pe urma ascensiunii fratelui sau, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineste cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspat absolvent de colegiu, vine sa locuiasca la Tuileries, alaturi de Napoleon si de împarateasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat si nemultumit de datoriile uriase pe care mezinul familiei reusise sa le acumuleze imediat dupa ce îl luase sub aripa sa protectoare.

În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se marita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intentiona ca sub pretextul apropiatei casatorii a fiicei sale, sa strânga bani pentru el însusi si nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisa. Cu alte cuvinte, Jérôme era constient ca orice lucru are un pret, de aceea, daca un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea sa intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia sa scoata bani din buzunar, si înca nu putini.

 

Proprietarul de diamante

Dupa negocieri lungi si complicate, contractul prenuptial a fost semnat. În el se convenea ca Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personala si instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia sa-i fie platit în numerar viitorului ei sot. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viata înaintea lui Mathilde, mostenitorul/mostenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – moneda de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce facea ca zestrea lui Mathilde sa ajunga la o suma colosala.

 

Mai mult, pentru ca aranjamentul sa fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor detinute de viitoarea sa sotie. Desi Jérôme fusese de acord sa îi ofere fiicei sale zestrea cuvenita, acesta a sustinut fata de Anatol ca momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-si putea onora promisiunea. Deci, dorind sa se asigure ca viitorul sau socru se va tine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord sa îi plateasca acestuia datoriile, achizitionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Asa se face ca Anatol cumpara o statuie a împaratului la pretul de 11.000 de franci francezi si statui ale lui Jérôme Bonaparte si Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urma, Jérôme recurge la înca un siretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, desi acestea faceau parte din zestrea lui Mathilde, ca mostenire de la mama sa.

 

La Sankt Petersburg si Paris

Casatoria lui Anatol cu Mathilde se oficiaza pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxa, cât si la cea catolica. În mijlocul invitatilor sai, Mathilde este stralucitoare, în rochia de matase alba, cumparata de la Londra, purtând perlele mamei sale si bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. Dupa nunta, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicatii asupra aranjamentelor neclare facute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul sau cu Mathilde.

 

Printul de San Donato si Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, orasul natal al lui Anatol, în martie 1841. ?arul, care se opusese din rasputeri casatoriei lor, la fel ca si Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrama. Inteligent, el se declara “încântat” de verisoara sa Mathilde, în timp ce sotul ei este umilit în public. Tânara Mathilde cade imediat în capcana întinsa de tar. Prezenta la mai toate receptiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune si se bucura de atentia suveranului. Suparat, neputincios si gelos, Demidov nu are de ales. El asista din umbra la succesul sotiei sale si cauta consolare în bratele altor femei.

 

Pe 17 august 1841, Mathilde si Anatol intra în Paris, iar a doua zi, viziteaza împreuna, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea tarului de a parasi Rusia, casatoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat sa pastreze aparentele în public, însa dupa un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât si Anatol erau vinovati de adulter.

 

Diamantele furate

Lucrurile iau o întorsatura dramatica în septembrie 1846, când Mathilde îl paraseste pe Anatol, fugind împreuna cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte sa plece însa, printesa ia si bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse sotului ei, inclusiv diamantele al caror proprietar, conform contractului prenuptial, era tot acesta. Constienta ca trece printr-un moment de criza, Mathilde îi scrie tarului Nicolae I si îi explica motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fara întoarcere, cerându-i totodata, ajutorul. ?arul îi raspunde lui Mathilde, spunându-i ca este încântat sa intervina pentru verisoara sa.

În ceea ce îl priveste pe Anatol, acesta face si el tot posibilul sa îsi aduca sotia înapoi. Demidov declara în corespondenta cu Mathilde, ca instructiunile tarului “sunt cea mai ridicola combinatie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteste printesei ca are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lasase lumii o mostenire viabila, dupa pierderea tronului”. El mai adauga ca daca Mathilde va ramâne “ferm legata de destinul sotului ei … îsi va câstiga astfel, cea mai mare stima si onoare ca sotie.”

În acelasi timp, tarul stabileste termenii separarii celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar printesei Mathilde îi este acordata o pensie foarte substantiala, ce îi permite acesteia sa se stabileasca la Paris, cu iubitul ei.

 

Bonaparte revine la putere datorita lui Mathilde

Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plaseaza diamantele lui Anatol ca garantie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i da varului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Frantei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamna în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul sau, Anatol nu va mai vedea niciodata diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitatie în 1904, si nici zestrea promisa de socrul sau.

 

Povestea printesei Mathilde Bonaparte si a printului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat ca în scrisorile ei, Mathilde marturiseste ca “s-a casatorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri si pasionati de arta si de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-si onora obligatia de plata a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. Dupa separarea de Mathilde, acesta începe o actiune în justitie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale si a zestrei. Mathilde, sustinuta de cercul sau de prieteni literari, îi raspunde fostului sot cu o serie de atacuri crude si personale în mass-media. Consecvent crezului sau, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, print de San Donato, ramâne pâna la sfârsitul vietii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.

 

Bucuresti

10 mai 2011


 

 

MAYERLING – PUNCTUL TERMINUS AL UNEI CUTREMURATOARE POVESTI DE IUBIRE

În localitatea Mayerling, lânga Alland, Austria Inferioara, la sud-vest de Viena, se afla o manastire ce a fost cândva, castelul de vânatoare al printului mostenitor Rudolf. Pe 28 ianuarie 1889, la Mayerling, acesta îsi gaseste sfârsitul tragic, alaturi de cea pe care o iubea – baroneasa Maria von Vetsera. Destinele celor doi îndragostiti au fost pecetluite într-o trista, însângerata si scurta istorie de dragoste, încheiata prematur si violent. Tragedia lor a marcat începutul finalului Imperiului Austro-Ungar.

Rudolf

Arhiducele Rudolf, Print de Austria, Ungaria si Boemia, a venit pe lume pe 21 august 1858. Rudolf – unicul fiu al împaratului Franz Iosef ?i al împaratesei Elisabeta (cunoscuta sub numele de Sissy) – este mezinul familiei, având doua surori mai mari. Rudolf îi seamana mamei sale, ale carei pasiuni – poezia, filozofia, calaria, colectionarea de obiecte – devin si preocuparile lui de capatâi. În contrast cu atasamentul pe care îl are fata de Elisabeta, arhiducele traieste un profund sentiment de înstrainare fata de tatal sau. Legatura dintre ei devine de-a lungul anilor, tot mai rece si mai tensionata. Ideile conservatoare ale împaratului Franz Iosef nu se potrivesc deloc cu pornirile liberale ale tânarului Rudolf, o persoana rebela, energica si plina de viata.

În cautarea veritabilei iubiri

Acesta este si motivul pentru care Franz Josef se decide sa puna capat felului de a fi non-conformist al fiului sau. Atitudinea lui Rudolf de sfidare a obiceiurilor de la curte si a traditiilor nu este deloc în armonie cu calitatea sa de unic mostenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar. În consecinta, sperând sa îsi “cuminteasca” odrasla, împaratul Franz Josef aranjeaza casatoria lui Rudolf cu printesa Stephanie, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Pe 10 mai 1881, nu cu mult înainte ca arhiducele sa lege în buchetul vietii 23 de primaveri, el si Stephanie îsi unesc destinele în fata lui Dumnezeu si a bisericii. Doi ani mai târziu, în 1883, ei devin parintii unei fetite, Elisabeth Marie, alintata cu numele de Erzsi – care va fi nepoata favorita a lui Frantz Josef. Lui Stephanie si Rudolf nu le este dat sa mai aiba si alti copii. De altfel, mariajul lor, înfiripat din ratiuni politice si din vointa unei terte p?rti, este unul nefericit, lipsit de bucurie si de încredere. Afectat de aceasta alianta ce îi fusese impusa de catre tatal sau, cu o femeie pe care nu o iubea si pe care nu si-o dorise niciodata sa-i fie alaturi, Rudolf se îmbolnaveste grav imediat dupa casatorie, pentru ca dupa aceea sa înceapa sa bea ?i sa ia morfina. Dezechilibrul familial provocat de casnicia sa nedorita face ca printul mostenitor sa actioneze în continuare ca un barbat liber, aflat în cautarea marii, unicei, adevaratei iubiri.

Se înfiripa o idila

Prin urmare, Rudolf este prezent la majoritatea evenimentelor din înalta societate. Asa se face ca în vara lui 1888, cu ocazia unor curse de cai ce au loc în parcul de distractii Prater din Viena, arhiducele, pe atunci în vârsta de 30 de ani, o întâlneste pe baronesa Maria von Vetsera (Maria Alexandrine Freiin von Vetsera), o adolescenta de 17 ani.

Maria von Vetsera se naste pe 19 martie 1871, la Viena. Tatal ei este baronul Albin Vetsera, iar mama – Helena Baltazzi, fiica unui bancher grec. La Viena, familia von Vetsera locuieste într-un palat în Salesianergasse 11. Helena frecventeaza înalta aristocratie si este o mama si o sotie devotata. A treia din cei patru copii ai cuplului von Vetsera, Maria are parte de o educatie serioasa si de o disciplina stricta. În momentul întâlnirii cu Rudolf, Maria este o aparitie ce nu poate trece neobservata. Frumoasa, cultivata si distinsa, Maria von Vetsera îi apare lui Rudolf ca fiind femeia pe care o asteapta de atâta timp. La rândul ei, aceasta – la fel ca majoritatea tinerelor de la curte – este fascinat? de printul mostenitor. Ajunsa acasa, dupa ce paraseste Praterul, baroneasa îi povesteste plina de încântare, într-o stare de puternica însufletire, profesorului sau de franceza, despre momentul întâlnirii cu Rudolf. În curând, dragostea Mariei pentru arhiduce ajunge sa se transforme în obsesie. Adolescenta colectioneaza articole dedicate printului mostenitor si fotografii ale acestuia aparute în presa vremii.

Dragoste vieneza

Comportamentul Mariei nu trece neobservat de catre parintii acesteia. Îngrijorati, nelinistiti si tematori de întorsatura pe care ar putea sa o ia lucrurile, Helena si Albin von Vetsera decid ca solutia cea mai buna pentru a împiedica o relatie între fiica lor si printul mostenitor este ca Maria sa fie departe de acesta. În consecinta, mama si fiica pleaca într-un sejur de durata în Anglia, prima cu speranta ca Maria îl va da astfel uitarii pe cel de care era îndragostita, cea de a doua cu inima plina de durere si nostalgie, la gândul ca pentru un timp, nu se mai afla în preajma persoanei iubite.

Însa departarea nu se va dovedi a aduce izbavirea asteptata. Nici una din încercarile Helenei de a o proteja pe fiica ei de o relatie nepotrivita nu izbândeste. Maria si Rudolf se întâlnesc în secret, sfidând eticheta si regulile impuse de societatea vremii. În complicitate cu ei sunt baroana Larisch (o verisoara a printului care de altfel, le si facuse cunostinta celor doi), si Agnes Jahoda, camerista Mariei. Acestea sunt la curent pâna în cele mai mici detalii cu aventura amoroasa dintre arhiduce si baroneasa, ajutându-i sa se vada în cea mai mare taina.

28 ianuarie 1889

Orice tentativa de a stavili pasiunea din sufletul celor doi îndragostiti este sortita esecului. Întâlnirile dintre Maria si Rudolf devin tot mai dese. Relatia lor este cunoscuta de împaratul Franz Iosef, de împarateasa Elisabeta, dar si de Stepahnie, sotia lui Rudolf, precum si de mama si de tatal Mariei. Mai mult, baroneasa si printul urmeaza sa aiba un copil, ceea ce complica lucrurile. Divortul lui Rudolf este imposibil. În consecinta, atât el cât si Maria înteleg ca nu se mai pot ascunde, mai ales ca într-o lume aflata sub semnul unor reguli stricte, o legatura cum este a lor nu are niciun viitor.

La sfârsitul lui ianuarie 1889, între printul mostenitor si Franz Iosef izbucneste o cearta puternica. Motivul acestei dispute este relatia lui Rudolf cu Maria. Tata si fiu îsi arunca unul altuia cuvinte grele, ofensatoare, încarcate de ura si dispret. Situatia se dovedeste a fi fara iesire. Ca urmare, în dupa-amiaza zilei de 28 ianuarie 1889, arhiducele si Maria îsi dau întâlnire la castelul de vânatoare al prin?ului, în Mayerling. Cei doi îndragostiti cineaza împreuna, apoi se retrag în dormitor. Amândoi se întind pe patul presarat din belsug cu petale de trandafiri. Atât printul cât si baroneasa stiu ca sosise clipa despartirii. Ceea ce hotarâsera de comun acord trebuia dus la capat fara emotie si fara ezitare. Rudolf o împusca pe Maria, dupa care, câteva ore mai târziu, se sinucide. Cadavrele lor sunt descoperite peste doua zile, pe 30 ianuarie 1889, dimineata.

O ultima dorinta

Cea dintâi din familia imperiala care afla trista veste a trecerii în nefiinta a celor doi îndragostiti este împarateasa Elisabeta. Acesteia i se va comunica faptul ca Maria i-a ucis fiul, otravindu-l, pentru ca dupa aceea, ea însasi sa se sinucida. Însa examinarea cadavrelor a demonstrat contrariul – Maria a murit prima, iar Rudolf la câteva ore dupa ea, sinucigându-se prin împuscare. Maria, baroneasa de Vetsera, este înmormântata în cimitirul din Mayerling. Avea doar 17 ani când a decedat. Detaliile legate de înhumarea acesteia sunt sumbre. Ar trebui poate amintit macar faptul ca trupul neînsufletit al baronesei, purtând în el un alt trup neînsufletit – pe cel al copilului ei si al lui Rudolf – este coborât, conform ordinelor împaratului, într-o groapa adânca de 20 de metri. Imediat dupa ce sicriul Mariei este pus în mormânt, familiei von Vetsera i se cere sa paraseasca Viena.

Totodata, membrilor familiei von Vetsera le sunt înmânate scrisorile lasate de baroneasa înainte sa moara. Epistolele ei fusesera gasite în castelul de la Mayerling si duse imediat împaratului Franz Iosef. Acesta le trimite parintilor fetei, cu ordinul expres de a-i fi înapoiate în decurs de o ora. În epistola catre mama sa, Maria cerea sa fie îngropata alaturi de Rudolf, în cimitirul din Alland, ultima dorinta ce nu i-a fost îndeplinita. Cu o dispensa speciala din partea Vaticanului – având în vedere ca era vorba de sinucidere – dispensa în care se spunea ca Rudolf suferise un dezechilibru mintal, arhiducele a fost asezat sa îsi doarma somnul de veci în cimitirul din Viena, în cripta familiei imperiale. Rudolf a fost înmormântat în uniforma alba de general, având capul acoperit cu chipiul, pentru a nu se vedea rana provocata de glontul ce îi dislocase un os cranian.

Mayerling, apusul de soare al casei de Habsburg

În locul lui Rudolf, print mostenitor devine Franz Ferdinand, fiul fratelui lui Franz Iosef si prietenul din copilarie al lui Rudolf. Franz Iosef îl detesta si pe acesta la fel cum îl detestase pe Rudolf, atunci când el traia. La dorinta lui Franz Iosef, în acelasi an 1889, castelul de la Mayerling este recladit. Dormitorul castelului va fi darâmat si înaltata o biserica al carei altar se gaseste chiar pe locul unde se afla patul în care murisera printul mostenitor si baroneasa. Mai târziu, castelul Mayerling a fost transformat în manastire si cedat ordinului carmelit. Odata cu tragicul eveniment de la Mayerling, au disparut o epoca, un imperiu si o dinastie, toate legate de numele de Habsburg.

Corina Diamanta Lupu
Bucuresti
14 aprilie 2011

BETEL

by Corina Diamanta Lupu

E noapte tulbure, înalta, si-o piatra am drept capatâi –
Fugar sunt, iar sufletul mi-e plin de-o vie si adânca teama,
Caci am furat, si pentru dreptul de nascut întâi,
Geamanul meu îmi cere cu viata sa-i dau vama.

O casa-n urma, departe am lasat. Si ce m-asteapta,
Nu stiu – prea sus e cerul, prea tacut. Ma rog si-as vrea
Iehova mila sa-mi arate, nu judecata dreapta-
Pe veci, uitata-n harul Lui sa-mi fie fapta rea.

Pâna la El de as urca, I-as spune greul meu suspin,
L-as implora sa-ma-nsoteasca-n drum, sa-mi fie Tata.
Din inima, El de mi-ar lua al îndoielii spin,
S-ar lumina atunci, privirea mea îndurerata.

Ca aievea la Tine sa ajung, pe Nume sa Te chem,
Iar Tu sa ma îmbraci în haine noi si albe, fara de ocara,
Destrama, Doamne, aripile mele de blestem
Si fa-mi în noaptea asta, pâna la cer o scara.

TREI ANI SI JUMATATE

E seceta în Israel, e goala casa pâinii,
Din vase untedelemnul a secat,
Iar corbii lui Ilie tot mai zboara
Pe-un drum pustiu, de-atâta timp uitat.

Ferestre-n ceruri, Domnul nu mai face –
Nimeni nu crede astazi, în minuni;
Doar moartea fierbe stins în oala,
În timp ce adevarul apune în minciuni.

Flamânzi asteapta hrana pentru suflet
Ceice genunchiul nu si l-au plecat,
Când împaratul si întreg poporul
Nadejdea mântuirii sub cer au lepadat.

În linistea de fier, ecou se-aude stins –
Un susur blând, de-aducere aminte –
„Pe ape, pâinea ta în veci s-arunci!” –
Porunca sfanta e ori doar umila rugaminte?

Corina Diamanta Lupu
www.phoenixmission.org

ABSALOM, FIUL MEU!

Corina3 „Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat

Luceafar al zorilor, cu negru suflet-

Te-ai pogorat într-un pamant uscat,

Si îngeri te-au urmat in al tau umblet.

In haul noptii grele, adanc tu ai cazut,

Piciorul tau s-a-mpiedicat pe stanca –

Esti fiul Meu, ce mort Mi S-a nascut,

Si dupa tine, inima-Mi mai plange inca.

In blid cu El, tu painea ti-ai intins,

Erai pribeag, strain fugit de-acasa

Cu suflet alb de lepra, cu ochi stins,

I-ai sfasiat cu ura, steaua-I luminoasa.

Chipu-ti frumos si parul des si greu,

De ramuri ucigase au fost prinse –

Te chem pe nume, Absalom, tu, fiul Meu,

Cu buze rosii – de pacat si sange-atinse.

Cine-ar putea sa-Mi stie mistuirea,

Cand în Eden, întai am blestemat –

Asa a fost sa-ti fie la-nceputuri rostuirea:

„Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat.

Corina Diamanta Lupu

www.phoenixmission.org