Corina Diamanta Lupu – PRIZONIERĂ LA PELEŞ

Corina_diamanta_lupuMotto: „Iarba ascunde, ploaia şterge.” 

(Victor Hugo, „Mizerabilii”)

Noaptea trecută m-am visat la Peleş. În vis, pătrunsesem în castel la miezul nopţii. Neştiută de nimeni, treceam dintr-o sală în alta, admirând basoreliefuri, cărţi rare, statuete şi armuri. Pe neaşteptate, în timp ce vizitam Marele Salon, luminile candelabrelor s-au stins. Nicăieri, nici o lampă de veghe. Lovindu-mă de mobile, pipăind pereţii, încercam să găsesc o ieşire. Cu greu, am dat peste o uşă. Mâna mea nesigură a apucat clanţa şi a apăsat-o. Uşa s-a deschis. Mă aflam afară din castel, căci distingeam conturul statuilor din Grădina Italiană. Cerul nu se vedea, iar tăcerea munţilor din jur făcea întunericul să pară şi mai dens. Ştiam că pentru a părăsi grădina era suficient să cobor treptele ce duceau spre aleea principală. Odată ce treceam de scări, aveam să o apuc spre Sinaia. De acolo, îmi mai rămâneau doar câţiva paşi până în oraş.

Ajunsă la scări, am pus piciorul pe prima treaptă. Şi pe a doua. Apoi, un ţipăt prelung a despicat zările. Atinsesem cu vârful pantofului un trup. De-a curmezişul treptelor zăcea cadavrul unui soldat necunoscut, mort în luptele de pe Valea Prahovei, din Primul Război Mondial. Îi distingeam în întuneric ochii căscaţi în orbite, mâinile întinse pe lângă corp. Îi simţeam hainele prefăcute în zdrenţe şi trupul mumificat, înfăşurat în pânze de păianjen, mirosind a praf şi a umezeală. O voce necunoscută, venită din neant, îmi spunea că soldatul fusese dezgropat pentru a i se găsi un nou mormânt. Până când se va întâmpla aceasta, el rămâne pe scările Grădinii Italiene. Mi se interzicea să păşesc peste trupul său. Urma să zăbovesc acolo, alături de el. Eram prizonieră la Peleş. În clipa aceea, şiroind de sudoare, m-am deşteptat din somn, în patul din camera de hotel de la Sinaia.

Sosisem la Sinaia cu o seară înainte. Era începutul lui aprilie şi îmi petreceam aici o săptămână de concediu. La coborârea din tren mă întâmpinase o ploaie rece şi măruntă, ce se prelungise întreaga zi. Spre seară, luasem hotărârea să ies la plimbare, cu toate că ploaia nu se oprise. Pe drumul pietruit ce urcă şerpuind către Peleş, nici ţipenie de om. Vântul zgâlţâia copacii, făcându-i să se tânguie, iar pârâul Peleş cobora zbătându-se cu furie. Dughenele din lemn la care se vând suveniruri aşteptau zăvorâte, vremea însorită. M-am apropiat de castel. Se aprinseseră felinarele şi la lumina lor, Peleşul semăna cu o uriaşă pasăre măiastră, dormind într-un cuib de munţi. Statuile sale, poleite acum de ploaie, aveau fragilitatea şi distincţia porţelanurilor expuse în vitrinele de antichităţi.

Singură în acel loc încărcat de istorie, trăiam fiorul Peleşului. În jurul meu înviau umbrele celor ce îşi purtaseră cândva paşii, pe aici: regi, regine, persoane cu vază, dar şi oameni simpli, umili – soldaţi, ţărani, orăşeni. Luna plină dădea şi mai multă personalitate castelului, reflectându-şi lumina în vitraliile sale. Decorul plin de farmec şi singurătatea îmi trezeau puternice emoţii. Nimic nu avea aerul mediocru şi agresiv al oraşului contemporan. Înfrigurată şi sensibilizată de impresiile acestea, parcă mi se făcuse frică. Am decis să mă întorc. La coborâre, simţeam fiecare petic de pământ din drumul de la Peleş ca fiindu-mi familiar, oglindind în el în mod natural, atât cerul limpede, cât şi furtunile vremurilor de demult. De la Peleş, paşii m-au purtat la Cimitirul Eroilor. Aici, două tunuri din Primul Război Mondial străjuind intrarea şi în rest, cruci.

Emoţii pioase mă încercau, în timp ce desluşeam misterul acelor cruci. La lumina albastră a telefonului mobil, citeam inscripţiile de pe ele. Pe unele era scris numele soldatului decedat, pe altele nu exista nici o menţiune legată de acesta. Un număr fatidic le unea pe toate într-un destin comun: 1916. Observam de aproape crucile, sub ploaia deasă, în vântul ce bătea disperat. Aplecată asupra unei cruci, am simţit pe umăr atingerea timidă a unei mâini. Am tresărit. Lângă mine stătea o ţărancă, purtând pe braţ un paner încărcat cu coşuleţe din răchită în care, înfipte într-o bucată de muşchi de pădure, lâncezeau, botezate de ploaie, câteva flori de iarnă încadrate de ramuri ciuntite de merişor.

Cum m-ai speriat! Cine eşti? De unde ai apărut?, am întrebat-o.
N-am vrut, fata mea, să te sperii, mi-a răspuns ea. Ia-mi şi mie un coşuleţ. Să mă duc şi eu acasă, că s-a făcut noapte.

Îi plătesc un coşuleţ. Aşa cum stă, indiferentă şi importantă lângă o cruce, în straiele ei de săteancă, privind cu jind spre mâinile mele, în timp ce îi întind banii, femeia aceasta îmi pare un exemplar al celor ce supravieţuiseră cu stoicism, de la începuturile lumii, dezastrului şi singurătăţii. Nu mă simt în stare să intru în vorbă cu ea, deşi acesta ar fi poate, un lucru necesar. Aşez coşuleţul cu flori lângă o cruce şi plec spre hotel. Încerc să mă conving că tristeţea insportabilă pe care o simt nu are legătură cu mine, că se află în afara existenţei mele. Părăsesc cimitirul şi o iau prin curtea Cazinoului, pe lângă hotelul Palas. Noaptea, m-am visat prizonieră la Peleş.

Dimineaţa următoare s-a arătat cu cer catifelat, fardat cu roşu şi trandafiriu în obraz. Ploaia încetase, lăsând loc soarelui. Iarba avea un verde timid şi transparent, iar pomii păreau împodobiţi cu mici perle albe şi roz. Până la sfârşitul concediului, timpul a trecut binefăcător, luminat de prospeţimea primăverii. Reluam în fiecare seară, într-o rutină amuzantă şi naivă, drumul până la Peleş şi înapoi, prin Cimitirul Eroilor. Instinctul mă îndemna să revin acolo, în căutarea a ceva ce nu îşi găsise răspunsul.

Este ultima zi la Sinaia. La plecare, descopăr că în gară se toarnă un film despre bătăliile date aici în Primul Război Mondial. Din această cauză, toţi cei care luăm trenul spre Bucureşti suntem conduşi la altă linie decât cea de pe tabela de „Plecări”. Pe peron defilează trupe de soldaţi în uniforme gri-albastre. Un regizor le dirijează mişcările, în timp ce, din sala de aşteptare a gării, oameni curioşi se holbează la ei. Între aceştia, pe primul rând, se înfiinţase săteanca de la care cumpărasem coşuleţul cu flori, în cimitir. Unde şi-o fi lăsat acum panerul?

Mă urc în tren. Se dă semnalul şi vagoanele se pun în mişcare. Prin faţa ochilor mei se perindă pentru ultima dată, femeia cu florile, mulţimea de gură-cască şi la sfârşit, regizorul şi soldaţii, figuranţi într-un film al cărui unic mister este că neştiindu-i numele, nu voi afla niciodată unde şi când are să ruleze. La Bucureşti, mă dau jos din tren şi o pornesc cu bagajul în mână spre ieşirea din gară. Aleg un taxi.

Liber?, îl întreb prin geamul coborât, pe şoferul aflat la volan.
Liber, îmi răspunde el.
Mă aşez pe bancheta din spate şi îi indic adresa.
Aici locuiesc, îi spun. Mă duceţi şi pe mine până acasă?
Vă duc oriunde, îmi răspunde el evaziv, la munte, la mare.
La Peleş?
La Peleş.
Corina Diamanta Lupu
Bucureşti
25 martie 2014

One thought on “Corina Diamanta Lupu – PRIZONIERĂ LA PELEŞ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.