„Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat
Luceafar al zorilor, cu negru suflet-
Te-ai pogorat într-un pamant uscat,
Si îngeri te-au urmat in al tau umblet.
In haul noptii grele, adanc tu ai cazut,
Piciorul tau s-a-mpiedicat pe stanca –
Esti fiul Meu, ce mort Mi S-a nascut,
Si dupa tine, inima-Mi mai plange inca.
In blid cu El, tu painea ti-ai intins,
Erai pribeag, strain fugit de-acasa
Cu suflet alb de lepra, cu ochi stins,
I-ai sfasiat cu ura, steaua-I luminoasa.
Chipu-ti frumos si parul des si greu,
De ramuri ucigase au fost prinse –
Te chem pe nume, Absalom, tu, fiul Meu,
Cu buze rosii – de pacat si sange-atinse.
Cine-ar putea sa-Mi stie mistuirea,
Cand în Eden, întai am blestemat –
Asa a fost sa-ti fie la-nceputuri rostuirea:
„Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat.
