Tag: copilarie

Recenzie – Carțile pentru copii, ale d-nei OLIMPIA SAVA

On By GeorgeIn Educatie, poetry1 Comment

Adrian BotezO AUTENTICĂ JERTFITOARE, PENTRU PĂSTRAREA CANDORII COPILĂRIEI UMANITĂŢII:
OLIMPIA SAVA

by prof. dr. Adrian Botez

Literatura pentru copii, la românii contemporani, ca şi industria valahă, vorba lui Caţavencu: „e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”.

Ne referim, fireşte, la acea literatură (pentru copii) de calitate superioară şi cu eficienţă spiritual-constructivă – iar nu la toate imbecilităţile impostoriale şi la toate nocivităţile anti-spirituale, impuse de secăturismul cronicizat, care domneşte, de ani buni (?!) de zile, în Ministerul Educaţiei (care EDUCAŢIE?!) – secăturism grav intoxicant spiritual, care îşi arată roadele otrăvite, în refuzul, CATEGORIC, al tot mai multor familii (din păcate, numai dintre cele cu standarde economico-financiare înalte, care-şi permit acest lucru!) de a-şi mai încredinţa propriii copii, învăţământului de stat! Lucru care, azi, se întâmplă, tot mai des, în ţările aşa-zis „civilizate” – din Europa, dar şi din SUA! Continue reading “Recenzie – Carțile pentru copii, ale d-nei OLIMPIA SAVA” →

Advertisement

Trei instantanee cu copii, parinti si bunici din România, la început de secol XX

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarât sa astept în fata receptiei, pâna la aparitia sa. În timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie în limba franceza, între un domn si o doamna prezentabila, amândoi mai în vârsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gândul sa le cer câteva informatii. Foarte amabil, barbatul a început sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atentie. Mike, asa îl chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain. Când l-am întrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din România”. „Ce mica e lumea”, mi-am  spus, si din acel moment, nea Mitica – asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa împreuna, ceea ce s-a si întâmplat dupa vreo doua ore.
Un prânz cu nea Mitica
La ora stabilita am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Asa a si fost! Din vorba în vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem înca de la început, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferând sa aduca în discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, îmi va vorbi, câte putin, si despre el.
Dupa ce locuise ani buni în Canada s-a decis sa vina în SUA. El si sotia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  si au doi copii:  Nicolae si Sandra. Pe Nicolae îl si întâlnisem, de altfel, la receptie, unde îmi spusese ca vorbeste putin româna. Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani în Franta. Aveam în fata mea un român, care vietuia de multi ani dincolo de granitele României, si caruia îi simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.
„Satul meu, gradina dulce”
Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Îi place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas în inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.
Gradina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pâna acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
     „Ce-i omul…”
Mai întâi, îsi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste îsi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani în America si s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamânturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a rândul, batrânele din sat. Au ramas în urma sa-l plânga, sotia si trei copii: Mitica (Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit si în duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitica
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si întâlneasca mama în ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica”…
Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas în grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat în seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a învatat sa faca tigla si caramida. Dupa aceea, si-a construit el însusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, înalt, însa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori  Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai îi treceau zilnic pragul, iar ea îi tinea în poala si le dadea de mâncare. „Bunica era ca o sfânta”, adauga el.
Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti îi spuneau nenea Niculita. El îsi lua în brate nepotii si le cânta. Nenea Niculita a stat lânga patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cât s-a zbatut înainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca îti moare mama, orice si oricâte ti se vor întâmpla în viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se întâmple mai rau de atât?” Apoi Mitica Sinu îsi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.
„O frumoasa floare vine”
Însa raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut în lumea dreptilor tânara, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La înmormântarea ei a fost si nea Mitica, care îsi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cântate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, când murea de tânar cineva din sat, fetele si baietii cântau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/ Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tânara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa înfloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
Dupa câteva luni, lui Ion Vulc îi moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îsi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, într-un accident, împuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci însarcinata. Când îi naste fiica, batrânul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici însa, doctorul îl întâmpina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastra. Timpul parca statuse în loc si eu nu ma mai saturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Si era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…

Octavian Curpas

Privind prin ochii copilariei

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011



Angela Baciu si povestile copilariei

On By nelursIn InterviewLeave a comment

“Si Isus le-a zis: „Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci Împaratia cerurilor este a celor ca ei.” – Matei, 19.14

Astazi chiar de m-as întoarce
A-ntelege n-o mai pot…
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?
(“O, ramâi” de Mihai  Eminescu)

Silvia Filip, in Monitorul de Galati din 26 aprilie 2011, ia un interviu Angelei Baciu – poet, publicist, membru în Uniunea Scriitorilor din România- filiala Iasi, membru în A.S.L.R. Q Canada, autor a 15 carti de poezie, publicistica si poezie pentru copii.

Autoarea, in preambulul interviului scrie ca:

„ De-a lungul vremii, poezia sa a fost tradusa în numeroase limbi, prezenta în dictionare si antologii, primind numeroase premii nationale si internationale pentru poezie, publicistica si pentru promovarea culturii românesti în spatiul European. Cu ocazia primei editii a „Povestilor pentru copii cuminti” intitulata  „Joia de poveste”, initiata de scriitoare în parteneriat cu Libraria Humanitas Galati, am poposit, asa cum era si firesc, într-un tinut fermecat, tinutul copilariei.”

Puritatea si bogatia copilariei este esentiala si foarte importanta in economia vietii fiecaruia dintre noi.

Asa se face ca toti oamenii “mari” si sensibili, nu numai ca au stiut si au simtit si au apreciat, dar ei s-au si intors deseori la numeroase momente stocate in memorie, la amintiririle  pastrate din anii copilariei lor.

Interviul poate fi citit la adresa:
http://www.monitoruldegalati.ro/societate/sa-ne-pastram-copilul-din-suflet-5223.html

PRIVIND FLORIILE (POEME)

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare!   AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin?   MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011

INTERVIU CU SCRIITOAREA FLORICA BUD

On By nelursIn InterviewLeave a comment

„Nu ma cred o printesa,
[…]ci un salahor literar”
Florica BUD
Baia Mare, 27 iulie, 2010

Daniela SITAR-TAUT: Doamna Florica Bud, sunteti in continuare, o adolescenta rasfatata. De obicei, apropierea de poezie se petrece mai devreme. In cazul dvs., drumul a fost invers. Ce v-a determinat sa va schimbati, inca o data, haina scriitoriceasca? Si, cum a fost primita aceasta schimbare de catre colegii de condei?

Florica BUD: De fapt… nu este chiar o schimbare, ci doar o intoarcere in timp… o intoarcere la copilarie, cand frecventam „Cenaclul elevilor din Ulmeni” si scriam poezii. Prima mea poezie s-a intitulat „Rau”: „Raul curge lent… o cale… si cu el curg anii mei”.  Aveam atunci mari probleme existentiale. Iubind-o foarte mult pe bunica mea, Valeria, ma preocupa petrecerea noastra scurta prin lume. Rezolvand – prin acceptarea neputintei – problema inca de atunci din copilarie, acum ma gandesc la moarte mai putin. Ulmeni, fosta comuna, astazi oras, asezat pe malul stang al Somesului, este locul in care m-a adus… barza. Noi, ulmenii, ne mandrim cu Tohatul lui Petre Dulfu, Chelinta lui Emil Gavris, de asemenea  cu… casa parinteasca unde a vazut lumina zilei profesor doctor Florian Ulmeanu, fondatorul Societatii de Medicina Culturii Fizice din Romania si detinatorul Premiului Boullard al Academiei de Medicina a Frantei. Suntem patru membri ai U.S.R., din Ulmeni: Radu Ulmeanu, Viorel Muresean, Vasile Morar si subsemnata. Primarul orasului, Lucian Morar, a tinut sa marcheze aceasta realizare si, impreuna cu poetul Ion Vadan, ne-a sustinut in demersul de a tipari o antologie cu titlul Ulmeni – cuvant zidit in vitralii. Ma intorc la timpul prezent si spun cu mana pe inima ca poetii m-au primit cu multa caldura in randurile lor, chiar si cei grupati in «Poetas del Mundo».Tin sa le multumesc si pe aceasta cale.

Daniela SITAR-TAUT: Unul dintre ultimele volume poarta un titlu socant – „Pierd monopolul iubirii”. De fapt, aceasta este una dintre notele definitorii prezente si in celelalte aparitii editoriale. Nu e cam riscanta o astfel de declaratie – livresca, ce-i drept, din partea unei doamne?

Florica BUD: Toti muritorii au dreptul la iubire, cel putin in… poezie. Tocmai de aceea m-am asezat, asa cum nu obisnuiesc sa o fac in viata, in capul mesei la festinul iubirii, dand din coate sa obtin cat mai mult, daca se poate sa inhat cincizeci si unu de procente din actiunile ei, cotate la bursa. Am tinut cont si de sfatul facil, pe care eu nu il agreez, ca in dragoste ca si in razboi totul este permis. Dar am fost crunt dezamagita! Cine mai are nevoie astazi de iubire? Asadar… dupa ce m-am smiorcait din cauza ca… Pierd monopolul iubirii, m-am repliat si, prozatoarea ludica din mine, a notat pe urmatoarea pagina a acestui volum… „unii pierd si ceea ce nu au avut niciodata…” Sa fie vorba de cititori ? Sa fie vorba numai de sentimente?

Daniela SITAR-TAUT: Horia Garbea va definea drept o poeta a iubirii, cu un registru afectiv variat. Se resimt insa niste ghimpi aruncati femeilor docte, divelor. Sunteti o feminista? Ce aveti de impartit cu „frumoasele frigide ale napocalului cluj”?

Florica BUD: Nu, dimpotriva! desfid feministele, din cauza carora ne-am pierdut pentru totdeauna locul privilegiat in sufletul barbatilor. Consider asa-zisele feministe niste aeriene carora li s-a urat cu binele lor mic-burghez. Nu am nimic cu doctele, ci cu… indoctrinatele. Nu am nimic impotriva divelor adevarate. Iar cu ale noastre, confectionate din plastilina, am o singura problema. Fiind niste prezente cotidiene la televizor, devin formatoare de opinii, caractere. Or… mi se pare destul de periculos ca mii de adolescenti, de sufletul carora, din pacate, nu are nimeni vreme sa se ocupe temeinic,  sa confunde aparenta cu realitatea, naturaletea si competenta cu superficialitatea si cabotinismul acestor personage. Ce as putea imparti cu frumoasele napocalului Cluj… decat frigiditatea!?!

Daniela SITAR-TAUT: Una dintre cauzele respingerii cartilor dvs. este acuza referitoare la lipsa unei pregatiri filologice. Resimtiti acest aspect ca pe un handicap?

Florica BUD: La intrebarea aceasta as putea sa raspund pe vreo trei sute de pagini in care sa ma plang ca nu am avut norocul sa ma indrume nimeni spre un domeniu ce mi s-ar fi potrivit. Asa ca… pe fondul nebulozitatii existentei mele, din clasa a noua am urmat glasul profesorului meu de matematica, domnul Gheorghe Cardos, care imi spunea: „Trifule, (Florica Trif) sa nu mergi la umana, ca vei ajunge un stalp de cafenea!” Asa ca, dupa doua zile de sectie umana m-am intors la iubirea indusa in copilarie, matematica. Dar sa iti raspund la intrebare. Din cauza ca nu am un trecut filo-literar ma simt uneori in afara de concurs. Ba mai mult, unii ma fac sa ma simt o intrata pe usa din dos a literaturii.

Candva… m-a intrebat cineva daca ma cred mai desteapta ca altii si am raspuns sustinand un adevar care mie mi se potriveste: depinde langa cine stau. Sunt unii semeni care ma fac sa ma simt proasta si urata si… fara griji. Altii ma fac sa ma simt ca o regina… tot asa se intampla si in literatura, depinde langa cine stau! Uite, am stat vara aceasta la Neptun, cu ocazia „Festivalului de Literatura”, la o masa cu mai multi scriitori, masa prezidata de domnul Nicolae Manolescu. Domnia-Sa mi s-a adresat: „Haide, Florica, spune si tu ceva!” Nimeni nu mi-a mai cerut lucrul acesta. De parca ar fi simtit ca sufar de un complex, pe care l-am adus cu mine din copilarie. Am o problema cu discursul. In primul rand nu dispun de o voce destul de puternica pentru a putea sa acopar alte voci si… apoi… nu pot sa ma concentrez cand vorbesc altii. Pot sa gandesc doar cand sunt singura in fata hartiei sau a laptop-ului. De aceea, prefer sa particip la emisiuni doar eu si interlocutorul. Abia atunci pot sa ma concentrez, stiind ca am fost invitata pentru a-mi exprima opiniile. Desigur, mi-ar fi fost de folos o pregatire filologica. Dincolo de pregatirea de specialitate, ar fi insemnat profesori si colegi dispusi sa imi dea girul, daca as fi avut nevoie. Dar nu a fost sa fie!

Daniela SITAR-TAUT: Care este cea mai elogioasa, respectiv cea mai denigratoare dintre cronicile de pana acum? Relevati-mi, daca e cazul, si „culisele” aparitiei acestora.

Florica BUD: Sunt in asteptare… si pentru una si pentru alta! „Asteapta mult si bine!…” vor spune rautaciosii. Un articol interesant a scris criticul Mircea Moisa, in revista „Ramuri”, nr 5/6, 2006, referitor la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”: „Prin problematica si formula, prin proiectul teoretic organic conceput, incorporand multiple conotatii, cu semnificatii existentiale majore, lectura romanului semnat de Florica Bud o percep ca pe una memorabila”. M-am bucurat cand criticul Gheorghe Grigurcu a subliniat in cuvantul sau de pe coperta a patra a volumului „Reparam onoare si clondire”: „important e faptul ca Florica Bud poseda o scriitura atat de personala, incat paginile d-sale pot fi identificate numaidecat, chiar in absenta semnaturii” . Dupa cum nu imi displace nici ceea ce a spus criticul Alex. Stefanescu, in prefata romanului „Mariatereza” sunt eu: „ceea ce place si captiveaza este fiecare fraza luata in parte, plina de culoare si umor, de draci de femeie rasfatata si de inteligenta folosita capricios”.

Cel mai defavorabil articol despre mine (ca sa scrii bine-rau despre cineva, fara sa te descalifici ca om, trebuie sa ai talent, nu rautate) a fost publicat de criticul literar Ioana Both si se refera la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”, roman pe care l-a catalogat „roman porn-soft categoria B”, lucru care ar fi trebuit, daca am avea un public avizat, sa faca din mine o autoare cool. Din pacate, neavand nici domnia-sa prea multi cititori, articolul  nu a avut efectul scontat. Dar, in schimb, mi-a aruncat site-ul, http://www.floricabud.ro, ce il contine la capitol „Referinte”, cu titlul „Un roman brebanian, intre site-urile XXX”. Asa ca, tot m-am ales cu ceva; ceea ce nu au reusit niste domni, a reusit o doamna! Adevarul este ca sunt putini degustatori de proza bine scrisa, chiar printre cunoscatori. Majoritatea prefera sa se scalde in apele salcii si statute ale unui roman in care un personaj foarte complex se lafaie extenuat in valurile maloase ale propriei profunzimi. Protagonistul, fie comunist, fie un fugar prin cele strainataturi, de frica securistilor, fie ca este un neocapitalist iubitor de prospaturi, se prezinta in fata cititorului, surescitat inca de la primul rand al cartii, cu grave carente de iubire, poate chiar din uterul matern. Se cunoaste ca fatul percepe toate tristetile si neimplinirile viitoarei mame si, mai ales, ii ramane incastrata in memorie dorinta ei, intr-un moment de ratacire, de a-l pierde. Si… de aici deriva neintelegerea de mai tarziu a propriei identitati, a sexualitatii, a propriei digestii, daca romanul este… suprarealist. Eroul lupta cu lumea, cu principiile care il incorseteaza si, de obicei, esueaza intre picioarele literaturii feminine, ca sa afle izvorul marilor valori umane. Dar… tot am invatat ceva. Nu se cuvine sa obosesti prea mult cititorul!

Daniela SITAR-TAUT: Scrieti mereu si, de la un volum la altul, va schimbati atat stilul, cat si specia abordata… Pamflete, romane, literatura pentru copii, poezii in editii bilingve. De ce o faceti? Literatura e o compensatie, un refugiu, o colectionare de „trofee” – diplome, premii, aparitii in dictionare, recenzii, cronici de intampinare?

Florica BUD: Am spus candva la un interviu, spre amuzamentul prozatorului Marian Ilea, ca literatura a fost un ultim tren pentru un om care si-a dorit sa realizeze ceva in viata si… acel tren a fost prins in ultimul moment. Mi se pare ca l-as fi suparat pe Cel de Sus daca as fi avut nesabuinta comoditatii, nevalorificand aproape nimic din zestrea pe care mi-a dat-o. Da, recunosc, cu totul altceva as fi dorit sa fac; sa cant la un instrument, sa fac balet, sa pictez, sa lucrez intr-un colectiv de inventatori, sa fiu actrita. Dar, pentru ca nu am avut sansa in vremea copilariei de a fi descoperita si nici indrumata,  a trebuit sa ma ajut singura, in plina maturitate. Incercari au fost. In studentie m-am inscris intr-o trupa de teatru pentru amatori, intr-una de dans, intr-o echipa de speologi, dar niciunde nu mi-am gasit jucatori de cursa lunga. In cele din urma, am ajuns la concluzia ca numai ceea ce voi face de una singura va fi bun facut. Or, la varsta cand mi-am dat un ultim avertisment, cele mai la indemana au fost creionul si hartia.

Mi-am dorit sa fac ceva deosebit, dar fara schimbari radicale, fiindca, atentie, nu imi plac schimbarile de niciun fel. Si, daca tot am prins acest tren, chiar daca nu le place unora, ma straduiesc sa imi dublez talentul cu multa, multa munca, fiind unul dintre copiii saraci ai literaturii. Ca si in viata, si in literatura exista copii saraci si copii de bani gata. Respectiv, de bani gata sunt scriitorii mai mult sau mai putin consacrati, care isi predau manuscrisele, mai mult sau mai putin lizibile, la o editura si nu-i mai doare capul, fiindca de restul se ocupa altii. Copiii saraci, aidoma mie, isi predau cartea la cheie… Editura doar o tipareste. Pentru a ajunge la acest punct, implic in demersul meu literar mai multi oameni. Primul este autorul copertei. Zabovesc langa el, adica langa pictorul Gheorghe Makara, pana iese coperta asa cum ne place. Stau zi-lumina langa poeta Maria Abrudan, alias Michis, profesoara de limba si literatura romana, cu ajutorul careia imi corectez inevitabilele greseli. Sunt zile in care domnia-sa este dusmanul meu numarul unu, dar… apoi o iert si… ma iarta. Parerea mea este ca in primul rand autorul trebuie sa isi corecteze cartea, fiind cel mai interesat ca aceasta sa iasa in conditii optime.

Am revazut fiecare volum de nenumarate ori… inainte si dupa ce a luat drumul tiparului. In timpul dedicat corecturii as mai putea scrie o carte, fiindca nu duc lipsa de inspiratie, dar sunt o perfectionista. Reiterez ideea ca nu ma cred o printesa, asa cum ma vad altii, ci un salahor literar, dar ma bucur ca am prins acest… post. Astfel, pot spune ca volumele imi apartin in integralitatea lor, incepand cu titlul acestora si terminand cu… aspectul literelor. Nimeni nu trebuie sa gandeasca in locul meu sau dupa mine ! Mi s-a intamplat sa accept ca editura sa faca unele schimbari la nivelul copertei, dar am regretat,  fiindca rezultatul nu a fost cel dorit.

Daniela SITAR-TAUT: Deseori lumea va priveste ca pe un personaj. Vestimentatie de eroina de roman de secol XIX, cromatica expresionista… Atrageti atentia. Pe de alta parte, sunteti un bun camarad si – deseori – un (micro)Mecena al literatilor. Mama Dolores a Academiei OJT, acestia va intampina cu aclamatii. Cine este, in fond, Florica Bud, locatara a unei camere cu papusi?

Florica BUD: Nu doresc cu tot dinadinsul sa fiu originala, dar ma imbrac cu ceea ce cred ca ma defineste, in primul rand ca personalitate si ca stare de spirit. Si, de ce nu? Imi folosesc si aici imaginatia. Regret ca m-am nascut intr-o epoca a pantalonilor si… a femeilor mult prea comode. Simt nevoia de a ma inconjura de tot felul de lucruri care sa ma bine dispuna. Imi cos rochiile in asa fel incat sa se armonizeze cu felul meu de a fi si de a simti. Se pare ca m-am nascut cu un dezvoltat simt estetic, verificat in timp. Fiindca oamenii nu pot sa mi-i asortez, ii iau asa cum sunt si nu ii judec dupa aparente, studii sau avere, ci dupa caracter. Nu iau pareri de-a gata nici chiar despre cei din jur, ci ma obosesc sa mi le conturez singura. Obiectele care sunt in armonie cu mine nu imi distrag atentia. Respectand aceste reguli si cunoscandu-ma, mi-am decorat ca atare habitatul. Abia cand ma aflu in consonanta cu tot ceea ce ma inconjoara pot sa creez. Sunt fericita, fiindca pot sa ma bucur de tot ce este frumos si mai cu seama de bucuria celorlalti.

Daniela SITAR-TAUT: Care sunt, exceptandu-l pe Mircea Santimbreanu, intalnit in copilarie, scriitorii care v-au ajutat si influentat cel mai mult?

Florica BUD: Pe regretatul scriitor Mircea Santimbreanu l-am  descoperit in copilarie, din lectura cartilor sale. Ca om l-am cunoscut abia in anul 1996, la un colocviu de literatura pentru copii, la Calarasi. Spirit fermecator, cu mult umor, iubea copiii si copiii il adorau. Fascinant fiind, simteai ca nu te poti dezlipi de el. In timp, am cunoscut multi scriitori, critici, profesori universitari care m-au impresionat prin cunostintele si talentul lor oratoric si pe care i-as fi ascultat la nesfarsit. Complexitatea si eruditia acestora imi trezesc si acum parerea de rau ca nu am avut parte de asemenea mentori in perioada de formare a personalitatii. In alta ordine de idei, m-au ajutat sa debutez ca scriitor, in Baia Mare, jurnalistul si scriitorul V.R. Ghenceanu, folcloristul Pamfil Biltiu, profesor doctor Valeriu Achim, directorul Editurii Gutinul. Au fost alaturi de mine scriitorul si profesorul universitar Victor Iancu, criticii literari Gheorghe Glodeanu, Ion M. Mihai, Saluc Horvat, poetii Maria Abrudan, Rodica Brad Pauna, Nicolae Scheianu, Ioan Burnar si altii.

Am beneficiat, la volumul de debut, „Iubire, sunt un obiect nezburator”, de prefata scriitorului Neagu Udroiu. De asemenea, m-am bucurat de aprecierea scriitorilor Petre Salcudeanu, Gabriel Chifu si Varujan Vosganian. Poetii Ioan Es.Pop, Niculina Oprea, George Vulturescu, Gh. Mihai Barlea au rostit cuvinte de incurajare la aparitia primelor mele poeme, in diferite reviste literare. Am beneficiat de atentia poetilor Lucian Perta, Vasile Muste, Echim Vancea. Un rol decisiv in afirmarea mea l-a avut grupul de scriitori din jurul revistei art-panorama, in frunte cu Dan-Silviu Boerescu, Horia Garbea, Ioana Dragan, Catalin Tarlea, Mihail Galateanu, Mihai Gramescu. Tin foarte mult la opiniile scriitorului Gelu Iova, caruia i-am atras atentia odata cu aparitia volumului Billclintonienii. Am conlucrat foarte bine cu scriitorii Iuliu Ratiu, Crina Bocsan. Decuseara, Iolanda Malamen si Lucia Verona.

M-a onorat cu prezenta, la lansarile de carte de la Muzeul Literaturii si Gaudeamus, romacierul Nicolae Breban, iar poetul Ion Muresan a remarcat, la o intanire literara, evolutia mea. Poetul Radu Ulmeanu mi-a oferit o rubrica permanenta in revista sa, „Acolada”, care apare la Satu Mare. Respectiva rubrica poarta titlul „Migdale Dulci-Amare” sau „Texte cu Nume”. Colaborez si la „Nord Literar”, unde sunt redactor asociat. Intretin o frumoasa prietenie cu un grup de cercetatori de la Institutul de Literatura George Calinescu, format din Anamaria Brezuleanu, Lucia Toader, Andrei Nestorescu. Ma bucur de o fructuoasa colaborare cu poetul si traducatorul de limba albaneza Baki Ymeri, care mi-a tradus cartea „Stindardul Dorintelor”. Recent, am fost invitata sa fiu prezenta, alaturi de alti poeti, cu mai multe poeme, in antologia alcatuita de scriitorul Igor Ursenco. Cred ca nu ma pot plange de prieteniile literare.

Daniela SITAR-TAUT: Sunteti nelipsita de la sedintele USR. Definiti-mi, in cateva randuri, atmosfera faunei literare. Care sunt „familiile” de scriitori? Cine impune si se impune?

Florica BUD: Particip cu placere la sedintele de consiliu desfasurate in Casa Monteoru, in care mai functioneaza Uniunea Scriitorilor din Romania. Sedintele sunt prezidate de catre presedintele Nicolae Manolescu si cei trei vicepresedinti: Irina Horia, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian. Unii dintre scriitori sunt niste copii mari care dau impresia uneori ca au pierdut legatura cu… pamantul. Ii invidiez pentru aceasta forma de detasare, pe care eu nu mi-am permis-o niciodata. Dar un lucru am inteles de la prima sedinta, este nevoie de mult tact din partea criticului Nicolae Manolescu pentru a canaliza atatea orgolii stranse la un loc inspre binele Uniunii, ca altfel o paste dezintegrarea. Deocamdata sunt la inceputul mandatatului meu de consilier, respectiv in faza de cunoastere si acumulare. Promit mai multe informatii in cel de al doilea volum de interviuri.

Daniela SITAR-TAUT: „Bookataria de texte”, primul volum, a fost o reusita. Ati fost vecina cu nume consacrate ale literaturii pentru copii si nu numai. Ce aduce nou acest al doilea tom, mult gastronomic fata de primul?

Florica BUD: Am avut sansa de a fi prezenta in aceasta minunata carte pentru copii, cu desene atragatoare si… nume de scriitori-surpriza. Ceea ce aduce nou, volumul al doilea, este strict secret. Alaturi de povesti si desene vor fi prezente si mini-retete de bucate ce vor aduce bucurie copiilor si nu numai. Colaborarea la aceasta carte mi-a adus  doi  prieteni noi, respectiv pe artistul plastic Stela Lie si  pe traducatorul Florin Bican.

Draga Daniela, ai uitat sa ma intrebi despre cartea de bucate aparuta recent, „Mancaruri de altadata”, semnata de catre Dan-Silviu Boerescu, Adrian Paduraru, Florica Bud. Ori nu iti plac gospodinele si gospodarii literari? Vezi, ca si tu ai… lipsuri?

Daniela SITAR-TAUT: Aveti un model de viata feminin?

Florica BUD: Am crescut in casa cu doua femei nascute in zodia Varsatorului, bunica si mama (soacra si nora). Desi nascute in aceeasi zodie, nu s-au potrivit ca fire. Bunica, Valeria Trif, a fost o femeie cerebrala, introvertita si iubitoare de carte,  femeia cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am intalnit vreodata. Ea avea o vorba buna pentru toata lumea. Mama, Cornelia Trif, a fost si este o femeie frumoasa, scuturata, o femeie demna care se vede pe unde trece. Este o prezenta vesela si harnica, la fel ca o albinuta. Dar, din pacate, pentru noi, copiii, sora Valeria-Ana si cu mine, a fost si este genul de femeie-capitan, fiind in stare sa poarte razboaie pe mai multe fronturi, din care de fiecare data iese victorioasa.

Crescuta intre ele, ca zona tampon, a trebuit sa uit ca sunt berbec si am devenit ceea ce si-au dorit dansele. Fiecare dintre ele s-a straduit sa isi lase amprenta decisiv asupra mea. Nu e de mirare ca ani de zile nu am prea stiut cine sunt. Dar, odata cu trecerea anilor, constat cat de mult seman cu mama si ca dispun de suficienta  energie ca sa intorc partea mea de univers pe dos si sa imi port razboaiele, desi m-am straduit sa traiesc asa cum si-ar fi dorit bunica mea. De aceea, imi place sa spun ca m-am nascut poeta, dar ca voi muri prozatoare. La un moment dat chiar am reusit sa mentin echilibrul si sa fiu si una si alta.

Daniela SITAR-TAUT: Cand se va face mare, ce-i va face literaturii  fetita care se joaca cu chibriturile?

Florica BUD: Ii va da foc, pentru a vedea daca va arde si… pentru a vedea daca va arde si… daca raspunsul va fi afirmativ, va dori sa se regaseasca in ceea ce a ramas… Parafrazand titlul cartii de debut pot afirma: „Iubire, mai sunt un obiect nezburator!”

Daniela SITAR-TAUT
Revista Acolada
Baia Mare
2010-2011

Punti nevazute: monografie de suflet a satului Garbesti

On By nelursIn Devotional, Essays, Inspirational, literature, Romania2 Comments

Georgeta Tudora, Nana Popescu

Argument
Satul natal este inceputul lumii, este primul univers
Motto:
„Satul natal este inceputul lumii,
este primul univers.“
E locul unde s-au topit razele de soare, in primul zambet din ochii
mamei. Satul natal e izvorul vietii, pentru ca aici au inceput toate, pentru
noi. Aici sunt cararile copilariei, pe unde cutreieram padurile, in cautarea
fragilor dulci-acrisori si a buretilor insirati precum cele mai frumoase margele.
Aici ne rostogoleam in iarba cu flori din poienita sau ne imbatam cu
mireasma toporasilor si a lacrimioarelor, intinse in cel mai pretios covor.
Aici regasim, in clipele de duioasa amintire, toate nazbatiile si bucuriile
vietii de copil, figurile luminoase ale batranilor si ale femeilor gospodine si
frumoase, ale barbatilor vrednici si de isprava. Aici regasim, peste ani, traditiile
si obiceiurile, muzica si horele, care nicaieri nu sunt mai frumoase.
Aici ne reamintim de mirosul carnatilor si al slaninii afumate, al scrijelelor
si al perjelor uscate in loznita, al mamaligii aburinde, taiate cu ata, al placintelor
„poale-n brau“, al painii scoase din vatra cuptorului, al sarmalelor
bine fierte in oala de lut, al laptelui sanatos, cu caimac gros…
Aici si acum putem spune fara tagada: „Cred ca vesnicia s-a nascut
la sat…“
Fie ca aceste nestemate sa dainuie peste vremuri, spre a ne regasi, pe
noi insine, in clipele in care ni se va parea ca ne-am pierdut radacinile…
Autoarele

Cuvant inainte
Chemarea satului
Veniti voi, fii ai satului, in Garbestiul nostru drag!
Nicaieri nu-s locuri mai frumoase, mai calde si oameni mai curati,
mai plini de viata, mai scumpi. Veniti aici, in sanul familiei
noastre, sa depanam impreuna amintiri din copilarie! Veniti de aprindeti
o lumanare si varsati o lacrima pe mormintele acelora care
s-au stins! Veniti sa va inchinati in biserica satului si sa va plecati cu
respect si piosenie in fata scolii!
Sa ne amintim, impreuna, de povetele preotului Gheorghe
Stoica, vesnic ramas in memoria noastra ca un pogorator din slavi, sa-i
privim pe dascalii din cer, prin ochiul nevazut al mintii, si sa-i asemuim
cu niste icoane izvoratoare de mir: Aurica Horobet, Eugen
Stoica, stefan Dorofte, Vasile Popovici, Ene Diaconu, care, cu rabdare,
ne-au ajutat sa deslusim slovele cartii si sensurile vietii!
Va cheama privighetoarea
Padurii din Cetate.
Femeia cu sarcina
De lemne in spate,
intr-o mana tine
Oala cu fragi,
Asteptandu-va,
Ca o sfanta vaduva
Pe voi, cei plecati,
Pe cei dragi.
Va cheama susurul
Apei din Veja,
Cuptorul cu paine,
Ulcica de lut;
Cosul, lucindu-si mlaja,
E gata umplut,
Cu strugurii
Ca inima copti,
Pregatiti pentru must.
Aici, totul are alt gust!
Nazdravan pulsand,
Va cheama Roibu
inhamat la plug,
Caci in ogor a crescut
Cam mult rug.
Va cheama fanul,
Proaspat cosit,
Cu mireasma lui
De neinlocuit.
Eu nu mai pot…
Veniti cu mine
si scarmanati
Cuvintele-mi duioase,
si firul, si firea
Trezesc amintirea…
Va cheama, cheama
Noptile de iarna,
Ghergheful si stativele
Stranse-n camara,
Cea vartelnita
Aruncata in salita.
Veniti acasa,
Baiat si fetita!
La impletit
si crosetat
Cu iglita…
Va cheama
Ulita copilariei
si casa frumoasa,
Stare a poeziei!
Veniti acasa,
Veniti…
(G. T.)