Privind prin ochii copilariei

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011



Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.