Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarât sa astept în fata receptiei, pâna la aparitia sa. În timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie în limba franceza, între un domn si o doamna prezentabila, amândoi mai în vârsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gândul sa le cer câteva informatii. Foarte amabil, barbatul a început sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atentie. Mike, asa îl chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain. Când l-am întrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din România”. „Ce mica e lumea”, mi-am  spus, si din acel moment, nea Mitica – asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa împreuna, ceea ce s-a si întâmplat dupa vreo doua ore.
Un prânz cu nea Mitica
La ora stabilita am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Asa a si fost! Din vorba în vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem înca de la început, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferând sa aduca în discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, îmi va vorbi, câte putin, si despre el.
Dupa ce locuise ani buni în Canada s-a decis sa vina în SUA. El si sotia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  si au doi copii:  Nicolae si Sandra. Pe Nicolae îl si întâlnisem, de altfel, la receptie, unde îmi spusese ca vorbeste putin româna. Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani în Franta. Aveam în fata mea un român, care vietuia de multi ani dincolo de granitele României, si caruia îi simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.
„Satul meu, gradina dulce”
Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Îi place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas în inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.
Gradina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pâna acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
     „Ce-i omul…”
Mai întâi, îsi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste îsi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani în America si s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamânturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a rândul, batrânele din sat. Au ramas în urma sa-l plânga, sotia si trei copii: Mitica (Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit si în duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitica
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si întâlneasca mama în ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica”…
Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas în grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat în seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a învatat sa faca tigla si caramida. Dupa aceea, si-a construit el însusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, înalt, însa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori  Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai îi treceau zilnic pragul, iar ea îi tinea în poala si le dadea de mâncare. „Bunica era ca o sfânta”, adauga el.
Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti îi spuneau nenea Niculita. El îsi lua în brate nepotii si le cânta. Nenea Niculita a stat lânga patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cât s-a zbatut înainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca îti moare mama, orice si oricâte ti se vor întâmpla în viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se întâmple mai rau de atât?” Apoi Mitica Sinu îsi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.
„O frumoasa floare vine”
Însa raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut în lumea dreptilor tânara, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La înmormântarea ei a fost si nea Mitica, care îsi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cântate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, când murea de tânar cineva din sat, fetele si baietii cântau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/ Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tânara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa înfloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
Dupa câteva luni, lui Ion Vulc îi moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îsi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, într-un accident, împuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci însarcinata. Când îi naste fiica, batrânul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici însa, doctorul îl întâmpina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastra. Timpul parca statuse în loc si eu nu ma mai saturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Si era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…

Octavian Curpas