ADRIAN BOTEZ

Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre”: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz

…La Editura Nico, din Târgu Mures, a aparut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionata – cu un continut relativ constant-dinamic al meditatiei si al ideatiei atitudinal-cetatenesti: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunta aici se subsumeaza, în mod straniu, unei coperti foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere dupa o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raporteaza Mircea Dinutz nu-i distreaza decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… – parvenitii/ciocoii neo-îmburgheziti, cum zicem noi, valahii, azi!) – …în rest, ramâne Spectacolul Amaraciunii (disimulate cu discretie, eleganta si …rasa!). Si, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iana: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revolta – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva conditiei tale de fiinta (fatalmente) limitata în timp si spatiu (…) o “revolta metafizica” – cf. M. Dinutz, p. 10.

În cele trei parti ale cartii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toata ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii – 11 tablete si De-ale politicii – 9 tablete) – asistam la tragi-comedia, cvasi-onirica, a României în care traim. Astazi. si Acum. De fapt, totul, în carte, fierbe de imediatetea trairii – concomitenta, aproape, cu Privirea, Reflectia si Expresia Estetica. Un tur de forta care nu este la îndemâna oricui – mai ales când linia estetica nu este afectata grav, din acest cazan în forfotire, al incandescentei flacarii teatrului românesc – involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul marturiseste, în prima tableta, Scurta invitatie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/Precuvântare – N-am crezut, pâna acum sapte-opt ani, ca voi scrie vreodata pamflet, pe care-l consideram resentimentar, nascut din zonele obscure ale sufletului si mintii – dar…cum te poti, altfel, elibera de raul si urâtul acestei lumi, cum te poti exorciza, daca nu prin cuvântul, e adevarat, deturnat de la functiile sale firesti, întemeietoare? Noi, însa, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, si torcând usure/Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure– socotim ca pamfletul este doar aversul destructurator de învechita (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesara, în economia restructurarii nucleare – complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

…Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) ca le cunosc. Este o iluzie insidioasa si o cursa perfid construit-premeditata, de catre artistul-autor: atunci când fiece tableta intra, în contextul tragi-comediei globale, în constructul global – se nutreste dintr-însa/-însul, amplificându-si, re-structurându-si semantica, devenind parte vie, organica dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite si orientate Nordic cu premeditare, îsi amplifica, reciproc, rezonanta semantica…

…Reverenta dedicatiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului si înteleptului meu prieten, Constantin Calin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depaseste, cu mult, prin cartea de fata, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludica: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetatii, Cinicul Privitor/Observator!) este si fantasia extatica/expresia livresca a respectului dinutzian – dar si tinta si miza cartii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simtea enorm si vedea monstruos, cel care nu stia sa râda, cum depun marturie sumedenie dintre amicii sai. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tableta cu tableta (cu unele ajustari estetice si adaptata, mai clar, cerintelor dramatice), poate fi pusa în scena, de un iscusit regizor al Marelui si Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.

…E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând si pâna la exasperare, de circul/bâlciul grotesc si distructiv din domeniul educatiei. Si, în definitiv, aceasta obsesie profesionala este deplin justificata: daca, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu exista grija pentru Educatie, atunci, necesarmente, apar/vor aparea, cât de curând, îngrijorarile nu doar pentru viitorul ei, ci pentru însesi sansele ei existentiale, ca neam, ca natiune: La urma urmei, câta educatie se mai face în scoli?? Nu cumva, pentru multi dintre oamenii scolii, comunicarea se reduce la un schimb de informatii, în sensul ca profesorul da, ca sa reprimeasca totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un plus de bunavointa, acceptabil?? Pe de o parte, parintii absorbiti cu totul de viata social, în lupta destul de aspra pentru supravietuire, nu mai au destul timp sa se ocupe de educatia copiilor, iar pe de alta parte, profesorii (…) trateaza cu superficialitate problema (atât de delicata) a formarii pentru viata a viitorului matur. Ce poate sa iasa de aici?! Adolescentii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învatati sa o foloseasca, lasati prada modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toata zestrea eclatantelor vremuri pe care le traim: bani, glorie, putere, daca se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin frauda!! (…) Succesul social pare sa-i intereseze, în egala masura, atât pe parinti, cât si pe copii – lucru firesc, dar nu si pe caile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume traim? Dar, o întrebare mult mai grava decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trai copiii nostri??

Raspunsul si-l da singur, atât de atentul Paznic al Cetatii si Dharmei ei: într-o lume care capata, tot mai clar, peceti apocaliptice, prin disparitia dimensiunii morale a duhului ei: a– pe de o parte, sentimentul de rusine e numit cu un cuvânt ( rusine…?!) care se afla în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase si b– pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic si nobil (…) care ne face sa nu întoarcem capul nepasatori, în fata nefericirii altora, sa fim demni, mai generosi cu semenii nostri (…). Sentimentul de solidaritate (naturala) îi face pe oameni sa se simta mai frumosi, mai puternici, mai încrezatori în puterile lor – pp. 9-13). Se ajunge la sloganul sinucigas: Numai dezbinati vom reusi împreuna! – …sa disparem ca stat, ca natiune, în mod sigur!

…Iata ce zicea, despre adolescenta (ce vârsta minunata, dar amenintând letal societatea, daca aceasta din urma nu o trateaza cu grija si raspunderea cuvenite!), cel mai important si vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârsta nu e la fel cu cea dintâi vârsta în care omul începe cu adevarat sa traiasca (n.n.: adolescenta). Vârsta aceasta nu dureaza niciodata îndeajuns pentru folosinta pe care trebuie sa i-o dam, iar importanta ei pretinde o atentie neîntrerupta; iata de ce starui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicati-l pe adolescent sa devina barbat, în momentul în care nu-i mai ramâne nimic altceva de facut decât sa devina.

…Se propun si solutii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat si înspaimântat de augurii cei rai: …fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (…) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalitatii, încadrarea exiegenta a dascalilor în conditii de competenta reala (…) dar si o salarizare pe masura, renuntarea definitiva la practica paguboasa a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învatamânt, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârsit, un profesor care o spune cu voce tare!). (…) Asta numai daca acceptam, cu adevarat, ca învatamântul este prioritate nationala si nu un salon de nasteri premature, cu malformatiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodata tardive, p. 24).

…Si scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniaza instaurarea, în societatea contemporana (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singuratatii tragice: Sa fie, oare, singuratatea singurul mod de a vietui onest, într-o realitate atât de bulversata?” (cf. Vocatia prieteniei, p. 14).

…E normal ca lipsa de educatie a societatii veacului XXI sa duca la grave (si grotesti!) perturbari, în viata sociala si în cultura: În viata sociala, <<averea>> (la vedere) a ajuns sa fie sinonima cu <<valoarea personala>>, niciun alt criteriu nefiind atât de functional. (…) Unul nu citeste ca-l dor ochii, altul uraste cartile si nu se sfieste s-o spuna în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – multi, multi altii nu vad folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, sa faca asemenea marturisiri. (…) Asa au aparut contramodelele, oferite cu o generozitate criminala, generatiei tinere. Si, în acest sens, fireste ca un rol important si degenerativ îl au si mass-media vizuala …degenerata (cea mai…cautata, pentru ca… apari pe sticla, ca vedeta de doi bani jum’ate si de-o derizorie clipa… – în fata a milioane si milioane de gura-casca!) – precum si politica de geambasi ori de madame de bordel, care se face în România (si, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce sa faci cu toate acestea, adica sa înveti, sa te straduiesti pentru a-ti face o cariera cinstita, când vezi ca un cioban de vocatie poate deveni europarlamentar, ce rost are sa te consacri muzicii, sa exersezi ani de zile, sa participi la concursuri epuizante, când te poti despuia cu usurinta si ajunge – într-un timp scurt – o cântareata sexy (mai degraba, doar sexy), când poti spune câte prostii poftesti, la emisiunile lui Maruta sau a lui Capatos, te poti numi Senzual, Plugaru sau Zavoranu – n-are nicio importanta! Vorba cuiva: <<…este foarte usor sa nu-ti fie frica când ai curaj>>. Dar parca <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenta la esenta si…retur!, p. 17).

…Ei, si într-o astfel de societate fara niciun Dumnezeu, fara repere morale – de maretie, onoare si demnitate – este aproape logic ca Adevarul sa umble cu capul spart! Marturie se afla unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitima, p. 29). Si cine-l prigoneste? Pai, tocmai aia care n-au avut, daca nu vizionarismul lui Goma, macar bunul-simt…de a tacea : elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viata Româneasca”, un fragment din Paul Goma…Si de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, si pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacat fie zis: sotia dlui Goma este de origine israelita…

„Cum e posibil sa fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revolutie?” – se întreaba, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-asa, BINE! „Astfel, numarul evreilor ucisi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginatie, prin transferarea, foarte generoasa, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthysta si Rusia bolsevica, în contul României! Prea putini sunt cei care protesteaza public – iar, daca o fac, sunt suspectati de…antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Si asta, pentru ca, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioara celei bolsevice: political correctness. N-are încotro, de corecta ce-i!

…O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificati (prin puternice influente de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz cauta sa fie corect cu Adrian Paunescu, dar nu prea-i reuseste (în fara de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Paunescu, p. 37) – în schimb, pe centrul fals, Cartarescu (la fel ca si pe alti centri grotesti si tragici, totodata: Liiceanu, Patapievici, Plesu… – cf. Fenomenul Mircea Cartarescu, p. 33) îl identifica bine (cu exceptia, poate, a faptului ca dl Cartarescu ar fi, totusi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernala, cu demonii propriului orgoliu, dar si cu…provincia (dinainte si definitiv învinsa/condamnata la insignifianta, de catre domniile lor, bucurestenii…!): Un scriitor din provincie ajuns la Bucuresti se simte exact cum ma simt eu, când ma aflu la New York, Paris, Berlin, Londra… Dle Cartarescu, cu tot respectul, dar va cam paste (pe ici, pe colo…) paranoia capitalista, vorba lui Nae Catavencu! De aici vine si luarea de pozitie a lui Mircea Dinutz, fata de toate manifestarile (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucuresteni (unii, aflati, azi, în zdrente spirituale! – …singurul care si-a pastrat “sarita” se pare ca a ramas tot profesorul si academicianul Eugen Simion – fie si numai prin aristocratia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta gaunosenie a Duhului si rasturnare a scarii valorilor românesti: Îl iert, a suferit prea mult!): Asadar, în acesti ani din urma, de câte ori ma apropii de un dictionar, de o istorie literara – o fac fara sa ma cutremur de piosenie, încercând sa apreciez cu luciditate scara de valori propusa, fara prejudecati si fara resentimente, dar si fara prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în lupta?, p. 46).

Si acest pasaj rimeaza semantic si întru sastisire – cu alt pasaj, din tableta lamuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42): De peste tot, din Suceava sau de la Târgoviste, din Satu Mare sau Slobozia, Constanta ori Iasi, din Tg. Mures, Bacau sau Timisoara – fiecare contribuind la efortul colectiv dupa puteri si talent, oferind repere viabile si constructii respectabile, chiar daca unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei …

…În ceea ce-i priveste pe scriitori, ca si pe politicienii contemporani – spectacolul dat de cei fara har, dar cu tupeu (har Domnului…!) – este similar cu cel din schita caragialiana Mosii (1901): Turta dulce – panorame – tricoloruri – braga – baloane – soldati – mahalagioaice – lampioane – limonada – fracuri – decoratiuni – decoratii – donite – menajerii – provinciali – fluiere – cersetori – ciubere – cimpoaie – copii – ministri – pungasi de buzunare – hardaie… : toti impostorii Pamântului fojgaiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc – ba sub pretextul ca, cica, scriu arta!”, ba ca fac reviste: Votez, cu toata convingerea, pentru Curca literara!!” ( – cf. Hai sa facem o revista!!!, p. 62), ba ca…România e în stare de urgenta!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România în stare de urgenta!, p. 73)…!!!

… Farsorii, tupeistii, arlechinii veseli si zglobii, impostorii si circarii (cf. Stima noastra si mândria! – p. 59); Ei scriu/graveaza mani pe stânci, pietre, tablite, dar, mai ales, consuma cantitati uriase de hârtie, spre pieirea inutila a padurilor românesti. Stima noastra si mândria! – creându-se, dupa prostul model heliadesco-pasoptist, un si mai prost si periculos contramodel (analfabet si letal-gaunos!), de Duh si de Logos (complet degenerate!): Scri-ti baieti numai nu va lasa-ti! (cf. Scrieti, baieti, nu va lasati!, p. 54) – dus înainte (?!) de, sa zicem, un Mihail Galatanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Stefanescu etc.!).

…Ce-a fost si ce ramâne – gloseaza, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observatii, meditatii si constatari (…noi ne oprim aici, la zona culturala, adica la finele Partii a II-a – nu pentru ca Mircea Dinutz nu ar avea fler si “nerv” si pentru Circul Politic Românesc, ci pentru ca acest “Circ”, hidos si letal, ne este mult prea aproape-îngretosator, deci nu mai avem nici cerneala în calimara sa-l exorcizam prin Logos, nici saliva/flegma în gura… – pentru o zona în care impostura arogant-agresiva si mitocania înmarmuritoare, cronicizate pâna la genocid/crima de tradare nationala, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce si specializat-hermeneutica, nici cu polemica aristocratica…cel mult, cu mitraliera cheguevarica!): Am cam uitat sa polemizam (cu eleganta, cu argument, cu respect pentru celalalt), am cam uitat ce înseamna obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) dupa conceptual de subiectivitate creatoare, inerenta oricarui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajeaza si ignorându-le, daca nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în conditiile în care ne vom privi unii pe altii cu sincera dorinta de a ne cunoaste, citindu-ne cartile si comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fara râvna de a umili, de a distruge si a ne distruge. Pentru ca, unde e multa vanitate, tot atâta desertaciune…la ce bun sa avem principii si sa ne conducem dupa norme etice? Se poate vietui si asa (ce cultura? ce constiinta?), de trait e mai greu!

…Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinati sa nu trecem, prea blajin, cu vederea, aceasta viziune cvasi-utopica a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valente estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile si cu predicile în pustie! – ar zice altii, mult prea usuratici, iresponsabil de pripiti. Noi stim si cunoastem: 1.– Cel mai blând dintre sfinti (Sfântul Francisc din Assisi) a stiut sa fie când ferm, chiar aspru, când sa se înfatiseze blând si, deci, sa-si intre în firea lui cea de Hristos, data – totdeauna, în functie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu si întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reusit sa fie muscator de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocentiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Asa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a crestina omenirea într-un…pocnet de bici, asa si îndemnurile morale ale unui critic si scrib (abras cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscator al Ahrimanizarii Lumii de Azi – nu sunt menite sa îndrepte, instantaneu, liniile de forta deviate/strâmbate, ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viata de om, în primul rând, profesor/pedagog, si, deci, stie bine ca orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu rabdare, de atâtea ori si cu o voce din ce în ce mai ridicata, încât sa blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

…Mult mai curând decât predicator si chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai sa facem o revista! (p. 62), Trei întrebari si niciun raspuns (p. 101), Ce bine e în democratie!! (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate si încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… – …dar, desi, deseori, problematizant-impresionante – nu ramân, totdeauna si constant, la cea mai înalta valoare estetica – aceea din, spre pilda, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie si colinda metafizica, totdeodata: …<<E un sticlete>>, spuse, fara sa ezite, tovarasul sau. <<A fost>>, raspunse primul, îngropând pasarea, din nou, sub zapada, ceva mai departe de locul batut de toata lumea atât de grabita, încât nu stiuse sa vada, sa auda, sa simta fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… – doar cântecul ramasese între crengile copacului, pentru ca numai cei alesi, doar ei, sa-l asculte si sa se lase vrajiti!) – pagini nascute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) – ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) – Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului si mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmba Duhurile, date noua spre Sfânta si Luminata Pastrare întru Dreptate, de catre El…

…REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate si: …mater luciorum et revelationibus!

 

Nota:-Mircea Dinutz, D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua, Editura Nico, Tg. Mures, 2012.