Episcop ortodox pentru Elveţia şi Austria, Dionysios Isa Gurbuz: “Ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu se va întâmpla şi în Europa”

Police escort migrants and asylum seekers as they walk to a refugee centre after crossing the Croatian-Slovenian border near Rigonce on October 24, 2015. Bulgaria, Romania and Serbia threatened to close their borders if EU countries stopped accepting migrants, as European leaders prepared for a mini summit on the continent's worst refugee crisis since World War II. AFP PHOTO / JURE MAKOVEC (Photo credit should read Jure Makovec/AFP/Getty Images)
Refugiaţi la graniţa dintre Slovenia şi Croaţia, 24 octombrie 2015 (Jure Makovec/AFP/Getty Images)
Persecuţia creştinilor în Europa ar urma sa înceapă în curând, conform episcopului sirian ortodox (pentru Elveţia şi Austria, Dionysios Isa Gurbuz). Din cauza persecuţiei creştinilor din ţara sa el ar fi fost serios ”traumatizat”

«conform spuselor lui Gurbuz, Turcia ar fi inamicul creştinismului»

Persecuţia creştinilor în Europa ar urma sa înceapă în curând. Continue reading “Episcop ortodox pentru Elveţia şi Austria, Dionysios Isa Gurbuz: “Ce s-a întâmplat în Orientul Mijlociu se va întâmpla şi în Europa””

De la 1 Ianuarie 2014 – Noua tari UE ridica RESTRICTIILE pentru muncitorii români

Steag UERestricţiile pe piaţa muncii pentru români şi bulgari

Vor fi ridicate în toate ţările UE, de la 1 ianuarie 2014, pe fondul temerilor că va exista un val de imigranţi din România şi Bulgaria care vor “abuza” de beneficiile sistemelor sociale din ţări precum Marea Britanie sau Germania.

La 7 ani de la aderarea României şi Bulgariei la UE, Austria, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa, Malta şi Marea Britanie vor ridica restricţiile pe piaţa muncii impuse muncitorilor din cele două ţări. Continue reading “De la 1 Ianuarie 2014 – Noua tari UE ridica RESTRICTIILE pentru muncitorii români”

NOUA SULIȚĂ – HOTIN

Noua sulita - EminescuNu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.

Gabriel J. G. Marquez

Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.
 .    Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare.
 .    Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călători, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii țării noastre și m-am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într-o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învățând orice artă nouă numai dintr-o singură vedere la altul, în iuțeala cu care-și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăuga numele și graiul”.
 .    Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporului nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența corupătoare a Fanarului”.
.    Cât privește Noua Suliță, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într-o publicație germană din 1876. Continue reading “NOUA SULIȚĂ – HOTIN”

ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?

Vavila PopoviciRațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.

 Emmanuel Kant

O întreagă horă a declarațiilor am putut auzi în aceste ultime zile, privitor la Aderarea la Schengen, multe lipsite de modestie, însușire despre care se spune că ar aparține inteligenței. În final am înțeles că Aderarea la Schengen nu mai este o prioritate pentru autorităţile de la Bucureşti.

E greu însă ca toate aceste declarații bătăioase să-i convingă pe românii cu judecată că e mai bine „ să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere”, după cum scria un jurnalist, bine inspirat. Iar cu fundul în două luntre, iarăși nu se poate! Diversiunile au curs și ele, după o primă declarație a  ministrului de interne german. În concluzie: elevii prinși cu lecțiile nefăcute, nu vor mai intra în clasă. Punct!

Incapacitatea politicienilor români de a accepta regulile cerute de Uniunea Europeană a fost clară, iar decizia germană privind aderarea la Schengen suna matematic, ea depinzând constant de raportul Comisiei Europene pe MCV care nu a fost favorabil din punct de vedere al statului de drept, al luptei împotriva criminalităţii organizate și al combaterii corupţiei. Continue reading “ÎN CE BARCĂ NE URCĂM? ÎNCOTRO VÂSLIM?”

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

CONTRABANDISTUL EMINESCU

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

Interviu cu primarul Timisoarei- Dr. Ing. Gheorghe Ciuhandu

 

Un gospodar cu minte si inima!

 

Interviu realizat de Viorel Baetu


 

Timisoara, orasul parcurilor.

Timisoara, capitala Banatului.

Timisoara, un oras în care au trait si traiesc, români, maghiari, germani, sârbi, bulgari si alte etnii, în buna întelegere.

Timisoara, un oras universitar cu traditie.

Timisoara, orasul unde cota de somaj e sub 3 %.

Timisoara unde nu e totul perfect , dar unde se face ceva si asta se vede.

Timisoara, un oras care candideaza pentru titlul de „Capitala culturala europeana “.

Timisoara un oras civilizat, în conceptie moderna.

Timisoara orasul în care m-am nascut, am crescut, am studiat si am trait 40 de ani.

În aceasta primavara am vizitat, dupa câtiva ani, din nou Timisoara si am avut o surpriza foarte placuta. Urbea mea natala este la înaltime. Parcurile sunt curate si îngrijite, Centrul era plin de flori frumos aranjate, peste tot curat, frumos si îngrijit.

Se vede o mâna de gospodar.

Cu acest gospodar (primarul) am avut placerea sa stau de vorba, în cadrul unui scurt interviu.

Viorel Baetu : Domnule primar, Timisoara este un oras care s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Ce proiecte de viitor aveti?

Gheorghe Ciuhandu: La ora actuala avem o serie deproiecte pe care le pregatim pentru finantarea europeana, în valoare de 70 de milioane de Euro, proiectele cu finantare din bugetul local în valoare de 30 de milioane de Euro si în paralel proiecte cu finantare privata de extindere a unor capacitati de productie, cum ar fi de exemplu Simens, Continental, ELBA si altele, ceea ce face sa mentinem dinamismul activitatii economice, cota de somaj în Timisoara fiind sub 3 %.

Viorel Baetu: Care sunt problemele majore cu care va confruntati în urbanistica Timisoarei?

Gheorghe Ciuhandu: Planul urbanistic general din 2002 conceput pe o perioada de 10 ani sta la baza proiectelor pe care l-eam realizat sau sunt în curs de realizare.

Din pacate regulamentele privind constructiile imobiliare nu sunt întodeauna respectate. Ma refer la un anumit gen de cladiri care contravin spiritului locului si care de multe ori s-au facut fara autorizare, eu am fost în nefericita postura de a darâma câteva din aceste case, asa zise case tiganesti, care apartineau unor cetateni de origine roma, dar acestea nu au fost darâmate din motive de etnie ci numai din motive de disciplina urbanistica.

În afara de aceasta avem probleme cu tot felul de constructii în zone deja construite, cladiri înalte, care îi deranjeaza pe cei din jur, sau monumente care au un regim special dar sunt facute de unii cetateni fara a se fi informat în prealabil.

Viorel Baetu: Desi s-au facut multe îmbunatatiri si lucrari de modernizare, traficul în Timisoara este pe cale sa colapseze. Cum vreti sa rezolvati aceasta problema?

Gheorghe Ciuhandu: Problema traficului, este o problema dificila, la aproape 400 de mii de locuitori, avem la ora actuala 150 de mii de masini si numarul masinilor este în continua crestere. Am reusit sa descongestionam putin traficul prin centura exterioara de pe Calea Aradului spre Lugoj, dar spre Resita, Belgrad nu e centura si ne lipsesc fondurile. Cei de la Bucuresti nu ne-au mai alocat în ultimi 5 ani nici un ban pentru dezvoltarea retelelor de trafic urban si nu numai pentru asta. Deci va trebui realizata probabil doar prin eforturi proprii, ceea ce fiind dat volumul mare de lucrari pe care le implica, nu se poate realiza decât în timp.

În paralel avem un program ambitios pentru modernizarea retelei de trafic urban care speram sa-l realizam pas cu pas si astfel sa facem mai usoara viata timisorenilor.

Problema parcarii, care de asemenea este deficitara, am rezolvat-o partial prin cele trei parckingur noi si prin faptul ca exista obligativitatea ca toate constructiile noi sa aiba parcari subterane. Dar mai e mult de lucru.

Viorel Baetu: În Ungaria si Austria se plateste taxa de autostrada, în România este introdusa Rovigneta peste tot indiferent pe ce drum circuli. Constructia si întretinerea

drumurilor regionale este finantata din impozitul contribuabililor, iar autostrada în România este deocamdata ca si inexistenta. Deci de ce se taxeaza ceva ce nu exista?

Gheorghe Ciuhandu: Rovinieta a fost introdusa de cei de sus. Nu stiu nici eu pentru ce, nu stiu cine a introdus-o si nu stiu unde se duc banii.

Toti avem Rovinieta, pentru ca de abia asteapta sa te prinda fara ea, iar amenzile sunt mari. Deci circulam cu Rovinieta.

Asta este si mi-e indiferent daca ma citati sau nu.

Viorel Baetu: Catastrofa de la Fukusima a schimbat fata lumii, facând multe guverne sa-si reconsidere pozitia fata de energiile alternative. Cum a influentat aceasta noua optica, municipiul Timisoara?

Gheorghe Ciuhandu: Energia nucleara, trebuie sa fie înlocuita treptat de energii alternative si ecologice.

Noi aici nu avem mari probleme din acest punct de vedere.

Avem un parc tehnologic în care se pun bazele promovarii energiilor alternative care în viitor vor avea o tot mai mare pondere în productia energetica.

La ora actuala cea mai mare parte din energia electrica este livrat de Centrala hidroelectrica si CET Sud Timi?oara care produce de asemenea apa calda menajera ?i agent termic folosind combustibil fosil.

Viorel Baetu: Multi timisoreni traiesc astazi în afara granitelor României. Ce legaturi aveti cu acest segment al diasporei din Germania si Austria?

Gheorghe Ciuhandu: Suntem înfratiti cu orasele Karlsruhe si Gera unde traiesc si activeaza multi concetateni de-ai nostri. Colaboram pe tarâm cultural cu asociatiile din Diaspora Germana precum si cu oameni de cultura si arta stabiliti în aceste tari. Chiar anul acesta la 28 mai vom avea un spectacol cu muzica, film si lansare de carte într-un spectacol dedicat lui Ioan Holander, un timisorean care a fost sarbatorit anul trecut la Viena ca cel mai longeviv si de succes director al Operei din Viena, unul din cetatenii de onoare al urbei.

De asemenea pe tarâm economic am reusit sa convingem multe firme germane sa aleaga Timisoara ca loc de productie, ceea ce a contribuit într-o mare masura la dezvoltarea orasului.

Viorel Baetu: În ultimii ani, afluenta tinerilor cu studii universitare din România care cauta un loc de munca în tarile dezvoltate din Europa de Vest a crescut simtitor. Majoritatea acestora raspund la întrebarea referitoare la întoarcerea în România, negativ. Cum explicati acest fenomen?

Gheorghe Ciuhandu: În situatia actuala, în care multi tineri cu studii nu au loc de munca, salariile sunt mici, iar motivatia economica este aproape inexistenta, fenomenul mi se pare explicabil.

Noi în Timisoara am avut peste 1 miliard de Euro, investitii straine directe, fiind pe locul doi în tara dupa Bucuresti, astfel s-au creat locuri de munca, rezultatele privind demografia Timisoarei fiind pozitive.

Viorel Baetu: Câteva cuvinte pentru timisorenii aflati acum în lumea larga.

Gheorghe Ciuhandu: Le transmit cele mai bune gânduri. De asemenea le doresc sanatate, deplina realizare pe plan profesional si uman.

Tot binele din lume si sa ne vedem la Timisoara!

Timisoara – Aprilie 2011

DICTIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI

Din initiativa lui Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin a aparut la Editura „Portile Orientului “, Iasi, 2011, „Dictionarul scriitorilor români de azi”, din România, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentala, Israel si America.

Dictionarul se deschide cu „Galeria scriitorilor români din anul 2010”, prefata semnata de Boris Craciun în care arata scopul acestui dictionar „de a înregistra, într-o banca de date, autorii de carti literare care se exprima în limba româna (din România, Republica Moldova si din toate zonele de pe Mapamond unde traiesc slujitorii scrisului frumos), oferim iubitorilor de literatura si scriitorilor care activeaza în zilele noastre o prima varianta a unui cuprinzator dictionar al literaturii române de azi”.

 

Dictionarul, având 600 de pagini, cuprinde, pe lânga fisele de autor, fotografiile acestora, si imagini cu scriitorii prezenti la diferite actiuni cultural-literare, astfel întregind un evantai de informatii despre „starea” literaturii noastre în primul deceniu al secolului XXI.

 

Aceasta ampla lucrare este un tot unitar informativ de mari dimensiuni din care nu lipsesc marii scriitori, precum: Nicolae Manolescu, Herta Muller, Augustin Buzura, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Paul Goma, Emil Hurezeanu, Eugen Simion, Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici, Alex Stefanescu, Doina Uricariu, dar si clujenii: Irina Petras, Titina Nica Tene, Doina Cetea, Dumitru Cernea, Petre Poanta, Ionut Tene, C. Zarnescu, Persida Rugu, C.Marutoiu, Al. Florin Tene, Mircea Popa, Mircea Oprita, Ion Cristofor, Ion Vadan, Dora Pavel, Marcel Muresanu, etc.

 

În acest dictionar sunt cuprinsi 2000 de scriitori români ai prezentului, majoritatea membrii ai Uniunii Scriitorilor, dar si 78 de membrii ai Ligii Scriitorilor Români, din care peste 300 de scriitori din zona de responsabilitatre a Clujului.

 

De asemenea, volumul acesta cuprinde o serie de autori din diaspora româneasca occidentala, din Franta, Germania, Suedia, Olanda, Italia, Austria, Canada, Statele Unite, o parte din acestia sunt membrii ai Ligii Scriitorilor Români.

 

Din pacate lucrarea a omis cuprinderea a doi importanti scriitori din Australia: George Roca si Ion Miclau, iar din tara pe George Baciu, Ion Hiru, Elisabeta Iosif, si altii… Din Cluj lipsesc: Gavril Moisa, Ion Constantinescu, Iulian Patca, Ioan Benche, Raveca Vlasin, etc. Poate în viitorul volum vor fi eliminate aceste lipsuri.

 

Este laudabila initiativa autorilor Dictionarului, acesta devenind un instrument de lucru pentru istoricii literari, dar si „lada de zestre“ cu care intram în Europa literara si „cartea de vizita” cu care ne „legitimam„ n fata mapamondului literar si cultural, în procesul fenomenului de globalizare.

Al Florin TENE

Presedintele Ligii Scriitorilor Români

14 mai 2011

 

Cronica de carte

Alexandru Petrescu, „Un ploiestean la Curtea Regelui Juan”

de Gabriela Calutiu Sonnenberg

[pullquote]

Fiecare e convins ca poate critica o carte, pentru simplul fapt ca a învatat sa scrie si sa citeasca (William Somerset Maugham).

[/pullquote]

 

Iau aminte la aceasta constatare si ma apropii cu bagare de seama de cartea jurnalistului român traitor in Spania, Alexandru Petrescu. Mi-am propus o simpla descriere a continutului ei, din punctul meu de vedere, strict personal, având grija sa nu ma avânt pe teritoriul criticii literare pretentioase. Din capul locului va anunt asadar ca veti citi aici doar constatarile mele.

Pare simplu, dar nu e deloc usor, pentru ca nu este un text omogen, ci o colectie de articole scrise în decursul unei perioade de timp destul de lungi. Desi tematica abordata este oarecum mereu aceeasi – viata românilor din Spania – varietatea abordarilor si evantaiul stilistic par a nu avea margini. Întâlnim în egala masura reportaje, interviuri, eseuri, epistole, scrisori deschise precum si evocari nostalgice. Unele merg mai aproape de suflet, altele trezesc mirarea sau chiar dorinta de a-l contrazice pe autor. Un lucru e cert: nu poti ramâne indiferent la ideile exprimate cu aplomb gazetaresc, din convingere.

Încep mai bine prin a spune ce nu este aceasta carte: nu este un roman care se citeste dintr-o rasuflare. Aproape 300 de pagini nu încap cu una cu doua într-o pauza de masa. Nici aspectele beletristice nu se claseaza pe primul loc printre prioritatile autorului. Limbajul este cel uzual, presarat cu expresii consacrate prin emisiuni sau reclame TV, sloganuri vechi si noi, refrene spumoase, dar care – de ce sa nu recunoastem? – puncteaza uneori textul cu accente vioaie, binevenite.

Indiferent de verdictul nostru final, ideea de a reuni într-o carte comentariile autorului pe marginea evenimentelor care au afectat comunitatea românilor din Spania, de la venirea sa încoace si pâna astazi, are cel putin un merit incontestabil: acela de a crea tabloul unei comunitati deloc usor de descris. Misiunea e îngreunata si de faptul ca nu doar românii sunt actualmente greu de definit si de localizat, ci si vremurile sunt complicate. Pe cât de diverse sunt motivele plecarii lor din tara (în special de natura economica, dar si politica, morala sau profesionala), pe atât de variate sunt si „prototipurile” de conationali cu care avem aici de-a face. Dezideratul identificarii si includerii lor într-un grup unic este utopic. Toti românii plecati – nu doar cei din Spania – sunt greu de privit ca o comunitate, fie ea si eterogena.

Revenind la textul cartii, pentru început facem cunostinta cu autorul. Nascut si format în Prahova si ulterior la Bucuresti, jurnalistul Alexandru Petrescu nu face un secret din orientarea sa politica pro-monarhista si din convingerile religioase crestine. Poate ca pe alocuri am simtit o strîngere de inima, citind pasaje în care idealul jurnalismului impartial este generos înlocuit printr-un stil gazetaresc patimas si partinitor. Însa, dupa depasirea primelor pagini, am deprins îndemânarea de a ignora subtila manipulare, probabil involuntara, concentrându-ma pe continutul pur, cu valente informative incontestabile. Mi-am spus ca opiniile sale proprii sunt doar o invitatie la adâncire, Domnia sa propunând doar una din multele viziuni posibile. Cititorul e liber sa-si cladeasca propria sa imagine. Important este volumul impresionant de informatie, colectat si imortalizat minutios, formând o cronica moderna, chiar daca …dupa Ureche. În fond, auzim si interpretam cu totii foarte diferit; gusturile si parerile ramân împartite.

N-am luat, asadar, în nume de rau încercarile de deviere de la subiect, ci am apreciat chiar franchetea si caracterul extrovertit al autorului, ca nota dominanta a întregii carti.

 

Primul capitol: Avatarurile Contelui. Titlul – o aluzie la forurile la care se doreste raportarea? Avem, pe de-o parte, avatarul, cuvânt la moda, care înaripeaza imaginatia tinerilor, dar nu numai a lor. Duce cu gândul la dedublarea persoanei noastre, odata ce parasim patria. Schimbarea „pielii”, cum s-ar zice. Pe de alta parte avem Contele, un personaj pitoresc cu care se identifica autorul – amator declarat al nobilimii si al caselor regale. Nimic de zis fata de simpatia pentru traditii, cu singurul amendament ca poate ar fi fost mai aproape de adevar situarea spatiala a posesiunilor nobilului autor undeva în Prahova, si nu în Transilvania – fie ea si cu y-grec – caci noi, ardelenii, nu l-am prea vazut pe acolo.

Dar, lasând la o parte titulatura, capitolul reda plastic imaginea copilariei generatiei noastre si a convulsiilor istorice pe care am avut ghinionul, dar si privilegiul sa le traim. Cum bine zice autorul în verva sa nostalgica, „suntem generatia „De-a Baba-Oarba”, blugi si bretoane, ultimii Soimi ai Patriei, Pionieri, Utecisti, cei care au prestat munca voluntara („patriotica”) pe câmpurile patriei, la inundatii, la struguri, pe santierele tineretului, atât la scoala, cât si la armata sau Universitate.”

Si unde suntem acum? „Am preferat sa fim capsunari decât corupti sau corupatori. Sa ne mintim ca suntem bine si sa trimitem banii în tara. Noi suntem cei care, când venim în vizita în România, le aratam tuturor poze pe care le-am facut cu masinile altora sau cu casele si piscinele celor la care mergem sa facem curat” – spune apoi autorul, alunecând în rolul de exponent al generatiei sale.

Matematic vorbind, capitolul întâi pune conditiile de existenta, enuntând problema în linii mari: noi suntem emigrantii; iata prin ce-am trecut si de ce am plecat. Se trece apoi la o analiza mai sofisticata a termenului de diaspora, luat la purecat sub toate fatetele, inclusiv lingvistic si istoric, duca cum bine zice chiar autorul, AB OVO, adica din negura vremii, la nevoie fie ea si latina. Dihotomie-trihotomie, ouale lui Adrian Nastase, politicieni de azi si de ieri, traditia formarii lor în exil, a lor sau al parintilor lor, studii la Moscova, români cu simpatii anarhiste în Spania lui Franco, Basarabia si tinuturile de dincolo de Prut, istorie care ne tine sub pantof, ofuri, tragism, destin. Enumerarea halucinanta se continua cu enigma înca nedezlegata a originii poporului român, latinizarea tracilor si ilirilor înaintea daco-dunarenilor. Apoi Gheorghe Gheorghiu Dej si Regele Mihai, si iarasi citate din latina.

Nu fara dreptate sunt mentionate problemele de comunicare ale politicienilor din România post decembrista, chiar daca indicatiile terapeutice recomandate ar trebui poate sa aiba la baza consultatia unui diagnostician specializat (autism infantil, sindrom Kanner, psihoza infantila si sindromul Asperger). Recunosc ca am consultat dictionarul pentru a trece nevatamata pe lânga termenii acestia, dar si altii, precum gnosologie sau triumvirat, mi-au dat de furca. Totusi, a meritat cititul mai departe, aflatând astfel motivele concrete pentru care românii din diaspora deplâng promisiunile desarte ale politicienilor, care îi momesc sa se întoarca în tara iar apoi, odata întorsi, îi lasa balta.

Fac o paranteza si remarc aici ca, pe lânga unele inadvertente care i e pot reprosa autorului, de doua lucruri e cert ca nu duce lipsa: nu e indiferent si nici …taciturn. Chiar daca are înclinatie spre … povestire, cum bine-i sta autointitulatului Conte, caci verbul contar înseamna în castiliana a povesti, a relata. Contabalanseaza prin angajament si curiozitate, mereu în cautare de subiecte, daca se poate cu un sâmbure acolo, macar un picut senzational.

Capitolul aranjat într-un crescendo apoteotic („Pentru românii care se vor întoarce acasa, în tara, unde sunt pensiile? Bunastarea?”) se încheie cu un citat în latina, prin cuvântul „nodus” (nod). Chiar ca e înnodata situatia! Complicata e si lectura pentru cititorul ocazional, insuficient de transparenta pentru profesionisti; demersul AB OVO are din punctul meu de vedere un singur merit, anume acela ca … este.

Nu-i de mirare ca ne bucura sa salutam usurati paragrafele urmatoare, în care autorul renunta la stilul fornaitor de prin note de subsoluri si revine la teme mai „pamântesti”, pe care le trateaza cu deja familiarul sau stil proaspat, colocvial. Expresii precum „ca pe vremea lui Ceausila Voda” descretesc fruntea.

Trecând din plan general în plan personal, este criticat demersul Ministerului Învatamîntului de nerecunoastere a studiilor la facultatea privata absolvita de autor. Atacul direct la adresa ministrei de resort si trimiterile la practicile luarii de mita competeaza tabloul unei societati putrede, imposibil de controlat, în care Institutiile de Stat nu-si fac datoria. Autorul da dovada de vaste cunostinte despre coruptie, dar pacatuieste prin generalizare. Ma întreb daca sunt singura care a învatat pâna la limita epuizarii pentru examenele de treapta si de admitere, doar pentru scrupulul de a nu da satisfactie sistemului perfid de luare de mita?! Critica la adresa taxelor exagerate pentru serviciile consulare de la Ambasada Româna din Madrid, comparativ cu tarifele ambasadelor altor tari se prelungeste prin critica la adresa institutiilor si firmelor mari (Blue Aur, Antena 1), care comanda servicii, dar „uita” sa le plateasca si se revarsa în critica la adresa organizarii defectuoase, acest pacat originar la români. Din critica în critica, se cauta rezolvarea si se sugereaza concedierea personalului. Si ce urmeaza apoi? Concret, cine si cum îi alege pe noii angajati? Dupa ce criterii si, cum alegem alegatorii? Ma rog, demersul pare neterminat, dar eu nu ma pricep la politica.

De pe acum ma bântuie gândul ca autorul nu e neaparat un om cu multi prieteni. Asa direct si bataios, de buna seama ca multi îl considera un spirit nelinistit, provocator. Aflu dealtfel din paginile cartii ca a interpretat în câteva pelicule roluri de vikingi, înfatisarea sa recomandându-l pentru un astfel de rol. „Sunt un luptator, un razboinic. Am forta lor în oase si în spirit. Nu ma las doborât. Pe vremuri, pe litoralul românesc, ma dadeam viking, ori danez, ori suedez, ori norveg.” Îl cred.

Cronicarul angajat revine la ceea ce numeste ironic „viata noastra capsunara” si interogheaza deschis politicienii români pentru lipsa de ajutor si promisiunile fara acoperire. „Care drepturi si care stânguri, Don Pedro? Când erati mai liberal, domnule Roman?” Gazetarul incita si agita, dar tot el constata în final inutilitatea efortului sau: „?tiu ca aceste rânduri nu vor servi la nimic. Ca voi avea probleme ca si dumneata, cititorule, când la ghiseu ti se raspunde cu indiferenta. Sau când suni la Informatii si nu-ti raspunde nimeni…”

Se deruleaza încet, pas cu pas, evenimentele din sânul comunitatii românilor spanioli:

– înfintarea Centrului Hispano-Rumano de lânga Madrid: bani spanioli, bine investiti;

– comentarii pe marginea esecului mediatic al emisiunii “Hola, soy rumano!”, care se dorea o reabilitare a imaginii deformate despre români în strainatate: bani românesti, inutil risipiti;

– tenorul Costel Busuioc, ascensiune rapida în Spania, urmata de pierdere „subita” de memorie, fanii fiind clasificati de el acum drept „prosti” agasanti care-l deranjeaza: risipa, de timp.

 

Al doilea capitol, Oameni pe care i-am cunoscut face o trecere în revista a unor personalitati românesti din diaspora spaniola, oameni mai mult sau mai putin renumiti, români cu care ne mândrim. Sunt conturate portetele unor valori incontestabile, precum recent decedatul profesionist de televiziune Valeriu Lazarov, scriitorul Grigore Vieru, artistul Mihai Petre, pictorul Romeo Niram sau chiar sculptorul în lemn Mircea Magiaru. Ultimul, supranumit „sculptor în lemn de abanos” nu pentru ca materia prima ar fi neagra, ci pentru ca el însusi apartine etniei tiganesti, remarca mucalit: „Pâna acum, lumea ma stia ca sunt mexican, ca îmi era rusine sa spun ca sunt român, sa nu va fac de râs, ca eu sunt de fapt tigan si asa o sa mor: tigan, tzigionen sau gitano… gitan… hitan”.

Urmeaza Adrian MacLiman, ziarist spaniol de origine româna, purtator de cuvânt al Comitetului Olimpic International, care l-a intervievat pe Osama Bin Laden; Domnica Radulescu, autoare americana de origine româna, care a câstigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de fictiune; Irina Onea, exploratoare în colturile cele mai îndepartate ale lumii; Cornel Tabacaru, respectat om de afaceri român cu cetatenie canadiana, cu o avere estimata la aproape 40 de milioane de euro sau Radu Sebastian, fost fotbalist, actualmente student la celebra Universitate Complutense din Madrid, care a reusit sa ia bacalaureatul în limba spaniola cu nota maxima, dupa ce a studiat într-un timp record de sase luni materiile în limba lui Cervantes, desi nu o învatase înainte.

Finalul capitolului este rezervat câtorva interprete vestite de folclor românesc (Maria Ciobanu, Irina Loghin) si se încheie cu constatarea – fara comentarii – ca vremea „folcloricilor nostri visatori, sentimentali, care cînta pentru doua perechi de adidasi” pare a se încheia acum, când starurile de manele înregistreaza încasari record, inclusiv si mai ales la turneele din Spania. ”Ma doare sa stiu ca românii îi platesc pe tigani cu 10.000-15.000 de euro sa le cânte manele” (citat Irina Loghin).

Chiar daca si aici se mai strecoara note critice si întepaturi („Unde sunt cei care, la TVR, când a revenit Valeriu prima data în tara, dupa ’89, se gudurau pe lânga el?”), capitolul secund se citeste usor, trezeste simpatie pentru caracterele ireprosabile de români bine situati din diaspora si respect pentru realizarile lor.

Al treilea capitol, Eseu si yeseu, se joaca putin cu cuvintele, înglobând britanicul aprobator „yes” în ceea ce, din nou, se conjuga la persoana I, singular: autorul, personajul nostru central. Inventarul românilor raspânditi prin întreaga lume este impresionant: milioane si sute de mii, din Banatul românesc, prin Serbia, Germania, Spania fireste, Norvegia, Canada, si America, practic peste tot. Si nu putini. Comun au un singur lucru: toti viseaza pe limba lor. Visele lor nu sunt subtitrate doar în româna. „Eu visez. Mult. Tu visezi din Italia. El viseaza din S.U.A. Visam. Români visând prin lume din Spania”, spune autorul.

Accentul cade pe natura visurilor românilor de pretutindeni si pe experienta de pâna acum, anume a lipsei de realism, a imposibilitatii ducerii la îndeplinire a viselor lor. În opinia autorului, vina revine îndeosebi politicienilor. Face aici o analiza pe marginea termenului de mogul, cu sensul de persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. Personal sunt mai degraba adepta teoriei „norocul si-l face fiecare cu mâna lui”, dar e prima data când vad cifre clare despre românii raspânditi în lume, drept pentru care m-am gândit ca poate nu strica sa le reproduc aici.

Iata ce armata de visatori români avem în lumea asta:
Statele Unite ale Americii – 862.526, Ucraina – 409.608 (inclusiv moldoveni), Germania – 73.365 sau poate 200.000, Canada – 192.170, Rusia 177.638 (inclusiv moldoveni), Serbia – 74.630 (inclusiv „vlahi”), Austria – 29.044, Grecia – 25.375, Kazahstan – 20.000, Regatul Unit – 19.096, Australia – 18.320, Franta – 18.000, Ungaria – 14.781, Suedia – 12.748, Portugalia – 10.818. Sa fim cu bagare de seama, însa! În România înca se viseaza…”

Se succed apoi articole pe teme diverse, unele cu iz nostalgic: ”Ma uit la pozele tineretii mele de parca m-am detasat de acest pamânt, de acest trecut secol. Da! Asa numeam noi fotografiile: poze. Si erau digitale doar pentru ca le faceam cu degetul, apasând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit.” Sau amintiri din vremea când multi foloseau drept argumente bâte si rangi, plus o dorinta pe care o vor exprima sintetic într-o formula ce va face cariera, poate chiar istorie: “Moarte intelectualilor!”. Se tineau discursuri împotriva partidelor care doreau sa opreasca ascensiunea politica a Frontului: “Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, “Nu vrem ca cei care au stat la caldura, în strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii”, „Ei n-au mâncat salam cu soia”, „Nu ne vindem tara”, „Noi muncim, nu gândim”…

Altele cu continut critic: „Cred ca asta se întâmpla si în zoo-ul nostru politic. În locul unor democrati, oameni civilizati, persoane integre avem, la fel ca în Gaza, magari vopsiti în diverse culori politice… dar – culmea! – toate au la baza cromatic nu alb-negrul, ci mult rosu comunist. Magari vopsiti în dungi, pe post de zebra”.

Concluzia autorului: „Suntem liberi, dar legati înca de piatra istoriei, iar comunismul tot ne ficateste clipa de clipa. Prometenienii din 1989 au adus focul dreptatii si adevarului pe mesele noastre. Prometeu înlantuit.”

Despre primele încercari de organizare a românilor din Spania: „Conglobatia” FADERE  se vrea o federatie a românilor din Europa si SUA (…) Ce s-a nascut acolo a fost o (F)aderare în masa fara transparenta, ce se va repercuta în noi printr-o sete insatiabila de a deveni mici dictatori.”

Înfiintarea bibliotecii românesti din Spania denota dragoste de carte si mai ales de românism, pe care autorul spera s-o faca publica acum, „pentru a sublinia faptul ca mai sunt si flori printre straturile de balarii si pogoanele de indiferenta ale românilor ce au napadit parca organizat viata noastra.”

Amuzante sunt si descrierile întâlnirilor românilor la o „coslada”, termen folosit pentru Centrul Hispano Român de lânga Madrid, care fac trecerea spre capitolul al IV-lea,

Români cuceriti de catre români.

Eseul de început „Despre convenientul de a fi strain” trezeste amintiri duioase: „Când eram copil, toata lumea ma întreba: “Ce vrei sa fii când te vei face mare?”. Le raspundeam ca vreau sa fiu… strain!… Îmi amintesc faptul ca în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mecanicul de la CFR, s-a cazat la noi în casa o familie de cehi. Probabil venisera prin vreun program turistic fratesc. Si muncitoresc. Dar ei erau altfel de fratesti si muncitoresti comunisti. Aveau un autoturism Wartburg 311. (..) Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câtiva ani la rând drept cutie de zahar sau de faina, iar mai apoi pe post de pusculita. Iar eu, în poleiala de ciocolata pastrata de la cehi, pe care am lins-o vreo luna fata cu toti copiii de pe maidanul din cartier, tot mereu puneam o ciocolata autohtona si ma dadeam mare în fata lor.”

În replica, românul emigrat, în loc sa se „molipseasca” de farmecul strainatatii, este descalificat din start de compatrioti, pe motiv ca s-ar sustrage consumului de … salam cu soia. Pentru ilustare, autorul recurge la citate din români care au reusit prin alte parti:

În România, lumea nu prea ma place. Poate ca exista unii carora le plac cartile mele, dar eu, ca persoana, nu le sunt foarte simpatica”, declara proaspat laureata cu Nobelul pentru Literatura, scriitoarea Herta Müller.

Sau ziaristul Adrian MacLiman recunoaste ca de multe ori nu se recomanda ca fiind român, ci scotian. „Nu pentru ca mi-ar fi rusine, dar exista riscul ca expunerile mele sa nu se bucure de credibilitate. Înainte de 1989 era altceva; ca român în exil erai considerat un erou”.
Alexandru Petrescu completeaza în cuvintele sale: „Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare ar fi natura sa, va rog sa cititi în rubrica de comentarii si sa observati aciditatea lor, cât de usor sunt împroscati cu noroi si cât de minimalizate sunt eforturilor lor, cât de murdara este denigrarea lor.”
La fel, putini stiu ca pictorul Romeo Niram – de fapt Marin – singurul artist contemporan ale carui tablouri vor fi expuse la Palatul Regal de la Madrid alaturi de operele lui Goya, El Greco si Velazquez, este român.

Se succed opinii despre revolutie, despre mineriade, despre diferentele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, si de conceptie – privind românii care, odata ajunsi afara devin, în opinia celor care ramân în tara, orice mai putin decât români. Apelul autorului vine la timp: „Haideti sa fim ceea ce meritam sa fim! ?i sa fim înainte de toate români, sa fim artisti români, europeni si cetateni ai planetei, cu bun simt.”

Este salutata apoi vizita în Spania a Patriarhului României, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, dar se taxeaza aspru birocratii care organizeaza vizita în asa fel încât sa nu ajunga la el rugamintile credinciosilor.

Urmeaza enumerarea unor organizatii si persoane particulare care contribuie masiv la o mai buna desfasurare a activitatilor românilor din Spania: Organizatia de Femei „A Flor de Piel”, Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploiesti, care a obtinut Marele Premiu al românilor din Spania, scriitorii Arthur Silvestri si Grigore Vieru, omagiati în Spania cu ocazia întâlnirii de Sfântul Valentin, Cristi Mungiu si Alberto Sole Buset, care au câstigat Premiile Goya, numerosii donatori de carti pentru biblioteca româneasca din cadrul Universitatii „Spiru Haret” din Spania. Autorul nu uita sa critice autoritatile din România care, somate sa contribuie la dotarea bibliotecii, s-au rezumat sa dirijeze corespondenta într-un cerc vicios, de la un departament la altul, declinând raspunderea. Singurul politician care s-a implicat a fost deputatul diasporei, William Brânza, ploiestean. Alta realizare este înfiintarea Muzeului „Ion Stratan” (poet ploiestean), în cadrul bibliotecii Universitatii „Spiru Haret” din Madrid. Transpare aici, firesc, mândria de prahovean a autorului. De ce oare s-a supranumit Conde de Transilvanya si nu de Plo-y-esti?

Tema „Cât câstiga scriitorii români?” este si ea abordata, chiar daca doar marginal, stiut fiind dealtfel ca scriitorii nu sunt bine platiti nicaieri în lume, nu doar în România. Dar orisicât, vorba românului!

Reportajul de la Festivalul International de Folclor „Villa del Mora” – Editia a XIX-a face sa ne tresalte inima la citirea pasajului dedicat Ansamblului Folcloric din Spania „Românasul”: „Mai toti spectatorii, indiferent de nationalitate, bateau ritmurile românesti cu pantofii. Nu poti sa ramâi indiferent la un asemenea spectacol. A fost într-adevar o prestatie foarte valoroasa si… spectaculoasa!”.

Alte file de cronica (continuare):

– peste 4000 de persoane au participat la slujba de Pasti organizata în Coslada. Miscator discursul primarului spaniol al localitatii, subliniind ca „locuitorii români au dreptul de a se simti cetateni cu drepturi depline în Coslada, fapt care reprezinta temelia si impulsul pentru dezvoltarea viitoare a orasului nostru. Coslada a fost un exemplu de integrare, nu doar din Comunidad de Madrid, ci din întreaga Spanie”;

– România la târgul Integra pentru imigranti, o prestatie, din pacate nu tocmai reusita, o „expozitie de varza murata si salam”, citat din carte;

– noua varianta lingvistica de romaniol-rumañol, utilizata tot mai des în Regatul Spaniei. „Spaniolii agreeaza sonoritatea limbii române. Nu putini sunt cei care învata câteva cuvinte pentru a putea da, cu umor, o replica. Romaniol – Rumañol.”

 

Capitolul al V-lea, Reportaje relaxate, descrie evenimente si manifestari spaniole, privite prin ochii autorului român, prezent la fata locului. Aventuri la alergarea taurina din San Fermin, batalia cu rosii din localitatea Buñol, din zona Valencia si alte minunatii cu colorit local largesc orizontul, conturând tabloul incitant în care se integreaza de pe acum si românii, ca minoritate conlocuitoare.

Spaniolii nu înteleg ca, pâna la urma, românii pot sa se adapteze oricarei situatii, ca suntem niste cameleoni ai „regnului” uman”, remarca autorul. Alina, croitoreasa de costume de matador, de fapt învatatoare din România, s-a adaptat rapid, desi nu tinuse acul si ata în mâna înainte de a pleca din tara. Românii îsi ofera forta de munca pretinzând ca „fac orice”, si chiar sunt priceputi la toate. „Orice”, e bine platita meseria asta.

Ingenioasele sunt si definitiile ad-hoc inventate de autor: o cerveza muy fria, un fel de bere cu promoroaca, sau verbul „a lidia”, care desemneaza în spaniola dansul toredaorului cu taurul, un cuvânt care va intra cu siguranta în vocabularul limbii române.

Se succed apoi numeroase portete de români din Spania, unii cu meserii si nume ciudate, precum vrajitoarea Nigerica si asistentul ei, Jetonel; altii cu destine tragice, precum Catalin Craciun, bodyguard de discoteca, ucis în confruntarea dintre doua clanuri mafiote. Si ne trezim pe nesimtite ca am luat deja primul contact cu ilegalitatea. Politia Nationala Spaniola estimeaza ca, începând cu perioada Sarbatorilor de  “Navidad” (Craciun), pâna în 6 ianuarie, de ziua Regilor Magi, Regatul estei invadat de peste 5000 de cersetori proveniti din România.Trecerea spre zona obscura a muncilor dubioase, pe care multi români sunt nevoiti sa le preteze în Spania, se face în capitolul urmator.

Capitolul al VI-lea, Paella cu bulz ciobanesc, cuprinde reportaje despre unii din românii din Spania, cu tente ironice la adresa subculturii de cartier. Iata un fragment din „decalogul” fantezist imaginat de autor:

Românii nu fura din casele spaniolilor si nici nu sparg case. Ei doar intra sa vada cum se comporta tencuiala peste noapte, ca doar ei au renovat casa acum o saptamâna. Deci sa se schimbe prin ziare termenul de “spargator” cu cel de “controlor nocturn”.

Sa se înceapa redenumirea de strazi în localitatile unde românii sunt majoritari (Îmi permit câteva exemple: Guta, Mihaela Minune, Edy Talent etc). ?i fara numere. Este suficient sa raspunzi “Eu stau pe Mihaela Minune!”. Si noi, românii, cum ne cunoastem, gasim imediat casa.”

În opinia autorului, nimeni dintre politicienii români nu doreste întoarcerea acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Dar Spania a însemnat o scoala de viata, transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai receptiva si mai toleranta. „Românii au învatat sa poarte castile de protectie pe teasta, sa se spele pe mâini când patronul îi duce la restaurant în pauza de masa si sa fumeze si un „puro” (tigara de foi) în stil mic burghez.”

Convietuirea rodeste de ambele parti. La o ferma de pere din regiunea Navarra, lucratoarele românce au conditii de cazare mai bune decât în „casutele” de la Costinesti iar spaniolii au învatat sa le cânte chiar si melodii în româna, cum ar fi <<Drumurile noastre>> si manele”.

Iata o situatie paradoxala: în timp ce spaniolii se duc în Franta sa munceasca pe o perioada de 35-40 zile, câte 10-12 ore pe zi, pentru o suma de 2500-3200 euro, românii accepta sa lucreze în locul lor, chiar pe proprietatile celor ce pleaca. Conditiile oferite de francezi muncitorilor spanioli sunt net superioare celor oferite românilor din taberele ridicate la marginea locului de munca din Spania.

Dar româncele detin si o pondere majora prin bordelurile „alegale” (nici legal, nici ilegal). „Unele dintre noi cer la receptie sa ne puna muzica de manele, ca sa fim mai inspirate”, remarca o românca „angajata”. „Franzeluta”, o românca star porno are ambitii înalte si tinteste spre marile ecrane. O alta românca sustine showuri erotice bine platite în penitenciarul în care sunt încarcerati celebrii tarhetsti (falsificatorii de carduri bancare) si temutii pesti.

Ma minunez în taina de numarul mare de persoane din „zona gri”pe care a reusit sa le intervievieze autorul. Subiectele picante, informatiile detaliate despre prestatii si tarife diferentiate sunt poate socante pentru spiritele sensibile, dar nu putem contesta faptul ca aduc un aport vadit la crearea imaginii de ansamblu a comunitatii românilor din Spania, în toata vastitatea ei. Cu adevarat, avem de-a face cu o cronica a vremurilor noastre, chiar daca pe alocuri ne-am fi dorit-o poate mai blânda, mai ponderata.

Un spaniol naiv si nelamurit se întreaba de ce oficialii români resping manelele, în timp ce spaniolii cultiva arta tiganilor lor (flamenco). La urma urmei si tangoul sau capoeira braziliana, tot din arta strazii sau dezvoltat. „?i spaniolilor le place muzica asta ritmata, chiar daca nu înteleg textul melodiei. Cred ca daca la Eurovision ati trimite manelisti, sigur ar câstiga concursul.”

Reversul medaliei este ca oficialitatile spaniole, satule de lipsa de civilizatie a câte unui grup de tigani români care terorizeaza cartiere întregi, se straduesc fara succes sa scape acum de ei. “Problemele sunt iscate de tiganii care, dupa amiezele, când ne facem siesta, pun muzica turca la maxim (manele), scot pe ferestre boxele, îsi fac necesitatile pe strazi si chiar sex”, declara Juan Calvo, “el patriarca” (bulibasa tiganilor spanioli). „Avem un proiect cu primaria, prin care le aratam noilor veniti cum trebuie sa traiasca civilizat într-o tara ca Spania. Nu ne întelegem bine cu ei pentru ca nu vorbesc “cahlo”, ca noi. Este foarte dificil sa comunici cu ei, si am început sa învatam noi româneste mai repede”, continua Juan Calvo.

Finalul în coada de peste lasa loc pentru continuare. De pe acum devine evident ca suntem îndreptatiti sa ne asteptam la mai mult, evolutia românilor din Spania fiind abia la început.

Ultimele pagini sunt rezervate unei selectii de fotografii alb-negru din colectia privata a autorului. Majoritatea redau imagini din trecut, din anii copilariei si vârsta scolara în România sfârsitului de secol XX.

Un lucru e sigur, indiferent de directia în care va evolua comunitatea românilor din Spania, putem conta pe reportajele pline de verva ale jurnalistului Alexandru Petrescu, recunoscut si premiat pentru activitatea sa de gazetar în Spania. Ingenioasele sale gaselnite verbale ne vor amuza sau întrista, întrebarile sale insistente vor sâcâi poate pe alocuri, dar cu siguranta nu-l vom putea trece cu vederea, pentru ca, asa se pare, nu se da batut cu una cu doua. Perseverenta si dârzenia îi prisosesc, fara tagada.

Nu-mi ramâne decât sa-i urez succes în continuare, sa ne vedem si sa ne citim, sper eu, cu bine. Cum zic spaniolii: ¡Nos vemos!

¡Nos leemos! – as adauga eu.

 

Benisssa

 

 

TRADITIILE SARBATORILOR DE IARNA IN CARINTIA

Expozitie Nasterea Domnului. Obiceiuri de Craciun din Carintia, Austria

Muzeul de Etnografie Saseasca „Emil Sigerus” din Sibiu adaposteste gratie colaborarii dintre Muzeul ASTRA si Asociatia de Parteneriat Klagenfurt o expozitie temporara, inedita cu carcater etnografic, mai exact Expozitia Nasterii Domnului ce ilustreaza prin aproximativ patruzeci de machete, calendarul obiceiuri de Craciun din Carintia, sudul Austriei. Vernisajul expozitiei a avut loc in data de 4 decembrie, aceasta putand fi vizitata pana in data de 11 ianuarie 2011.

Trebuie precizat ca o parte dintre obiceiurile prezentate se regasesc si in Transilvania, zona Sibiului datorita convietuirii sasilor cu landlerii, o minoritate etnica raspandita pe arie restransa in Romania in localitatile Turnisor (astazi cartier al Sibiului), Cristian si Apoldu de Sus. Expozitia este structurata pe doua segmente: pe de o parte sunt reprezentate scene ale Nasterii Domnului, pe de alta, evenimentele ce fac parte din ciclul anual al sarbatorilor de iarna.

Calendarul sarbatorilor din Carintia

Obiceiurile de iarna debuteaza odata cu prima duminica de Advent, post al Craciunului. Cu acest prilej se confectioneaza o coronita din crengute de brad, pe care sunt dispuse patru lumanari, fiecare dintre acestea reprezenta cate o duminica din perioada de post si simbolizeaza lumina adusa prin Nasterea lui Iisus. Pe 6 decembrie intalnim personajul Sfantului Nicolae, care aceeasi menire de a merge din casa in casa pentru a imparti daruri copiilor. Ineditul apare prin dedublarea acestuia de Krampus, extrema negativa a lui Mos Nicolae, acesta pedepseste cu o jordita copiii neascultatori. Traditia celor doua personaje isi are sorgintea in precrestinism, trimitand la ideea luptei dintre primavara si iarna, bine si rau.

Craciunul carintian nu exclude prezenta bradului. Decoratiile acestuia sunt diversificate, insa modelul traditional este acela in a carui recuzita intra turtele dulci, stelutele confectionate din paie, figurine de lemn, si globurile rosii din sticla. Despre clasicele globuri se spune ca initial se realizau doar in cateva glajerii din Alpi si erau accesibile doar nobililor, pentru ca mai apoi acestea sa ajunga in casele oamenilor simpli.

Pentru perioda Anului Nou sunt infatisate alte personaje precrestine, spirite care alunga iarna. Cea mai impresionanta figura din alaiul austriac este Perchten, acoperit de blana si o masca fioroasa din lemn, pe care sunt dispuse coarne, acesta are menirea de alunga demonii prin zgomotele pe care le face cu lantul si talangi. Alaturi de acesta in cadrul expozitiei apare o vrajitoare care pe perioada celor trei nopti de Craciun trebuia sa tamaieze casele oamenilor cu muguri de salcie, matisori, cregute de ienupar si tamaie, pentru a le feri pericole.

Ciclul sabatorilor de iarna continua cu un eveniment indragit de copii si nu numai, colinda. In seara de 28 decembrie, de Ziua Pruncilor Nevinovati acestia merg din casa in casa cu sorcova.. Tot o traditie dedicata copiilor este Epifania, sarbatoarea Celor Trei Crai de la Rasarit, care incheie calendarul pe 6 ianuarie, prilej cu care copiii degizati colinda din casa in casa cu steaua pentru a vesti bucuria Nasterii lui Hristos.

Traditia miniaturilor reprezentand Nasterea lui Iisus

Traditia confectionarii machetelor este una destul de indelungata, inceputurile acesteia fiind plasate in sec XIII. Daca la inceput au fost folosite doar in bisericile din Franta, Italia si Germania, prin Ordinul Iezuitilor utilizarea acestor reprezentari a patruns in toata lumea crestin-cataolica, intrand si in casele oamenilor. Sub forma de caseta, reprezentate in forme de butoi sau felinar, confectionate din lut, piatra, paie, lemn sau sticla, scenetele au fost intotdeauna punctul central al sarbatorilor de iarna. In timp mesteri specializati, au adaugat peisaje pictate specifice zonelor din care provin, fie diverse detalii care confera autenticitate.

Maria STOIAN

Prima conferinta Peniel, in Austria

Va auntam cu bucurie ca Fundatia Peniel va organiza in aceasta toamna prima conferinta de tineret Peniel din Austria! Preocuparea noastra este ca tinerii romani de pretutindeni sa cunoasca harul lui Dumnezeu, sa accepte identitatea lui Cristos si sa traiasca o viata calauzita de Duhul Sfant, care sa largeasca Imparatia Domnului pana va veni El.
Detalii:
1. Conferinta se va desfasura sub denumirea “Noi Perspective”. Motto: Ieremia 29:11.
2. Locatie: Vienna Christian Center aflat pe Baumgasse, nr. 72 (www.viennachristiancenter.at).
3. Vor predica evanghelia: Lucian ONIGA, Adi FISCA si Iuliu CENTEA. Vor sustine diverse seminarii: Adi FISCA & Peniel band (Despre inchinare), Lucian ONIGA (Cum sa te casatoresti bine) si Sami PETER (Plinatatea Duhului Sfant). La sesiunea panel vor raspunde la intrebari: Stefan PESEL, Martin SCHASER, Ioel ROTARIU, Iuliu CENTEA si Lucian ONIGA.
4. Ne vor conduce in inchinare: Peniel band – RO si alte formatii muzicale din Linz, Salzburg si Viena (Agape & Hebron).
5. Participarea la conferinta va fi conditionata de:
a. Inscrierea pe situl Peniel (www.peniel.ro) pana la data limita de 8 OCTOMBRIE. Recomandam ca fiecare lider de tineret sa-si inscrie grupul de care va raspunde pe intreaga perioada a conferintei! La registratura, numai liderul de grup se va prezenta pentru a face demersurile necesare intrarii in sala!
b. Achitarea unei contributii de 10 Euro la locul conferintei.
Avand in vedere numarul limitat de locuri, numai primele 650 de persoane inscrise vor putea participa la aceasta conferinta! Va rugam sa nu va inscrieti pe lista decat daca veti participa cu siguranta la conferinta!
6. Program:
Vineri, 15 oct.:
Receptia: 17:00 – 18:00
Sesiunea I: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
Sambata, 16 oct.
Sesiunea II: 10:00 – 11:15 (seminarii paralele)
11:15 – 11:45 – pauza de cafea / ceai
Sesiunea III: 11:45 – 13:00 (sesiune comuna de intrebari si raspunsuri – panel)
Timp liber: 13:00 – 18:00
Sesiunea IV: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
7. Organizatorii Peniel nu vor asigura cazarea participantilor, dar vor acorda asistenta pentru cazare, in masura locurilor oferite de catre bisericile evanghelice din Viena. Pentru a ne usura munca si pentru a va rezolva singuri cazarea, va rugam sa luati legatura direct sau prin pastorul dv. cu crestinii din Viena! De asemenea, va puteti caza si la locatiile afisate in linkul din mesajul de pe www.peniel.ro. In cazul in care nu va descurcati, va rugam sa luati legatura cu Beni Lavu, la tel. 0043-660-658.35.60, prin e-mail la benylavu@yahoo.com sau pe messenger la id-ul benylavu.
Pentru pregatirea spirituala a acestei conferinte, va rugam sa fiti alaturi de noi in post si rugaciune speciala pe data de 10 octombrie.
Multumim si va asteptam cu drag!
In numele echipei,
Lucian Oniga
PS 1. Speram sa reusim transmirea live a conferintei pe internet.
PS 2. Recomandam intalnirile Global Leadership Summit (GLS) care se vor desfasura in mai multe orase din Romania. Indiferent de varsta si experienta ta in lucrare, participarea la aceasta conferinta va fi o incurajare si o buna provocare pentru tine. Pentru detalii si inscrieri: www.willowcreek.ro.
Pasi.ro