…S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FACLIE A NEAMULUI ROMANESC…

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

-In memoriam GABRIEL STANESCU –
…Duminica, 21 noiembrie 2010, la Bucuresti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o faclie a Neamului Romanesc: GABRIEL  STANESCU – om de vasta si rafinata cultura, scriitor, editor, publicist de marca, manager extrem de energic si, in primul rand, om de mare curaj si cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – intru crestinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, intr-una, cu o lume impotriva strambatatii careia lupta inca din tinerete (cu nadejdea ca, daca nu el, macar generatiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbavirii, prin re-indumnezeire, a Neamului Romanesc si a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frant…Dintr-odata, fulgerator, ca pe stejarii  multiseculari!
…Nu avea decat 59 de ani. Se nascuse la Bucuresti, in 1951. Era Licentiat al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti, 1977. Doctor in filosofie, in 2002, cu teza: Particularitati etno-culturale ale romanilor americani. Contributii la studiul comparativ al etnosului romanesc. A debutat la revista iesana Cronica, in 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. In 1983, a fondat, alaturi de ?tefan Damian si Sergiu Stefanescu, cenaclul Universitas , sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare si demnitate romaneasca, Origini (revista cu un continut hotarat de dreapta – un continut elevat, atat ideatic, cat si estetic) – dar si al revistei Caietele Internationale de Poezie!!! – …si director al unei prestigioase edituri (cu rasunet nu doar romanesc, nu doar american, ci international: Criterion Publishing.

…Dupa 1990, Gabriel Stanescu a emigrat in SUA, revenind in Romania dupa mai multi ani de exil. A condus si o revista romano-americana de cultura: Romanian Roots. Prin aceasta revista si prin tot ce-a facut, din punct de vedere cultural, in SUA, GABRIEL STANESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN SI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMANESTI, AL VALORILOR TRADITIONALE SI DE DUH ROMANESTI, DECAT  AMBASADORII NUMITI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/BUCURESTI…si infinit mai luminos, sincer si util Neamului nostru, decat “sefi /responsabili” (IRESPONSABILI!)…aculturali, tradatori de neam, cum este “seful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl presedinte al Romaniei, Traian Basescu…!!!)… – tradator “patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al “expozitiilor cu cantec” (…cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz si cu “erectiile necontrolate” ale, cica, Neamului Romanesc!!!…cea din SUA, fireste… )  – si, apoi, cea de la Bochum/Germania: “Omagiu lui Iuda”…!!! Ca Neamul care a fost “intai crestin, si apoi roman”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei crestinati de Intaiul Chemat, Apostolul Andrei…  – da, noi… noi lui Iuda ne inchinam, iar nu Luminii Lumii-HRISTOS!!! Si ne mai miram de bataia Lui Dumnezeu…
…Practic, GABRIEL STANESCU “facea naveta”, de cateva ori pe an,  intre Romania (unde avea familia…si toate dorurile Duhului!)  – si S.U.A., unde-si implinea, cu o constiinciozitate martirica, misiunea culturala, intru recunoasterea DEPLIN DESLUSITA a Vocii Neamului Cultural Romanesc, in simfonia vocilor Corului  Neamurilor de Duh ale Pamantului!
…Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la diverse edituri: Exercitii de aparare pasiva, Ed. Albatros, 1984; Impotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfarsitul care incepe, Ed. Panteon; 1996;; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colectia Poeti optzecisti, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinti, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2008.
Cartile lui Gabriel Stanescu,  publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasa?, 2001; Pentru o definitie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranta numita Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Tutea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (editie bilingva), 2009; Jurnal in cautarea poeziei; Mircea Eliade, in constiinta contemporanilor sai din exil; Aventura culturii romanesti in America, 2010…
… Destul de recent, prin 2007, a aparut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMANESTI DIN AMERICA (lucrare excelenta, calitativ! – si exprimand un viguros punct de vedere al culturii poetice romanesti, ajunse pe  taramul “modelului democratiei mondiale” – SUA…) : „Timpul – Rana Sangeranda. Poeti romani in Lumea Noua”, volum aparut la Editura „Criterion Publishing”…Antologatorii volumului: Stefan Stoenescu si Gabriel Stanescu.
…L-am cunoscut, intai, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar si oratorul crestin Constantin Em. Bucescu, alaturi de care a tinut, prin toata tara, dar si in strainatate, pentru romanii (cu lacrimi in ochi…) din diaspora cea necajita…, sute de conferinte fierbinti si inspirate, inchinate acelei miraculoase miscari de renastere nationala si, deci, ortodoxista, a tineretului roman interbelic – Miscarea Legionara, cunoscuta si sub numele (incriptand zori ai unei noi etape de evolutie spirituala a planetei Terra si, implicit, a Romaniei) de Legiunea Sfantului Arhanghel Mihail.
…Apoi, l-am  cunoscut si direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (si, vazandu-mi cele cateva carti publicate, mi-a si propus nu doar sa colaborez  la revista lui draga, cu care se mandrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic si  boreal de stravechi – Origini – ci s-a oferit sa-mi publice si o carte…mai greu publicabila, de vreo editura, in aceste vremi de dictatura anti-national/globalista,  drapata gretos sub faldurii…“democratiei liberale”!)  – …apoi, ne-am re-intalnit pe Internet, de sute de ori (pana chiar acum doua saptamani!)…si, in cele din urma, la Targul de Carte din Bucuresti/Bookfest, de acum 2 ani (…printre alti scriitori, imi lansa si mie o carte  scoasa de editura sa, la standul sau relativ mic, dar extrem de bine pus in valoare si  de frecventat, in cele 5 zile de expunere, de catre sute si mii de impatimiti ai cartii-care-nu-minte!).
…Anul acesta, omul de rafinata cultura Gabriel Stanescu mi-a acordat, prin fundatia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistica… Ii raman profund recunoscator…in eternitate!
…Era un om extrem de deschis, fara fasoane si  cu o mobilitate intelectuala absolut remarcabila: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vanator al Vazduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. In acelasi timp, insa, era extrem de meticulos, chiar acribios, cand era vorba de scoaterea unei carti: daca nu iesea cum era el convins ca e frumos si e bine – intorcea cartea si pe corectorii si pe tehnoredactorii ei, fie si  de zece de ori intr-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morala sau estetica!!!
…Dumnezeu sa-ti odihneasca sufletul tau generos, harnic intru ale Cerului si atat de luminos, GABRIEL STANESCU! Fie ca insasi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate  Editorului Ceresc”!) Cartii Noii Creatii Dumnezeiesti/a Noului Ierusalim ioanic, de dupa Sfarsitul lumii ticalosite de acum –  sa-ti fie incredintata tie… – tie, smerit scriitor si editor al cartilor despre si pentru Credinta si Omenie, aici, pe Pamant – si la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea  NU in “formatul” actual…ci …”IN FORMATUL EI CEL DINTAI SI DESAVARSIT,  PARADISIAC”!!!

prof. dr. Adrian Botez

Medalionul literar ”Carte frumoasa cinste cui te-a scris”

On By nelursIn literatureLeave a comment

Miercuri, 24 noiembrie, a avut loc sedinta de lucru a cenaclului literar “Vasile Sav“ din cadrul Centrului de Zi pentru Varstnici nr.2, patronat spiritual de Liga Scriitorilor din Romania.
Sedinta a fost deschisa de Maria Bobina coordonatoarea Centrului, dupa care scriitorul Al.Florin Tene, presedintese cenaclului, a anuntat ordinea de zi si, asa cum a intrat in traditie, motto-ul sub care s-a desfasurat sedinta. Acesta fiind: “Artistul trebuie sa faca din arta sa o arma, din succesul sau o infrangere si din bucuria sa o suferinta”( Panait Istrati).
Sedinta s-a deschis cu medalionul literar ”Carte frumoasa cinste cui te-a scris“. In cadrul acestuia critical literar Al.Florin Tene a prezentat cartile:” A sosit si timpul…vremii “ de Ionel Andrasoni, “Artus Silvestri-Asa cum l-am cunoscut “,”Nimeni nu este mai presus de lege “ de Ion Ghercioiu, “Sonata pentru cresterea ierbii “ de Al.Florin Tene.
Un moment important al acestui medalion a fost lansarea celor doua carti semnate de publicistul Sorin Grecu: ”Reportajele mele “ si “Viata lucreaza cu alte date “. Despre acestea a vorbit cu multa acuratete si simt critic Al.Florin Tene, care a remarcat fondul narativ tensionat si incandescent al reportajelor, dupa care autorul si-a impartasit din experienta sa de ziarist si om de televiziune, exemplificand cu faptele personajelor sale. A mai vorbit despre autor si cartile sale Vasile B.Gadalin.
Medalionul literar ”Oaspetii-bucuria gazdelor “ a cuprins un moment poetic deosebit. Scriitoarea Virginia Paraschiv, din Baia Mare, a vorbit despre cartea de debut a Elenei Dorina Halas, din Baia Mare, intitulata ”Pasi pe nisip “.Dupa care a urmat proiectia  unui video-clip-muzical, pe versurile acesteia in lectura autoarei, realizat de scriitorul dr. Mihai Ganea, din Tecuci.
In continuare a urmat medalionul literar ”Poezia noastra cea de toate zilele “, in cadrul acestuia citind versuri poetii: Raveca Vlasin, din Dej, Vasile B.Gadalin, Ionel Andrasoni, Maria Botiza, Elena Dorina Halas, Titina Nica Tene.
In incheiere in cadrul traditionalului medalion “Prin adevar
invingem o parere “, Aurel Vuscan a tinut conferinta, foarte bine documentata,”Fundatia Gojdu “.
In cadrul discutiilor au mai luat cuvantul Ioan Benche si dr.Mihai Ganea.
Manifestarea s-a bucurat de un real succes din partea numerosului public.
Viitoarea sedinta are loc in 15 decembrie a.c. orele 11.
Karina Dragas

Calatorii tridimensionale pe suport bidimensional

On By nelursIn NewsLeave a comment

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
DEPARTAMENTUL CULTURAL ARTISTIC

Organizeaza expozitia inedita: “Calatorii tridimensionale pe suport bidimensional”
De FLAVIA STAMATE
Deschiderea: vineri 26.11.2010, ora 15.30, et.1, C.C.Sind.Gl
Coordonator proiect: Angela Baciu – scriitor, consilier cultural

Expozitia REPREZINTA “experimentarea a tot ce e nou pentru mine : locuri , oameni , concepte, emotii … se transforma in instantanee care imi urmaresc pasii pana la un alt “nou”.
Bineinteles ca nu e pe de-a-ntregul nou dar conjunctura , lumina , personajele , atmosfera, pe scurt arhitectura teatrala a momentului influenteaza direct rezultatul fotografic transformandu-l intr-un perpetuu act surprins de pozitia noutatii.
Sunt fotografii din calatorii in afara granitelor , portrete surprinse , caractere florale , personaje , linii de studiu conceptual , peisaje ;
reprezentand momente “click” prin care imi este dezvaluita identitatea creativa. 
Instalatia… copac pleaca de la premisa scenografica si vine in completarea ideei de calatorie fragmentata insa perfect inradacinata in spatiu ludic in care ma desfasor.”
(Flavia Stamate)

Expozitia va cuprinde 53 de fotografii format A 4 si A3  si 73 de poze mini Polaroid standard intr-o instalatie copac.
Temele sunt variate: portrete , peisaj, concept, personaje;inspiratia e cea de zi cu zi : arhitectura teatrala a unicitatii fiecarui moment.
Autoarea este  studenta la Universitatea de arte Bucuresti , sectia Scenografie .
Expozitia va fi deschisa pana la inceputul anului 2011,
Intrarea libera, va asteptam!

Angela BACIU
scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl

Multumesc, Doamne, pentru ca mi Te-Ai revelat!

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Undeva, cu o oarecare ocazie, s-a pus întrebarea, oare de ce ar trebui sa-I multumim cel mai mult lui Dumnezeu? Unii au raspuns ca pentru viata, altii pentru sanatate, pentru bani, pentru roadele pamantului. Altii pentru protectie.

Eu însa cred ca cel mai mult trebuie sa-I multumesc cu o nemarginita reverenta si recunostinta pentru ca s-a îndurat de mine si mi s-a descoperit. Si asta în situatia în care fiind copil ma îndoiam de existenta Lui, dar Il cautam cu ardoare si din toata inima mea zdrobita sub greutatea necunoasterii si rebeliunii din cauza atâtor rautati si nedreptati pe care le vedeam deja în jurul meu, înca de la o vârsta frageda.

În bunatatea Lui înnoitoare si în iubirea Lui vesnica m-a cuprins si pe mine în planul Sau de mântuire si mi s-a descoperit ca TATA, FIU si DUH SFANT într-o maniera de MÂNTUITOR SI DOMN în cer si pe pamânt.

Multi au pretentia ca ÎL cunosc, dar sunt departe de El si nu L-au cunoscut niciodata. E o mare gratie din partea Lui Dumnezeu sa se faca cunoscut unei fiinte umane în toata complexitatea, dar si simplitatea harului Sau nemarginit care îl imparte cu generozitate oricui care Îl cauta din toata profunzimea inimii. A-l cunoaste pe Dumnezeu este cea mai mare onoare si bucurie. E drept ca înseamna a te desparti de lumea asta prin adoptarea unui nou sistem de valori care confera un statut de mântuit si salvat de sub puterea carnala. O viata al carui volant este Duhului Sfant.

Când vezi cât esti de privilegiat si purtat pe brate când altii cad sub povara neprimirii si neacceptarii jertfei Lui Isus Hristos, suferi mult si nu poti tacea. Nu poti sa nu spui ce viata minunata si echilibrata îti ofera Dumnezeu.
Dupa ce Dumnezeu se face cunoscut, apoi îti arata planul Sau sacru în ansamblul lui si apoi calea ta proprie pe care trebuie sa mergi si lucrarea si rolul tau în lucrul impreuna cu El pentru salvarea vietilor de pe pamânt.
Si acum veti spune, poate, ce inseamna acest lucru? Poate va veti intreba, oare în ce masura îl cunoasteti pe Dumnezeu.

Când privesc înapoi, în viata mea, ma intreb ce m-as fi facut daca El, Dumnezeu nu ar fi facut pasul spre mine si nu mi-ar fi întins o mâna pentru a face cunostinta si sa ramân apoi în mâna Lui pentru totdeauna. Ce ar fi fost oare copilaria mea, sau tineretea mea sau batrânetea mea fara El. Un haos imens, o zbatere fara niciun rost,  o mare cadere în patimile distrugatoare de viata si nadejde, o daruire injusta si nemeritata. Mai ales ca, Dumnezeu m-a binecuvântat cu sanatate si cu un chip agreabil. Si asta înseamna ca investitia Lui în mine trebuia sa aduca roadele neprihanirii si nu ale unei risipiri nedemne.

Poate ar trebui mai des sa ne facem bilantul binecuvântarilor primite de la Dumnezeu. Si sa vedem ce mare onoare e sa-ti vorbeasca Creatorul. Sa opreasca deznadejdea sa te înfasoare când toti in jurul tau cauta sa te distruga si sa te arunce în haul desertului si al disperarii. Ce fericire e sa ceri ceva de la Dumnezeu si El sa te asculte si sa te ia mai în serios decât tu insuti. Sa vegheze asupra ta si sa te protejeze de uneltirile celor rai si sa le rastoarne planurile mârsave ca sa arate mereu ca EL este Dumnezeu. El detine puterea absoluta si nu oamenii.

Ce relaxant este faptul ca, desi, treci uneori prin grele încercari stii ca ai un Tata care vegheaza si transforma esecurile in biruinte, clipele triste in bucurii nespuse, nevoile pamântesti în plinatatea harului prin daruri duhovnicesti care te împlinesc si te maturizeaza pe calea credintei. Da. Ce greu e sa priceapa aceste lucruri cei care traiesc pentru a-si satisface capriciile aici pe pamânt si uneori chiar sub anumite fete religioase. Cât de bun e Dumnezeu care are nespus de mare rabdare cu toti sa ne transformam, sa ne intoarcem de prin pribegiile cugetului nesfintit de dorinti carnale care murdaresc nobila noastra faptura creata pentru viata divina.

Îngenunchiez cu umila mea faptura si multumesc, Doamne, ca mi Te-ai revelat prin Duhul Tau Sfânt care ma înfasoara si apoi ma inunda mereu sa ador cerul în care Esti si din care cobori sa ma sprijinesti mereu! Si asta o faci nu numai pentru mine ci pentru toti oamenii din lume! Multumim, cu smerenie si recunostinta vesnica!


Marina Glodici

Euromentalitatea

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Citind lucrarea semnata de Beniamino Faoro si Ion Marginean, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, intitulata „Euromentality” , reusim sa intelegem mai bine rolul pe care il are si il poate juca mentalitatea oamenilor in constructia unuia dintre cele mai ambitioase momente si proiecte politico-diplomatice ale ultimilor 60 de ani: realizarea, la nivel european, a unui sistem politic si de cooperare economica, diplomatica, militara etc, care sa asigure, tuturor cetatenilor statelor europene, nu doar mai multa siguranta, ci si prosperitate si progres, ca rezultat nemijlocit al canalizarii eforturilor si potentialului lor creator spre scopuri si idealuri comune.
Cei doi autori supun atentiei cititorilor de azi cateva dintre problemele nu doar de mare actualitate, ci si de importanta epocala care sa faca posibila materializarea acestui obiectiv grandios. Pornind de la ideea ca mentalitatile reprezinta o mare problema: veche si noua , cu accent pe perceptia acesteia la nivelul cetatenilor Romaniei, cei doi autori urmaresc, cu argumente irefutabile, sa sublinieze ca Europa si structurile sale comunitare trebuie sa fie un sistem si nu expresia unei vointe imperiale. Pornind de la aceste sublinieri esentiale, Beniamino Faoro si Ion Marginean atrag atentia asupra faptului ca este nevoie de un nou tip de societate, bazat pe cunoastere  si ca rezultat nemijlocit al unui altfel de educatie. Din acest punct de vedere, cei doi autori subliniaza necesitatea introducerii in procesul de invatamant a disciplinei : „Stiinta cunoasterii”, la toate categoriile de subiecti, indiferent de domeniul in care acestia urmeaza a activa.. Intre alte consideratii pe care la fac in aceasta materie sunt cele cu privire la rolul jucat de diverse descoperiri tehnice si tehnologii moderne pentru realizarea educatiei omului viitorului, astfel incat, indiferent de domeniul de activitate absolvit, acesta sa stie intotdeauna ceea ce are de facut in viata. Prin aceasta ei subliniaza un concept mai putin vehiculat astazi, respectiv cel al cresterii simtului de raspundere al scolilor, dar si al personalului didactic  Nu in ultimul rand, ei atrag atentia asupra nevoii sublinierii tuturor performantelor inregistrate de absolventi si al recunoasterii meritelor avute de cei care au contribuit la pregatirea si formarea sa .
Beniamino Faoro si Ion Marginean subliniaza in capitolul 5 al lucrarii o serie de considerente legate de posibilitatea materializarii unor obiective, azi obiective imposibile in alte conditii. In opinia lor, pentru noua Europa, preocuparea principala trebuie sa fie aceea a asigurarii de conditii prielnice pentru dezvoltarea fiecarui cetatean si pentru stabilitatea fiecaruia in parte, ca o conditie sine qua non a stabilitatii sistemului. Autorii subliniaza ca, altadata, conta doar stabilitatea imperiului, cetateanului revenindu-i obligatia sa se descurce cum putea in perioada dintre 2 razboaie. Ei considera ca unul dintre scopurile majore al realizarii structurilor comunitare europene il constituie eliminarea razboaielor de pe teritoriul continentului nostru. Acest lucru va fi posibil prin crearea si ridicarea nivelului de cunoastere, ca si prin asigurarea respectului pentru toti cetatenii Europei. Spre acest obiectiv trebuie canalizate deciziile, actiunile si energia  Europei ca sistem, astfel incat sa se contribuie la materializarea acestui concept exceptional.
Capitolul 6  al lucrarii vorbeste despre America – creuzet  si isi propune sa evidentieze mutatiile petrecute in existenta locuitorilor continentului nostru, respectiv posibilitatea deplasarii libere a acestora in orice colt al continentului, cu sansa de a se stabili si munci oriunde ar dori. Autorii considera ca acest lucru este posibil ca urmare a acestei colosale cuceriri umane care promoveaza pacea si libertatea si exclud ura pe continentul nostru .
Extrem de dens si de bogat in date este capitolul 7 care puncteaza etapele importante parcurse de la Europa razboinica la Europa pacii. Acest capitol sugereaza, totodata, si un lucru extraordinar de important ce va trebui avut in vedere de factorii de decizie europeni si anume acela ca, paralel cu eforturile ce vor trebui facute pentru consolidarea structurilor din interiorul Uniunii Europene va fi necesar a se acorda o atentie sporita si raporturilor cu exteriorul, adica cu acele entitati si structuri national statale, militare, economice etc., situate in afara continentului european, dar care pot juca un rol decisiv in asigurarea climatului de destindere si pace in lumea contemporana. In opinia lui Beniamino Faoro si Ion Marginean, noua Europa trebuie sa fie un port drapel al civilizatiei. Ei subliniaza faptul ca asistam la un nou proces „pe continentul european, care are si va avea la baza tot un fel de lege ce va da garantii, sanse, libertati si drepturi si indatoriri mai firesti si mai inaltatoare ca oricand” . Cei doi autori atrag atentia asupra faptului ca aceasta lege urmeaza a se cizela pe parcurs si va fi perfectionata treptat cu scopul de a asigura o civilizatie inaintata, chiar daca vor fi de invins numeroase greutati determinate intre alte si de diverse mentalitati, inapoiate, obscure sau, dupa caz, fanatice, ramase in diversele zone ale continentului.
Cu argumente diverse, bine structurate, autorii fixeaza cateva dintre reperele care trebuie infaptuite in noua structura comunitara, in sensul ca, in afara de a fi port-drapel al civilizatiei pe continent, noua Europa trebuie sa aiba o super-agricultura, sa asigure un mediu natural sanatos, dar si sa clarifice aspecte si raporturi, pe baze noi, moderne, cu privire la diverse religii de pe continent, dar si sa asigure fericirea umana pentru toti locuitorii sai.
Lucrarea se incheie cu un capitol sintetic, intitulat „Sentiment de european”, care incearca sa defineasca conceptual modul in care este perceputa devenirea locuitorilor de pe continentul nostru. In opinia lor, „europeanul modern va fi un om disciplinat, care intelege legile si regulile si le respecta ca si conditiile de civilizatie”  .
In acelasi timp insa, ei considera ca „europeanul va fi un om iubitor de pace, iar atunci cand poate si un datator de sanse” . Nu in ultimul rand, Beniamino Faoro si Ion Marginean spera ca „cetateanul european va fi respectuos cu fiecare altul, iar la auzul imnului unei tari sau al Europei, cu emotie va vedea in acel imn adunate, toate sacrificiile si eforturile inaintasilor si speranta” .
Lucrarea „Euromentality” este, in opinia noastra, nu doar un studiu extrem de argumentat si bine structurat, ci si o pledoarie credibila la demersurile necesare pentru a asigura materializarea obiectivelor care sa faca posibila implementarea pe continentul nostru a unei structuri sistemice menite a asigura slujirea pacii si intelegerii si a conferi o egalitate de sanse si un tratament nediscriminatoriu pentru toti locuitorii Europei.
La o lectura superficiala, multe dintre conceptele cu care opereaza cei doi autori ar putea parea utopice, in primul rand datorita ineditului abordarii propuse de autori. Avem certitudinea ca aprofundarea lecturii acestei carti este extrem de benefica si pentru faptul ca ne atrage atentia asupra rolului major ce revine educatiei in noua strategie pentru atingerea obiectivului unei Europe moderne, civilizate, a pacii si a intelegerii intre popoare, o Europa a egalitatii de sanse pentru toti cei care traiesc pe acest continent.
Dovedind o profunda cunoastere a subiectului abordat, ca si o analiza aservita exclusiv unor scopuri stiintifice, lucrarea „Euromentality” a lui Beniamino Faoro  si Ion Marginean este o opera cu adevarat importanta pentru a contribui la realizarea unui nou climat al intelegerii si respectului intre toti locuitorii continentului nostru . Gratie acestei abordari, ea este totodata o lectura incitanta si placuta, oferind celor interesati unghiuri si perspective inedite si de exemplar curaj care scot in evidenta nivelul cultural deosebit al semnatarilor.
Dr. Dan BRUDASCU

Articolul de presa, oglinda literara a realitatii

On By nelursIn literatureLeave a comment

Recent au aparut doua carti ale cunoscutului realizator de emisiuni de televiziune Sorin Grecu, carti ce cuprind importantele reportaje al acestuia de-alungul anilor. Detinator a mai multor premii in domeniu si autor al unui volum de versuri, Sorin Grecu prin cele doua carti ”Reportajele mele “si “Viata lucreaza cu alte date “, aparute la Editura EICON, Cluj-Napoca, 2010, avand pe ultima coperta o prezentare de Constantin Zarnescu, se inscrie in galeria ziaristilor care scriu o istorie a prezentului , lasandu-se amagit de iluzia clipei ce  nu este efemera, ea facand parte din viata noastra. Personajele sale reale le respecta, cu sinceritatea lui Geo Bogza, le aduleaza, e un Cezar Petrescu sentimental care stie sa-si umezeasca ochii pentru a castiga increderea cititorului, inclinandu-si capul cu demnitate solemna, ceremonioasa, facand reverente. Cand autorul se face nevazut in spatele cuvintelor, fosnind prin aerul incendiat de spiritul sinceritatii, se bucura, ca un poet, ce este, vibrand si ascunzandu-se in tufisurile melancoliei. Da, autorul acestor doua carti este un melancholic ce isi iubeste personajele cunoscute, un generos care isi da pe fata caldura interioara, preferand sa se dezbrace la nesfarsit, infasurat in sudoarea nostalgiei.
Aceste doua carti sunt o sinteza a tot ce a exprimat pe micul ecran Sorin Grecu ca “ realizator indraznet, star transilvanean al canalului PRO TV,” asa cum subliniaza Constantin Zarnescu pe ultima coperta a unei carti, si in presa, trasmitand prin puterea cuvintelor si artei sale narativ-imagistice, fapte si oameni, situatii si evenimente, prin reportaje condensate intro splendoare baroca .
Personajele sale provin din Romania profunda, sunt acei oameni care construiesc in tacere, cu acribie, punand cate o “caramida “ la edificiul spiritual si material al civilizatiei romanesti. De la Pavel Onoaie-“discipolul “ lui Stradivarius,” lutierul numarul unu al Romaniei,” Ion Ivascu, maestru bucatar care” i-a hranit pe Ceausescu, Jivkov si pe majoritatea ministrilor Romaniei” sau  autopsierul-scriitor Florin Tanaselea, pana la “Omul care a vandut statuia poetului Ovidiu de la Constanta “ Mircea Spataceanu care a reusit sa vanda statuia poetului Ovidiu, avand ca rezultat caderea multor capete ale nomenclaturii constantene.
Daca in volumul “Reportajele mele “autorul pare un renascentist intarziat in cel de-al doilea volum”Viata lucreaza cu alte date “ accentual cade pe acele personaje mistuiti de nebunia creatiei, mai bine zis excentricii. Sorin Grecu are voluptati sirete pentru oameni si fapte ce se incadreaza la limita dintre normal si nebunie, intre intelept, ascet si bolnav psihic. Acestea sunt personaje care, datorita felului cum  autorul scrie despre ele il face pe cititor sa le simpatizeze, sa le inteleaga sufletul, sa dialogheze cu ele prin frazele directe cu o concizie a relatarii aproape neverosimila.
De la Mihai Alb, care este considerat de sateni “ca si-a tras decenii de la gura, investind fiecare banut” pentru a construi o biserica ortodoxa destul de mare, construita chiar deasupra casei familiale din satul Bucea, pana la clujeanul Ion Mahala care a facut ani grei de puscarie trecand granita chiar in…URSS. Amagind fiind de propaganda sovietica. Cartea lui Sorin Grecu”Viata lucreaza cu alte date “ este o oglinda in care putem vedea modul voltairean al anecdotei oferita de viata, ori acela, cervantin, al inutilitatii unor actiuni traite.
Sorin Grecu prin cele doua carti ne face sa apreciem nu numai reporterul conectat la realitate, dar  descoperim in el  prozatorul admirabil, unul din putinii ziaristi transilvaneni de azi care stiu sa-si inalte talentul la limita de sus a rafinamentului.

Al.Florin Tene

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

On By nelursIn USALeave a comment

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la  intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului  Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Am vazut un inger…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Am vazut un inger,
Cata bucurie!
Se uita la mine
Cu luare-aminte,
Ce vedea acolo
Nimenea nu stie,
Doamne, da-mi Vederea
Scrisa in cuvinte!
I-am simtit oftatul
Cel dintru cerime,
N-am sa-i uit privirea,
Clara si adanca,
Am vazut un inger,
Se uita in mine
Si de buna seama
Se mai uita inca…

Nicolae Nicoara Horia
21/22 Nov. 2010

Confidente

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta,  strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu

GICA

On By nelursIn Family, InspirationalLeave a comment

Este o poveste simpla, a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, o poveste traita de un barbat adevarat si de un copil curios si speriat …

Gica a fost un armasar negru, nascut din iapa Tanta, iapa pur sange englezesc si armasarul Tache, un “fustangiu” neaos, ramas abandonat de la tribul tiganilor zlatari ce-si petrecusera toamna in marginea izlazului nostru comunal. Tata l-a primit in brate pe Gica de la fatare si s-a ocupat de “educatia” lui in primii trei ani de viata. Gica devenise un fel de model, stia trapul apasat, galopul galant, ingenuchiatul pentru prins saua, stia sa-si fluture coama ori de cate ori il auzea pe tata vorbind, devenise armasarul dupa care mai toti vecinii si consatenii mei intorceau capul, dorindusi-l partener pentru iepele din ograda. Incepuse deja sa se faca un fel de liste de asteptare. Gica isi incepuse drumul glorios de cal-minune iar tata il imbracase in cele mai elegante harnasamente ce s-au vazut vreodata prin aceste locuri.

Sa va mai spun cata mandrie, cata fala si cata dragoste se abatuse asupra familiei noastre? Cand tata l-a pus prima zi la sareta, Gica a facut un gest de-o eleganta rara. S-a asezat in genunchi, l-a privit pe tata drept in ochi, pret de cateva minute, a fluturat din cap a nemultumire, si-a umflat narile cu toata forta… Tata a inteles imediat durerea lui Gica, l-a deshamat si l-a sarutat asa cum numai pe noi, copiii ne saruta atunci cand era multumit de comportamentul nostru. Din acel moment Gica n-a mai fost niciodata prins intre hulubele vreunei carute ori la gulura vreunei sarete.

Anul 1961, primavara, a venit peste noi cu blestemul bolsevizarii satelor romanesti. „Ori te spanzuri ori te-neci, ori la colectiv te treci”, era sloganul care se auzea peste tot in sat… la biserica, la scoala, la primarie, la sfatul popular, la caminul cultural, la posta, la militie… In casa noastra, casa linistita oarecum pana la acest nefericit eveniment, primul care ne-a adus vestea si sloganul de mai sus a fost Mitica tiganul unul dintre sutele de tigani nasiti de bunicul meu, fost primar un sfert de veac in comuna… Am uitat sa va spun ca mai toate comunele din sud au fost pricopsite de comunisti cu primari tigani, niste analfabeti aparent cuminti, cu trecut dubios dar buni de “bataie”, in caz ca cineva se opunea deciziei partidului de a intra la colectiv…

Cand Mitica tiganul a intrat in curtea noastra, adica tovarasul primar, tata la oprit politicos la prispa casei si la intrebat scurt:
– Ce cauti, ma, tu in curtea mea? Te-am chemat eu? Te-a chemat sotia mea? Te-a trimis cineva si a uitat sa-mi ceara voie?
Tiganul i-a raspuns tatei pe cel mai linistit ton din lume:
– Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis. Si daca talica vrei sa opresti partidul sa-si faca datoria, raspunzi! Eu nu mai sunt Mitica tiganul, finul lui talica, acuma sunt Mitica
Partidul… si n-am venit pentru talica, ca te stiu, am venit pentru Gica…
– Pentru Gica? A intrebat tata usor incruntat.
– Da, nene Badeo, pentru Gica. Il vrea Partidul, bre, il vrea la sareta mea… stii si talica ca noi ducem toti caii la abator… ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem sta la coada calului… si ar fi pacat ca Gica sa mearga la abator… sigur daca vrei si talica sa ne intelegem asa ,ca oamenii… altfel…
– Asa, altfel ce, mai Mitica?
– Pai asa cum auzisi! Il luam pe Gica si-l trimitem la abator. N-o sa ne facem de rasul lumii tocmai acuma, la sfarsit de colectivizare… ca numai talica si cativa ati mai ramas in afara lumii, nu? S-a trecut toata lumea la colectiv? S-a trecut! Talica ce vrei, sa-mi ceara mie Partidul vot de blam? Sa ma creaza Partidul prost? Asta vrei? Tot mai crezi ca vin nenorocitii aia de americani sa te salveze? Tot nu vrei talica sa intelegi ca vremea chiaburilor s-a dus dracului si acuma este vremea noastra?
– Vremea voastra, mai Mitica? Vrei sa zici ca a venit vremea tiganilor?
– Bre, nene Badeo, ai noroc ca te stiu de mult bre…pentru vorbele astea Partidul te leaga fedeles bre, daca te spun…
– Ai dreptate… Este vremea voastra… numai ca eu pe Gica nu-l pot da! Mi-a cazut in genunchi si m-a rugat sa nu-l pun la caruta si nici la sareta… nu stie sa traga, nu stie sa stea in ham, nu stie sa mearga alaturi de alti cai… Stii foarte bine ca-l folosesc numai primavara, la calarie, sa vad cum imi merg recoltele… Gica nu este un cal normal, daca vrei tu sa intelegi, mai Mitica…
– Nici talica, nene Badeo nu esti tocmai normal, daca tot vorbim, dar Partidul are nevoie de Gica si trebuie sa mi-l dai, altfel…
– Stiu, abatorul…
– Abatorul, zise la fel de calm Mitica tiganul si se retrase spre poarta. Sopti mai mult pentru el. Maine vin sa-l iau pe Gica… vin cu militianul… o sa-l fac eu sa traga la sareta Partidului…
A urmat o noapte alba pentru tata. Tot noapte alba am facut si eu… Auzisem vorbele tiganului si vroiam sa stiu ce gandeste tata. L-am intrtebat cu sfiala:
– Ce faci, il dai pe Gica?
– O sa vedem…du-te la culcare…
A doua zi Mitica tiganul s-a tinut de cuvant. A venit cu militianul Cosac. Un munte de om era militianul Cosac. Vorbea rar si scuipa mereu printre dinti. Ca sa-i intre sapca pe cap o sparsese undeva la spate, un fel de crestus. M-am apropiat de tata, de tigan si de militian.
– Ba nea Badeo, am venit sa-l luam pe Gica, a zis scurt militianul. Intre timp a scuipat de cincizeci de ori printre dinti si l-a prins pe tata de incheietura mainii drepte.
– O sa-l invatam cu munca nene Badeo, o sa-l pun la sareta Partidului… a spus imediat si Mitica tiganul.
Eu priveam supus miscarile tatei si cu frica imensa gestul militianului. Asteptam raspunsul tatei… Veni dupa un tarziu…
– Pai, daca nu se poate altfel, zise tata, eu am sa-l duc personal la abator, mai Mitica… asta am sa fac… il duc la abator si las Partidul sa-si aduca tractoarele de care mi-ai vorbit… n-o sa ma opun eu vointei Partidului…
– Talica, glumesti cu Partidul, bre? Nu intelegi ca noi vrem calul asta la sareta Partidului?  Mai da-l dracului de cal, ca n-o fi om sa tii asa de mult la el… nu-i ajunge cat a domnit-o? Il pun la sareta, nu la plug…
Glasul tiganului devenise agresiv…palmele militianului se incordasera pe mana tatei…
– Daca noi vrem sa luam calul asta o sa-l luam, bre, zise imediat si militianul Cosac. E cal frumos, il vrea tovarasul presedinte… iar daca te opui o sa te luam si pe tine… asta e… fa ce vrei, dar repede ca n-avem timp.
Tata n-a scos o vorba. Alaturi, in grajd , Gica batea din copite asa cum facea mai mereu cand vroia sa iasa la plimbare.
– E un cal, da-l dracului incolo, n-o sa ne certam noi acuma pentru un amarat de cal, mai zise primarul tigan.
– Si nici n-o s-o duca rau…trage la sareta noastra, bre, o sa fie fala primariei… zise si militianul Cosac.
– Il duc la abator. Asta am sa fac. E dreptul meu sa respect porunca Partidului si vreau sa-l duc la abator, mai zise tata si-si retrase mana din stransoare. Maine am sa-l duc la Pitesti. Il predau personal la abator… e dreptul nostru sa ne supunem vointei Partidului… asta am sa fac…
Am ramas uimit. La fel au ramas tiganul si militianul.
– Hai bre, nene Badeo, chiar razi de noi? Pai asta e cal de abator?
– Pai, ce, eu sunt om de colectiv, mai Mitica? Daca asta vrea Partidul dece sa nu-l ascultam?
– Bine, bre, faci cum vrei, dar sa stii ca maine pleci cu el la abator… daca asa vrei talica asta e… eu vroiam sa-l tinem pe Gica la sareta noastra… e pacat de el…
Ziua urmatoare, era intr-o vinere, n-am sa uit niciodata, tata s-a sculat de dimineata, ne-a trezit pe toti si ne-a trimis in grajd sa-l sarutam pe Gica. Fratemi-o Nelu a inceput sa planga. Eu i-am luat botul in palme asa cum facea tata si l-am pupat pe buza de jos, pe frunte si pe urechi. Mama n-a vrut sa intre in grajd. S-a asezat in genunchi in pragul casei si s-a inchinat cu cruce mare si a inceput sa spuna „Tatal nostru”.

Cand am terminat cu pupaturile, tata a scos saua din tinda, a pus-o linistit pe Gica, i-a adus galeata cu apa. L-a busumat usor pe zgreaban si l-a scos in curte. Atunci am vazut cum Gica se aseaza din nou in genunchi, asa cum o mai facuse odata de mult si ne-a privit pe toti cu acelasi interes cu care ne privea tata, seara, la culcare. Parca ne-a innumarat, parca ne spunea ceva soptit printre buzele lui mari si negre… Eu aveam deja impresia ca spune aceiasi rugaciune ca si mama… Se ridicase soarele pana la coltul gardului nostru cand tata a incalecat pe Gica si a plecat spre Pitesti. Stiam toti pentru ce se duce tata cu Gica la Pitesti… Am asteptat trei zile sa vina tata de la abator. Trei zile si trei nopti, mama nu s-a miscat de langa icoana din odaie…

Dimineata, devreme, in cea de-a patra zi a venit si tata acasa. Avea pe umeri saua lui Gica si capastrul tintat, unguresc. S-a dus in grajd si n-a iesit de-acolo decat seara, la insistentele mamei. Avea chipul linistit si numai ochii ii jucau usor in umezeala unui inceput de lacrima… N-a spus nimeni nimic. O tacere sparta doar de cantecul greierilor ne-a acoperit pe toti ai casei, curtea si chiar casa, asa mare cum era, si frasinul din mijlocul curtii si soseaua care trecea pe la poarta noastra… era o liniste pe care niciodata in viata mea n-am mai simtit-o. Tarziu, tarziu de tot, cand luna lumina ca felinarul toata curtea, tata a spus doar atat: „Gata, asta a fost! Sa mergem cu Dumnezeu innainte!” Si asa am mers aproape douzeci de ani, pana cand, intr-o zi de septembrie, tata m-a chemat acasa. Si-a simtit sfarsitul aproape si m-a vrut langa el. Cand i-am dat ultima picatura de apa, mi-a luat capul in palme asa cum i-l lua si lui Gica si mi-a soptit, cu durerea unica a despartirii:
– Sa stii ,ca pe Gica nu l-am dus la abator… L-am terminat eu, in padurea de la Oarja. Am vrut sa termin tot atunci si cu mine, dar erati voi… Asta vreau sa stii… nu l-am vrut pe Gica sluga la tigani… nu l-am vrut sluga la nimeni… pentru ca era al nostru si noi n-am fost niciodata slugi… o sa-i povestesc si lui, cat de curand, de ce l-am injunghiiat… si o sa ma ierte… Iti spun tie, ca tu stii cum a fost si trebuie sa ma ierti si pe toti va rog sa ma iertati…

Ati aflat, pe scurt, povestea lui Gica. O poveste simpla a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, povestea traita de un barbat adevarat si un copil curios, poate prea curios si ingrozitor de speriat…

George RIZESCU
Pitesti
10 septembrie 2010

—————————————–
* RIZESCU George, scriitor pitestean. A debutat in anul 1982 cu proza scurta satirica. A scris peste douazeci si cinci de texte-scenarii pentru „Unda vesela” la Radio si a oferit texte satirice pentru efectuarea revelioanelor… A infiintat mai multe ziare si reviste de cultura. A publicat articole, recenzii, reportaje si cateva romane satirice precum: „SARLATANII” (Editura Porto-Franco), „SARLATANII sau IGOR SALVACHE-ROMANU si Revolutia” (Editura Coresi,1995), „GUVERNAREA LUI SALVACHE” (Editura Cultura,1998), „PARLAMENTARII LUI SALVACHE” (Editura Publistar, 2003), „MAREA SPOVEDANIE” (Editura Roza Vanturilor, 2008), „PREOTUL, PRIETENUL SUFLETULUI MEU” (2005) si „NEVOIA DE ORTODOXIE” (2009).

Un Sezon al Multumirii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Datoram lui Dumnezeu tot ce avem si tot ce suntem, dar oare cat Ii daruim din ceea ce suntem si avem? Diferenta intre ce-I datoram si ce-I oferim reprezinta gradul nostru de recunostinta.
Sarbatoarea Multumirii bate la usa. Ne vom aduna in case confortabile si ne vom ghiftui cu bucate traditionale, romanesti si straine, amestecate in proportii diferite, dupa gustul bucatariei locale. La caderea serii ne vom duce la biserica, putini obositi, dar inca suficient de bine dispusi, ca sa ne uram de bine unii altora, sa cantam imnuri potrivite ocaziei si sa ascultam o predica.
Peste cateva saptamani vom serba Craciunul. Dar, intre timp, chiar a doua zi dupa Thanksgiving, incepe sezonul forte de cumparaturi, marea alergatura dupa chilipirul ideal. Liste de obiecte, mai mult sau mai putin ”trebuitoare”, au fost pregatite din timp, impreuna cu fondurile banesti necesare.
Numarand din curiozitate zilele calendaristice ramase din an (intre Thanksgiving si Anul Nou), am aflat ca suma lor reprezinta aproximativ a zecea parte din numarul total al zilelor din an. Acest interval poate reprezenta un fel de zeciuiala din timpul nostru, pe care s-o inchinam Domnului la sfarsit de an. O zeciuiala, nu din bunurile pamantesti, ci chiar din zilele, pe care El ni le daruieste cu larghete si pe care noi le cheltuim, nu totdeauna cu chibzuinta. Un ”post” al disciplinei spirituale, invatand si practicand datoria multumirii fata de un Dumnezeu care-?i revarsa peste noi bunatatea an dupa an, nevoit de cele mai multe ori s-o faca fara a primi in schimb ce I se cuvine.
Desigur ca sarbatoarea Multumirii n-a fost stabilita pe baze statistice, dar nu putem trece cu vederea aceasta ”coincidenta” si nu putem ramane nepasatori fata de potentialul ei folos spiritual. Mai mult, ne amintim ca, din zece leprosi vindecati de Isus, doar unul s-a intors la El cu multumiri.
Am impresia ca, totusi, ne vine mai usor sa rostim un ”multumesc” decat un ”te rog”, desi rostirea in sine n-ar trebui sa ridice dificultati. Daca exista totusi o greutate, ea vine de altundeva. ”Multumesc” a capatat o nota de formalitate, sunand ca o formula de politete sociala. Nu stii totdeauna daca ”multumesc” este sincer si poate ca, de multe ori, nici nu te astepti sa fie. Dar, ca formula de politete, te astepti sa fie folosit in conversatie si te simti ofensat cand lipseste. ”Te rog” este mai personal, exprimand o nevoie, un apel de ajutor si admiterea unei neputinte.
Recunostinta veritabila va gasi cu usurinta o cale de a se exprima. A multumi inseamna mai intai a recunoaste un serviciu care ti s-a facut, a considera lucrurile primite ca daruri, care nu te-au costat nimic, a recunoaste meritul persoanei care te-a ajutat. Suna ca o proba de umilinta. Caci numai egoismul si mandria stau ca piedici in calea recunostintei. A exprima, prin multumiri, recunostinta din inima, inseamna a intoarce ca zeciuiala o parte din binefacere.
In al doilea rand, a ”multumi” inseamna a-ti da toate silintele sa satisfaci dorintele, asteptarile sau pretentiile cuiva, justificate sau nu. Apoi, in al treilea rand, inseamna ”a fi multumit” (satisfacut) tu insuti cu starea personala. O inima multumita te face sa ai destul din toate lucrurile, chiar daca putine (Proverbe 15:15).
Se spune ca un nobil englez s-a intamplat sa auda pe o slujitoare de la bucatarie exclamand in fata ajutoarelor ei,
– ”Oh, daca as avea 5 lire sterline, as fi pe deplin multumita”.
Stapanul ei se gandi ca merita sa vada cum arata un om cu adevarat multumit. Astfel, dadu de inteles femeii ca i-a auzit dorinta si-i darui cele 5 lire dorite. Femeia ii multumi cu efuziune. Parasind bucataria, stapanul se opri, nevazut, in spatele usii. De indata ce crezu ca s-a indepartat, femeia se vaicari,
– ”Proasta de mine, de ce n-oi fi zis 10 lire?”
Sfera lucrurilor pentru care ar trebui sa fim recunoscatori poate fi largita considerabil, adaugand lucrurile rele care, prin protectia divina, nu ni s-au intamplat.
Actul de a aduce multumiri are efect terapeutic asupra sufletului, lucru care face deplorabila soarta ateilor declarati, care pur si simplu n-au ”cui” sa multumeasca pentru toate lucrurile bune, de care se bucura in viata.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

Discursul – stiinta in a comunica, sau forma de a bate campii

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

By Nicolae Balasa

A devenit aproape o obisnuinta sa auzim la tot pasul ca o persoana „X”, de cele mai multe ori „sus-pusa”, a tinut, in locatia „Y”, un superb discurs. Toate bune si la locul lor insa, daca cineva ne-ar intreba „ce am inteles?” si, mai ales, „ce e discursul?”, in multe cazuri, nu prea am sti cum si nici pe unde sa scoatem camasa. Evident, una e sa ai stiinta discursului in a comunica, si alta e a bate campii (cu sau fara gratie)! Prin urmare, raportandu-ne la unele lucrari din domeniu si la autorii lor, oameni de stiinta remarcabili, incercam in cele ce urmeaza o usoara limpezire a problemei deja create.
In consecinta, daca cineva ne-ar intreba „ce este discursul”, mai intai ar trebui sa amintim ca in ultimele decenii discursul s-a instituit ca un concept cheie la interferenta mai multor discipline, cum ar fi lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicarii, filosofia limbajului si chiar filosofia umanului, in general, retorica si teoria argumentarii. Autorii angajati in studiul discursului au pornit de la constatarea ca „succesul in comunicare nu mai depinde doar de competenta lingvistica a interlocutorului, ci de competenta generala de comunicare, care cuprinde: o dimensiune referentiala (a domeniului); o dimensiune situationala (a normelor interpersonale si tipurilor de discurs), o dimensiune textuala, micro si macrostructurala” (Daniela Roventa-Frumusani, Argumentarea. Modele si strategii, Bucuresti, Editura ALL, 2000, p. 136.)
De asemenea, aceiasi autori au constatat ca vorbirea si comunicarea umana nu se realizeaza prin propozitii izolate si cu atat mai putin prin cuvinte izolate, ci prin structuri mai complexe, prin care se transmite mesajul si care pot produce anumite modificari in subiectul individual sau colectiv. In acest context, analiza discursului implica depasirea nivelului frastic si luarea in consideratie a numerosi factori pragmatici, extralingvistici si situationali, fara de care nu ar fi posibil un studiu complet al semnificatiei. A aparut astfel o lingvistica a discursului sau a mesajului, deosebita de lingvistica limbii sau a codului.
Cei care fac pentru prima data aceasta distinctie sunt: Ferdinand de Saussure in Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1972, p. 30, sp. 26, sp. 112, 227, si Louis Hjelmslev in Essais de linguistique, Copenhaga, Cercul lingvistic din Copenhaga, 1959. Cei doi autori disting „limba” de „vorbire” si, respectiv, „schema” de „folosire”. Teoria discursului trage toate consecintele acestei dualitati. In timp ce lingvistica structurala se limiteaza sa puna intre paranteze vorbirea si uzajul, teoria discursului inlatura paranteza si anunta existenta a doua lingvistici ce se bazeaza pe legi diferite. Lingvistul francez Émil Benveniste (Probleme de lingvistica generala, vol. I, Bucuresti, Teora, 2000) a mers cel mai departe in aceasta directie. Dupa el, lingvistica discursului si lingvistica limbii se construiesc in unitati diferite. Daca semnul (fonologic sau lexical) este unitatea de baza a limbii, „fraza” este unitatea de baza a discursului. „Nascuta din orizonturi diferite, aceasta lingvistica a discursului incearca sa treaca dincolo de limitele unei lingvistici a limbii, cantonata in studiul sistemului. Depasirea limitelor frazei, considerata drept nivelul ultim al analizei in combinatorica structuralistica; efort pentru a scapa de dubla reducere a limbajului la limba, obiect neutru sub raport ideologic si la cod, cu functie pur informativa; incercarea de reintroducere a subiectului si a situatiei comunicarii, exclude, in virtutea postulatului imanentei, aceasta lingvistica a discursului care este confruntata cu problema extralingvisticului” (Denise Maldidier, Claudine Normand, Régine Robin, Discours et ideologie: quelques bases pour une recherche, in „Langue française”, nr. 15, 1972, p. 118).
Asadar, analiza discursului presupune depasirea nivelului frastic la care o cantonase structuralismul, a esantionului liber de context, prin reintroducerea factorilor sociali, apti sa dea o semnificatie completa secventelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor si a celui interlocutor, introducerea subiectului extralingvistic, aplicarea unor anumite operatii enuntiative si discursive contribuie la reconstructia interactiunii generalizate, adica a ceea ce s-ar putea numi discursul social, dupa cum remarca Daniela Roventa Frumusani (op. cit., pp. 136-137).
Provenind din domenii foarte diverse, termenul „discurs” cunoaste o pluralitate de acceptii complementare si chiar contradictorii. Astfel, dupa Dominique Maingueneau, pe care o urmeaza autoarea romanca mentionata mai sus, putem distinge:
1. discursul in opozitie cu fraza: discursul constituie o succesiune de fraze (in analiza clasica a discursului, in timp ce cercetatorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuala);
2. discursul in opozitie cu enuntul: pe langa caracterul de unitate lingvistica (enunt), discursul constituie o unitate de comunicare ce tine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.);
3. discursul in opozitie cu limba: limba definita ca sistem propriu membrilor unei comunitati se opune discursului ca realizare individuala (dupa Émil Benveniste, „Enuntarea presupune conversia individuala a limbii in discurs”);
4. discursul asociat cu text si context: adica, procesul asociat cu produsul si circumstantele producerii sale;
5. discurs in opozitie cu povestire sau istorie ca forma marcata de operatori, tinand de triada ego-hic-nunc, distincta de evocarea la trecut, la persoana a III-a, in illo tempore (Dominique Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours, Paris, Hachette, 1976, pp. 13- 23).
Incercarea de a gasi un numitor comun acestor viziuni asupra discursului conduce in mod firesc la ideea lui Émil Benveniste ca „discursul reprezinta un eveniment, un moment al practicii discursive, adica limbajul pus in actiune: orice enuntare presupune un locutor si un auditor, si, la primul, intentia de a-l influenta pe celalalt intr-un mod oarecare” (Émil Benveniste, op. cit., p. 242).
Discursul rezulta dintr-o retea socio-istorico-culturala ce isi pune amprenta pe orice instanta particulara numita de el instanta de discurs. El este un act, o interventie a subiectului enuntator, dar si reprezentarea pe care el o construieste pentru celalalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma intr-un camp de relatii semnificative.
Dezvoltand ideea lui Benveniste, filozoful francez Paul Ricœur noteaza ca discursul reprezinta o trasatura absolut primordiala, care conditioneaza posibilitatea altor trasaturi, anume trasatura distantarii, care poate fi situata sub numele de dialectica a evenimentului si a semnificatiei. Pe de o parte, discursul se ofera ca eveniment: ceva se intampla atunci cand cineva vorbeste. Dar ce se intelege prin eveniment? „A spune ca discursul este un eveniment inseamna a spune, intai de toate, ca discursul este realizat temporal si in prezent, pe cand sistemul limbii este virtual si in afara timpului; in acest sens, putem vorbi impreuna cu Benveniste despre instanta de discurs, pentru a desemna ivirea discursului insusi ca eveniment. Pe langa acestea, in vreme ce limba nu are subiect, in sensul ca intrebarea «cine vorbeste?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul sau printr-un ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune in acest sens, ca instanta de discurs este autoreferentiala; caracterul de eveniment se leaga acum de persoana celui care vorbeste; evenimentul consta in aceea ca cineva vorbeste, cineva se exprima luand cuvantul. Discursul este eveniment si in al treilea sens: in timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne in interiorul aceluiasi sistem si fac ca limba sa fie lipsita de lume in aceeasi masura in care este lipsita de timp si de subiectivitate, discursul se rosteste intotdeauna in legatura cu ceva: el se refera la o lume pe care pretinde ca o descrie, o exprima, ori o reprezinta; in acest al treilea sens, evenimentul este venirea in limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. In sfarsit, in timp ce limba nu e decat o conditie prealabila comunicarii, careia i se furnizeaza codurile, toate schimbarile de mesaje se fac in discurs; in acest sens, doar discursul are nu numai o lume, ci si un altul, o alta persoana, un interlocutor caruia ii este adresat; in acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leaga, prelungeste sau intrerupe” (Paul Ricœuer, De la text la actiune, Cluj-Napoca, Echinox, 1999, pp. 97-98).
Toate aceste trasaturi, luate impreuna, constituie discursul ca eveniment. Este remarcabil faptul ca ele nu apar decat in miscarea de efectuare a limbii in discurs, in actualizarea competentei noastre lingvistice in performanta.
Dar caracterul de eveniment al discursului nu constituie decat unul dintre cei doi poli ai perechii care alcatuieste discursul, cel de al doilea pol fiind cel al semnificatiei. Daca orice discurs este efectuat ca eveniment, orice discurs este inteles ca semnificatie. Nu evenimentul, in masura in care este fugitiv, vrem sa-l intelegem, ci semnificatia lui, care ramane. Nu este vorba de a reveni, de la lingvistica discursului, la cea a limbii, deoarece lingvistica discursului este cea in care evenimentul si sensul se articuleaza intre ele. „Asa cum limba, actualizandu-se in discurs, se depaseste ca sistem si se realizeaza ca eveniment, tot astfel, intrand in procesul intelegerii, discursul se depaseste ca eveniment, in semnificatie. Aceasta depasire a evenimentului in semnificatie este caracteristica discursului ca atare. Ea dovedeste intentionalitatea insasi a limbajului, relatia care exista in cadrul lui intre noema si noeza. Daca limbajul este meinen, o intentie semnificativa, e astfel tocmai in virtutea acestei depasiri a evenimentului in semnificatie” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 98). Distanta originara este deci distanta rostirii in ceea ce este rostit.
Pentru a intelege ce anume este rostit, trebuie sa tinem seama de faptul ca articularea evenimentului cu sensul realizata in cadrul lingvisticii discursului constituie nucleul oricarei probleme hermeneutice. In acest scop, hermeneutica trebuie sa faca apel nu numai la lingvistica – fie si inteleasa in sensul de lingvistica a discursului, in opozitie cu lingvistica limbii –, ci si la teoria actelor de limbaj, asa cum a fost ea dezvoltata de catre John Langshaw Austin si John Searle. Dupa acesti autori, actul de vorbire este alcatuit dintr-o ierarhie de acte subordonate, distribuite pe trei nivele:
1. nivelul actului locutionar sau propozitional: act de a rosti;
2. nivelul actului sau al fortei ilocutionare: ceea ce facem rostind;
3. nivelul actului perlocutionar: ceea ce facem prin faptul ca vorbim.
Sa preluam exemplul lui Paul Ricœur: „Daca va spun sa inchideti usa, fac trei lucruri: raportez predicatul la actiune (a inchide) la doua argumente (dumneavoastra si usa); este actul rostirii. Dar eu spun acest lucru cu puterea unui ordin si nu a unei constatari sau a unei dorinte ori promisiuni; acesta este actul ilocutionar. In sfarsit, prin faptul ca va dau un ordin, pot sa provoc anumite efecte, cum ar fi teama; ele fac din discurs un fel de stimul care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocutionar” (Paul Ricœuer, op. cit. p. 97-98).
Implicatiile acestor distinctii pentru problema exteriorizarii intentionale prin care evenimentul se depaseste in semnificatie pot fi redate dupa cum urmeaza: actul ilocutionar se exteriorizeaza in fraze, ca propozitie. Intr-adevar, o fraza poate fi identificata sau re-identificata, ca fiind aceeasi fraza, tocmai ca propozitie. O fraza se prezinta astfel ca o re-enuntare (Aussage) susceptibila de a fi transferata in altele, cu un sens sau altul. Ceea ce este identificat in felul acesta este structura predicativa insasi, asa cum se vede din exemplul de mai sus; astfel, o fraza de actiune se lasa identificata prin predicatul ei specific (ca actiune) si prin cele doua argumente ale sale (agentul si pacientul). Dar actul ilocutionar poate fi exteriorizat si datorita paradigmelor gramaticale (modurile: indicativ, imperativ etc.) si al altor proceduri care marcheaza puterea ilocutionara a unei fraze si permit astfel identificarea sau re-identificarea ei. Actul prelocutionar constituie aspectul cel mai putin inscriptibil al discursului si caracterizeaza cu precadere discursul oral. Se poate spune ca actiunea perlocutionara este tocmai ceea ce in discurs este mai putin discurs; ea este discursul ca stimul. Aici, discursul actioneaza nu prin intermediul recunoasterii intentiei mele de interlocutor, ci oarecum la modul energetic, prin influenta directa asupra emotiilor si dispozitiilor afective ale interlocutorului. Astfel, actul propozitional, puterea ilocutionara, actiunea perlocutionara sunt apte intr-o ordine descrescanda, pentru exteriorizarea intentionala care face posibila inregistrarea prin scris.
Discursul este, asadar, un eveniment „langajier”; aceasta inseamna ca evenimentul discursiv presupune folosirea limbii de catre un emitator si receptionarea sa de catre auditoriu (alocutor sau destinatar), urmare a aplicarii unor anumite operatii enuntiative si discursive. In termenii lui Benveniste, discursul este, cum am vazut, „limbajul pus in practica” intr-un proces istoric care face din enunt un eveniment sau, intr-un sens mai larg, orice enuntare care presupune un locutor si un auditoriu si, la cel dintai, intentia de a-l influenta pe celalalt, intr-un mod oarecare (Émil Benveniste, op. cit., pp. 243-252).
Dupa Mariana Tutescu, discursul este un enunt sau un ansamblu de enunturi considerat din punct de vedere al producerii sale, adica un enunt sau un ansamblu de enunturi in situatia de comunicare. Aceasta inseamna ca studiul discursului este strans legat de analiza urmatorilor factori: enuntatorul; destinatarul sau sau alocutorul; spatiul si timpul comunicarii; intentia comunicativa a enuntatorului; tema discursului, o cunoastere comuna impartasita de catre enuntator si destinatarul sau care se refera la datele referentiale, culturale etc. (Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction à l’étude du discours, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1998, p. 74).
In consecinta, putem vorbi de tipuri de discurs. Printre cele mai importante, amintim: discurs scris versus oral, discurs explicativ, narativ, injonctiv, argumentativ etc. Caracteristicile, dar mai ales analiza fiecarui discurs al unei persoane „X”, intamplator si la tribuna, ridica probleme serioase, daca avem in vedere vesnica tendinta de a amesteca lucrurile, intentionat, in scop manipulator sau „de a da din clanta” la intamplare, fara logica, coerenta sau fluenta in exprimare, fie si numai pentru a se baga vorbitorul pe el insusi in seama. Ar mai fi de amintit ca, tocmai aici, in discurs, se vede daca „limitele limbajului meu sunt limitele gandirii mele” (Noam Chomsky). Asa ca…
Ar mai fi de adaugat una a lui nea Ion, unul de pe la mine din sat, ramas asa, de pe vremea comunismului, cu mintea rezemata intr-o dunga de cer: cica „una e sa bati campii si alta e sa scoti porumbei pe gura” De! O sti el ce o sti! Dupa mine, cam tot un drac! Voi ce ziceti?

Craiova, 21.11.2010

Multumirea – o stare normala

On By nelursIn Credinta, Educatie, Familia1 Comment

Multumiti totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos (Efeseni 5.20)


In VT, in cartea Levitic , Moise, care fusese pe munte cu Dumnezeu, când îi vorbise acestuia fata în fata, el primise de la El învatatura si indemnuri: „Când cineva va aduce Domnului un dar ca jertfa de multumire (…) din cireada, fie parte barbateasca, fie parte femeiasca, s-o aduca fara cusur, înaintea Domnului„

Multumirea, ca jertfa, ne costa un pret, ne doare deseori, cum se zice, la buzunar sau la contul din banca, ne afecteaza mândria caci trebuie sa ne aplecam cu multumire pentru darurile primite în viata noastra de la Cel care da cu mâna larga, de Dumnezeu, si lui nu-i pare rau.

David, regele psalmilor, a vazut cât de mult a primit si cât de mult trebuia sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.

David l-a identificat pe Dumnezeu ca fiind Pastorul cel bun, cel care îl poarta la pasuni de verdeata si la ape de odihna, Cel care-i întinde masa cu bunatati în fiecare dimineata si-i înveseleste sufletul. De aceea, el l-a facut pe Dumnezeu obiectul laudelor sale.

Daca privin în Psalmul 103, sa învatam de la David, care vorbeste sufletului, si sa fim de aceeasi parere, ca si noi avem o multime de motive sa-i aducem slava, multumire si lauda, si sa zicem ALELUIA,  privind la viata noastra care a fost ocrotita si împodobita de binefacerile purtarii de grija parinteasca a Domnului Dumnezeu.

“Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul, si tot ce este in mine sa binecuvanteze Numele Lui cel sfant! Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale El iti vindeca toate bolile tale; El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare; El iti satura de bunatati batranetea, si te face sa intineresti iarasi ca vulturul. Domnul face dreptate si judecata tuturor celor asupriti. (…) Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul. “

David fost sensibil la felul de a se implica Dumnezeu în viata sa si a poporului c?ruia-i era rege. El a fost miscat si a pretuit Legea lui Dumnezeu, scrisa de degetul Sau pe cele doua table de piatra, si date lui Moise si pastrate din acea vreme de preoti in chivotul lui Dumnezeu.

“Au venit si au spus imparatului David: Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom si tot ce avea, din pricina chivotului lui Dumnezeu. Atunci David a pornit, si a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au facut sase pasi, au jertfit un bou si un vitel gras. Astfel au suit David si toata casa lui Israel chivotul Domnului, în strigate de bucurie si in sunet de trambite. “

David a vazut ca cine pretuieste chivotul lui Dumnezeu, Cuvântul si Prezenta Sa Divina, este binecuvântat si rasplatit din Cer.

Sfântul apostol Pavel, sumarizeaza aceasta idee, învatându-i pe cei din Efes sa aduca multumiri lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.

“ Multumiti totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Hristos.“

Scriitorul Philip Yancey, în cartea sa DARUL DURERII, scrisa împreuna cu dr. Paul Brand, medic chirurg renumit, cu multa dibacie însereaza episoade din viata si experienta medicului.

Intr-o zi o tânara mama aduce la dr. Paul Brand pentru consult pe fiica ei, Tanya, o fetita de numai 4 anisori. Avea mânutele si labele picioarelor ranite.

“ Când am desfacut si ultimul bandaj, am gasit ambele talpi napadite de ulceratii infectate. Cu cea mai mare delicatete, am examinat ranile, cautând reactii de orice fel pe fata Tanyei. Dar ea nu manifesta nici una. Sonda a strabatut cu usurinta tesutul moale si necrozat si puteam chiar sa vad luciul alb al osului dezgolit; în tot acest rastimp, fetita tot nu avea nici un fel de reactie. (…) Putem sa-i vindecam ranile astea, am spus, dar Tanya s-a nascut cu insensibilitate la durere. In lipsa durerii, nimic n-o poate apara de accidentari. Nimic nu se va ameliora, pâna ce nu va întelege ea însasi problema si nu va începe în mod constient sa se protejeze. “

Întelegem oadata în plus ca exceptia întareste regula. Suntem fapturi si creaturi atât de minunat plamadite de mesterul Creator.

Multumiri fie-i aduse de noi toti, singurului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor.

Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile!

Aleluia! AMIN!