"Bucuria si implinirea sufleteasca in urma muncii depuse nu se pot cumpara cu niciun fel de salar." Interviu cu Ioan Ciobota, redactor la Radio Vocea Evangheliei Timisoara

ioanciobotaPasionat de jurnalism, Ioan Ciobota se descopera ca un om ce traieste zilnic bucuria sufleteasca a lucrului bine facut. Debutul sau in mass media s-a produs la revista “Lydia”, insa adevarata implinire profesionala a venit pentru el abia in 1996. De atunci, Ioan Ciobota slujeste cu daruire si punctualitate, in radio. Toata munca de aici il incanta si considera ca frumusetea unui program o face invitatul insusi. Ioan Ciobota este in prezent, redactor la Radio Vocea Evangheliei Timisoara, unde realizeaza emisiuni, documentare, stiri, corespondente, interviuri, etc. Activitatea in eter se completeaza in cazul lui, cu editarea de carti care contin dialogurile pe diverse teme pe care le-a construit si difuzat tot la acest post de radio.

Ioan Ciobota a absolvit Facultatea de Calculatoare si Automatica din Timisoara si are o specializare la BBC School of Journalism. In anul 1998, primeste Premiul National “Civic Media Awards”, iar in 2005, Premiul Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism in Romania. Ioan Ciobota s-a nascut in Ardeal, in orasul Alba Iulia, la 23 decembrie 1968. Este casatorit si are doi fii, Isac-Daniel (8 ani) si Luca-Petuel (5 ani).

– Cate ore munciti pe zi? Cum arata programul dvs. intr-o zi obisnuita de lucru, cu alte cuvinte cat de mult seamana o zi cu cealalta?
– Opt ore pe zi, dar nu in flux continuu. De obicei, patru ore dimineata si patru ore seara. Nicio zi nu seamana cu cealalta. Mereu se ivesc noi interviuri de facut, oameni noi pe care trebuie sa-i cunosc, locuri noi in care sa merg pe teren.
Cred ca am intervievat peste o mie de persoane in ultimii 13 ani.

– Au fost si proiecte la care a trebuit sa renuntati? De ce?
– Nu au fost proiecte la care sa renunt undeva pe parcurs, sa le abandonez. Imi place sa duc orice lucru la bun sfarsit.
Un proiect incheiat recent si de care imi pare rau ca s-a incheiat a fost editarea de carti care contin interviuri de la Radio Vocea Evangheliei.

Tilturile acestor carti sunt:”Vieti transformate”, volumele 1, 2 si 3;”Depresia – durerea sufletului. Unde se poate gasi eliberare si pace?”; “Ce nume i-ai da copilului tau nenascut?” (despre avort); “Ce s-a intamplat de fapt, de Pasti?”; “Homeopatie, acupunctura, bioenergie si alte forme de medicina alternativa. O perspectiva crestina.”; “Alcoolismul – exista totusi speranta!”; “Singuratatea – o viata pustie?”

O mare parte dintre aceste carti au fost distribuite gratis pentru evanghelizare in Oltenia, Moldova, etc. Acum, ar fi nevoie de 10.000 $ pentru a reedita toate aceste titluri, pe care misionarii ni le cer, dar pe care nu le mai avem din lipsa fondurilor.

– Ce ati dorit sa le comunicati cititorilor prin aceste carti? Ce impact au avut asupra acestora, ce reactii ati primit?
– Am dorit sa transmit speranta, speranta, speranta, dragoste si bucurie. Bucuria intalnirii cu Cristos, inca de pe acest pamant, in mijlocul problemelor si suferintelor si bucuria intalnirii cu Dumnezeu in Cerul pregatit pentru noi.

– Vi s-a intamplat sa va confruntati cu problema monotoniei in emisiunile cu care iesiti pe post?
– Nu, niciodata. Frumusetea unei emisiuni o face invitatul. Daca invitatul este plicticos, prefer sa inchei emisiunea mai repede si sa difuzez muzica, decat sa plictisesc ascultatorii.

– In ce masura reusiti sa mentineti idealul crestin de educare a publicului in spiritul valorilor biblice, dar sa le si oferiti ascultatorilor ceea ce isi doresc?
– Eu stiu foarte foarte clar ce cred, de ce cred ceea ce cred, dar mai ales in CINE cred.
Daca trambita da un sunet neclar, oamenii nu stiu incotro sa alerge, insa, daca trambita da un SUNET FOARTE CLAR, oamenii stiu exact directia in care trebuie sa mearga.

Eu imi doresc sa fiu o trambita a lui Dumnezeu, cu un SUNET FOARTE  FOARTE  CLAR.

Radio Vocea Evangheliei este o fereastra catre Dumnezeu. Daca noi prezentam Evanghelia clar si fara compromisuri fata de lumea din jur, oamenii apreciaza aceasta pozitie, pentru ca orice om simte dincolo de cuvinte puterea Duhului Sfant al lui Dumnezeu.

– Cat de important este pentru dvs. acest loc de munca in raport cu aspectul financiar?
– Financiar este catastrofal, dar nu se compara cu bucuria sufleteasca. Bucuria si implinirea sufleteasca in urma muncii depuse nu se pot cumpara cu niciun fel de salar.
Salariul meu aici este cam cu 70-75% mai putin fata de cat as putea castiga “in lume”, deci eu castig doar pe un sfert fata de fostii mei colegi de faculate, dar nu-mi pare rau deloc.
Niciodata nu ne-a lipsit in familie painea de pe masa.

Iar cel mai important lucru pentru mine este ca lucrez pentru IMPARATIE si sunt sigur ca Dumnezeu “contabilizeaza” asa zisele “pierderi financiare” ale mele datorita muncii in “via LUI”. si stiu ca Dumnezeu este credincios si drept, iar rasplata pentru mine, copiii si sotia mea este mare in Cer.

– Cum este sa lucrezi in echipa si sa imparti succesul?
– In termenii “lumii”, gandind egoist, este “nasol”, dar noi, fiind slujitori umili ai Imparatului nostru, nu avem astfel de probleme. Ne bucuram impreuna de succes si plangem impreuna pentru nerealizari.
Nu avem merite speciale niciunul. Meritul este al Domnului.

– Ce realizari deosebite ati avut ca echipa in ultimul an?
– Au fost oameni care s-au botezat ascultand emisiunile de la Radio Vocea Evangheliei. Acestea sunt cele mai valoroase realizari – sufletele oamenilor.

– Tot la realizari, insa personale se incadreaza si cele doua importante premii pe care le-ati primit in 1998 si in 2005. Va rugam sa ni le prezentati.
– In 1998 am avut harul din partea Domnului sa primesc Premiul National “Civic Media Awards”, oferit de Revista Bucharest Business Week si Fundatia Tinerilor Jurnalisti. Eu am concurat cu un documentar pe probleme sociale. A fost singurul premiu laic acordat unui post de radio crestin. Am primit premiul pentru sectiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost castigat de Televiziunea Romana, si la Presa scrisa de “Curierul National”.

Premiile au fost in valoare de 100$ si au fost decernate de Ambasadorul Statelor Unite la Bucuresti pe scena Salii Palatului din Bucuresti, in timpul unui concert. Cu ocazia respectiva ni s-au acordat si noua, castigatorilor, cate 2-3 minute sa spunem cateva cuvinte. Eu am folosit acele minute ca sa citesc 1 Corinteni 13 – capitolul despre dragoste – in fata tuturor celor prezenti, iar Sala Palatului era atunci arhiplina. Am fost foarte incantat.

In 2005 am avut din nou harul din partea Domnului sa castig un alt Premiu National, si anume Premiul Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism in Romania. La acest concurs am participat cu un documentar despre avort, intitulat “CE  NUME I-AI DA COPILULUI TAU NENASCUT?”. Juriul a fost alcatuit din Lucia Hossu-Longin, Florian Pittis si Ioana Avadani.

Am primit premiul tot pentru sectiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost castigat din nou de Televiziunea Romana, si la Presa scrisa de “Evenimentul zilei”.

Premiul a constat intr-un reportofon digital si un laptop. A fost acordat tot la Sala Palatului, cu ocazia aniversarii a 50 de ani de cand Romania este membra ONU (UN), tot in timpul unui concert cu sala arhiplina, doar ca eu nu am putut merge atunci la Bucuresti, deoarece copilul cel mic s-a imbolnavit grav chiar in seara dinainte. A mers un coleg din Bucuresti sa ridice premiul in locul meu.

Asadar, in 1998 si in 2005 Domnul mi-a daruit titlul de cel mai bun jurnalist radio din Romania, intre toate posturile de radio – crestine si laice deopotriva.

Spun asta cu toata smerenia, dar si cu toata bucuria, bineinteles. Nici nu-mi puteam dori o rasplata mai mare din partea Imparatului meu. stiam ca El rasplateste cu varf si indesat, dar nu cum ne asteptam noi, ci “dumnezeieste”, cum noi nici macar nu ne putem gandi.

Un al treilea premiu, dar care nu a fost de fapt, un premiu ca si celelalte doua dinainte, dar pe care eu il consider cel mai important, este faptul ca in anul 2003, de Pasti, BBC radio din Londra – sectia romana – a transmis un documentar radio realizat tot de mine, intitulat “CE S-A INTAMPLAT DE FAPT, DE PASTI?”.
Este un documentar de 15 minute, care contine Evanghelia pura, dar spusa pe limba celor “de afara”, deci nu cu un limbaj de lemn pe care sa-l inteleaga doar “ai nostri”.

A fost singurul documentar preluat in toata istoria de BBC sectia romana de la un alt post de radio si difuzat integral.

– Care a fost cel mai mare proiect la care ati lucrat pana acum?
– Documentarele pe care le-am facut de-a lungul timpului.

– Dar pentru viitor, ce proiecte aveti?
– Lucrez acum la doua documentare: unul despre DEPENDENTA DE INTERNET si inca unul despre PORNOGRAFIE. Sunt probleme grave, care afecteaza deopotriva si biserica si lumea.

– Ce recomandare ati dori sa ii faceti unui tanar care aspira sa lucreze in radio?
– Sa iubeasca oamenii din toata inima.

– Ce pasiuni aveti, cum va petreceti weekend-ul sau vacanta?
– Pasiunea mea este sa raspandesc Evanghelia. In weekend-uri de multe ori pregatesc materiale cu emisiuni radio, pe care le trimitem ulterior misionarilor din Oltenia si Moldova.Vacantele le petrec cu familia, cu sotia si copiii.

– Ce alte posturi de radio va place sa ascultati, in afara de Radio Vocea Evangheliei?
– Uneori, nici Radio Vocea Evangheliei nu-mi place sa ascult si atunci dau telefon colegilor care sunt de serviciu in ziua respectiva…
Glumesc, dar asa e la noi, in echipa de la Timisoara – veghem unii asupra altora in ceea ce priveste emisiunile. Ne sustinem, ne criticam si ne incurajam reciproc, unii pe altii.

Alte posturi de radio nu-mi place sa ascult. De fapt, pe orice canal media laic – radio, TV, ziare, online, etc., poti auzi doar cum se cearta presedintele cu parlamentul, primarul cu nu-stiu-cine sau barfe murdare, de doi bani. Nu ma intereseaza asa ceva si simt ca nu primesc nimic pentru sufletul meu.

De asta si cred ca este MARE, MARE NEVOIE de media crestina – oamenii sunt insetati dupa un mesaj pentru suflet, si doar media crestina poate oferi acest mesaj. Media laica pare ca o cutie goala de tinichea, asta atunci cand nu ofera continut pornografic. Daca mai transmite si pornografie…, atunci zic si eu ca Pavel, apostolul… totul este gunoi

– Care este visul dvs.?
– Un post de radio crestin national, ca de exemplu de talia Europa FM – daca as avea bani, as cumpara Europa FM si as transmite continut crestin.
Un post de televiziune crestin – de talia PRO TV – daca as avea bani, as cumpara PRO TV si as transmite continut crestin, de calitate BUNA.
Un ziar crestin national sau o revista de talia ziarului “Adevarul”.
si online, bineinteles. Pe online sunt cateva site-uri absolut incantatoare, din punct de vedere crestin, vorbind.

– Dar cel mai mare vis?
– Toti romanii sa se intoarca la Cristos, sa se pocaiasca. Nu in sensul ca sa se inchida bisericile ortodoxe si catolice, ci in sensul ca si ortodocsii si catolicii si baptistii si penticostalii si crestinii dupa Evanghelie, etc., toti sa se pocaiasca cu adevarat, sa arunce tot ce este de aruncat si sa-si traiasca crestinismul conform Bibliei.

Sa nu creada cineva ca doar ortodocsii si catolicii au idoli la care se inchina. Nici vorba. Va dau un exemplu: am vizitat de curand o familie de buni pocaiti dintr-un sat din jud.Bacau. Ne-am intalnit prima data in viata si am stat la ei 20 minute. Am fost socat ca sora respectiva nu-si putea desprinde ochii din televizor, chiar si cand vorbea cu noi. Era TOTAL DEPENDENTA de televizor – idolul din casa ei – la care se inchina fara sa stie si fara sa recunoasca.

De fapt, nimeni care se inchina la idoli nici nu stie, nici nu recunoaste.
Altii se inchina la bani, la masini, la case luxoase, etc., etc.

Ma doare pentru astfel de oameni.

– Ce gand de final ati dori sa le adresati cititorilor acestui interviu?
– Sa ne punem pe genunchi si nu ne ridicam de acolo pana cand nu simtim ca Dumnezeu ne vorbeste. Sa citim Biblia constant, din scoarta in scoarta, nu ca pe o reclama pe care o primesti pe strada.
Si chipul lui Dumnezeu va straluci pe fata noastra.

Iov 19:25-27
Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu,
si ca se va ridica la urma pe pamant.

Chiar daca mi se va nimici pielea,
si chiar daca nu voi mai avea carne,
voi vedea totusi pe Dumnezeu.

Il voi vedea si-mi va fi binevoitor;
ochii mei Il vor vedea,
si nu ai altuia.

Sufletul meu tanjeste de dorul acesta inauntrul meu.

De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris

 

Ligia_Seman3Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatura crestina din tara si din diaspora, datorita romanelor Funiile dragostei“, “Handicapul constiintei“, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii. Succesul de care se bucura si acum, cartile ei, are la baza multe ore de munca, dar si un mesaj universal, ce incorporeaza atat trairi personale din copilarie, cat si experiente unice cu Dumnezeu, ale autoarei.

Se spune ca de obicei, copilaria este cea mai frumoasa si mai fericita perioada din viata. Atunci cand vine vorba de Ligia Seman insa, lucrurile stau cu totul diferit. La varsta la care majoritatea copiilor se bucura de o lume a inocentei, aceasta are parte de o tragedie. Parintii divorteaza, iar ea ajunge in grija uneia dintre bunici, care este nevazatoare. Incet-incet, copilul foarte puternic si curajos care fusese pana atunci Ligia Seman, devine retras si emotiv. Un singur lucru o mai intereseaza, iar acestea sunt cartile. In universul lor, romanciera de mai tarziu isi gaseste un adevarat refugiu. Pasiunea ei pentru condei incepe astfel, sa prinda contur si sa se slefuiasca, in timp. In prezent, Ligia Seman este scriitoare si misionara. 2009 marcheaza un moment important pentru ea si sotul ei, Timotei : aniversarea a 21 de ani de casatorie. Impreuna, acestia au doua fiice, Ruth – Diana, in varsta de 19 ani si Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a nascut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieste in orasul sau natal, Hunedoara. Continue reading “De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris”

Sfintirea noii biserici penticostale din Baita de sub Codru

by Zaharia Bonte

Bruxelles, Belgia

baitaN-am mai fost din vremuri uitate in satul de unde incepe sau unde se gata codrul, maria sa. Mici ca intindere, josi ca inaltime si redusi ca importanta Muntii Codrului s-ar putea lauda doar ca vara improspateaza aerul cu frunzisul lor bogat si ca iarna isi imprastie cu generozitate multi, multi… metri steri de lemn uscat sa incalzeasca mii de camine din zeci de sate zise codrenesti de prin preajma, sate cu oameni harnici si gospodari, indeobste o populatie imbatranita si secatuita. Atunci cand inaltimile impadurite incep la Poiana Codrului se termina – parca, parca asa ziceau si localnicii – se termina la Baita, iar de jur imprejurul culmilor cu cantec vesel de cuci si cerbi si mistreti si latrat inselator de vulpi se insiruiesc sate cu oameni blanzi si veseli si patimasi… si credinciosi. Dar am putea socoti si ca lantul ”jos-muntos” numit Codru incepe aici si apoi se duce si se tot duce, fara sa intre adanc in niciunul din cele trei judete pe care le infrateste, ori le margineste : Maramures, Satmar si Salaj.

Pe vremuri codrul era masurat la pas si trecut mult mai des de la Barsau la Marius, ori de la Asuaj la Chilia, de la Baita la Bicaz… si nu lipseau nici povestile cu lupi, cu cerbi si mistreti, ori macar cu nelipsitele rataciri de la drumul ”bine stiut” asa cum ii place fiecarui codrean sa se laude ; ca pe vremea lui tata nu exista un om din toate satele acelea ”de peste codru” sa nu-si doreasca sa-l strabata inainte de zori ca sa duca de vanzare in targul de la Ardihat, astazi Arinis, doi cai nazdravani, ori sa se intoarca a doua zi tarziu si la pas ‘catingan’ cu un bivol tocmai cumparat din targul de vite, acelasi din vremi nestiute, cu care sa strabata apoi in toiul noptii cu luna acelasi codru frematand si sa asculte huhurezul cantand.

Dar m-am luat cu vorba, cu gandul la targurile de vite din Arinis, la cel de cepe, ori de fete din Asuaj si la folclorul si portul atat de bogat si pestrit al locurilor ce strabatem, ca trilul pasarilor pe care nu il mai uiti vreodata de il asculti in apropierea unui izvor in revarsatul zorilor intr-o sfanta zi de mai, la noi in codru, bineinteles.

Dar noi am si ajuns in Baita, desi nu am pornit dimineata devreme, iar praful de pe drum il rascolesc una dupa alta zeci de masini si limuzine, ca dinspre Baia Mare curge multime de popor, multi dintre ei, cei mai multi, sunt fiii satului ce vin acasa la sarbatoare sfanta. Suntem in unul dintre cele mai mari sate codrenesti, atat de rasfirat ca nu ne-ar ajunge o jumatate de zi sa-l strabatem la pas. Am aflat ca se imparte simplu ardeleneste in trei parti : Deal, Groapa si Peste Vale.

Oamenii iti raspund la orice ii intrebi, iti dau orice fel de explicatii fara sa fie banuitori, ori rauvoitori, dar atat de scurt si simplu de ai zice ca a cantat cucul. Asa aflam ca de vreme ce in satele noastre indeobste oamenii deveniti varstnici se lasa biruiti de patima betiei, si cad in descurajare, satenii din Baita traiesc o puternica revigorare spirituala : exista in sat si biserica ortodoxa si greco-catolica si preot la fiecare si turlele lor se inalta semete si cladirile sunt renovate si enoriasii sunt evlaviosi, dar pocaitii s-au inmultit atat de mult, incat au devenit mai numerosi decat toti ceilalti la un loc. Au fratii, pocaitii adica, au de ani buni o casa de rugaciune, mare de vreo 500 de locuri, dar uite ca si-au mai construit una, avem de acum patru biserici in sat imi spune un satean cu mandrie, sau poate cu talc. Toti satenii sunt insa de aceeasi parere : e mai bine ca au mai construit o casa decat sa o fi largit pe cea devenita neincapatoare. Pana « peste vale » unde au prima casa de rugaciune e drum de un ceas de vreme pentru cei batrani, greu sa-l strabati si asta mai ales in iernile lungi si bogate in ingheturi si zapezi, dar si in sezoanele ploioase. Aici « pe deal » unde si-au construit noul locas de inchinare fratii sunt mai multi si cam toti varstnici ; asa se face ca n-au fost nici un fel de disensiuni in infaptuirea a-cestui vis al lor despre care sunt cu totii de acord ca este o necesitate adevarata, bucurandu-se de el.

?i iar sunt nevoit sa imi opresc sirul povestirii pentru ca iata incepe slujba sfanta de « Sfintire a noii biserici – Consacrarea casei de rugaciune » asa cum s-a incetatenit la noi expresia aceasta in ultimii ani. ?tiati probabil ca pentru fruntasii Cultului Penticostal din Romania acest cuvant este dintre cele mai des utilizate ; am aflat cu prilejul de fata ca avem pana acum in tara 2746 de case autorizate ca lacasuri de inchinare pentru fratii penticostali, evident special construite in scop de inchinare, ca in duminicile urmatoare, unul dupa altul, vor fi dedicate noi asezaminte penticostale de cult…

Spre bucuria si cinstea baitenilor lista invitatilor la aceasta sarbatoare sfanta, a personalitatilor prezente este mai mult decat onoranta. Pentru prima data este prezent in satul lor chiar presedintele Cultului penticostal, fratele pastor Pavel Rivis Tipei. Dar in acelasi timp sunt prezenti primarul localitatii, preotul catolic, supraveghetorul comunitatii penticostale regionale de care apartin, un pastor romano-american, pastori si lucratori penticostali din Baia Mare, si satele de primprejur, grupul vocal Bethel din Sarbi, corul, pastorul si un grup numeros veniti din Banat, orasul Sanicolau Mare, multi dintre ei urmasi ai fiilor satului, ca pe vremuri tinerii plecau sa-si caute rostul prin zonele mai bogate ale tarii asa cum astazi ‘incercam marea cu degetul’ prin Spanii si Italii…

Rugaciunile rostite au fost fierbinti si pline de patos, cantarile armonioase, vesele si patrunzatoare, iar predicile miscatoare si imbracate intr-un vesmant ceremonios si foarte cucernice.

Ma asteptam la o procesiune lunga si bogata in repetitii, asa ca dupa un timp am incercat sa fac cativa pasi pe ulitele satului. Atmosfera de duminica molcoma, fetele zambitoare ale oamenilor, ‘te-deum-ul’ placut si totusi cam sec ce razbatea de sub cupolele impozante ale bisericilor traditionale si mai ales sarguinta cu care unul dintre sateni se indrepta spre noua casa de rugaciune m-au facut sa nu zabovesc pe alaturi. Doar ca am retinut cuviosia cu care oamenii care mai erau ramasi pe acasa aveau ferestrele deschise si privirile indreptate spre locul din care difuzoarele imprastiau peste sat cant de pace si vestea buna a manturii ; masina politiei revenea si ea destul de des prin preajma.

Toate vorbele rostite, desi am pierdut o parte din mesajul evanghelic in timpul cat am zabovit pe ulitele satului de sub codru, toate cuvintele au fost de multumire adusa Tatalui ceresc si de incurajare a obstii crestine sa traiasca in pace si in armonie, sa fie buni gospodari, sa cultive omenia, sa pazeasca credinta, sa nu slabeasca in credinciosie.

S-au facut dese referiri, fara sa se pomeneasca vreun nume si la cei care au daruit din prisosul visteriei lor pentru ca aceasta casa de rugaciune cu circa 200 de locuri sa poata fi pusa la dispozitia credinciosilor in timpul scurt de numai un an si trei luni ; oare de ce le-o fi zicand « sponsori » ? Asa cum bine baga de seama unul dintre diaconii ce m-a insotit in aceasta placuta misiune, inaltii nostri ierarhi au preluat si preiau cu mare usurinta cuvinte si denumiri cu conotatie politica, chiar si de ar fi usor vulgare, dar se feresc ”cu sfintenie(!)” de cele ‘traditional-crestine’ : Asa se face ca nu zicem « Sfintirea Bisericii » desi cunoastem si recunoastem si aceasta valenta a cuvantului, a expresiei ‘’sfant – pus deoparte pentru Domnul” si am putea sa o folosim cu folos si acoperire pentru « dedicarea-consacrarea » locasurilor de inchinare si a barbatilor care ‘oficiaza’ in ele. In schimb avem presedinte in loc de episcop, avem secretar general (oare de ce, sau pentru ce ?) si pana nu demult am avut si inaugurare, ca la ”ceapeu”, atunci cand se dadea in folosinta o noua casa sfanta!

Apropo, am aflat tot aici ca au avut bietii sateni si CAP in sat si ca in trei saptamani de la darea edictului de demolare nu a ramas urma nici de vita nici de vaioaga, nici de ceapisti ; numai ca impartirea prazii nu s-a facut frateste cum a fost vorba la inaugurare. La drept vorbind nici nu aveau ce imparti.

De aici as trece direct la frumoasele cuvinte bine ticluite prin care inaltul ierarh penticostal a incheiat serviciul divin proclamand autoritatea divina asupra locasului de inchinare si asupra credinciosilor din el : loc unde Dumnezeu sa fie glorificat, unde Evanghelia sa se vesteasca in dimensiunea ei pura si insotita de putere, unde Duhul Sfant sa se exprime prin semne vadite, oamenii sa fie luminati si transformati si mantuiti. In rugaciunea rostita de dumnealui a staruit si in a cere protectie divina impotriva dezbinarilor, impotriva duhurilor rautatii, a descurajarii, a influentelor demonice…

Bine si intelept au procedat toti cei care au rostit aici in public Numele Domnului in aceasta zi de minunata sarbatoare, iar punctualitatea cu care a inceput, s-a desfasurat si incheiat procesiunea, mult mai repede decat ma asteptam, i-a surprins placut pe toti cei 500-600 de participanti, fie ca au reusit sa se inghesuie inauntru, fie ca am participat de afara in acelasi duh al inchinarii si smereniei crestine.

Nu as vrea sa raman dator, cu o scurta referinta macar desprinsa din cuvantul pe care l-a rostit pastorul Vasile Campian venit din Portland, Oregon, dupa cum am inteles in calitate de trimis al unor fii ai satului traitori pe pamant american si probabil « sponsori » de nadejde, dupa regula bine stiuta si aproape sigur epuizata. L-am reascultat cu placere dupa ce il intalnisem cu ceva timp in urma si in capitala UE. De data aceasta a confirmat printre altele si faptul ca America este zguduita de criza, ca acolo oamenii isi pierd cu gamada, locurile de munca, veniturile, casele, averile ; si romanii plecati de zeci de ani peste ocean, nici ei nu sunt scutiti…

Presedintele lor, atat de vartos ales, despre care s-a vorbit atat de mult si care vorbeste atat de mult… nu face de fapt nimic pentru omul de rand supus recesiunii ; de face ceva o face in favoarea bogatasilor, a bancherilor si miliardarilor care l-au sustinut si pe care se bizuie si acum. Ne-a asigurat insa – si asta ne-a bucurat mult – ca credinciosii romani de acolo in vremuri de prosperitate ca si in cele de criza, in bogatie sau in lipsuri isi pun nadejdea in Imparatia care va veni, ca il asteapta pe Mesia Ceresc, nu un conducator omenesc ce ar putea sa indrepte vremile si caile oamenilor…

In biserica romaneasca penticostala din Portland, poate cea mai mare din toata diaspora noastra, unde dumnealui este pastor asistent, Duhul Sfant se revarsa ca si peste apostoli la inceput, oamenii si tinerii urmeaza calea credintei ; acum o saptamana fratii de acolo au organizat un botez in apa : 60 de persoane au fost botezate in raul Columbia…

Nici pe ”fratele presedinte” Lutu Tipei nu l-am mai vazut de mult ; ne-a impresionat ravna cu care ’slujeste’, impetuozitatea si ingeniozitatea cu care isi prezinta mesajul, modul intelept in care imbina citatele biblice cu experienta dumnealui si cu traditia penticostala pe care o respecta, o cultiva chiar.

Speram ca la ‘agapa – masa de dragoste’ ce s-a servit la caminul cultural sa ne putem saluta, sa aflu si cateva din preocuparile si grijile si povetele dumnealui, dar acolo n-a mai venit…

O echipa foarte harnica de ospatari ai comunei ne-au servit repede si cu multa bucurie pe cei, pe putin, 400 de frati meseni pe care mirosul patrunzator si imbietor de sarmale ne-a readus mai aproape de pamant. L-am intrebat pe unul dintre ei – si m-am straduit sa il ghicesc pe cel care sa fi fost seful – cum ar explica in satul lor cu putin tineret o crestere atat de mare a numarului credinciosilor penticostali ? « Nu stiu !» a fost raspunsul raspicat, aidoma cantului acelei pasari ce isi striga numele doar pana la sfarsitul primaverii si pe care mi-ar fi placut sa o aud si astazi, ca nu degeaba am strabatut zeci de kilometri pe sub poalele codrului! ”Dar vad ca ne serviti cu mult zel, cu zambet larg… cred ca ne respectati, ne iubiti chiar !?” am continuat…

« Respect pe toti oamenii » a venit prompt si al doilea si ultimul raspuns, dupa care a fugit sa mai aduca o strachina de sarmale. Sunt convins ca a spus adevarul asa cum tot ce s-a spus si propovaduit in acea zi la Baita de sub Codru nu numai ca mi-a placut si am ascultat cu incantare, dar chiar martuirisesc ca a fost adevarat si vrednic de primit, Domnul merita toata lauda pentru fericitul prilej ce mi-a harazit !

In schimb grupul de tineri adunati in preajma dirijorului de cor din oraselul banatean cu care am stat iarasi de vorba au fost mult mai imbelsugati in a-si destainui impresiile, in ciuda faptului ca e stiut lucru : cel care crede si se tine de sintagma ca ”Eu mi-s banatean” si se da si lat in frunte, ca doar ”Banatu-i fruncea” nu vorbeste multe. Au admirat si le-a placut mult peisajul deluros din aceasta parte a tarii, Maramuresul, nu cel istoric ; le-a placut casa de rugaciune in care au cantat si s-au inchinat, iubesc cantarea sfanta, cuvantul de invatatura crestina si partasiile fratesti si sarmalele romanesti si munca si viata si vesnicia pentru care se pregatesc cu sarg si elan tineresc…

Ei cred ca e adevarat ce spun batranii lor truditori pe campia incinsa de caldura verii de unde au pornit de doua zile, ca daca fiii satului s-ar intoarce toti acasa atunci adunarea din Sanicolau care numara la 500 de membri ar creste pana pe la 2500. Poate ca-i drept, ii stiu si eu pe cativa dintre ei.

Pe drumul spre casa ne mai asiguram inca o data ca a fost inaltator momentul, ca o adunare crestina nu seamana cu un ’sediu de ceapeu’, ca Domnul binecuvanteaza straduintele celor mai neinsemnati credinciosi si le asculta rugaciunile le implineste nazuintele. Raman si semne de intrebare… De ce oare multi tineri codreni nu urmeaza in credinciosie calea si pilda si credinta parintilor ?

Insa cea mai noua si staruitoare pare a fi intrebarea : cum ii vor primi fiii gliei de ar fi sa se intoarca in satul lor, la vatra lor, pe toti fiii pribegiei ? De ar veni acasa toti plecatii nostri din Italii si din Spanii si Britanii, de s-ar prezenta la portile cetatilor de obarsie spasiti americanii, intre ei si acei pastori cu toiag slab sau stramb de care unii au facut atata vorbire in ultima luna, oare cum s-ar invesmanta iubirea crestina din noi ? Oare cum ar vorbi glasul sangelui de frate ce apa nu se face ? Ar exista si batjocotitori si neprimitori si hulitori ?

Oare Domnul care carmuieste vremurile si alege, ori leapada popoarele, oare sa aduca El timpul cand vom aduna colecte, cand vom face ’sponsorizare’ pentru cei care in anii ce au trecut au strans averi in America de ne-au construit si noua sute si sute de lacasuri de inchinare ? ?i de va veni vremea sa se intoarca roata, oare vom sti sa gasim echilibrul, masura dreapta ?

Dar casele noastre de rugaciune, tot mai multe, mai frumoase si mai trainice sa aibe oare ceva in comun cu sediile CAP-urilor ? Ca intr-o vreme fratii ziceau ca le inaugureaza ; auzi ‘inaugureaza’ biserica !? Eu cred ca Domnul o sfinteste, ca El iubeste si binecuvanteaza Biserica Lui vie, dar si casele in care ne adunam, ne inchinam si invatam despre El si Calea Sa.

Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.

– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.

Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.

– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.

– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.

Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.

– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.

– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.

– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.

– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.

Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.

– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.

Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.

– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.

– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.

– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.

– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.

Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

Cand pe lume vine o minune… de fetita

by Zaharia Bonte
Bruxelles, Belgia

Cu Octavian Curpas ne-am cunoscut în spatiul virtual, unde am si ramas: cunostinte, parteneri de dialog si polemici, prieteni – prieteni virtuali, dar adevarati – si frati în credinta.  Calitatea de frate e cea pe care o simt mai arzânda, prietenia o cultiv – o cultivam –  în fiecare zi, iar cea de polemist… cam de câte ori se iveste ocazia. Nu stiu ce i-a vorbit în mod deosebit din scrierile mele, ca scriu rar, cuminte si asezat si vrednic de admirat… si mai ales nu public, sau public tot mai rar.  Scriu însa din belsug ’cimilituri’ si tot felul de note pe apucate si pe patite ori pe introvertite, din acelea pe care le fac, dar care nu le plac românilor; de unde ar fi sa le placa americanilor, iar românilor americani nici pe atât.
Iar daca  ar fi s-o spun pe cea dreapta, as recunoaste aici, pe hârtie ca atunci când ma încearca vreo pizma prin valurile vietii, vad – evident ca o vad în ceata – barca aceea de care nu stiam si pe care n-o visam, atunci când cei din generatia mea treceau Dunarea cu ea si apoi Atlanticul…    Dar oricum, nu m-as fi napustit printre gloante si obuze !

Un prieten bun în America era oarecând o mare comoara, azi e tot pe atâta, oriunde l-ai gasi, asa ca tin mult la Octavian, la lucrurile care ne apropie si caut mereu altele noi; asta si pentru ca el a ajuns si a reusit în America; iata ca un fericit prilej s-a si ivit:
În familia lui a poposit azi-noapte un îngeras de fetita ! Acum sa nu ma întrebati daca era noapte la noi sau la ei, ca am început sa le amestec, la gândul ca as fi putut razbi si eu; asa ca va voi povesti ceea ce stiu mai bine, ca am aflat mai de demult…
Octavian s-a nascut, a copilarit si s-a maturizat în Bihorul vecin mie.  America l-a fascinat si l-a atras pe când era cu sufletul sfâsiat de durerea pierderii tatalui sau, prin anii ’97, dar n-au putut America si Cordilierii si Arizona cu Canioanele lor, cu soare, caldura si racoare, sa-i racoreasca pe deplin nici dorul, nici durerea unui suflet vajnic de român. Octavian a ramas un vesnic cautator. Am citit ca a scris undeva sa se fi bucurat copilareste si atunci când m-a gasit si pe mine în partea aproape opusa a globului pamântesc, asa ca am ramas tot vecini: de la Oradea la Satu Mare sau din Arizona la Bruxelles… Când m-a apelat pentru prima data, suferea iarasi aceeasi durere pricinuita de vremelnicia si neputinta triumfului vietii pamântesti în fata mortii – sotia lui pierduse prima sarcina.
Ca oriunde ai fi în lumea aceasta – si America nu face exceptie – viata umana este vremelnica si marcata de suferinta. De aceea credinta, pe care am capatat-o deopotriva, ca dar ceresc, ne este idealul cel mai de pret pentru care luptam, pe care îl pastram nealterat si de mare pret. În acest spirit am scris si publicat eseurile despre Nicolae Moldovan, Octavian Paler…,  de unde mi-a gasit el urma.
Ziceam ca i s-a nascut lui Octavian o fetita, cred eu  ’un mesager anticriza’; si daca avem în vedere ca la Nasterea Mântuitorului au venit din Rasarit niste magi sa-I aduca daruri Pruncului nou nascut, ma gândesc ca printesei lor mi-as putea îngadui sa le duc în zbor – prin spatiul virtual, ca în el am ramas – si darul meu de bunic si sa mi-o alatur pe Janice celor sase, in curând sapte, nepotei ai mei.

CASA CU ZÂMBET

Casa cu zâmbet si soare si vorbe domoale;
Toti calca pe vârfuri sa nu mi te scoale
Pe tine, printesa, ce bine-ai venit,
În casa cu nou rasarit !

E soare si multa caldura,
Veselia si harul casa umplura;
Cum pot sa citesc pe chipul ceresc,
Bucuria, lumina, curajul, ce toti îti doresc ?

Ca magii, cu daruri, de pretutindeni venim
La casa-n lumina… sa va împartasim
Bucuria ce Domnul voua v-a dat,
Rodul iubirii binecuvântat.

Un sol de iubire
Îmbracat în inul subtire,
Un zâmbet de mai pe al vostru plai
În casa voastra cu soare, zâmbet si cu alai !

*****

Ca nu-s bucuriile vietii si nici orele diminetii
Mai duioase ca pruncii facuti în anii tineretii
Ferice este de oricine tolba si-o umple cu ei
Iar voi, Roxi si Tavi, si fericitul vostru temei…!

Ziceam ca îi stiu pe Octavian si pe Roxana Curpas ca pe niste cautatori de comori, comori asezate în vase de lut, cautatori adica, de suflete sensibile, iubitoare de arta cuvântului, asa cum sunt si ei. Nu mi-a fost înca dat, dar sunt sigur ca  daca m-as numara printre participantii la o sindrofie literara în casa lui,… l-as auzi recitând cu voce de bariton:
« Venisem flacau de pe Crisuri/ Cu sufletu-n trei învelisuri:/ De jale, de dor…
de libertate’(sau poate de literatura) ! »
?i asta pentru ca este nu doar un talentat si harnic cronicar literar, cunoscator  si pastrator al limbii strabune,  ci si un luptator si un factor si un sol al gasirii si al strângerii laolalta a multor fii ai neamului împrastiati prin lumea larga, suflete sensibile ce se mângâie si se încurajeaza reciproc, prin puterea cuvântului rostit raspicat, scris frumos.
Venit parca din epoca patriarhala, pentru Octavian, familia trebuie sa fie mare, unita si întregita. As putea spune ca în Suveranitatea Lui nelimitata, Dumnezeu i-a îndeplinit doar în parte dorinta; asemeni patriarhului Avraam,  prietenul meu l-a pierdut pe tatal sau înca de tânar, asa cum si parintele sotiei lui i-a parasit pentru plaiuri mai bune, ceresti, de multi ani de zile.
Pe mica printesa o întâmpina în Arizona, plaiul cel mai însorit din toata America, alaturi de mama si tata, fericitii parinti, cele doua bunici, unchi, matusi, verisori, biserica unde tatal ei este prezbiter, ca familia trebuie sa fie mare, unita, sa locuiasca  aproape… Familia trebuie sa fie si biserica si biserica trebuie sa fie familie.
?i noi suntem aproape, noi, cei pe care Octavian ne-a gasit, ne-a pretuit si ne stimeaza, vrea sa ne aiba în juru-i în spatiul nostru comun, fie si virtual, mostenirea strabuna: literatura crestina, morala si cultura iudeo-crestina.
Ne bucuram cu tine, prieten drag, ne bucuram de fiica ta. Te întâmpinam în numele Domnului, Janice, si iti descifram zâmbetul, gânguritul: Domnul fie laudat !

BUCURIA îNVIERII MÂNTUITORULUI ISUS

the joy of Jesus' resurrection

by George Danciu

Matei 28: 1-8
La sfarsitul zilei Sabatului, cand incepea sa se lumineze inspre ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena si cealalta Marie au venit sa vada mormantul. Si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant; caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului, si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul, si imbracamintea lui alba ca zapada. Strajerii au tremurat de frica lui, si au ramas ca niste morti. Dar ingerul a luat cuvantul, si a zis femeilor: Nu va temeti; caci stiu ca voi cautati pe Isus, care a fost rastignit. Nu este aici; a inviat, dupa cum zisese. Veniti de vedeti locul unde zacea Domnul;  si duceti-va repede de spuneti ucenicilor Lui ca a inviat dintre cei morti. Iata ca El merge inaintea voastra in Galilea; acolo Il veti vedea. Iata ca v-am spus lucrul acesta. . Ele au plecat repede de la mormant, cu frica si cu mare bucurie, si au alergat sa dea de veste ucenicilor Lui

Marcu 16: 1-7
Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus. In ziua dintai a saptamanii, s-au dus la mormant dis-de-dimineata, pe cand rasarea soarele. Femeile ziceau una catre alta: Cine ne va pravali piatra de la usa mormantului? . Si cand si-au ridicat ochii, au vazut ca piatra, care era foarte mare, fusese pravalita. Au intrat in mormant, au vazut pe un tinerel sezand la dreapta, imbracat intr-un vesmant alb, si s-au inspaimantat. El le-a zis: Nu va spaimantati! Cautati pe Isus din Nazaret, care a fost rastignit: a inviat, nu este aici; iata locul unde il pusesera. Dar duceti-va de spuneti ucenicilor Lui, si lui Petru, ca merge inaintea voastra in Galilea: acolo Il veti vedea, cum v-a spus

Luca 24: 1-6
“In ziua intai a saptamanii, femeile acestea, si altele impreuna cu ele, au venit la mormant dis-de-dimineata, si au adus miresmele, pe care le pregatisera. Au gasit piatra rasturnata de pe mormant, au intrat inauntru, si n-au gasit trupul Domnului Isus. Fiindca nu stiau ce sa creada, iata ca li s-au aratat doi barbati, imbracati in haine stralucitoare. Ingrozite, femeile si-au plecat fetele la pamant. Dar ei le-au zis: Pentru ce cautati intre cei morti pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a inviat. Aduceti-va aminte ce v-a spus pe cand era inca in Galilea”

Ioan 20: 1-8
In ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineata la mormant, pe cand era inca intuneric; si a vazut ca piatra fusese luata de pe mormant. A alergat la Simon Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Isus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant, si nu stiu unde L-au pus. . Petru si celalalt ucenic au iesit, si au plecat spre mormant. Au inceput sa alerge amandoi impreuna. Dar celalalt ucenic alerga mai repede decat Petru, si a ajuns cel dintai la mormant. S-a plecat si s-a uitat inauntru, a vazut fasiile de panza jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea dupa el, a ajuns si el, a intrat in mormant, si a vazut fasiile de panza jos. Iar stergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fasiile de panza, ci facut sul si pus intr-un alt loc singur. Atunci celalalt ucenic, care ajunsese cel dintai la mormant, a intrat si el; si a vazut, si a crezut

Cine se bucura?

1. Cerul si ingerii sunt primii la mormant

Primii care se bucura sunt si primii la marmantul Domnul Inviat: ingerii. Atunci se bucura Cerul intreg, toti cei care-l populeaza.

Apocalipsa 5: 9-14
In Cer, apostolul Ioan a vazut clar intr-o rapire in Duhul pe cei care se aflau acolo ? .. cantau o cantare noua, si ziceau: Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost injunghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru, si ei vor imparati pe pamant!
M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batranilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. . Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost injunghiat, sa primeasca puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda! . Si pe toate fapturile, care sunt in cer, pe pamant, sub pamant, pe mare, si tot ce se afla in aceste locuri, le-am auzit zicand: A Celui ce sta pe scaunul de domnie, si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor! Si cele patru fapturi vii ziceau: Amin! Si cei douazeci si patru de batrani s-au aruncat la pamant, si s-au inchinat Celui ce este viu in vecii vecilor!?

2. Cei care îl cunosc: femeile si ucenicii Săi

Se bucura toti cei care-L cunosc pe Domnul, incepand cu femeile care-L cunoscusera si-L urmasera indeaproape.. Ele sunt si primele, dis-de-dimineata, la mormant. Au cumparat miresme, cu gandul sa unga trupul lui Isus. Dar, cand au vazut si au inteles ca El Inviase dintre cei morti ?? au plecat repede de la mormant, cu frica si cu mare bucurie, si au alergat sa dea de veste ucenicilor Lui?.

3. Cei care îl cauta din toata inima, chiar si atunci când totul pare fără speranță

Imediat dupa inviere Domnul Isus Cristos se arata Mariei Magdalena din care scosese sapte duhuri necurate, aceea care I-a demonstrat ca-L iubeste foarte mult “Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Isus, si I-a sters picioarele cu parul ei; si s-a umplut casa de mirosul mirului.” (Ioan 12:3)

Ioan 20: 11-23Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt.
12. Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap, şi altul la picioare.
13. “Femeie”, i-au zis ei, “pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: “Pentru că au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.”
14. După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.
15. “Femeie”, i-a zis Isus, “de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”
16. Isus i-a zis: “Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: “Rabuni!”, adică: “Învăţătorule!”
17. “Nu mă ţine”, i-a zis Isus, “căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”
18. Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.
19. În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă!”
20. Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.
21. Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”
22. După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt!
23. Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.

Bucuria este ceea ce Insusi Mantuitorul a poruncit femeilor. Ele au plecat repede de la mormant, cu frica si cu mare bucurie, si au alergat sa dea de veste ucenicilor Lui. Dar iata ca le-a intampinat Isus, si le-a zis: Bucurati-va! Ele s-au apropiat sa-I cuprinda picioarele, si I s-au inchinat. (Mt 28:9)

Este vorba de o bucurie care nu salasluieste in locurile pamantesti, ci isi are originea dincolo de existenta noastra efemera. Este bucuria biruintei asupra pacatului si a mortii pe care Insusi Domnul a adus-o la inviere.

Dragi crestini bucurati-va pentru ca moartea nu mai are nici o putere asupra celor ce sunt a lui Christos.

CHRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI CU MOARTEA PE MOARTE CALCÂND, ȘI CELOR DIN MORMINTE VIAȚA DĂRUINDU-LE!

De la inima la inima: Salveaza Radio Micul Samaritean!

Corespondent Dan C. ?(curteabisericii@ yahoogroups. com)

Dragii mei frati si surori,
Fiti binecuvantati de Domnul!

Asa cum probabil cunoasteti, in ultimele zile media crestina (bloguri, site-uri, liste de discutie) a lansat o stire socanta:

Radio Micul Samaritean [RMS] (interconfesional evanghelic) vandut catre Radio Vocea Sperantei [RVS] (adventist)

Stirea parea sigura, provenind din mai multe surse, asa ca judecarea unei asemenea miscari a dus la mai multe atitudini:

– blamarea si murdarirea fratelui Florin Pindic-Blaj (fondatorul si presedintele al Radio Micul Samaritean) pentru decizie

– acuzarea evanghelicilor din Romania care nu au avut dorinta si puterea de a salva un post de radio apreciat precum RMS

– regretele unor crestini ca nu au facut mai mult cand se putea

Ca un ascultator (mai mult sau mai putin fidel al tuturor celor 3 posturi de radio: RMS, RVS, RVE) mi-am expus parerea in sirul discutiilor comentand raportul de calitate a programelor dintre RVE si RVS, precum si cateva aprecieri despre RMS.

Personal, desi auzisem de Sheraton (provocarea de a sprijini RMS prin donatii) nu eram constient de dificultatile financiare mari pe care le intampina Radio Micul Samaritean din Romania.

In seara zilei de sambata, 17 mai 2008 am avut surpriza placuta sa-l pot asculta pe fratele Florin Pindic-Blaj justificand cu o inima calda de pastor parcursul RMS precum si sursa rumorilor din internet. Era un mesaj transmis in direct din studioul RMS din Chisinau/Rep. Moldova.

Printre lacrimi si cu smerenie a incercat sa raspunda atacurilor, sa multumeasca tuturor celor ce au trimis o vorba buna, sa-i incurajeze pe cei ce sustin RMS in Romania, spunand: “increderea in Dumnezeu ramane aceeasi!”

A fost un moment foarte emotionant, cand a declarat: “astazi, 17 mai, ora 23:15, Radio Micul Samaritean transmite INCA pentru voi, nimic nu a fost semnat INCA” (citat aproximativ)

O bucurie imensa mi-a inundat inima!

Ma rugasem pentru o MINUNE in cazul acestui “deznodamant” (dupa cum vorbeau articolele) si IAT-O: o provocare la o incercare a credintei.

Fratele Florin nu a ascuns nevoile RMS, nevoia lunara de aproximativ $50.000 pentru intretinerea tuturor celor 24 de statii ce transmit RMS in multe zone ale Romaniei, inclusiv legatura satelitara ce permite receptionarea RMS si din alte tari!

De asemenea, nevoile si datoriile restante apasa impovarator pe acest frate a carui inima a batut pentru a duce Vestea Buna romanilor, moldovenilor, rusilor, ucrainienilor, albanezilor, tiganilor si care, acum, se vede ramas singur (cu mici exceptii).

De ce oare, noi, evaghelicii sa nu avem credinta si dorinta sfanta de a salva RMS de la a fi cesionat catre RVS (sau altui post de radio religios)?

Suntem sute de mii de evanghelici in Romania pentru care Micul Samaritean inseamna Evanghelia direct in casele noastre!

Sunt mii de crestini imobilizati (batrani, bolnavi) pentru care aparatul de radio “blocat” pe frecventa Micului Samaritean reprezinta singura sansa de a auzi Cuvantul!

Daca-am sti cat de greu se castiga o licenta si o frecventa pentru radio (mai ales crestin) … Fratele Florin a spus si despre aceasta (cum la licitatie se prezinta cate 25 de ofertanti reprezentand toate interesele financiare si politice ale momentului!)

Dragilor, eu am fost miscat si motivat sa imi aduc aportul pentru a salva Radio Micul Samaritean!

Chiar m-am gandit sa (re)lansam Sheratonul(provocarea de a sprijini RMS prin donatii)! Dar unul special, provenind din partea ascultatorilor!

Haideti sa ne rugam si sa ne deschidem inima pentru a sustine financiar aceasta lucrare atat de speciala!

Am preluat informatiile financiare pe care le postez si aici.

Fie ca Domnul sa fie binecuvantat iar noi sa strigam de bucurie pentru minunea pe care o va face!

Te rog, nu ramane nepasator! Macar pune RMS pe lista ta de rugaciune. Chiar acum! Si spune si celorlalti prieteni crestini!

Va doresc HAR si binecuvantari din belsug!

Cu dragoste din El,

Daniel

Pentru donatii ROMANIA

Asociatia Misiunea Micul Samaritean

Cod Unic de Inregistrare: 9164520

Coduri IBAN – BCR sector 3 Bucuresti

LEI – RO53RNCB00740292099 80001

EURO – RO26RNCB00740292099 80002

USD – RO96RNCB00740292099 80003

AUD – RO15RNCB00740292099 80006 (Dolar Australian)

LIRE – RO42RNCB00740292099 80005 (Lira Engleza)

Banca Comerciala Romana S.A. str. Bd. Decebal nr.11, bl.S14

Telecom (+4)0213171067

Telecom (+4)0318051018

Mobil (+4)0720880891

Why Salt and Light ?

by John Urs

Salt& LightWe live in a time of tremendous progress but in the same time of a tremendous moral degradation and ethical confusion. Today it is so difficult to make a distinction between right and wrong because the only moral bench-mark is the man itself and his selfish ideas.

You’ll say: “This is good, because this is a sign of a mature and free society.” In a way I can’t deny that, but unfortunately humanity proved more than once in her history that the humans can’t be objective and that’s why somebody’s freedom means somebody’s oppression and offense.

Jesus was the only one who declared the existence of an objective truth and this truth is God himself. That’s why we need to find answers for our life and behavior relating to this unchanging and objective truth.

When you’ll know the truth the truth will set you free and you’ll become more than what you’ll ever imagine: the salt of the earth and the light of the world.

The purpose of salt is to stop the process of entropy, to preserve this earth and keep it morally clean and make it a nice home for our temporary travel. The purpose of light is to enlighten the human spirit to give the man the status he had before darkness started to take over his soul, and to make him a witness of the fact that the real light can’t be found in the darkness of this age but in Jesus.

In other words the purpose of this ministry is to help people like you to make a difference in your own life and the life of others.

So help us God!