Secretul profesiei de jurnalist: totul sta in puterea unui virus: virusul presei!

“Jurnalistul este mai degraba sanitar decat om de cultura. Sanitar al societatii. Primul ajutor, in caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informatie, caci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost si va ramâne o forta care poate schimba lumea, ceea ce confera jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existential al fiecarei natiuni. În acest context, conditia sine qua non pentru transmiterea informatiei si prezentarea fidela a realitatii este propria informare si documentare a specialistului din presa scrisa. Acuratetea si rigurozitatea informatiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramura de top a genului gazetaresc. Jurnalistul – în general, cel de politica externa – în special are nevoie în permanenta de documentare si informare corecta.

Un astfel de profesionist, fin analist de politica externa pentru care munca reprezinta o adevarata pasiune este si Marina Constantinoiu, redactor sef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionata de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumarate ori, dar am fost si în Iordania si Siria. Am vizitat multe tari din Europa, în jur de 20, si am ajuns de doua ori în Statele Unite”. Munceste intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul National, mai întâi ca sef al departamentului de politica externa si apoi ca redactor sef, considerând ca alegerea acestei profesii nu-i apartine, hotarârea în acest sens luând-o “viata însasi”.

Bucuresteanca 100%”, Marina Constantinoiu este pasionata de tot ce înseamna politica externa, înclinatie evidenta manifestata înca din copilarie. Licentiata a Facultatii de Jurnalism si stiintele Comunicarii a Universitatii din Bucuresti (1994), în prezent preda studentilor de aici doua materii de specialitate. Ca o „Leoaica” ce este (nascuta la 13 august 1970), reuseste sa-si exercite obligatiile profesionale cu abilitate si dedicare, în pofida faptului ca timpul alocat familiei nu este întotdeauna asa cum ?i-ar dori. Este casatorita cu fostul sau coleg de banca din liceu, caruia ar vrea sa-i poata aloca mai mult timp decât o face, pentru ca, inevitabil, meseria de jurnalist înseamna multa munca, un program aleatoriu si implicare permanenta.

Daca are abilitatea de a depasi greutatile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru ca “puterea de a merge mai departe a venit natural”, fara a fi nevoie de o “reteta speciala” si asta pentru ca “totul sta în puterea unui virus: virusul presei!”

Octavian Curpas: Explicati-ne care este motorul acestei pasiuni, acestei nelinisti pe care o aveti in frumosul scop ales pentru viata si daca nu este prea mult pentru o femeie care trebuie sa se achite si de alte obligatii?

Marina Constantinoiu: Sincer, n-a fost alegerea mea. Viata a vrut sa fie asa. Am fost pasionata de mica de tot ceea ce insemna presa, ascultam posturi de radio „imperialiste” deloc pe placul regimului comunist, cum ar fi Radio Europa Libera, Vocea Americii si Deutsche Welle, dar si Radio France Internationale sau BBC. In aceeasi masura urmaream si Telejurnalul ceausist, dintr-un masochism extrem, probabil. Eram fascinata de modurile in care putea fi masluita realitatea.

Am ramas impresionat de munca intensa pe care o faceti la ziarul dumneavoastra. Poate ne spuneti din ce punct ati plecat? Poate si cateva cuvinte despre drumul parcurs, despre experienta pe care o aveti in cei 20 de ani de profesie in jurnalism?

Din ce punct am pornit la Jurnalul National? Am venit aici acum 10 ani, la 15 iunie 2002, ca sef al departamentului de politica externa a ziarului. Veneam de la agentia de presa Mediafax, unde lucrasem patru ani si jumatate la politica externa. Eu am lucrat efectiv in presa inca din primul an de facultate, din primul semestru de scoala. Am avut ocazia sa colaborez la postul national de radio si nu am ratat-o. A fost o scoala extraordinara si cred ca asa a si ramas, de aceea o recomand oricarui tanar jurnalist. Nu cred ca regret nimic din toti acesti ani. In ciuda faptului ca recunosc din ce in ce mai putin profesia in ceea ce se numeste azi „presa” in Romania, eu nu imi regret alegerea. Am ales cu inima.

Cred ca sunteti o fire optimista, aveti cu prisosinta in suflet bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta cu animozitatile vietii, fiindca banuiesc ca ati intalnit si greutati. Cum le-ati trecut? Care este secretul fortei dvs.?

Hm, la prima vedere. De fapt, nu prea sunt o optimista. Dar poate uneori e bine sa fii ca mine. Sa pui raul inainte, pentru a nu avea dezamagiri socante. Greutati? Evident ca am intalnit. Am trait, deci am intalnit. Au fost momente de cumpana uneori, au fost oameni care m-au dezamagit, au fost subiecte care m-au rascolit. Puterea de a merge mai departe a venit natural, nu exista o reteta speciala pentru asta, nu exista niciun tonic secret care sa poata fi administrat. De fapt, totul sta in puterea unui virus. Pe care il ai sau nu. Virusul presei.

Credeti in libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama?

Ati astepta, poate, un raspuns-standard si simplu, „da”. Nu-l voi da. Pentru ca nu cred ca traim vremurile potrivite pentru asa ceva. Nicaieri. Cred, mai degraba, ca trebuie sa invatam a fi mai diplomati decat oricand.

Va rugam sa ne dati cateva date biografice, mai amanuntite si mai relevante, din existenta si evolutia dvs. ca jurnalist, ca om de cultura.

Om de cultura este foarte mult spus. Jurnalistul este mai degraba sanitar decat om de cultura. Sanitar al societatii. Primul ajutor, in caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informatie, caci omul informat este puternic.
Parcursul meu ca jurnalist a fost lin. Aventura a inceput in copilarie, s-a concretizat in studiu, la facultate, apoi in munca propriu-zisa, mai intai ca reporter, care nu se sfia sa opreasca oameni pe strada pentru a le pune intrebari, ulterior ca redactor la departamentul de politica externa, apoi ca sef. Sefia in presa poate parea atractiva celor din afara sistemului, dar unuia atins de virusul meseriei cu siguranta ii stirbeste din placere. Presupune multa rutina, te lipeste de scaun si iti fura tocmai contactul cu lumea pe care se presupune ca ar trebui s-o cunosti cel mai bine.

Romania, tara in care traiti si va desfasurati activitatea, cum vi se pare astazi fata de „altadata”, de vremurile copilariei dvs., de exemplu? Sunteti aproape de toate durerile romanilor? Pentru ei vreti sa fiti mesager in activitatea de jurnalist extern?

„Aproape de toate durerile romanilor” e, din nou, mult spus. Parte dintre ele le traiesc, ca doar sunt aici. Jurnalul National este ziarul care a reusit sa resusciteze reportajul in presa scrisa din Romania si il tine in viata, tocmai pentru ca jurnalistul sa fie acolo unde ii este locul: langa oameni.

Lucrul cel mai greu in viata este sa-ti gasesti locul. Locul in societate care sa te multumeasca. Coincide acest loc cu interiorul sufletului dvs., cu nasterea pasiunii pentru jurnalism?

Da si nu. Eu mi-am gasit locul, dar intre timp societatea nu mai este ceea ce visam. De multe ori apare in mine regretul ca nu am schimbat locul.

Vorbiti intr-un interviu de necesitatea unei culturi vaste a jurnalistului si aceasta in multele directii. Reusesc oare jurnalistii sa acopere toate domeniile cunoasterii? Cate vieti ne-ar trebui pentru a fi ceea ce visam noi, toti jurnalistii? Cum s-ar putea realiza acest lucru intr-o viata? Credeti in acele posibile punti dintre oamenii de stiinta, arta, filosofie etc. si noi jurnalistii, cu dorinta de a veni unii spre altii?

Evident ca jurnalistii nu pot acoperi toate domeniile cunoasterii. Cine ar putea asta? Nimeni nu are o asemenea pretentie, dar in jurnalism lipsurile in materie de cultura generala sunt vizibile. Se taxeaza pe loc, intr-o secunda. Pentru jurnalisti publicul nu gaseste scuze. Nici macar nu incearca.

Si in final, ce reprezinta activitatea de jurnalist pentru dvs.?

Sapte zile din sapte, 14-16 ore din zi? Uneori 24 din 24, caci si noptile sunt jurnalistice, in sensul ca problemele nu te parasesc, iar subiectele in desfasurare peste zi se continua in minte, noaptea. Mai inseamna si izolare intr-o lume in care altora nu le place sa traiasca, in care e multa adrenalina, dar care este extrem de egoista, care acapareaza.

Am inteles ca vorbiti fluent franceza si engleza, stiti putina germana si un pic de ebraica. Franceza este insa limba pe care o stapaniti foarte bine.

A fost prima dragoste. Am avut un profesor extraordinar, putin neobisnuit, care nu mi-a adus manuale, care nu mi-a cerut sa invat teorie, care a facut conversatie cu mine, care nu stiam o boaba de franceza. L-am urat aproape un an, caci nu il intelegeam cand imi vorbea, dar pe urma l-am iubit. Francezei ii datorez si mare parte din parcursul meu profesional. Mi-a deschis multe usi, mi-a adus in viata multi oameni interesanti.

(Poza: Israel, Metropolitan Hotel)

Ati vizitat foarte multe tari in Europa, in jur de 20 la numar, ati vizitat si Israelul si ati afirmat ca va atrage aceasta tara. Puteti sa ne vorbiti despre toate aceste tari, in rezumat desigur, despre politica lor si care sunt aprecierile facute de catre dvs. dupa vizitarea lor si contactul cu anumite personalitati? Puteti face o comparatie asupra politicii acestor tari?

Oooo… e un intreg interviu concentrat in aceasta intrebare. Da, ma pasioneaza Israelul. Si Orientul Mijlociu, in general. Israelul este fascinant prin tot ceea ce reprezinta, prin fiecare piatra pe care scrie Istorie cu majuscule, pentru orice religie, pentru ca este o tara minuscula care – profesional vorbind – da de lucru presei din intreaga lume zilnic. Am vazut multe tari europene, pentru fiecare am cate o parere, pentru fiecare am cate un album foto imaginar, de fiecare imi amintesc cu mai multa sau mai putina placere, in functie de ceea ce mi-a oferit. In Israel insa as reveni oricand.

Ati putea sa ne vorbiti despre tarile mici din Uniunea Europeana care se afla la varful deciziilor importante pentru Uniune si cum explicati acest fapt?

Vi se pare? Pentru mine, daca Germania nu e, nimic nu e.

Puteti face o comparatie intre PIB –ul Belgiei, de exemplu, si cel al Romaniei?

Imi dati voie sa nu fac o astfel de comparatie? Romania este o tara cu probleme specifice, cam greu de comparat cu un stat occidental, cu democratii cu vechime, ba chiar destul de greu de comparat cu „suratele” ei foste comuniste.

Cum vedeti viitorul Belgiei, cele doua entitati existente vor putea convietui in viitor? Care ar putea fi viitorul capitalei Bruxelles?

Uniunea Europeana ar trebui sa fie casa noastra, a tuturor. Si discutiile despre autonomii si secesiuni sa devina glume. Nesarate.

Daca inveti politica romaneasca, lucrurile intotdeauna se complica, nu le mai dai de capat si adesea te trezesti ca tot ce ai invatat nu mai e valabil, de azi pe maine. Totusi exista tari cu politica mai stabila. Care sunt ele si in ce consta stabilitatea lor?

 

(Poza: Yaffo)

Stabilitatea asta este destul de relativa. Dar acolo unde exista, de exemplu in Germania sau Elvetia, ea exista doar pentru ca legea este mai presus de toate. Fara respect pentru lege nu exista nici democratie, nici stabilitate, nici progres.

Cum considerati ca va evolua situatia din Afganistan in perioada urmatoare si ce impact posibil va avea asupra participarii Romaniei ca membru al Aliantei Nord Atlantice? Cat de oportuna este continuarea implicarii Romaniei in acest teatru de razboi?

Prea tarziu discutam despre cat de oportuna e sau nu e participarea Romaniei la aceste operatiuni. Situatia din aceasta tara este departe de a se clarifica.

Data fiind actuala criza financiara din zona euro, cat de utila va fi aderarea la moneda unica de catre Romania? Poate Romania sa corespunda standardelor necesare ramanerii in zona euro, date fiind cheltuielile supradimensionate din sectoarele finantate din bugetul de stat in raport cu performantele economice modeste ale economiei? In plus, in ce stadiu credeti ca se va afla criza din zona euro la data cand Romania si-a propus sa adere la moneda unica europeana?

Nu cred ca suntem pregatiti pentru o asemenea aventura prea curand. si nu cred ca Europa mai este pregatita sa riste noi aderari, date fiind experientele recente cu state din zona euro.

Cum se vede astazi America, de peste ocean, dupa dobandirea libertatii atat de mult dorita de noi, romanii?

Bunicii si strabunicii nostri i-au asteptat pe americani sa vina. I-au asteptat atat de mult, ca au si murit asteptand. Acum au venit americanii. Multi spun ca au venit prea tarziu, altii spun ca au venit degeaba. Si cativa spun ca sunt aliatii nostri strategici. E clar ca este mai bine cu ei, decat fara ei. Dar pentru un tango de calitate e nevoie de doi. Care sa-ti doreasca sa ramana in echipa si sa faca treaba buna. Timpul ne va arata daca suntem pregatiti pentru asta.

Un interviu realizat de: Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona, SUA

Interviu cu Corina-Mihaela Samoila, redactor sef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanta”

„M-am nascut în Constanta în a treia zi a toamnei lui 1981.[…] am fost prima dintre „samoilonci“ nascuta în Constanta, mama fiind tulceanca, tata cernavodean, mamaia nascuta în Lanurile (o comuna din judetul Constanta), tataia pe lânga Braila, iar unchiul meu, Adrian, fratele tatalui, în Murfatlar (pe atunci Basarabi). De altfel, Adi a fost fratele meu, nicidecum unchi. De câtiva ani buni locuieste în Canada, împreuna cu familia. Pot spune ca sunt printre putinii norocosi carora viata le-a dat un mare dar. Sunt copil singur la parinti. Însa, am o sora. O cheama Andreea si este prietena mea cea mai buna de când eu aveam aproape 3 ani si ea cu unul mai mult. De atunci… asa o ducem, cu multa iubire, cu secrete numai de noi stiute si, în ciuda faptului ca locuim în orase diferite (ea este în Bucuresti de mai bine de 10 ani), suntem la fel de apropiate. Nu este acesta un noroc?!” – ne spune Corina-Mihaela Samoila, redactor sef adjunct al ziarului „ZIUA de Constanta”.
A crescut alaturi de bunici, fiind rasfatata bunicului care îsi dorise un nepot, fapt pentru care a reusit sa-i insufle dragostea pentru fotbal, devenind o mare microbista, dupa cum ne si marturiseste – „mai baiat decât nepotul pe care îl visa. Cred ca prima amintire pe care o am cu mine este de pe stadionul Farul. Bancutele verzi, din lemn, se încalzisera de soarele „de la matineu“, îmi frigeau pulpitele, iar eu, ca o domnisoara, ma mândream cu rochita mea în carouri alb/bleu, cu pieptar pe care erau brodate o rata si niste floricele. Marea dezamagire a lui Licuta, în ceea ce ma priveste, a fost ca am devenit mare rapidista si nu am tinut cu Farul, echipa lui de suflet.”

Desi înca din liceu visa sa faca jurnalism si a urmat timp de un an cursurile facultatii de profil din cadrul Universitatii Hyperion din Bucuresti, revine la Constanta si absolva Facultatea de Psihologie, sectia Psihopedagogie Speciala, din cadrul Universitatii Ovidius Constanta, dupa care revine la prima dragoste, jurnalismul.
Este spontana, deschisa si foarte realista, constienta fiind de faptul ca meseria de jurnalist, mai ales în cazul femeii, nu este o meserie pe care sa o practici „pâna la adânci batrâneti. Femeia are nevoie sa fie aproape de casa, are responsabilitati, iar job-ul acesta este mare consumator de timp si de energie.” Crede în valorile familiei si se dedica în aceeasi masura profesiei si celor dragi, desi „agitatia cotidiana ne împiedica, deseori, sa mai avem pasiuni, sa mai citim ori sa ne plimbam” si asteapta ca atunci când va avea o viata linistita sa se poata bucura din plin de „cartile ramase neatinse în biblioteca”.
Octavian Curpas (Î): Ce anume v-a determinat sa alegeti profesia de jurnalist?
Corina-Mihaela Samoila (R): Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-am dorit sa lucrez în radio. Tatal meu era prieten cu directorul de atunci al unui post local de radio si ma încurajase într-un fel spunându-mi ca acestuia îi place vocea mea, dar si gusturile mele în materie de muzica. De acolo pâna la jurnalism… Îmi doream sa dau la Medicina Veterinara însa m-am convins ca nu am atâta sânge rece. Am absolvit liceul si am devenit studenta la Jurnalism, în Bucuresti. M-am întors acasa dupa un an din cauza unei anume conjuncturi (dor de casa, niste probleme în familie) si am dat la Psihologie.
Î: Când ati început sa lucrati pentru ziarul “ZIUA de Constanta”?
R: La doua saptamâni de la absolvire am intrat în redactia „ZIUA de Constanta”. Era 29 iulie 2005. Tata îl cunostea pe redactorul-sef adjunct de pe atunci si i-a zis ca au nevoie de oameni. Nu cred ca voi uita vreodata ziua aceea. Stiu si acum ce haine purtam, ce s-a întâmplat, cu cele mai mici detalii. Poate a fost soarta.
Î: Cum arata o zi de lucru din viata dumneavoastra?
Mereu altfel. Sau, de cele mai multe ori altfel. Începem programul la 9.00 si plecam înspre casa în jur de 19.00, în functie de finalizarea editiei. Uneori mai intervin evenimente si dupa orele de program, alteori sâmbata… Asta este viata de jurnalist. Presa scrisa si-a schimbat coordonatele. Scriem nu numai pentru editia print, ci si pentru cea online. Orice stire este publicata în timp real, trebuie viteza de reactie. Ziarul, în forma lui online, a devenit agentie de stiri. Este destul de solicitant.
Î: Care este stirea cea mai de impact pe care ati publicat-o vreodata?
R: Daca ne luam dupa citirile de pe site cred ca este acest reportaj: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/reportaj/tatuajul–arta-din-spatele-trend-ului-galerie-foto.html.Este pe locul 2 în Top 500 al celor mai citite materiale de pe http://www.ziuadeconstanta.ro. Înseamna ceva, nu?
Î: Va rog sa numiti un aspect al profesiei de jurnalist care va fascineaza cel mai mult?
R: Nu te poti plictisi niciodata. Treci prin multe stari. Uneori te plafonezi, esti apatic zile întregi, îti lipseste pofta de a scrie, nu ai inspiratie. Întotdeauna se întâmpla câte ceva care te va scoate din starea asta. În plus, cunosti oameni, treci prin situatii, participi la evenimente. Sunt particularitati ale meseriei. Partile frumoase. Din pacate exista si parti mai urâte.
Î: Exista anumite momente din cariera de jurnalist care se detaseaza net de activitatea dumneavoastra obisnuita?
R: Momentele sunt multe. În sapte ani am trait atâtea în meseria asta… încât anumite momente intense si foarte importante se sterg rapid din memorie. Sau poate ca nu am puterea sa aleg ceva. Totusi, într-un an, eram în concediu si plecasem în Bucuresti, la prietena mea cea mai buna. Stateam singura în casa si ma plictiseam când mi-am amintit ca primarul Radu Mazare este nascut în Bucuresti. Dintr-o declaratie de avere am gasit adresa si am mers acolo, am vorbit cu vecinii, cu cei care l-au vazut crescând. Nu mi-a placut niciodata Mazare, nu sunt printre fanii sai, dar atunci am vazut copilul din adultul pe care aproape ca îl dispretuiesc. A iesit un reportaj foarte frumos. Sa nu mai spun ca am luat si prima în concediu. La câtva timp dupa aceea i-am luat un interviu lui Radu Mazare. Am folosit informatiile aflate pe teren si i-am reamintit de copilarie, de tatal sau decedat. I-au dat lacrimile. Pentru mine, sa „scot“ omul din Radu Mazare, a fost o realizare. Am avut onoarea sa-i iau interviu lui Gil Dobrica, regretatul cântaret, si el un mare iubitor al Rapidului.
Î: Sunt anumiti jurnalisti pe care i-ati avut ca model când v-ati decis sa deveniti jurnalist?
R: Nu cred ca am avut un model. Cred ca mi-a placut doar foarte tare sa scriu.
Î: Care considerati ca sunt cele mai întâlnite mituri despre profesia de jurnalist?
R: În România? Ca jurnalistii iau spaga, ca jurnalistele sunt femei usoare. Din pacate, exemple de acest gen au fost destul de multe si astfel s-au întiparit în mintea oamenilor. Nu este o regula. Acestea sunt ideile negative preconcepute. Apoi, oamenii cred ca un jurnalist stie tot si când spun tot ma refer la absolut TOT. Nu este chiar asa. Avem si noi „felia“ noastra.
Î: Ce parere aveti despre legile care guverneaza meseria de jurnalist? Ce anume considerati ca lipseste din legislatie cu privire la statutul jurnalistului?
R: Jurnalistul trebuie sa fie foarte atent la ce scrie, sa se documenteze bine, sa… doarma linistit noaptea. Însa, justitia din România este asa cum o stim si… niciodata nu poti fi prea sigur, daca te da cineva în judecata. Toti am dat macar o declaratie la Politie sau am avut vreun proces. Legea din România nu prea apara jurnalistul, mai degraba îl pune la zid.
Î: Cum vedeti colaborarea dintre jurnalisti si autoritatile locale? Exista cooperare din partea autoritatilor?
R: Depinde de autoritati, de politicieni, de oameni. Jurnalistii sunt vazuti de multi ca niste dusmani. Nu înteleg oamenii, si pace, ca tu îti faci treaba si nu ai nimic personal cu ei. Daca scrii rau de vreunul se transforma automat în dusmanul tau. Din fericire, am întâlnit si exceptii. Anumiti oameni înteleg rolul ziaristului si vad omul din spatele celui care „îl da la gazeta“. Fara sa vrei îti faci multi dusmani.
Î: Ce schimbari ati dori sa vedeti în urma publicarii articolelor dumneavoastra?
R: As vrea sa vad ca autoritatile iau masuri, ca iau în seama ce scriem noi. Se întâmpla rar, din pacate. Oricât de documentate si de adevarate ar fi informatiile pe care noi le scriem, rareori au efect vizibil. Este vorba despre cutuma româneasca de a ascunde gunoiul sub pres. Asa ne facem si noi ca nu vedem neregulile, ilegalitatile. Aici, cred eu, de vina este alegatorul. De fapt, alegatorul român este „orb“, nu vrea sa gândeasca, sa se informeze înainte de a vota.
Î: Considerati ca presa din România este, în general, obiectiva atunci când elogiaza sau critica pe cineva? Jurnalistii se documenteaza suficient înainte de-a scrie?
R: În general… presa din România reactioneaza bine la stimuli. Unul ar fi banii. Patronii implicati în politica, ai televiziunilor sau ziarelor de pe aici fac mult rau bransei. Multi sunt vazuti ca „tonomate“ care spun sau scriu numai ce si cum vrea seful. Sunt si cazuri dintr-astea. Din nou, se generalizeaza foarte mult. Exista exceptii care confirma regula. Iar anchetele, oricât de stimulate ar fi ele, trebuie luate în seama, pentru ca atrag atentia asupra unor adevaruri.
Î: Petreceti foarte mult timp în redactie. Când va mai faceti timp si pentru dumneavoastra si familie?
R: Pe Catalin, iubitul meu, îl vad seara, acasa, dar comunicam destul de mult în timpul zilei. Vorbim la telefon, prin sms-uri sau cu ajutorul unor programe pe Internet. Mâncam împreuna seara si dimineata, nu sarim peste mesele împreuna decât foarte rar. Parintii mi-i vad destul de rar, la fel si pe bunica. Dar vorbim. Noroc cu telefoanele…
Î: Cum arata litoralul românesc în sezonul 2012?
R: Va spun sincer, nu am calcat în Mamaia ori în zona sudica a litoralului vara aceasta. Pot sa va spun ca statiunea din apropierea Constantei s-a transformat într-un soi de cartier, mai ales din cauza numeroaselor imobile de locuinte construite în ultima vreme si ca alterneaza bodegile, sa nu ne ferim sa le spunem pe nume, cu localurile de fite în care ochelarii de soare nu se scot nici seara (e un moft al „cocalarului“ român, sa conduca/mearga/stea la terasa purtând ochelarii de soare chiar si dupa apusul soarelui). Nu intuiesc mari schimbari fata de anii trecuti.
Î: La Constanta veneau, pe vremuri, nordicii si nemtii, cehii si polonezii… Mai sunt la fel de multi turisti straini si din ce tari?
R: Din pacate, nu prea mai vedem straini. Celebrele suedeze au ramas doar în memoria tatilor nostri. În Constanta mai vezi filipinezi, marinari veniti cu vasele ce ajung prin Port sau studentii straini. Poate or mai fi si turisti, dar rari… „Strainii“ nostri au devenit bucurestenii, care vin în fiecare sfârsit de saptamâna pentru o noapte, doua, în club si niste plaja. Trist…
Î: Privatizarea hotelurilor de pe litoral a fost benefica pentru unii, dezastruoasa pentru altii. Cum au influentat aceste schimbari numarul turistilor straini care viziteaza litoralul românesc?
R: Asa cum am spus anterior, nu prea sunt straini. Este adevarat, Mamaia are hoteluri de 5 stele, faimoase în bransa, la care „trag“ oameni cu bani din tara sau din strainatate. Unul dintre acestea este Hotelul Vega, cel în care a fost filmat „Nea Marin Miliardar“. Totusi, românul de rând nu-si poate permite preturi de 5 stele. Mai mult decât atât, întreg litoralul românesc este foarte scump, iar românii au început sa ia calea altor tari pentru vacante. Auzi mai degraba de sejururi în Bulgaria, Grecia, Turcia, decât la Mamaia sau Neptun. Si mi se pare firesc. Nu avem un litoral cu care ne putem mândri în mod deosebit. Daca nici românii nu vin… d-apai strainii.
Î: Pe de alta parte, la Venus, Neptun, Jupiter s.a.m.d. am înteles ca exista hoteluri noi, la standarde occidentale. Sunt afaceri profitabile aceste hoteluri de 3, 4 sau 5 stele, având în vedere faptul ca pe litoralul românesc si hotelurile de 2 stele sunt foarte scumpe? Atrag suficient de multi turisti?
R: Nu, nu cred ca sunt. Astfel de hoteluri gasim pe tot litoralul, pentru ca a fost un hobby pentru înstaritii de dupa revolutie sa investeasca în turism si în imobiliare. Cine are bani de 4, 5 stele? Nu românul. Iar strainul nu prea mai alege litoralul nostru. Acum, turistii straini prefera alte zone ale României.
Î: Cred ca de când a aparut baza militara de la Kogalniceanu e plina Constanta de alt tip de turisti decât în urma cu 20-30 de ani… soldati americani în weekend-urile din sezon. Am dreptate?
Sunt câtiva. Recunosc, nu prea ies eu în weekend, mai ales pentru ca sâmbata este singura mea zi libera si absolut insuficienta pentru a rezolva toate problemele restante ale saptamânii. Totusi, americanii nu au împânzit Constanta. Cred ca sunt foarte asteptati de patronii de baruri si cluburi. Totusi, nu lipsesc din peisaj.
R: În ce fel i-a influentat pe constanteni, în timp, contactul cu turistii straini? Sunt constantenii mai occidentali decât alti români care nu au contact cu strainii tot timpul?
R: O, nu, eu nu sunt de parerea aceasta. Spre exemplu, ardelenii sunt mult mai open minded decât noi. Constantenii nu se pot lipsi de „aura“ aceea balcanica, total nepotrivita în vremurile noastre. Noi suntem ca într-un film de Emir Kusturica, la noi se asculta manele (proaste), sunt cluburi de gen, tinerii admira indivizii plini de aur, nicidecum pe cei culti, scoala nu prea mai conteaza, însa masina pe care o conduci are mare importanta. Traim dupa standarde total nepotrivite, lucru pe care nu îl pot întelege. Multi tineri nu lucreaza din comoditate, din placerea de a sta pe banii parintilor. Standardele de viata s-au schimbat foarte mult în ultima vreme, nicidecum în bine.
Î: Litoralul românesc este astazi la mare concurenta cu cel bulgaresc. Litoralul bulgarilor e mai arid, plajele mici, muntii lânga plaje, dar cu toate acestea atrag mai multi turisti pentru ca e mult mai ieftin decât în România iar serviciile sunt de calitate superioara.
R: Un cântec aflat acum în topurile noastre spune ca „un weekend la Mamaia e cât un sezon la Varna“. Cred ca acesta este raspunsul. Românii sunt „capra râioasa cu coada batoasa“, cum spun batrânii. Avem nevoie de turisti, mai ales de cei straini, însa nu facem nimic sa-i atragem. Nici macar pe cei autohtoni. Mamaia a devenit statiune de sfârsit de saptamâna, un loc în care patronii de cluburi traiesc bine, dar cam atât. Eu, recunosc, pot numara pe degete datile în care am fost, anul trecut, în Mamaia. Nu-mi mai place.
Constanta nu mai are cu ce sa atraga turistii. Muzeul de Istorie Nationala si Arheologie a fost reabilitat abia anul acesta, zona peninsulara este distrusa, Cazinoul… de nedescris. Ce sa vada turistii? Noi, localnicii, vedem doar planuri si asteptam sa fie puse în aplicare. Ei vad doar gropi si ruine. Bineînteles, Constanta mai are înca aerul acela boem în zona peninsulara, iar acum miroase minunat a tei. As vrea sa se înteleaga faptul ca orasul nostru nu este urât, ci doar, din punctul meu de vedere, defectuos administrat.
Î: Am omis sa va întreb daca cunoasteti limbi straine si care sunt acelea.
R: Franceza, engleza si putina spaniola. Îmi place foarte tare portugheza, mi-ar placea sa o învat.
Î: Ce tari ati vizitat pâna în prezent?
R: Nu am calatorit foarte mult. Nici pe departe atât cât mi-as fi dorit. Am fost, cu autocarul, în Franta. Asa ca am vazut Ungaria, Austria, Germania…
Î: Ce destinatii preferati pentru viitor?
R: Oriunde am de vazut ceva frumos si interesant.
Î: Aveti si un blog personal, https://coripucca.blogspot.com/. Ce ne puteti spune despre continutul lui? Când l-ati conceput si cu ce scop?
R: Am început sa scriu pe blog din dorinta de a nu ma plafona cu textele facute pentru job. Când scrii pentru tine si pentru sufletul tau este altceva, când nu te preseaza nimeni si nimic, când poti sa-ti pui sufletul în cuvinte. Am scris destul de mult într-o perioada, iar blogul mi-a devenit confident. Am scris povesti adevarate amestecate cu povesti închipuite, parti din viata mea, din sufletul meu. Nu am mai scris de câtva timp, însa postez mâncarurile pe care le prepar. L-am transformat în blog de bucatareasa începatoare.
Î: Cum va petreceti timpul liber? Care sunt hobby-urile dumneavoastra?
R: Mai nou îmi place foarte tare sa gatesc pentru iubitul meu. Este noua mea pasiune. Ma cred un mic Master Chef. Îmi place foarte tare sa citesc, sa ascult muzica si sa calatoresc. Însa, pentru toate este nevoie de timp.
Î: Fiindca ati adus vorba, va rog sa ne spuneti câteva cuvinte despre iubitul dumneavoastra. Cum priveste meseria de jurnalist?
R: Iubitul meu, Catalin, munceste la fel de mult ca si mine, deci ne vedem seara, acasa. Ne leaga o poveste de mai bine de 8 ani, ca un film. Cred ca daca ne-am pune pe scris am scoate un roman, în adevaratul sens al cuvântului, din povestea noastra. Dar, simt ca ne-am gasit linistea si când ajung acasa, relele zilei nu mai exista. Acasa este raiul pe pamânt. Asta este tot ce conteaza.
Î: Ce fel de muzica ascultati?
R: Am fost o adolescenta îndragostita de Jim Morrison si de Kurt Cobain. Ascult rock, mai ales dintr-acela vechi, Janis Joplin, Led Zeppelin, The Doors, dar si blues, latino si mai toate genurile de muzica, mai putin house si manelele care au facut celebra România.
Î: Planuri de viitor? Puteti sa ne împartasiti câteva dintre ele?
R: Îmi doresc sa fim sanatosi, eu si ai mei. Cred ca este cel mai bun plan de viitor. În plus, as vrea sa am mai mult timp pentru viitoarea mea familie.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona
Iunie 2012

Interviu cu Dumitru Hutan, pastorul Bisericii Penticostale Betel si Presedintele Asociatiei “Casa Vindecarii” – Centrul de reintegrare socio-profesionala, Câmpina

“Religiunea curata si neîntinata, înaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani si pe vaduve în necazurile lor, si sa ne pazim neîntinati de lume.”
Biblia – Iacov 1:27

Câmpina, orasul prahovean asezat într-un minunat amfiteatru natural, încadrat de albiile a trei râuri ce au modelat o splendida terasa triunghiulara cu pante mai line sau mai abrupte ce confera asezarii o specificitate aparte, este cunoscut ca fiind localitatea din România cu cele mai multe zile însorite pe parcursul unui an si cu un aer cu reale calitati curative. Si-apoi, cine nu a auzit de Scoala de Agenti de Politie din Câmpina – un alt reper important în definirea identitatii orasului?! Înconjurat de dealuri, adevarate bariere naturale în fata asprelor vânturi ce bat dinspre câmpie, ofera privelisti de o frumusete uimitoare si-un aer patriarhal care linisteste si îmbie la curatime spirituala.
Perceptele crestine, sustinute chiar si de cadrul natural de care am amintit, o comunitate de oameni cu frica de Dumnezeu si mila fata de cei fara un adapost sau posibilitatea croirii propriului drum în viata, au adus o raza de speranta în sufletele multor tineri crescuti în orfelinate care si-au gasit calea de urmat pasind în “Casa Vindecarii” – un cunoscut Centru crestin de reintegrare socio-profesionala, care functioneaza la Câmpina din anul 2008.
O comunitate de oameni vrednici de toata lauda sub patronajul Bisericii Penticostale Betel din localitate si îndrumarea atenta a pastorului Dumitru Hutan, având si sprijinul nemijlocit al autoritatilor locale, a reusit sa însenineze viata multor tineri crescuti în orfelinate care dupa ce au devenit majori erau sortiti esecului si disperarii. Acestora li s-a oferit sansa de a se realiza profesional, dar si de a se împlini pe plan spiritual în “Casa vindecarii” – un proiect de suflet, pentru suflet, care merita toata aprecierea si recunostinta noastra!

Octavian Curpas (Î): Sunteti pastorul Bisericii Penticostale Betel din Câmpina, biserica în care s-au întâmplat atâtea lucruri minunate. Prin ceea ce s-a înfaptuit aici si prin Centrul de reintegrare socio-profesionala denumit generic “CASA VINDECARII” ati realizat mult pentru comunitate, atât din punct de vedere spiritual cât si social. Cum s-a derulat acest proiect?

Dumitru Hutan (R): Totul a început dupa Revolutie când am demarat construirea bisericii. Într-o vacanta am fost vizitati de niste copii de la un orfelinat care ne-au rugat sa-i adapostim pe timpul vacantei, deoarece nu au pe nimeni, nu au unde sa mearga si sa stea. Ca biserica, am acceptat sa-i sprijinim si le-am oferit suport, atât material (cazare în cladirea bisericii), precum si spiritual. Între timp, multi dintre ei s-au hotarât sa-L slujeasca pe Dumnezeu cu sinceritate si devotament.
În proiectul de constructie al bisericii am prevazut construirea unui loc special pentru a-i adaposti pe acesti copii, care, dupa terminarea scolii ne-au solicitat sa-i ajutam din nou. Cu trecerea timpului, numarul lor s-a marit, aparând si alti tineri care nu erau crestini… Gazduirea în incinta bisericii era tot mai dificila, asa ca ne-am decis sa construim un spatiu special, în curtea bisericii. Dumnezeu ne-a sprijinit sa facem acest lucru si în anul 2006 ne-am apucat de constructie, care a durat doi ani.
Un lucru pe care as dori sa-l amintesc, este acela ca toata biserica a fost implicata în dezvoltarea si buna derulare a acestei lucrari, fiecare contribuind cu ceea ce a avut pe inima. Spre exemplu, surorile s-au ocupat zilnic, prin rotatie, timp de aproximativ 18 ani (de când au sosit primii tineri la biserica) de asigurarea si pregatirea hranei. În fiecare duminica, alaturi de celelalte anunturi necesare, nu lipsea nici cel cu privire la planificarea persoanelor care se ocupau de gatit.

Î: Spuneti-ne, va rog, care este scopul acestei asociatii si cum se desfasoara activitatea în cadrul centrului “Casa Vindecarii”?

R: În prezent, Asociatia “Casa Vindecarii” este un Centru de reintegrare socio-profesionala care a început sa functioneze din anul 2008 si care are ca scop principal ajutorarea tinerilor proveniti din orfelinate sau familii defavorizate. Ajutorul acordat consta si în consilierea psihologica si spirituala în situatii de criza, cum ar fi: lupta împotriva viciilor (dependenta de alcool, tutun, droguri). Totodata, acestor tineri li se ofera posibilitatea de a urma anumite cursuri de pregatire si formare profesionala în domeniul social.
“Casa Vindecarii” este, deci, un Centru atât de zi, cât si de noapte, ce asigura conditii de cazare, hrana, dar si instruire, în vederea obtinerii unor locuri de munca.
Pentru a-i obisnui pe tineri cu munca, avem o mica ferma cu gaini, porci si iepuri. Astfel, ei învata sa se autogospodareasca si sa devina capabili si responsabili sa se descurce în societate. Tot în acest scop, avem si un teren în custodie pentru o perioada determinata, cu scopul de a-l cultiva, lucru foarte folositor, deoarece putem avea propria productie pentru gospodarirea centrului.

Î: Cum ati gândit programul de asistare, integrare si formare profesionala a tinerilor care sunt preluati de catre asociatia dumneavoastra?

R: Asistenta pentru aceasta categorie de vârsta este foarte importanta, pentru ca societatea nu ofera nici o alternativa tinerilor care pleaca din orfelinate/centre de plasament. Acestia, neavând nici un suport material, în mod normal sansele lor de reusita în viata sunt minime sau chiar nule. Daca cei care sunt crescuti în familii bune nu au posibilitatea de a-si crea un viitor din cauza conditiilor vitrege , cum se vor descurca cei care nu au o familie… mai ales în aceasta perioada a vietii, în care au cea mai mare nevoie de suport moral, financiar, spiritual etc ?
De moment, putem asigura cazare si instruire doar baietilor peste 18 ani. Viziunea noastra este ca perioada de sprijin sa fie de doi ani. Ultima faza a serviciilor oferite de asociatia noastra este aceea în care cei asistati sa poata sa se descurce singuri. Acestia sunt ajutati sa-si gaseasca un loc de munca, o gazda, fiind totusi supravegheati în continuare pentru a li se oferi sprijin pe mai departe.
De mentionat este si faptul ca pe parcursul celor doi ani, tinerilor doritori li se ofera posibilitatea sa recupereze, din punct de vedere al educatiei, cam ce au pierdut din cauza situatiei lor. Astfel, tinerii sunt înscrisi într-un program de învatare, numit ”A doua sansa”, program initiat de Primaria Municipiului Câmpina, program foarte util, deoarece educatia este un factor important, o sansa în plus pentru reusita pe plan social si personal.

Î: Cum este structurat centrul si ce capacitate are?

R: Centrul are noua dormitoare, cinci la etaj si 4 la mansarda, fiecare dormitor având baie proprie. La demisolul cladirii se afla bucataria, camera pentru depozitarea alimentelor si sala de mese. Parterul cuprinde cabinete medicale si o sala de primire. Centrul “Casa Vindecarii” poate gazdui aproximativ 20-25 de persoane, fiind repartizate câte 2-3 persoane/camera, în functie de solicitarile existente.

Î: Pentru asistarea si îndrumarea tinerilor aveti nevoie de personal. Cine se ocupa de acest aspect?

R: De îngrijirea si educarea tinerilor se ocupa un personal calificat. Avem personal platit, dar si voluntar, toti fiind calificati în munca pe care o fac. Personalul cuprinde: asistent social, asistent medical, psiholog si administrator.

Î: Este minunat ceea ce ati reusit si ceea ce faceti. Ce planuri aveti pentru viitor?

R: Planuri de viitor? Sunt multe: la cantina Centrului tinerii beneficiaza de o masa calda si alte persoane care nu sunt integrate în programul asociatiei, dar care provin, fie din familii defavorizate/dezbinate, fie au o situatie financiara precara. Una din dorintele noastre este continuarea asigurarii acestei mese celor nevoiasi.
Un alt plan este acela de a construi un atelier de tâmplarie în care sa-i învatam pe tineri sa faca diferite unelte si scule necesare autogospodaririi.
Pe viitor ne dorim sa cumparam un teren pe care sa construim mici locuinte (casute) personale, integrate în programul pe care centrul “Casa Vindecarii” si-l propune, locuinte în care tinerii sa locuiasca dupa iesirea din centru.
Am avut tineri care, stând aici, s-au realizat. Spre exemplu, unii s-au casatorit, iar noi, ca biserica, ne-am implicat în ajutorarea acestora în primii pasi ai casniciei. Altii, învatând o meserie au obtinut un loc de munca si s-au putut realiza din punct de vedere social. Nu uitam nici faptul ca multi tineri au devenit buni crestini si s-au implicat în activitatile spirituale ale bisericii. Asadar, planurile noastre de viitor constau în continuarea lucrarii începute cu dedicare si perseverenta.

Î: Este un proiect amplu care necesita fonduri banesti substantiale. Cum ati reusit sa gestionati activitatea si sa-i asigurati continuitate? Ati beneficiat de sponsorizari în derularea lui? Care sunt nevoile prioritare de care depinde bunul mers al activitatii centrului?

R: Ca în orice proiect, este dificil sa stabilesti prioritatile si sa gestionezi fiecare activitate. Pâna în prezent, aceasta lucrare a înaintat prin credinta si neavând nicio asigurare constanta din partea vreunui sponsor. Totusi, centrul “Casa Vindecarii”, functioneaza prin harul lui Dumnezeu si în urma donatiilor facute de catre diverse persoane, oameni cu suflet si a caror inima a fost sensibilizata de situatia acestor tineri. Nevoile principale cu care ne confruntam sunt procurarea alimentelor necesare pentru hrana zilnica si banii necesari pentru plata persoanelor angajate.

Î: În încheiere, daca aveti un mesaj pentru cititorii nostri v-as ruga sa le adresati câteva cuvinte.

R: Noi, cei implicati în acest proiect avem o deviza care se bazeaza pe un important adevar biblic, scris în Epistola lui Iacov: “Religiunea curata si neîntinata..” si avem certitudinea ca Domnul Dumnezeu ramâne pentru viitor singurul Mântuitor, dar si Aparatorul vaduvelor si Tatal orfanilor. A LUI, CELUI CE NE IUBESTE SA FIE SLAVA, ÎN VECII VECILOR! Amin.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona
Iunie 2012