Interviu cu scriitoarea Vavila Popovici

Vavila PopoviciIonuț DUȘCĂ: Vavila Popovici, ce nume frumos! Ce origine are acest nume? Dar purtătoarea acestuia?

Vavila POPOVICI: Mă bucur că vă place acest nume. M-am născut în ziua de 24 ianuarie și m-au botezat în aceeași zi, de teamă să nu mă piardă, cum se spunea. Bunica care se afla de față le-a sugerat să-mi dea numele sfântului din acea zi, ca să-mi poarte noroc. În calendarul ortodox era trecut Sântul Mucenic Vavila. Nașa se numea Maria și preotul a grăit: „Se botează în numele Domnului Vavila – Maria”. În certificatul de naștere a fost trecut numai primul nume: Vavila. Popovici este numele de familie pe care l-am obținut prin căsătorie. M-am născut în nordica Bucovină, din părinți născuți și ei tot în aceeași parte a țării.

Despre Sfântul Mucenic Vavila se spune că a fost a fost episcop al Antiohiei între anii 237-253 d. H. În anul 250, pe vremea împăratului păgân Decius care a domnit între 249-251 d.H. – prigonitor al creștinismului – a fost prins și împreună cu trei tineri cărora le era dascăl, a fost întemnițat, legat în lanțuri și refuzând să renunțe la credință i s-a tăiat capul atât lui, cât și celor trei tineri. Persecuția creștinilor începuse din anul 64 odată cu împăratul Nero și ar fi durat până în anul 313.

Am văzut că aveţi calificare şi de inginer. Sunteţi un inginer ajuns scriitoare sau o scriitoare ajunsă, de nevoie, şi inginer?

Scriam poezii încă din vremea copilăriei, despre flori, prietenie și mai apoi… despre dragoste. Poate că se iveau datorită trăirilor mele extatice, poate faptului că am luat contact devreme cu poezia scrisă și aveam obiceiul să memorez poeziile care-mi plăceau, poate a fost un dar de la Dumnezeu, nu știu! Mai aveam și un bunic căruia îi plăceau versurile și care m-a învățat multe poezii. Apoi, am scris în anumite perioade ale vieții versuri pe care nu le-am publicat, nici nu mă gândeam să le public. Se alăturau activitățile mele artistice… Am dorit, la cei 17 ani când am absolvit liceul teoretic, să îmbrățișez o carieră artistică. Nu s-a putut. Absolvind un liceu teoretic, cu o pregătire bună și cu rezultate bune la fizică, chimie și matematică (fizica mi-a plăcut în mod special!), am mers pe drumul științei. Obținând diploma de inginer, am lucrat la început în învățământ (am predat matematica și fizica), apoi în cele două mari Combinate din țară, cel Chimic din Borzești și cel Petrochimic din Pitești. M-am pensionat pe caz de boală, am continuat cu traduceri tehnice efectuate în baza unui certificat de traducător. Știința mi-a dat multe cunoștințe, literatura a încercat să mă învețe ce să fac cu ele. Se spune că știința este cea care îți exersează mintea, preocupările artistice și literare ți-o șlefuiesc. Între timp (care timp? mă întreb acum, fiindcă lucram în fabrică câte zece ore, acasă aveam copiii…) mai scriam și poezii. Târziu, câteva persoane au citit cele scrise și le-au apreciat, m-au încurajat, chiar am fost puțin speriată, fiindcă nu îndrăznisem să compar vreodată poeziile mele cu ale altui poet. După ce au apărut câteva poezii publicate în reviste, a fost cu adevărat extraordinar să aud de la persoane cunoscute, dar și necunoscute până atunci, că au citit poeziile şi că le-am înseninat clipele vieții, alții spunându-mi că s-au recunoscut în poeziile, mai târziu în cărțile mele de proză, fiindcă a venit un moment al vieții când am simțit nevoia să povestesc despre viața pe care o trăiam. Mi se părea că pot, într-un fel, îndrepta asprimile vieții. Credeam! Mi-a plăcut să scriu totul la persoana întâi, mi s-a părut că așa pot fi mai aproape de cititor. Când scrii la persoana întâi, cititorul poate să-și închipuie că toate sunt întâmplări trăite de autor, dar nu este întotdeauna așa. Poți să vezi răul și binele altcuiva, fără să experimentezi pe propria-ți piele și să-l redai ca și cum ți-ar aparține, fiindcă l-ai putut înțelege foarte bine. Scriind, la un moment dat mi s-a întâmplat să amestec autobiografia sau biografia cuiva cu ficțiunea și aceasta nu pentru a denatura realitatea, ci pentru a pune accent pe câte ceva; înaintând în scris, îmi dădeam seama că nu întotdeauna poți ajunge la ceea ce ai visat. Mă culpabilizam ori de câte ori îmi dădeam seama că nu am îndrăznit, sau mă revoltam, sau sufeream de câte ori îmi dădeam seama că nereușita se datora faptului că unii s-au opus brutal drumului în viață (al meu sau al altora) și atunci fabulam pe lângă acel subiect. Fabulam este poate incorect spus, de fapt intram în interiorul ascuns al ființei, răscoleam adâncuri, căutam căi de salvare a ființei. Uneori nu era nevoie să „fabulez”, fiindcă întâmplarea pe cât era de reală, pe atât era de tulburătoare. În anumite cărți porneam de la o întâmplare și cu cât o descriam mai mult, mă identificam cu persoana care trecea prin acea întâmplare și către sfârșit parcă aveam impresia că toate acele stări au fost trăite de mine; suferința personajului meu se suprapunea suferinței mele. Da, în final pot spune că scrisul meu este un amestec de inconștient, autobiografie și ficțiune, fiindcă slavă Domnului, viața mi-a fost plină de întâmplări. Dar, subliniez, sunt cărți care redau fidel întâmplările vieții prin care am trecut. Mi s-a întâmplat la fiecare carte să fiu întrebată: „Ați scris despre viața dvs., nu-i așa?” Acum, fiindcă scriu într-o nouă carte câte ceva despre Brâncuși, îmi vine în minte răspunsul lui la unele întrebări insistente despre semnificația operei lui: „Aceluia care nu găseşte cheia, eu nu am cum să i-o ofer”.

Cum aţi descoperit America? Mai ales că v-aţi stabilit acolo la o vârstă la care alţii caută locuri mai retrase, mai liniştite pentru a-şi scrie memoriile în voie. De ce aţi ales să trăiţi vârsta a treia ca un adolescent care îşi ia lumea-n cap şi fuge în alt colţ al lumii?

Drăguță întrebare, dar la care îmi este puțin cam greu să vă răspund în câteva fraze. Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România, dar am hotărât să o părăsesc și să vin alături de copiii mei care s-au stabilit aici. Rămăsesem singură. Și vă mai fac o mărturisire: îmi pregătisem un loc liniștit în țara mea, undeva la poalele unui munte, unde speram să fac ordine în scrierile și ideile mele, dar n-a fost să rămână al meu acel locșor îndrăgit și atunci m-am aventurat, am rugat copiii să mă ia. Chiar scrisesem o poezie la vremea aceea: Ca un stol de cocori trec anii în zbor./ În urmă rămân iubiri, bucurii, suferințe./ Înainte – speranță și teamă./ Doar voi bucuria mi-o puteți reda,/ doar voi teama din suflet mi-o puteți alunga!/ Copiii mei, luați-mă cu voi, lângă voi…(…) În apele adânci ale gândirii / să mai pot clădi povești ale toamnelor vechi/ și-nțelegerea profundă a omenirii/ s-o găsesc în voi, perechi-perechi./ Să cobor treptele scărilor ultimilor ani,/ răzimată de brațele voastre tari.

Cum vedeţi comunitatea românească de SUA? Sunt românii acolo la fel de uniţi ca şi în ţară?

Am cunoscut comunitatea românească întruna din frumoasele duminici ale lunii ianuarie a acestui an, la Biserica Ortodoxă din Durham NC, unde am vorbit despre viața lui Eminescu și am recitat câteva poezii ale lui. Am fost primită cu căldură și mi-am dat seama că românii de aici rămân aceiași oameni calzi și care se ajută între ei. În țara noastră însă, oamenii s-au mai schimbat…Cum ar zice țăranul român: „Parc-a dat dihonia-n ei!

Sursa: http://www.mesagerulromanesc

Continuarea: Measagerul Românesc

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s