Master Chorale – „Joy of the season”

Master Corale (2)Fără muzică viața ar putea fi o eroare.” 

Friedrich Wilhelm Nietzsche

Muzica corală este o compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane care formează un grup numit cor. Corala vine de la cuvântul latin medieval choralis, derivat din cuvântul grecesc chorus = cor, de la cuvântul cor luându-și numele genul muzical interpretat de coruri mixte. Muzica corală se clasifică în două categorii distincte: fără acompaniament instrumental, și cu acompaniament instrumental. Corul cu acompaniament instrumental se împarte și el în două categorii: acompaniat de un singur instrument (de obicei orga), și acompaniat de orchestră. Continue reading “Master Chorale – „Joy of the season””

ALBA IULIA

cetatea_alba_carolina

De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

Antoine de Saint-Exupery

Căci cea mai de preţ avuţie pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viaţă. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește… Continue reading “ALBA IULIA”

Interviu cu scriitoarea Vavila Popovici

Vavila PopoviciIonuț DUȘCĂ: Vavila Popovici, ce nume frumos! Ce origine are acest nume? Dar purtătoarea acestuia?

Vavila POPOVICI: Mă bucur că vă place acest nume. M-am născut în ziua de 24 ianuarie și m-au botezat în aceeași zi, de teamă să nu mă piardă, cum se spunea. Bunica care se afla de față le-a sugerat să-mi dea numele sfântului din acea zi, ca să-mi poarte noroc. În calendarul ortodox era trecut Sântul Mucenic Vavila. Nașa se numea Maria și preotul a grăit: „Se botează în numele Domnului Vavila – Maria”. În certificatul de naștere a fost trecut numai primul nume: Vavila. Popovici este numele de familie pe care l-am obținut prin căsătorie. M-am născut în nordica Bucovină, din părinți născuți și ei tot în aceeași parte a țării.

Despre Sfântul Mucenic Vavila se spune că a fost a fost episcop al Antiohiei între anii 237-253 d. H. În anul 250, pe vremea împăratului păgân Decius Continue reading “Interviu cu scriitoarea Vavila Popovici”

Iubirea fără de (până la) sfârşit

Vavila Popovici– Două cărţi de Vavila Popovici –

 

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator – s-a mutat de puţini ani în America, acolo unde cele două fiice ale sale trăiesc de mai multă vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru că românca piteşteancă, ieşeancă pe vremea studenţiei, a luat cu ea şi zestrea de neegalat (şi de neînlocuit cu nimic altceva) pe care ţara natală, România, o oferă fiilor săi cu o generozitate mai anevoie întâlnită de alte meleaguri.

Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet ţara. Iar cărţile pe care le scrie şi le tipăreşte peste oceanul cel mare au în miezul lor tot ţara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea ştiind că o dragoste adevărată, pentru a fi completă, nu reţine doar părţile frumoase ale vieţii, ci şi pe cele de pe cealaltă parte a… monedei. În această ordine a lucrurilor, cele două cărţi la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare. Continue reading “Iubirea fără de (până la) sfârşit”

MASTER CORALE – JOY OF THE SEASON

ncmc- CoralaMuzica este o lege morala. Ea da suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii,
    farmec tineretii, viata si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii,
înaltând sufletul catre tot ce este bun, drept si frumos.

Platon

Marti 11 decembrie 2012, ora 19:30, la Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh – Carolina de Nord, „Master Corale”, prescurtat NCMC, a sustinut Concertul vocal-simfonic intitulat JOY OF THE SEASON. O corala fondata în anul 1942 si devenita performanta în toti acesti 60 de ani de la înfiintare, este considerata ca fiind o capodopera, constituita din 170 de voci ale Corului simfonic, 22 de voci ale Corului profesionist de camert si  acompaniament orchestral. „Master Corale” colaboreaza cu orchestre simfonice, companii ale operei, balet si productii de turnee. Directorul muzical Alfred E. Sturgis – în aceasta functie din anul 1993 – este si dirijorul Coralei, formatie deosebita, cu un palmares impresionant si cu numeroase concerte sustinute de-a lungul timpului.
….Scriam si anul trecut la audierea acestei Corale despre un studiu facut care estimeaza un mare numar de coruri în SUA, începuturile carora sunt facute în scoli, datele statistice aratând felul si rolul educatiei, precum si implicarea familiilor în arta – caramizile din care se zideste viata copiilor si adultilor, ajutându-i la formarea si consolidarea abilitatilor sociale, la implicarea în viata comunitatii.
Lucrarile corale americane sunt deosebit de variate si bogate, având diverse surse de inspiratie, elaborând în acest mod concerte grandioase.
….Concertul din ziua respectiva a inclus Corul simfonic, Corul de Camera alcatuit din minunate voci – soprane, altiste, tenori si basi, precum si Orchestra formata din instrumente cu coarde, instrumente de suflat si instrumente de percutie. Dintre instrumentele cu coarde si arcus, impresionant! – 10 viori, 3 viole, 2 violoncele; instrumente de suflat – contrabas, flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompeta, trombon,  timpan;  instrumente de percutie – harpa si pian.
….În prima parte a programului am ascultat Suita de concert din The Polar Express, piesa a lui Silvestri si Ballard, aranjament muzical – Jerry Brubaker, executata de orchestra; Angels we have heard on high – aranjament muzical – Barlow Bradford, executata de Corala si Orchestra; Gaudete, un colind de Craciun, cântec religios din perioada medievala, polifonic (îmbinare melodica a mai multor linii melodice), aranjament muzical – Richard Price, piesa ale carei cuvinte au sunat duios si vestitor: „Gaudete, gaudete! Christus est natus/ Ex Maria virgine, gaudete!...” Si The Shepherd’s Carol – superba piesa, angelica – de Bob Chilcott, ambele executate de Corul de Camert ; Gloria and Et in terra pax – una dintre cele sapte piese cu tenta populara, familiara, de muzica sacra scrisa de Antonio Vivaldi (1678-1741), compozitor italian, preot catolic, considerat reprezentantul barocului muzical venetian, cel care a contribuit la evolutia concertului catre forma lui solistica: „Gloria in excelsis/ Gloria in excelsis Deo./ Et in terra/ Et in terra pax/ hominibus bonae voluntatis./ Gloria to God in the highest/ and on earth peace/ tom en of good will.” Si Sussex Carol,  aranjament muzical – Bradford, impresionanta piesa muzicala!, ambele piese executate de Corala si Orchestra; din L’enfance du Christ (Copilaria lui Hristos) am ascultat piesa executata de orchestra – Flight Into Egypt de Hector Berlioz (1803-1869), stralucit reprezentant al creatiei franceze, compozitor, scriitor si critic, unul dintre corifeii romantismului muzical; înca o piesa de Berlioz din L’enfance du Christ – Shepherd’s Farewell, interpretata de Corala si Orchestra, cu interventia inspirata a instrumentelor de suflat. Au urmat alte doua piese Child of the Stablets Secret Birth a compozitorului contemporan de muzica clasica Thomas Hewitt Jones si Christmas Roundelay a compozitorilor David Warner si Mack Wilberg.
….În scurta pauza ma gândeam câta dreptate avea filozoful care spusese ca viata fara muzica ar fi o greseala. Disparând armonia sunetelor, aparuse zgomotul scaunelor si vocilor noastre…
Dupa pauza am ascultat piesa Good Christian Men Rejoice, aranjament muzical Darmon Meader, White Christmas, aranjament Kirby Shaw, interpretate de Corul de camera; Away in a Manger si Have Yourself a Merry Little Christmas, aranjamente Bradford si interpretate de Corala si Orchestra; Grinch! A Christmas Choral Medley, aranjament Andy Beck, o piesa vesela cu ritm vioi, interpretata de Corul de Camera; It’s the Most Wonderful Time of the Year, compozitor David T. Clydesdale, interpretata de Corul de camera si Orchestra. A urmat veselul si antrenantul cânt Nutcracker Jingles, aranjament Chuck Bridwell, interpretat de Corala si Orchestra; Sing We Joyous aranjament Gary Fry, la care audienta salii a fost invitata sa cânte împreuna cu corul si orchestra. S-au putut auzi cuvintele cântecului: „Deck the hall with bought of holly,/ Fa la la la la la la la la/ This the season to be jolly,/ Fa la la la la la la la la…” dupa care s-a aplaudat frenetic si la sfârsit piesa Joy to the World, aranjament Joseph Willcox Jenkins, executata de tot ansamblu, cu un final forte, înaltator.
….Ne-a încântat cu prezenta modesta si interpretarea de exceptie a acompaniamentului muzical, pianista Susan Mc. Claskey Lohr, care acompaniaza solisti si coruri de la vârsta de 10 ani. A primit titluri în educatie muzicala si performanta pianistica la Universitatea din Kentucky, locul în care s-a nascut si a studiat.
….În cele doua ore ale concertului, stilul energic, vesel, pozitiv al dirijorului Alfred E. Sturgis a reusit sa realizeze vibratia nu numai a instrumentelor si corzilor vocale existente în formatie, ci si a inimilor celor care au umplut sala de concert.
….Muzica este, dupa cum afirma Ludwig van Beethoven, mediatorul între viata spirituala si cea trupeasca.  În lumea de astazi când interesele pentru confortul personal si pentru dobândirea puterii au prioritate, iata ca exista si posibilitatea de a ne scalda sufletele în apa curata a muzicii si a credintei, credinta fiind radacina spiritualitatii, a legaturii tainice cu divinitatea.
….Pe lânga importantele cuceriri ale cunoasterii, ale tehnologizarii, efortul de afirmare si dezvoltare a personalitatii umane include, fara tagada, rolul muzicii în peisajul vietii sociale. Amintirea, retrairea evenimentului Nasterii Domnului în atmosfera unei sali de concert se face cu iubire, cu omenie, însusiri care stau la baza credintei sanatoase, pa?strata înca vie în sufletele multora dintre noi.

Vavila Popovici
Raleigh NC

ZIUA RECUNOSTINTEI (Thanksgiving Day)

Recunostinta este miezul dragostei fata de cei care ne iubesc, a dragostei fata de semenii nostri,  de la care ne vin multe ocrotiri si binefaceri nespus de placute.

Silvio Pellico

.

….   Este toamna, anotimp pe care-l îndragesc. Toamna blânda, generoasa. Ma duc în padurea din apropiere. O poteca umbroasa îmi calauzeste pasii la intrare. Continui drumul printre copacii batrâni, calcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâsnetul, ca un raspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrânte, ale copacilor acestei paduri batrâne. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul blând al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Gâste, rate salbatice, vin plutind linistit, assteptând farâmiturile de pâine… Apoi pleaca multumite, într-un zbor linistit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îsi arata maretia si frumusetea culorilor în lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pâna la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara de batrânete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei îndelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gândesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material vârsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa întinderea suprafetei lor, etc. Dar poetii?  Poetii o cânta si-i înteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii. Numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. În ea se rasfrânge cerul, multumit de sine.
….   O pasare cânta leganându-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca râsul unui zeu fericit, dansând pe trunchiurile zbârcite ale arborilor, încalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si gândesc ca cerul asteapta linistit  rugile noastre de multumire. Recunostinta!
….   Cicero spunea ca recunostinta este una din importantele virtuti, chiar „parintele” lor.  Si cred ca ea poate fi definita în acest mod datorita simplitatii, sinceritatii si puritatii ei. Recunostinta este un mod de a ne bucura de ceea ce suntem, de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce am dobândit prin munca si stradanie. Ne ajuta sa vedem partea buna a vietii si ne da curajul de a merge mai departe.
…. Joi, 22 noiembrie a acestui an, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de închinare si adorare a Domnului Dumnezeului nostru.
….   Istoria acestei sarbatori începe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit în America de Nord, în anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei – se spune – au supravietuit foametei si gerului. În anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
….  Thanksgiving Day a fost proclamata sarbatoarea  nationala a Americii de catre Abraham Lincoln (1809-1865), cel de al 16-lea Presedinte al Statelor Unite ale Americii, cel care dadea înteleptul sfat: „Asigurati-va ca picioarele va sunt puse în locul potrivit, apoi stati ferm!” (Be sure you put your feet in the right place, than stand firm!).
….   În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, deoarece cu aproximativ 400 de ani în urma, la masa festiva s-a servit CURCAN. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul însa, traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul –, din bunatatile de la masa traditionala nelipsind nici dovleacul, merisorul, porumbul, varza, scoicile, cartofii. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva, trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, cum suntem, unde suntem, multumiri celor care ne ajuta sa ducem un trai civilizat, în liniste si libertate. Sa ne rugam pentru noi si pentru ei, ca Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
…. Cu aceste gânduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. În fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „Punct – virgula, punct – virgula!”. Un vânticel începe sa bata aruncând ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometrie fermecatoare. Gânduri de recunostinta ma însotesc: Recunostinta datorez întâi tarii în care m-am nascut si am trsit cea mai mare parte din viata, recunostinta datorez  tarii care m-a primit si care ma ajuta sa-mi duc traiul pe mai departe!
….Multumesc Tie Doamne!

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord, SUA

ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)

         „Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri,  de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.

  Silvio Pellico

….   Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice, vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate Continue reading “ZIUA RECUNOȘTINȚEI (Thanksgiving Day)”

VIZITAREA ORASULUI BALTIMORE

A calatori este, pentru cei tineri, o parte a educatiei;
                    pentru  cei mai vârstnici – o parte a experientei.”
–  Francis Bacon

 

Viata ne deschide doar câteva porti spre a-i vedea frumusetile. Este zgârcita viata, dar macar acel putin vazut trebuie sa fie clar si bine înradacinat în minte. Si marturisit! Pentru aceasta folosim de multe ori povestirea orala, ori scrierea, ca un dialog între cel ce povesteste si cel ce asculta, sau între cel ce scrie si cel care citeste. Cu aceste gânduri am încercat sa astern pe hârtie o… povestioara.

În luna mai a acestui an am avut prilejul de a vizita frumosul si interesantul oras Baltimore, unul dintre cele patru aglomerari urbane ale megalopolisului american. Au fost zile fierbinti, un mai extrem de calduros si care, poate si din acest motiv, a adus multi vizitatori în acest oras. Soarele stralucea puternic si ziua parea  îmbracata într-o rochie tesuta cu fire de aur. Priveam în jurul meu si observam viata în plina ei desfasurare, observam cât de fascinanta si perfecta – pare vizitatorilor – în propria ei diversitate. Încetul cu încetul, fiinta straina care eram, la început bulversata de privelistea atât de complexa a ceea ce mi se dezvaluia, am simtit cum începeam sa ma integrez în spatiul respectiv, urnindu-ma din locul în care ma fixasem si accelerând pasii, încercând sa cuprind cu privirea toata trairea, viata din jurul meu. Adevarat spunea un filozof chinez: „ orice calatorie, fie ea si de mii de mile, începe cu un pas! ”

Baltimore, destinatie turistica inedita, impresionanta, este un oras fondat în anul 1729, numit dupa Lordul irlandez Baltimore, titularul fondator al Colony of Maryland, are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost odata al doilea port de intrare pentru imigranti în Statele Unite si un important centru de productie. Astazi portul vechi este un loc de promenada, cumparaturi, divertisment. Este un oras independent din statul Maryland – Statele Unite, situat în partea centrala a statului, pe malurile râului Patapsco, râu care se varsa în golful Chesapeake, la o distanta de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populatia orasului este de 636.919 locuitori, iar zona metropolitana are aproximativ 2,7 milioane de locuitori, ocupând locul 20 în tara. În zona asociata, Baltimore County, locuiesc alte câteva milioane de rezidenti. Este si astazi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile piete de marfuri din partea centrala a tarii decât orice alt port de pe coasta de est.

Am pornit spre strada numita Pratt, ne-am urcat în autobuzul gratuit care circula pentru turisti facând un tur al orasului, în care se mai urca si saracii orasului pentru a nu plati deplasarea, si ne-am dat jos dupa câteva statii, ajungând în chiar centrul orasului împânzit de constructii moderne din otel si sticla cu 30 – 50 de etaje, magazine de lux si hoteluri cu nume sonore (Marriot, Hilton, Sheraton). Printre ele se vad cladiri rosii cu forme stranii ce amintesc de fostele întreprinderi din secolul al XIX-lea, transformate ingenios în cluburi, muzee, birouri si magazine. Zgârie-norii nu sunt la fel de înalti ca si cei din New York, dar sunt foarte frumos amplasati si dau o nota aparte orasului. Am trecut pe lânga celebra universitate Johns Hopkins si Johns Hopkins Hospital, importante institute de cercetare din domeniul tratarii si eradicarii cancerului. În Baltimore este un manunchi de Universitati, printre care si importanta universitate – University of Maryland Baltimore – situata în inima orasului, ale carei corpuri de cladire ocupa mai multe strazi, afiliata fiind spitalului University of Maryland Medical Center – de unde sunt adusi pacientii pentru cercetari ale diferitelor probleme medicale. Aceasta mare si importanta Universitate (the best University!) are mai multe scoli: scoala de medicina, scoala de stomatologie, avocatura, asistenta medicala, farmacie, business si asistenta sociala.

Am iesit din aceasta zona cu mari centre culturale si ne-am apropiat de port. Aglomeratie, oamenii circula pe jos, cu vaporase taxi, cu sarete si autobuze colorate, pline de anunturi despre „turul orasului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridica atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar si poduri mici, de promenada, de pe care poti sa admiri nenumarate iahturi si barci cu motor.

Fiind un oras bogat în traditii nautice, de peste 35 de ani taxiul de apa din Baltimore, colorat în culori traditionale alb si albastru, face parte din integrala culturii si istoriei orasului si te transporta în diferitele puncte ale portului.

Portul turistic îsi întinde limbile de apa printre cladirile din centru, iar pontoanele, cheiurile si trotuarele emana toata ziua un aer de statiune de odihna, cu toate ca orasul este foarte aglomerat. Am ajuns la Inner Harbor – portul turistic interior -, am luat bilete pentru croaziera si am privit pentru câteva momente înalta structura din piatra, cunoscuta ca Nevasta lui Lot, aflata la intrarea în port, construita la ordinele guvernului britanic, dupa revolta din 1798, ca parte dintr-o retea de faruri si semnalizatoare.
Portul turistic Inner Harbor gazduieste Muzeul Marinei, un muzeu impresionant, în care navele sunt ancorate printre cladirile din centru, iar pietonii, trecatorii, turisti veniti din toate colturile lumii, trec pe lânga ele sau se opresc pe chei sa le admire, sa faca poze si citesc explicatiile înscrise pe panouri. La Muzeul Marinei din Baltimore se afla singura nava americana care a supravietuit bombardamentului de la Pearl Harbor în al Doilea Razboi Mondial.

Taxiurile de apa opresc în statii special amenajate. Poti sa urci pentru câteva statii sau poti sa faci turul orasului pe apa, sa vezi totul dintr-o alta perspectiva. Taxiul de apa este mult mai mult decât o calatorie de placere; este o institutie în Baltimore; este si un mod placut de a privi si simti viata, plutind pe apa si trecând cu privirea centrele importante ale orasului din aceasta zona, pe care Inner Harbor le conecteaza si unde taxiul de apa acosteaza, precum: Aquarium care adaposteste constructia impresionanta a Acvariului National, cel mai mare acvariu din SUA si unul dintre cele mai mari acvarii din lume. Are forma unui inel cilindric cu cinci etaje. Gazduieste 16.500 de animale marine din 560 de specii diferite, printre care si o colectie impresionanta de rechini si magazine cu de toate, pentru toate vârstele. La intrare te întâmpina un munte artificial, o gura imensa de rechin si o cascada care începe de la un etaj superior si se termina la parterul cladirii. Jos, la primul nivel, se afla un restaurant specializat în fructe de mare, un spatiu amenajat pentru depozitarea hainelor si a bagajelor pe durata vizitei, un magazin de suveniruri, un altul pentru echipamente si costume de scafandru, o cofetarie si o cafenea. Prin întreaga cladire circula lifturi si scari rulante. Un adevarat oras! Sus, la ultimul etaj, se afla o mini jungla amazoniana în care traiesc o multime de pasari exotice. Jungla este punctul de trecere din exteriorul spre interiorul acvariului central. Pe margini sunt birouri si laboratoare de cercetari. În bazinul deschis de la parter traiesc pisici de mare, broaste testoase uriase, pesti, tigri, rechini si delfini. În acvariile mici de la fiecare nivel si în acvariul central se pot vedea pesti si alte vietuitoare marine care provin din toate marile si oceanele lumii. Poti admira flora si fauna marina urcând pâna la jungla amazoniana, dupa care  cobori în adâncuri si vezi tot ce traieste pe fundul marilor si oceanelor. Este un spectacol fascinant, o lectie despre planeta noastra si lumea minunata a apelor. În acvariul central pot fi vazuti scafandri curatând pietrele si coralii, hranind pestii si verificând starea lor de sanatate. Delfinii încânta privirile si stârnesc admiratia vizitatorilor, prin inteligenta lor. Vizita în acest minunat Acvariu se încheie cu o cina exotica; Harborplace – gazduieste un muzeu continând istoricul navelor, plimbari pe jos printre corpuri de case delimitate prin strazi laterale si parcuri; Science Centre (Centrul stiintific) al Maryland-ului unde se poate urca Federal Hill si unde poti fi absorbit de sutele de mii de metri patrati de stiinta; Rusty Scupper – ofera ochiului, dar nu numai ochiului! vinuri si mâncaruri vechi. Se poate vizita un muzeu excentric, amuzant, pentru toate vârstele; Pier 5 – unde se poate mânca si bea si asculta concertele formatiei Pier Six Pavillion în lunile primaverii si ale verii; Little Italy – cu magazine, restaurante, cinematografe etc. si unde se poate gusta „La dolce vita”; Maritime Park – cu restaurante si magazine plutitoare; Harborview – o mica Havana; Tide Point – o mila si jumatate de plimbare; Fell’s Point – vechiul port cu apa adânca, unde se gasesc nenumarate distractii spirituale, mâncare, cârciumi, muzica live, antichitati, felurite magazine si spectacole; Captain James Landing – este granita dintre Fell’s Point si Canton si de asemenea poarta de intrare la alte magazine; Canton Waterfront Park – locul unde se poate oferi respectul veteranilor razboiului din Coreea si îti poti manifesta bucuria având perspectiva apei oceanului. Nu lipsesc magazinele, barurile si restaurantele; Fort McHenry – locul de amintire a razboiului din 1812, când americanii au întors atacul marelui si puternicului „Leu” englez. Razboiul a fost un conflict militar între fortele Statelor Unite ale Americii si cele ale Imperiului Britanic. Atunci americanii au declarat razboi pentru o serie de motive, incluzând dorinta de expansiune în Teritoriile din Nord – Vest, acolo unde Marea Britanie acorda sprijin triburilor de Amerindieni si umilea astfel onoarea americana. Victoriile din septembrie 1814 si ianuarie 1815 au respins invaziile britanice din orasele New York, Baltimore si New Orleans.

În fiecare zi mii de rezidenti si turisti viziteaza orasul si folosesc taxiul de apa pentru a lua cunostinta de „perlele” orasului. Oamenii care deservesc toate punctele vizitate sunt deosebit de politicosi cu vizitatorii. Ei declara cu mândrie ca iubesc orasul lor si îi imprima zilnic o energie care îi ofera miscare continua si prosperitate; ei ajuta, de fapt, sa prospere business-ul.

În Baltimore auzi vorbindu-se toate limbile pamântului. Peste tot sunt grupuri de turisti cu camere video si blitz-uri pornite. Valetii asteapta clientii si parcheaza masini rare, de colectie, lânga restaurante si hoteluri de lux. Oamenii circula pe jos, cu vaporase taxi, cu sarete si autobuze colorate, pline de anunturi despre „turul orasului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridica atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar si poduri mici, de promenada, de pe care poti sa admiri nenumarate iahturi si barci cu motor.

Baltimore nu este doar centrul de afaceri si învatamântul superior, este de asemenea detinatorul Baltimore City is where most of Maryland’s main cultural institutions like Center Stage , the Lyric and the Hippodrome Theatre are located within the city limits.principalelor institutii culturale, cum ar fi Center Stage, Teatrul Lyric si Hipodromul. A majority of the museums in Maryland are also located here. Majoritatea muzeelor din Maryland sunt de asemenea situate aici: Muzeul National de Medicina Dentara, Muzeul Evreiesc, Muzeul National de Electronica si alte zeci de muzee (în total 50).National Museum of Dentistry De exemplu Muzeul de Arta din Baltimore care a fost fondat în 1914, construit în stilul Templului Roman,Built in the Roman Temple style, the Museum is home to an internationally renowned collection of 19th-century, modern, and contemporary art. are o colectie de arta de renume interna?ional, continând 90.000 opere de arta, inclusiv cea mai mare expozitie de lucrari de Henri Matisse din lume.It is located between the Charles Village and Remington neighborhoods, immediately adjacent to the Homewood campus of Johns Hopkins University , though the museum is an independent institution not affiliated with the University. Mai contine lucrari de Picasso, Cezanne, Manet, Degas, Gauguin, Van Gogh si Renoir.

Într-o duminica plimbându-ne prin oras, am cautat  Biserica Ortodoxa Greaca – Sf. Nicolae si am gasit-o chiar în inima orasului. Este una dintre cele 55 de biserici din Baltimore si una din cele 59 de parohii care apartin de Mitropolia din New Jersey, functionând de peste 58 de ani. Am ascultat Sfânta liturghie în limbile greaca si engleza, dupa care am asistat la pomenirea celor doi sfinti Constantin si maica sa Elena, Website by Flying Penguins Studios .a doua zi fiind chiar 21 mai – ziua în care, pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea si organizarea Bisericii crestine, sunt venerati ca sfinti, în Bisericile Ortodoxa si Romano – Catolica. Înainte de începerea slujbei de pomenire au fost aduse icoanele celor doi sfinti în fata altarului; Constantin cel Mare – întâiul împarat al crestinilor – cel nascut în anul 274 în Serbia – devenit împarat peste întregul Imperiu Roman în anul 312, în urma bataliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din acel an, împotriva ostilor lui Maxentiu. Potrivit istoricilor, în ajunul luptei, Constantin a vazut  pe cer, în timpul zilei, deasupra soarelui, o cruce stralucitoare pe care scria „In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei birui).  În noaptea dinaintea luptei, împaratului i s-a aratat în vis Iisus Hristos, care i-a cerut sa puna pe steagurile ostasilor sai, pe scuturi si pe arme, semnul crucii. Constantin  a ascultat si a obtinut o victorie zdrobitoare, în ciuda uriasei diferente numerice dintre cele doua armate. Pe celebrul sau arc de triumf ridicat la Roma se pastreaza si astazi cuvintele cerute de Constantin a fi scrise: „Instinctu divinitatis” (Prin inspiratie divina), ca semn de recunoastere a rolului decisiv al divinitatii în obtinerea victoriei.

Obosita dar îmbogatita, alaturi de fetele mele, am poposit la un restaurant din centru orasului, unde ne-a servit o ospatarita românca, pe numele ei frumos – Cristina. Auzindu-ne vorbind româneste, gingasa Cristina s-a bucurat ca mai poate vorbi si limba ei de acasa, pe care nu o mai folosise de la sarbatoarea Craciunului, când se dusese s-o vada pe mama ei, ramasa în tara.

Am privit toate acestea si cu acel ochi nevazut, prin tremurul gândurilor care se revarsau asupra acestei parti de lume… M-am gândit ca aici se afla mormântul lui Edgar Alan Poe! La numai 40 de ani, Poe cel gasit cazut pe un trotuar în acest oras, în stare de confuzie mintala si mort câteva zile mai târziu într-un spital de aici, din Baltimore (1849); decesul sau nu a fost facut public, poetul a avut parte de o înmormântare la care au fost prezente numai zece persoane. În 2009, dupa 160 de ani de la deces, celebrul poet a avut, în sfârsit parte, de o ceremonie funerara fastuoasa, bine meritata. Si mi-am amintit poezia CORBUL: „Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de soapte/ Din oracole cetoase, carti cu tâlc tulburator,/ Piroteam, uitând de toate, când deodata-aud cum bate,/ Cineva parea ca bate – bate-n usa mea usor./ «E vreun trecator – gândit-am – si-a batut întâmplator. Doar atât, un trecator.»[…] Si de-atunci, pe totdeauna, Corbul sta, si sta întruna,/ Sus, pe albul bust, deasupra usii mele, pânditor,/  Ochii vesnic stau de paza, ochi de demon ce viseaza,/ Lampa îsi prelinge-o raza de pe pana-i pe covor;/  Stiu, eu n-am sa scap din umbra-i nemiscata pe covor./ Niciodata – Nevermore!

Am privit, da, si mi-am spus ca voi încerca sa povestesc si altora, frumusetile vazute, grandoarea acestui loc în care m-am simtit atât de mica, drept spus: ca o furnica!, când de emotie la sfârsitul celor vizitate, am strâns pleoapele ochilor de prea mult soare, dar si fiindca lacrimile îsi anuntasera exodul.

Da, bucuria are lacrimile ei!

Vavila Popovici – Raleigh, NC

(completare date: pliante, internet)

FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – 2012

 

Dansul este un poem în care fiecare miscare este un cuvânt.”                                                                               – Mata Hari

 

Îmi place dansul! Cine nu simte muzica îl crede nebun pe cel ce danseaza!, spunea, pe drept, cineva.

Dansul este miscarea gratioasa a omului, a lumii care îl înconjoara, a cosmosului. Totul din jurul nostru danseaza si noi toti ne miscam dansând, constient sau inconstient, unii mai frumos, altii mai urât, unii mai gratios, altii mai dizgratios. Miscarea este cea care se revolta contra starii de repaus. Corpurile care danseaza pierd pentru câteva clipe echilibrul, în cautarea lui fiind. Corpul dansatorului consuma combustibilul interior – al sufletului – si pe cel exterior – al trupului -, invocând permanent dezechilibrul prin sarituri, aruncari si coliziuni si tinzând spre atingerea clipei de echilibru prin gratie. O mica – mare nebunie frumoasa, as spune eu! La fel ca în orice arta, la fel ca în arta iubirii, fluidul din suflete curge continuu cautându-si zagazul…

A început Festivalul de dans modern – ADF 2012.

În data de 16 iunie a.c. am vizionat la Centrul Artelor Performante din Durham,  spectacolul Companiei Stephen Petronio, constituita dintr-o trupa de dansatori superbi, cu o muzica uluitor de frumoasa a compozitorului Nick Cave (Edward Nicholas “Nick” Pestera nascut în 1957, muzician Australian, scriitor actor, compozitor) – si beneficiind de arta vizuala, spectacolul intitulat UNDERLAND.

Coregraful Stephen Petronio a creat initial spectacolul în 2003 pentru Sydney Dance Company la cererea acesteia, pe textele muzicale ale australianului Nick Cave, având de pe atunci credinta ca va fi „un proiect de vis” pentru el. Mai târziu, datorita talentului afirmat si vointei sale, spectacolul a trecut sub patronajul propriu al Companiei  Stephen Petronio.

Stephen Petronio – directorul artistic al acestei companii –  s-a nascut în New Jersey, a început dansul în 1974, a devenit prim dansator si astazi se poate mândri cu o frumoasa cariera de peste 25 de ani. Purtatorul numeroaselor premii este laudat în lumea întreaga pentru coregrafia sa provocatoare, miscarea – atletismul si coliziunea dansatorilor -, muzica superba pe care o foloseste si artele vizuale.

În cele 60 de minute de suspans, pe un fundal pe care se deruleaza un film plin de simboluri, pe o muzica cu ritmuri diferite, placuta auzului, cu dansatori talentati, costumati sugestiv, s-a derulat spectacolul fascinant. Acest „Underland” poate fi asemuit subconstientului nostru, partea ascunsa a creierului si, în acelasi timp, partea care ne influenteaza în mod decisiv pe tot parcursul vietii. În el se duce lupta între bine si rau, el capteaza în permanenta informatiile din jurul nostru, emotiile, senzatiile, imaginile, sunetele si gusturile, pentru ca apoi, ele sa fie clasate si organizate. Programarea lui pozitiva poate sa faca adevarate minuni, deoarece el pune la munca constientul, vointa noastra, rationamentul nostru.

Dansatorii încep primul dans în momentul în care pe fundal, becul care lumineaza întunericul explodeaza în mii de fragmente, care în final se vor recompune; apoi alt dans în care paharul se sparge în mii de bucati, precum miliardele de celule din creierul omului. Urmatorul dans se desfasoara pe fundalul unui cer la început cu un nor alb, stralucitor, bine definit si care se împrastie, devine întunecat, ia forma unei tornade, ca în final sa revina la forma lui initiala, recapatând-si echilibrul pierdut. Într-o viziune filozofica s-ar putea gândi la acea zona de ordine fractala existenta între haosul necontrolabil si ordinea excesiva a lui Euclid, fractalul fiind o figura geometrica sau un obiect ale carui parti au forma sau structura întregului, la o scara diferita si putând fi usor deformate. Cred ca aceasta a fost ideea coregrafului si a realizatorului artei vizuale – Ken Tabachnick, precum si a directorului tehnic Joe Doran.

Luna –stapâna noptii – apare si ea sub diferitele ei forme: luna noua, în crestere – favorabila în plan sentimental si care îi aduce aminte Luminii ca are nevoie de întuneric pentru a exista si a straluci, moment în care fluxul ajunge la maxim si sensibilitatea tuturor organismele vii este amplificata; ea va amplifica starile negative, acesta fiind si motivul pentru care este interzis a se face dragoste în perioada de influenta nefasta a Lunii Pline. Întrucât cuplurile par a nu respecta aceasta interdictie, se confrunta cu probleme si tensiuni, exprimate sugestiv prin dans, si în sfârsit – faza de  descrestere, revenire la luna noua. Focul este cel care mistuie sufletele, el se extinde, se manifesta prin dorinte perverse, dar inconstientul se orienteaza spre obtinerea din nou a echilibrului, omul scapa de tentatiile negative ale dragostei perverse, a banului pervers, atotcuceritor. Si din nou fragmentele împrastiate ale luminii se recompun, acel bec va lumina întunericul UNDERLAND-ului, totul recapatându-si echilibrul pierdut si dorit.

În spatiul coregrafic dansatorii au executat minunate sarituri si piruete, împrastiind, printre lumini, forta umana – fizica si spirituala. Am simtit ca au fost clipe în care dansatorii pierdeau granita fiintei lor, când se contopeau pentru o clipa cu Cosmosul.

Dansatorii, muzica expresiva, arta vizuala si costumatia inspirata, toate au creat un ansamblu modern plin de sensibilitate si profund  înteles.

Felicitari Companiei Stephen Petronio! Felicitari organizatorilor acestui Festival – Directorului ADF – Jodee Nimerichter!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

 

NINGE

 

 

 

 

 

 

 

 .

.

.

    Vavila POPOVICI


NINGE

Ninge peste copaci,
peste pamânt
ninge.
Ninge peste orasul alb,
peste o parte a planetei,
ninge.
Ninge-n cimitire
si mortii-si pierd identitatea,
ninge.
Ninge ca un cosmar
peste gânduri triste,
ninge.
Ninge si gerul  
îngheata sperante si vise,
ninge.

 

(Vavila Popovici –  Raleigh, NC-USA)

 

 

Un roman cu cheie initiatica

PREAPLINUL TACERILOR                            de Vavila Popovici

– prezentare de Eugen EVU –

Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutator, sit-ul – carte, din care inteligenta senectutii, înnobilata si decantata de arderile suferintelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „Preaplinul tacerilor” – este, unul al despresurarii marilor tensiuni suferite într-o viata, prin marturisiri si marturii de dinainte de emigrare, de ceea ce  pentru multi români pare a fi un Canaan, dupa exodul peste ocean. Cartea a aparut româneste, în California sa rezidentiala, înteleg dupa alte câteva – eseuri, proze, poezii,- si desigur este una parabolic – evangheliara, as spune cumva profetica, daca întelegem ca istoria se repeta, dupa comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români  sunt siliti la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.

   Cartea fiind a regresiunii si evocarii, a fost desigur si a descarcarii acelui „ preaplin” – adica a traumaticelor, frustrantelor reprimari – din frica, din oroare, din instinctul auto-apararii Fiintei feminine – familiale…de sotie ajunsa în vaduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert si în spirit crestin traditional, al Originii bucovinene…. Cred ca în acutele schimbari de paradigme în literatura actuala, cel putin în România unei culturi implozive si deviationista altfel, critica  unui roman biografic  mai ales,  pe fond clasic, NU ARE ROST sa re-povesteasca „ sfatuitor” si cum se-ntâmpla „ scolareste”, didacticist, cartea distinsei doamne… Asadar calea buna ar fi sa ÎL CITEASCA direct, sau prin internet, cei ce vor sa înteleaga ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales dupa ultimul razboi, si, sa extraga din cartea-initiatica a autoarei, iluminare si har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profunda morala crestina, prin sinceritatea marturiei si prin buna lectie a  descrierii fara tinte estetizante, asadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic.  Cum autoarea  a avut primele  încercari  literare înca  din tara, dinainte de  exil,  este greu pentru mine sa  disting carui  public anume  îi este adresat – atât celor de „acasa”, cât si diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – ca „grupul – tinta” al scrierilor suntem noi, ceilalti care scriem, de pretutindeni!

Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant si cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cartii crestine, unde gestul cartii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit si cunosc multe carti de marturie – marturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeasi tinta în fond teologica sau teosofica, indiferent de apartenenta confesionala. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei  reprimate – subliminate, sa-i spunem memoriei FREATICE.  2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învatatura si adevar istoric restaurat…

   Este ora marturiilor si a marturisirilor impregnate de empatia inconfundabila a unei vieti traite dramatic dar DEMN, exemplar, asadar modelator pentru sufletele deschise si sinergice, într-o lume accelerat a coruptiei, asadar a unei NOI STRICACIUNI.

  Concluzie: Poate ca „preaplinul” este nu atât cel al memoriei rationale, agitându-se în zonele subconstientului si prin scriere, evocare, autoarea, aflata la o vârsta venerabila,  ni se  confeseaza din irepresibila impulsie psihica  de aparare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.

Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la rascruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac si desfac…lumea.

EUGEN EVU

NOTA:

Recomand cui primeste aceasta carte.

Cititorilor nostri, le recomandam si excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia –sa practica literara în roman, sau în poezie: un sens al devenirii umane întru divinitate.

Preaplinul tacerilor

( viata în comunism)

Fragment

Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma.

Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum.

De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma.

Totul e sa fii pregatit.”

William Shakespeare

Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri? Nu vazusem nici o persoana dându-si sufletul si cu-atât mai tare ma înspaimântam… Zarisem pâna atunci, pe strazi, trecând câte un cortegiu de înmormântare si întorceam privirea în alta parte, soptind: „Dumnezeu sa-l ierte!” Mi-era teama, o teama nemotivata si grabeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…

Stând la marginea patului tau, îmi ascundeam cu palmele fata plina de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu. Si oricât de nedezvaluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai si ruina morala, el apare ca o raza, licareste într-un colt, începe sa radieze lumina în jurul lui si tu începi sa descoperi încaperile sufletesti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încalzite, pot sa lumineze întreaga-ti fiinta. În momente de entuziasm, atunci începe cunoasterea propriei tale fiinte, începe lupta între binele care exista în tine si care era neglijat, dispretuit poate, si mizeria morala, raul care tindea sa acopere în cele din urma, sa distruga totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lasa, dar în marea Sa bunatate te-a înteles! A înteles ca aceasta fiinta trebuie ajutata si a început sa te ajute… Ne nastem din lumina si ne-ntoarcem în lumina…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet si nu-ti mai întelegeam cuvintele. Ca o strafulgerare mi-a venit în minte destainuirea lui Vlahuta la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte ca doua vorbe – foc si aur – reveneau mereu. N-am putut retine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!”

Mai târziu mi-ai spus ca vezi o cladire frumoasa, luminata în interior de o lumina puternica, stralucitoare si în acea lumina, un barbat îmbracat în frac te cheama, îti face semn sa vii spre el… M-au trecut fiori de spaima… Voiam sa strig dupa ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicaieri. Citisem cartea „Viata de dupa viata” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese marturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia ca toate marile religii aduc acelasi adevar, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Marturiile culese de el erau cu privire la moartea temporara, date de persoane scoase din moarte clinica prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaratiile comune era cea a aparitiei „fiintei de lumina”. Fiecare relata oarecum diferit aceasta fiinta, chiar modul plecarii, dar exista o similitudine. Probabil si moartea difera de la om la om, asa precum viata noastra este unica pentru fiecare individ.

Despre acea fiinta spirituala, calda, duioasa, plina de iubire si întrajutorare, citisem ca poate aparea înainte sau chiar în momentul parasirii trupului fizic, si iata, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinta. Se vorbea, în cartea pomenita, de o perceptie extracorporala pe care o au cei ce trec prin aceasta moarte clinica, cum li se pare ca trec printr-un tunel întunecat si simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede ca tunelul de lumina se datoreaza unei cresteri temporare a activitatii partii scoartei cerebrale care priveste interpretarea perceptiilor vizuale, în conditiile în care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Gândeam ca deseori omul nu se multumeste cu învatatura religioasa si cauta explicatii rationale, stiintifice care duc în final la aceeasi concluzie… Aceasta activitate, mai ridicata decât cea normala a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capatul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri stralucitoare. Apoi vede gradini, flori, râuri, insule, lumini si urmareste filmul propriei vieti. Exista, da, o similitudine în perceptia vizuala pe care mi-o relatai. Si dupa acea marturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ti-am respectat tacerea. Stiam ca nu fabulezi! Nu ti se administrasera droguri. Ai refuzat morfina adusa, ai rabdat chinurile, în dorinta de a trai lucid ziua intrarii fiicei celei mici în facultate. Trebuia sa sustina examenul peste câteva saptamâni. „Vreau sa te stiu o luptatoare…” i-ai spus si ea îsi freca mânutele, lacrimile cadeau ca niste perle transparente, pe obrajii ei frumosi de adolescenta si îti promitea ca va intra la facultatea de medicina. Asistam, dopata cu calmante, la acea scena…

Într-o zi când medicii – colegii tai – mi-au spus ca nu mai simti nimic si au plecat fiindca era ora prânzului, se schimba si tura personalului mediu, atunci am simtit ca ramasesem numai noi doi, neputinciosi în fata sortii… Stiind ca nu ma mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui ma lasi?” Si din ochiul tau drept s-au prelins lacrimi. Ramânerea mea pe pamânt, era în acea clipa tot atât de incerta ca si vindecarea ta. Stateam la capatâiul tau si retraiam realizarile, zbuciumul, clipele dragostei noastre si-mi dadeam pentru prima oara seama ca viata ne-a fost atât de scurta, totul a fost atât de putin, cu un sfârsit pe care nu l-as fi putut banui niciodata. Poate viata noastra de pâna atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai sa te descurci în lumea asta plina de rechini?

Si consolându-te si încurajându-ma ai adaugat: „Esti un amestec de ratiune si pasiune, sper sa pastrezi acest echilibru!” Era o recunoastere, o pretuire a momentelor cruciale ale vietii în care am fost alaturi de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine si pentru mine, parca nu se mai sfârseau.

Tacerea mea în momentele de despartire a fost tipatul interior de durere si deznadejde. Constientizam plecarea din viata aceasta a unei stele ce se departa trista, dar poate, în acelasi timp fericita… Mi-am dat seama ca m-ai parasit cu adevarat, când ti-am auzit ultima suflare pe care am simtit-o ca pe un cutremur…

Si nu stiam ce trebuie sa fac, durerea pusese stapânire pe întreaga mea fiinta, dar oamenii cu care ai lucrat si cei carora o parte din viata ta le-ai dat, mi-au sarit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls mortii. Trebuia sa rezist, sa dovedesc copiilor ca le-a mai ramas… o mama.

Am plâns în toate zilele dupa disparitia ta, scrâsneam din dinti, noptile te visam: te pierdeam, te cautam si te gaseam… Uneori parca plecai de acasa pentru o scurta vreme, la niste cursuri, ori la specializare, ori în garzile de noapte, nu mai stiu… Mereu plecai si când te gaseam, îmi spuneai ca esti ocupat; îmi aruncai priviri blânde si eu speram, de fiecare data speram, ca te vei întoarce… În vis erai asa cum ai fost în viata noastra: mereu plecat la datorie… Ce mult ti-ai iubit profesia! Când deschideam ochii si constientizam realitatea, doream sa ma întorc în vis…

Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viata vesnica, cea fara de sfârsit. Tacerea se asternuse definitiv între noi. A urmat acea apasare a pleoapelor reci, pentru a-ti pregati somnul lung, linistit, pâna dupa sfârsitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugaciune, sa te poti ruga încet pentru iertarea pacatelor si pentru odihna ta vesnica…

De câte ori ma duceam la Biserica, una dintre cele sase ectenii, ma emotiona profund, aceea în care cerem sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos.” Ne rugam, ne rugam, dar suferinta nu ne ocoleste, ea este esenta conditiei umane; suferim la nastere, traim si murim în suferinta.

Surorile s-au grabit sa-ti aprinda o lumânare, lumina din lumina lui Hristos, simbolul vietii crestinesti pe care ai dus-o. Lumina ai fost pentru bolnavii tai, pentru colegii tai, pentru familia ta… Erau orele noua ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singura. Era noapte, orasul era mort, doar mizeria lui întâlnita la tot pasul, era poleita de cuvintele politicienilor optimisti ai vremii, în ziarele pregatite pentru dimineata zilei urmatoare…

Strabateam strada întunecata, trotuarul acela îngust, marginit de un gard de beton, batrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata sa se naruiasca… Peste gard se aplecau salcâmii, îsi scuturau florile albe, împrastiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se parea ca aveau parfumul mortii si calcam florile în picioare ca si cum as fi vrut sa lovesc moartea, sa ma razbun… Dincolo de gard lasasem spitalul, rezerva în care zacea trupul tau nemiscat si rece. Pasii ma duceau spre casa si ma obsedau gemetele tale, chemarile vietii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viata, iar viata, ca un copil naiv, se încapatâna sa o accepte…

Asteptam sa-mi strâng copiii la piept si sa plâng în bratele lor… Ajunsa acasa am scos hainele din dulap. Aveau, parca, mirosul trupului tau. Erau haine curate, cu care trebuia sa fii îmbracat; asa se obisnuieste, pentru ca Mântuitorul a fost înfasurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbracat. Nu puteam crede ca pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, ca s-a sfârsit pentru noi tot ce existase pâna în acea clipa.

A doua zi dimineata mi te-au adus acasa în sicriu. Si te-au asezat în casa cu fata la rasarit, întrucât de la rasarit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simteam atunci ca omul nu este numai corp fizic ci si spirit, o existenta aparte, partea cea mai usoara a creatiei care nu mai comunica cu lumea materiala. Iesirea din corp a spiritului tau a fost, probabil, o usurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” ma vedea si-mi cunostea gândurile. Îmi aminteam de cele stiute, patruzeci si doua de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pamânteasca, dupa care se înalta, pleaca în lumea astrala, într-un loc corespunzator gradului sau de evolutie. De aceea, în aceasta viata pamânteasca trudim, evoluam spiritualiceste, încercam o firava îndumnezeire…

Ma plimbam prin odai, în lungul si latul lor, cu pasi din ce în ce mai iuti, cu bataile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi sa ma linistesc, ele erau acoperite cu pânza, sa nu pot privi în ele, în acele momente triste sa privesc doar chipul tau… Ma cuprindea câte un tremur, dupa care ma simteam vlaguita de puteri… Îti priveam trupul neînsufletit în acele zile si nopti, rosteam rugaciuni, uneori cu glas soptit, alteori în gând. Mai venea preotul si savârsea slujba de toata noaptea… Sufletul tau mai era lânga mine, plutea usor prin casa. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniste, eliberat de stresul vietii… Si Doamne, „Vesnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori si lacrimi… În acele clipe constientizam, mai mult ca oricând, despartirea… Si ma rugam ca tu, ramânând în amintirea noastra, sa nu fi uitat de Dumnezeu… Si sarutul, ultimul sarut pe care l-am asternut pe chipul tau, a fost sarutul promitator al iubirii vesnice… Si mai stiam ca locul unei vaduve, de aici înainte, este lânga Dumnezeu! Copiii ma priveau si nu stiu daca-mi mai suportau plânsul.