Category: History

Angela Merkel

On By nelursIn Essays, Europe, HistoryLeave a comment

By Andrei Marga
Despre liderii principali ai lumii actuale, sunt in circulatie multe clisee, rezultate din amestecul de simplificari si manipulari si din tot ceea ce compune imaginile in societatea mediatica de astazi.

Cancelarul federal german este, in schimb, inconjurat de mai putina cunoastere. Imprejurarea se datoreaza, intre altele, stilului economicos in cuvinte de a face politica al Angelei Merkel (unii cetateni germani au si acuzat la un moment dat “Sprachlosigkeit”, oarecum putina exprimare), discretiei persoanei insesi si, neindoielnic, retinerii in a se particulariza cu stridenta pe scena politica.

Personal, ca presedinte al PNTCD, in 2001, am intalnit-o pe cea care tocmai ii succedase lui Helmut Kohl la conducerea CDU. Ulterior, am admirat priceperea cu care prima femeie devenita cancelar in Germania a condus coalitia CDU-SPD si a evitat intrarea celei mai puternice economii europene in criza financiara care a marcat multe tari. Nu de mult, la summitul NATO de la Bucuresti, Angela Merkel a dat tonul si, impreuna cu Vladimir Putin, a focalizat atentia opiniei internationale.

Dupa realegerea Angelei Merkel, pentru un al doilea mandat de cancelar al Germaniei, in 2009, interesul pentru profilul ei de politician a sporit. Formula “cea mai puternica femeie din lume”, lansata in SUA de Forbes, a capatat circulatie. Ne putem imagina insa o doamna relativ tanara, naturala in gesturi, mereu de o eleganta controlata si atenta cu ceilalti, drept succesoare a lui Margaret Thatcher? Si totusi, Angela Merkel este altceva: un om politic care schimba felul de a face politica consacrat in deceniile postbelice. Vreau sa argumentez aceasta idee apeland la fapte istorice si la carti recente, consacrate cancelarei federale a Germaniei actuale: Gerd Langguth, Angela Merkel, DTV, München, 2005; Dirk Kurbjuweit, Angela Merkel. Die Kanzlerin für alle?, Carl Hanser Verlag, München, 2009; Margaret Heckel, So regiert die Kanzlerin. Eine Reportage, Piper, München, 2009; Robin Mishra (Hg.), Angela Merkel Macht Worte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder Verlag, Freiburg im Breisgau, 2010.

Asadar, cum este in fapt Angela Merkel?

In 2005, Angela Merkel castiga alegerile parlamentare din Germania in competitie cu Gerhard Schröder, care tocmai lansase programul de reforma economica ce prevedea reducerea costurilor fortei de munca (se stie, mereu foarte scumpa in Germania). Electoratul german il lasa sa piarda pe cel care si-a asumat raspunderea acelei schimbari. Imprejurarea ca l-a concurat pe cancelarul federal in functiune nu a impiedicat-o pe Angela Merkel, castigatoare a alegerilor de acum cinci ani, sa-l omagieze pe antecesorul ei in cuvinte elocvente: “Vreau sa-i multumesc personal cancelarului federal Schröder pentru ca a deschis, in mod curajos si hotarat, cu Agenda 2010, o poarta, o poarta a reformelor, si pentru ca a promovat Agenda impotriva piedicilor. Cu aceasta el si-a facut un merit fata de tara noastra. Nu in cele din urma vreau sa-i multumesc in numele tuturor germanilor” (Robin Mishra, op cit. pp. 27-28.). si aici avem o proba a civismului profund si a orientarii reformatoare temeinice a Angelei Merkel.

Noua presedinta a CDU a castigat alegerile din 2005 la mica distanta de rivalul traditional, SPD, si putea, formal, sa formeze un guvern. Angela Merkel a luat in seama, cu perspicacitate, nu avantajele imediate pentru partid, ci situatia Germaniei si si-a asumat sa conduca coalitia crestin-democrata – social-democrata care, stim bine, a ferit Germania de efectele grave ale crizei financiare si economice. Interesul public a prevalat fata de egoismul de partid, iar Angela Merkel a ilustrat aceasta prevalenta. Ea a chemat cele doua partide, cu inflexibila onestitate si franchete, sa intre pe drumul nou al unei cooperari in interesul germanilor, caci “o mare coalitie a doua partide populare diferite deschide posibilitatea cu totul neasteptata de a ne intreba ce putem face impreuna” (Ibidem p. 24).

Angela Merkel a amintit formula “Sa facem mai multa democratie! (Mehr Demokratie wagen!)”, prin care Willy Brandt s-a aliat altadata cu Kurt Georg Kissinger, pe care a socotit-o adecvata momentului de odinioara.

Ea a adaugat formula ce-i sintetizeaza viziunea: “Sa extindem libertatea! (Mehr Freiheit wagen!)”. In discursul inaugural din 2005, cancelara federala a Germaniei spunea: “guvernul pe care-l conduc ofera intregului Bundestag german o cooperare corecta si plina de incredere. Oferim tuturor grupurilor societatii noastre – economie, sindicate, biserici, comunitati religioase, stiinta, cultura – o cooperare corecta si plina de incredere, caci noi suntem convinsi ca merita sa lucram pentru Germania. Merita, caci aici sunt patria noastra si viitorul nostru” (Ibidem, p. 50). Iar aceste cuvinte nu au ramas declaratii de ocazie, ci au fost, invariabil, linia de conduita a cancelarei germane.

Angela Merkel a venit pe scena politicii federale germane din cercetarea stiintifica a fostei Germanii de rasarit. Traseul de cercetator stiintific intr-o unitate a Academiei de la Berlin a lasat, oare, urme in felul de a gandi si de a proceda al viitoarei cancelare federale? Raspunsul cu totul exact este anevoios, caci inclinatii personale puteau, in aceeasi masura, influenta acest fel de a proceda. Oricum, o reportera a surprins cu destula precizie imprejurarea ca “cei mai apropiati colaboratori ai lui Merkel sunt structurati cu totul precum ea. Cerebrali, orientati spre analize obiective, realisti, pragmatici – si extraordinar de tacuti si loiali” (Margaret Heckel, op. cit. p. 14). Calitatea inalta a abordarii caracterizeaza astfel acest fel de a gandi si de a proceda. Felul insusi de a proceda s-a confirmat in cateva randuri, in deciziile pe care Angela Merkel a fost chemata sa le ia. Acelasi reportaj evoca ceea ce s-a petrecut in dupa-amiaza zilei de 10 octombrie 2010, cand sistemul financiar mondial se afla in fata pericolului prabusirii, iar cancelara federala a Germaniei, impreuna cu ministrul de Finante de atunci, au luat decizia istorica: interventia guvernamentala cu 480 de miliarde de euro pentru sprijinirea bancilor. Cateva ore mai tarziu, presedintele SUA avea sa anunte interventia guvernului american cu 700 de miliarde de dolari in favoarea bancilor. Ideea celebrului “Konjunkturpaket” avea sa faca epoca. Angela Merkel a transformat, cu pricepere, clarviziune si curaj, clipa vecina unei prabusiri financiare a lumii civilizate intr-un succes. “Economia mondiala – spunea ea in acel moment – traieste in aceste saptamani cea mai grava criza din ultimii douazeci de ani ai ultimului secol. In ultima saptamana, pietele hotaratoare ale sistemului nostru economic, pietele monetare, au devenit, practic, incapabile de functionare” (Robin Mishra, op. cit. p.51). Concluzia pe care Angela Merkel a tras-o a ramas, de asemenea, de importanta istorica: “Avem de-a face cu excese ale pietelor. Sarcina statului intr-o economie de piata sociala este controlul. Statul este pazitorul ordinii” (Ibidem, p. 54). Iar cine cunoaste evolutia ulterioara a dezbaterilor internationale despre criza financiara izbucnita in 2008 stie ca tocmai aceasta concluzie s-a confirmat si asumat.

Stim astazi prea bine ca nu exista alternativa functionala la economia de piata. Mai stim ca acea “political correctness”, care face sa nu se discute ceea ce este de facut cu economia de piata, nu da rezultate. Angela Merkel a avut realismul si curajul sa discute pe fata, sa-si asume initiativa unei interventii a statului pentru a salva economia de piata si sa spuna raspicat: “Avem de pus piatra de temelie pentru o noua structurare a pietei financiare. Cu aceasta, vrem sa apara o noua incredere: incredere intre banci, incredere in economie, incredere a cetatenilor…”(Ibidem, p.52). In situatia istorica in care printre politicienii epocii noastre mai sunt tentatii ale “statului invadant”, precum si aspiratii ale “satului minimal” sau “debil”, Angela Merkel a pasit indraznet in “tara noua (Neuland)” a “statului ca pazitor al ordinii (der Staat ist Hüter der Ordnung)”. Cancelara Federala a aparat in maniera cea mai convingatoare, printre liderii politici ai timpului nostru, coresponsabilitatea politicianului pentru ceea ce se petrece in societate. Intr-o epoca in care raspunderea politicienilor dispare in spatele procedurilor sau in dosul pretextelor, in care, altfel spus, indiferenta reprezentantilor publici creste, Angela Merkel a spus cat se poate de limpede: “imi asum explicit coresponsabilitatea politicii pentru constiinta din comunitate in ceea ce priveste normele, ideile si atitudinile. Efortul etic este o problema de supravietuire a statului modern” (Ibidem, p. 108). La randul ei, cancelara federala a Germaniei a aratat, pe drept – la distanta de indiferentismul care se creeaza aproape inevitabil prin postularea neinterventiei viziunilor in treburile statului – ca “politica nu da rezultate fara un fundament care se afla dincolo de treburile curente”. Ea a dat glas convingerii profunde ca “crestinismul nu este nepolitic si a determinat hotarator radacinile Europei” (Ibidem, p. 108). Intre implicarea bisericilor in politica curenta si sterila abstinenta politica, Angela Merkel reprezinta, cu intelegere si cu rectitudine morala, o concepere a politicii impreuna cu fundamente care vin din marea traditie iudeo-crestina a Europei. Ea a argumentat cat se poate de limpede ca “din imaginea crestina a omului nu se lasa derivate indicatii concrete de actiune in toate problemele politice ale zilei pentru partide si parlamente. Vointa decizionala si credinta – sunt doua lumi diferite. Stim, insa, de asemenea: imagina crestina a omului nu este vreo formula abstracta, politic fara obligatii; ea este mai mult decat atat. Ea ofera orientare si linie de conduita” (pp. 109-110).

Angela Merkel a subliniat raspicat cat de importanta a fost accentuarea, de catre Papa Benedict al XVI-lea, in enciclica Caritas in Veritate (2009), a faptului ca “primul capital care este de protejat si de folosit este omul, persoana in intregul ei” (Ibidem, p. 115). In linia consacrata a crestin-democratiei germane, cancelara federala a Germaniei a pus mereu accentul, in deciziile pe care le-a luat, pe acea “educatie (Bildung)” care a facut gloria scolilor germane. Ea a reformulat intr-un mod clarvazator deviza lui Ludwig Erhard, care-si propunea “Bunastare pentru toti!”, in forma “Educatie pentru toti!”, argumentand ca “bunastare pentru toti inseamna astazi si maine educatie pentru toti” (Ibidem, p. 87). Ea a aratat cu deplina limpezime ca “puterea libertatii, tara ideilor, raspunderea in lume – acestea au facut Germania puternica… si o fac si astazi” (Ibidem, p.149). Cancelara federala a Germaniei a aratat, chiar in dezbaterile asupra bugetului: “stim ca creativitatea oamenilor este cea mai importanta forta productiva pe care o avem. De aceea, domeniul educatiei se afla in centrul investitiilor: pentru acesta se pun la depozitie doua treimi din investitiile activate, impreuna, de federatie si de catre landuri” (Ibidem, p. 60). Politica germana a educatiei este astazi, din nou, ca urmare a acestei optici a guvernului federal, una dintre cele mai inovative in zilele noastre.

Multe partide si tari isi cauta astazi directia. Angela Merkel a argumentat mereu in favoarea mijlocului, a centrului (die Mitte) politic. “Aici, in centru, suntem noi – si numai noi. Centrul este uman. De aceea, centrul este locul nostru. CDU a aparat, de la intemeierea sa, mereu, mijlocul politic” (Ibidem, p. 135). Valorile libertate, solidaritate, dreptate sunt cele care conduc politica de centru – o politica ce trebuie sa ramana continuu deschisa spre innoire si, inainte de orice, capabila sa sesizeze intregul” (Ibidem, p. 138). Cancelara federala a afirmat convingator: “Eu cred ca in Germania economia sociala de piata este un bun fir calauzitor… Principiile economiei sociale de piata sunt foarte simple si, de asemenea, deplin univoce. Statul este pazitorul ordinii, economice si sociale. Statul are functie clara. Competitia este necesara. Ea are nevoie de masura si de raspundere sociala” (Ibidem, p. 67). In discutiile contemporane despre rolul statului, Angela Merkel a adus, cu siguranta, un suflu proaspat.

Angajamentul paneuropean al Germaniei postbelice a aflat in Angela Merkel o reprezentare lucida si convingatoare. Ea a aratat foarte limpede ca “daca Europa noastra va fi de succes, aceasta nu este inca stabilit astazi. Dar este datoria noastra sa luptam pentru aceasta; aceasta este pentru mine neindoielnic” (Ibidem, p.179). La distanta de fatalismele si de oportunismele vremii noastre, cancelara federala a Germaniei a argumentat ca “globalizarea nu este ceva de felul unui destin. Nu, noi avem sansa si avem datoria de a lua sub control globalizarea. In acest sens trebuie sa punem in miscare fortele noastre politice. Numai asa modelul nostru de economie si societate europeana se va sustine si in timpurile globalizarii” (Ibidem, p. 178). In reflectiile asupra Europei unite, Angela Merkel a dat impulsuri fecunde. Astazi, sub numele Angelei Merkel se aduna interventii energice de importanta cruciala pentru orientarile Germaniei, ale Uniunii Europene si ale lumii de astazi. Sintagmele ce-i rezuma vederile – “Fara libertate nu este nimic”, “Libertate in raspundere”, “Educatie pentru toti”, “stiinta autentica nu poate fi separata de etica”, “Trebuie sa devenim mai luptatori”, “Germania poate mai mult”, “Acolo unde suntem noi, este centrul”, … “Sa inaintam in deschidere”, “Sa nu aplicam sabloane in privinta fostei RDG”, “Sa recunoastem singularitatea Holocaustului”, “Germania nu va lasa niciodata singur Israelul”, “Europa este unica” si altele – aceste sintagme, asadar, sunt graitoare prin ele insele si i-au procurat prestigiu. Actualul cancelar german, Angela Merkel, marcheaza, prin deciziile si actiunile ei, in mod benefic istoria germanilor de astazi si a devenit reper pentru actiune in Europa si in lume. Sub multe aspecte, asa cum am aratat, ea a schimbat felul de a se face politica. O monografie recenta observa, pe buna dreptate, ca “Angela Merkel a tinut in viata Marea Coalitie. Dedicarea ei, felul ei de a concepe politica totala ca moderatie totala au fost, poate, indispensabile ca aceasta alianta sa dureze patru ani, iar stabilitatea este valoare in sine in democratia germana” (Dirk Kurbjuweit, op. cit. p.155). S-ar putea ca Angela Merkel sa fi inaugurat “modelul politicii ce vine”: cel al politicii marilor coalitii in slujba unor valori comune, lamurite si respectate cu onestitate de politicieni competenti si cu simt al raspunderii pentru comunitate.

http://www.clipa.com

„LA ANUL, LA IERUSALIM, O CARTE”

On By nelursIn Christian Life, History, literature, Persecution, TheologyLeave a comment

Angela FURTUNA
La anul, la Ierusalim
Ed. Biblioteca Bucovinei, 2009
Coperta Devis Grebu

I. Ce este aceasta carte si cui se adreseaza ea?

– O carte care, fara a fi dogmatica,  identifica drumuri ale iudaismului catre noi, precum si trasee construite de noi catre iudaism, incercand sa refacem o cale spirituala, initiatica, dar si un demers cultural actual, cat si unul democratic, chiar daca inca dificil de construit intr-o democratie  recenta.

– O carte care cerceteaza unele aspecte conceptuale ale totalitarismului din secolul trecut, dar si cateva fenomene totalitare ce  tulbura civilizatia iudeo-crestina din nou, in acest mileniu. De aici si nevoia de memorie, de etica a continuum-ului istoric, de civism si de civilitate. Este nevoia de a privi, sub diferite unghiuri, cu o perspectiva transdisciplinara catre Holocaust si catre Gulag, catre fascism si catre comunism* (in fond o ideologie unica). DE CE O FACEM?  din dorinta de a evita logicile extreme, dar si din dorinta de a pune in opera, ca pe un background al filosofiei politice actuale, observatia facuta candva de filosoful si politologul Vladimir Tismaneanu, anume ca cele doua totalitarisme esentiale ale Europei secolului trecut – Holocaustul si Gulagul – trebuie tratate impreuna, si tot impreuna isi vor afla vindecarea. Din aceasta vindecare noi trebuie sa desprindem astazi – prin etica si prin iubire –  roadele impacarii cu trecutul, precum si intelepciunea de a nu repeta drumurile tragediilor colective. Cumva, precum Ortega Y Gasset, sa observam procedeul dupa care are loc transformarea terapeutica: „cu morala corectam greselile instinctelor noastre, iar cu dragostea – greselile moralei noastre”.

– O carte in care, prin memorii culturale si meditatii, suntem deopotriva in cautarea conceptiei crestine despre om dar si in cautarea conceptiei evreiesti despre om, cautare preluata de mine de la un maestru de gandire unic, asa cum a fost preainteleptul dr. Alexandru Safran, de la a carui nastere s-au implinit, acum trei zile, pe 3 septembrie 2010, o suta de ani. El mi-a transmis conceptul in care a excelat, anume acela de dialog intercultural, anume de dialog intre iudaism si crestinism.

(Marele Rabin Dr. Alexandru Safran (Yehuda Alexandre Shafran) (ebraica ????? ??????? ???? ) n. 12 septembrie 1910, Bacau, Romania , ca fiu al inteleptului rabin (gaon) Betzalel Zeev Safran (1867-1929) – d. 27 iulie 2006, Geneva, Elvetia) carturar, teolog, filosof, istoric si literat evreu, roman si elvetian a fost intre anii 1939-1948 Sef-Rabinul Cultului Mozaic din Romania, senator de drept in Senatul Romaniei (1940}, iar dupa 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva. Membru de onoare al Academiei Romane.

A contribuit la salvarea evreilor din Romania in anii Holocaustului si ca un sprijinitor activ al sionismului a avut o pozitie independenta si de respingere a presiunulor de infiltrare comunista in anii postbelici, fapt pentru care a fost demis si expatriat. A publicat carti in domeniul religiei, filozofiei moralei si misticii iudaice. Atasat de limba si cultura romaneasca el a fost un activ promotor ai dialogului intre iudaism si crestinism).
Iudaismul, spune Safran (intr-o conferinta prezentata la Sorbona, pe 30 martie 1949, publicata in Revue de Théologie et de philosophie, Lausanne, 1965 – text preluat in cartea intitulata Etica evreieasca si modernitatea, Ed. Hasefer, Colectia Judaica, 2005), isi doreste omul in actiune, iar in acest scop iudaismul cere omului sa caute sa dobandeasca o cunoastere de sine, cu alte cuvinte constiinta fortelor creatoare pe care le cuprinde si care ii confera asemanarea cu creatorul. Iudaismul nu cuteaza sa fie o teologie potrivit oamenilor, se ambitioneaza sa ne ofere o antropologie potrivit lui Dumnezeu, adica o stiinta a conduitei omului deci o etica, neaparat conforma cu vointa divina, pe care omul se straduie sa o descopere, sa o cunoasca si sa o realizeze.

Exista in aceasta carte si reflectii asupra descoperirii omului abrahamic, a eticii sale, a intelegerii perspectivei iudaice potrivit careia «oricare om, pentru a primi harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a i se adresa Lui in mod direct».

Dumnezeu vrea sa aduca omului mantuirea prin iubire dar vrea sa aduca si societatii mantuirea prin justitie. Mai departe, in cadrul acestui concept, exista doua legi, una a singularului si alta  a pluralului.

1. Iata, pe scurt, formularea singularului: «Cand vei secera holdele tarii, sa lasi nesecerat un colt din campul tau, si sa nu strangi spicele ramase pe urma seceratorilor. Nici sa nu culegi strugurii ramasi dupa cules in via ta, si sa nu strangi boabele care vor cadea din ea. Sa le lasi saracului si strainului » .

2. Apoi iata pe scurt formularea pluralului: «Sa va purtati cu strainul care locuieste intre voi ca si cu un bastinas din mijlocul vostru; sa-l iubiti ca pe voi insiva».  Avem, asadar, porunca biblica formulata in acelasi timp la plural si la singular – ea se adreseaza omului ca persoana si individului ca fiinta sociala. Alexandru Safran atragea atentia asupra faptului ca in acest mod dual, singular – plural, al poruncii divine, ea se adreseaza societatii ca suma a indivizilor si ca personalitate in sine. Dreptul este aici iubire, caritatea e justitie. Nu exista aici opozitie intre lege si iubire, intre lege si credinta, ele se intrepatrund. Termenul de drept este adeseori insotit in Biblia ebraica de acela de justitie, caci dreptul nu este arbitrar. Cat despre omul astfel definit, acesta este un om total, adica un om deopotriva al rationalitatii si al sensibilitatii, un om al carui destin este de a practica binele cu toata fiinta sa.

– Acest top de memorii culturale iudeo-crestine vine si din alt maestru de gandire iudaica, profesorul Moshe Idel, profesor de gandire iudaica la Universitatea din Ierusalim, nascut tot in Moldova (n.1947, Tg. Neamt, Romania). El vorbeste, profetic, despre rostul carturarului: „te duci si citesti ce-au scris si altii, in alte culturi, fara presiunea utilitatii imediate, dar mereu atent. Trebuie sa astepti activ ideile noi, cautand peste tot…”

– O alta sursa a reflectiilor mele este calea Hannah Arendt si calea Monica Lovinescu, numita acum calea est-eticii, asadar etica obligatorie a omului de cultura sub totalitarism, asa incat intelectualitatea sa devina si intelighentzia (vocea intelectualului sa devina importanta si pe discursul etic-civic). Intelectualitatea romana, spre deosebire de cea polona, germana, ceha ori maghiara, de ex.,  din tarile omonime bolsevizate, nu a dat o intelighentzia.

Cartea de fata ofera cateva perspective de lectura multipla asupra volumului Etica neuitarii, de Monica Lovinescu, coordonat de Vladimir Tismaneanu in colectia Zeitgeist, a editurii Humanitas, volum care a fost declarat in Romania cartea anului 2008.

Cateva meditatii, in capitole diverse, asupra sionismului si a Modelului israelian de determinare pentru ideea de stat si de democratie; pornind de la spiritul de emulatie filosofic-politic aferent si pornind de la odiseea gandirii si a conceptiei ce au premers odiseea intemeierii statale propriu-zise din 1948 – asadar, vorbim despre un drum interesant ce porneste din 1896, de la Theodor Herzl si de la proiectele sale formulate la 1895-1896 – adica Der Judenstaat (German, “The State of the Jews”) pentru a ajunge catre zilele noastre (Theodor Herzl – May 2, 1860 –– July 3, 1904) .

– Cartea de fata ofera si cateva priviri asupra Holocaustului: fie prin jurnalele de lagar (Miklos Kanitz, Esther Hillesum, Abel Herzberg etc.), fie prin interpretari pe opera unor martori la Holocaustul romanesc (intre acestia, Norman Manea, situat intre Sofocle si Hegel, modeland sufletul european – o lectie de istorie si de atitudine impotriva Raului, p. 196). Sunt in carte si marturii despre lipsa de adecvare in chestiunea totalitarismului in zilele noastre, despre indepartarea de spiritul central – european, despre Raul politic care este aproape invincibil in absenta memoriei si a eticii. Este, de aceea, si o carte de retrospective multiculturale asupra Gulagului, mai ales despre destinul minoritatilor versus dogma majoritatii xenofobe si protocroniste. Sunt citate si descrise cateva cazuri notorii de abuzuri comise de propaganda antonesciana si respectiv ceausista asupra oamenilor de cultura romani, unul dintre acestia fiind Norman Manea. Cazul de abuz comis impotriva sa si descris de autor in romanul Intoarcerea huliganului a fost deconstruit folosind martori din epoca, unul dintre ei fiind scriitorul si pictorul Constantin Severin, a carui marturie este utilizata in volum.

– La anul la Ierusalim este si o carte de dialoguri (cu Vladimir Tismaneanu, Norman Manea, Simona Grazia Dima, Eugeniu Coseriu etc). Si tocmai de aceea o carte care sacrifica orice confort de dragul principiilor democratiei. Nu intamplator am asociat lansarea ei cu ziua de 15 septembrie, Ziua Internationala a Democratiei. „Atunci cand dialogul este sacrificat pentru intretinerea carnavalului isteriei publice nu mai raman foarte multe lucruri care sa opreasca disolutia unei societati”, spunea recent Vladimir Tismaneanu.

– Actualitatea acestor memorii si jurnale din volumul de fata, a meditatiilor filosofice privind Raul totalitar si discretionar, este evidenta. Povestea e repetabila. Accelerat repetabila. Probabilitatea ca un grup de oameni, autodeclarati superiori, sa se considere indreptatit de a sacrifica un alt grup de oameni, desemnat ca inferior, este intotdeauna maxima in societatea umana. Si nu numai in societatile ancestrale, ci chiar in Europa moderna. In Italia acum doi ani, in Franta acum cateva zile, chiar si in Romania (de ex. asupra mea si a colaboratorilor mei) fascismul explicit prinde forta, este pus in opera prin decizii, adesea chiar de stat (decizia recenta a Presedintelui Sarkozy privind expatrierea rromilor romani si bulgari). Interventia facuta in presa internationala in 2007 de Norman Manea, concetateanul nostru roman si sucevean stabilit la New York, in Cazul Mailat, este o ireprosabila atitudine de cetatean roman si de cetatean al lumii, care prevede si presimte repetabilitatea solutiilor finale aplicate asupra vinovatului de serviciu: „Europa poate si merita sa se dovedeasca o reala comunitate, demna de civilizatia ei veche si noua. Diversa, democrata, spirituala, libera, prospera. Exemplara”.
………………………………………………………………………
– Ca un omagiu adus scrierii ebraice, cartea contine si o culegere de poeme noematice, cu miza filosofica si simbolistica iudaica, Elegiile pentru V. Unele dintre ele au fost publicate in periodice romanesti si americane remarcabile.
………………………………………………………………………

Coperta volumului La anul  la Ierusalim o carte …apartine marelui artist roman Devis Grebu, despre care scriam acum cateva luni (iulie 2010), cand maestrul Sorin Iliesiu lansase proiectul cinematografic Devis Grebu, in care m-am implicat la randul meu:

Iata, mai jos, articolul publicat de mine la vremea aceea:

DEVIS  GREBU – UN  DEMERS  DE  PARTEA  VALORII

Frenezia cu care Romania (spre deosebire, bunaoara, de Franta, de Germania, Olanda, Israel sau de Statele Unite, dar exemplele pot continua) isi marginalizeaza, isi neglijeaza si isi distruge intelighentzia este inegalabila. Iar politicile romanesti orientate impotriva valorilor sale autentice (apartinand modernitatii, deci critice, si apartinand eternitatii, deci universale) cunosc o recrudescenta mai ales in perioadele de criza.

In acest sens, perioada crizei actuale imi aminteste, prin toate componentele sale definitorii (0. falimentul statal, politic si economic, 1.radicalism , 2. extremism socio-politic, 3. atacul impotriva intelectualilor, artistilor si oamenilor de cultura liberi, 4. exhibarea comenzii de inregimentare xenofoba si fascista la dreapta si la stanga, in devalmasie), de crizele majore ale civilizatiei romanesti (insotite mereu de mari derapaje) din anii 30-40 si respectiv anii 50-60. In consecinta, astazi, atacul dat impotriva elitelor intelighentziei, artei si culturii majore este din nou foarte puternic.

Cine dirijeaza din umbra acest atac? Raspunsul e foarte clar: acest atac e dirijat de intreaga clasa politica si de clientela sa oligarhica si administrativa.

De ce au loc atacurile clasei politice la adresa intelectualilor si artistilor, a oamenilor liberi, in vremuri de criza?

Motivul este  limpede: in vremuri de criza, diriguitorii politici ai dezastrelor nationale (solidari transpartinici in demersurile de conservare a unor privilegii nemeritate) nu suporta nici valoarea si nici spiritul critic cu care veritabilii oameni de cultura si veritabilii creatori intervin in viata Cetatii, de partea Adevarului si a valorilor democratice, si impotriva regimurilor antidemocratice si incompetente, situandu-se de partea meritocratiei, a libertatilor si drepturilor omului si a ideilor de salvare prin meritocratie si munca.

Oamenii de cultura si de stiinta romani, artistii, scriitorii si creatorii romani traiesc astazi una din cele mai teribile tragedii (desi nu e prima si nici singura, pentru ca si crizele anterioare din istoria nationala recenta, enumerate mai sus, au generat, in epoca, prigoniri, suprimari si exiluri masive). In timp ce in ultimii douazeci de ani o clasa politica rapace si cinica, mai corupta decat toate celelalte de dinainte la un loc,  a transformat Romania intr-o colonie, si-a impus in administratie numai aghiotantii distructivi si a sustinut in mod activ si direct jaful national si asasinarea valorilor, … statul de drept a fost subminat, in timp ce elitele democratice au fost distruse de aceasta caracatita mafiota si au fost indepartate de la vizibilitatea meritata precum si de la exercitarea in viata publica a rolului, notorietatii si competentei pe care le merita.

Prostii si agramatii, veleitarii si cei mai imorali politruci au pus mana IN ULTIMELE DECENII pe destinele Romaniei, cu mari “performante” in distrugerea ei si deja semnand astazi decesul iluziilor populatiei si falimentele economic, moral si civic.

Esecul major sta, insa, in sacrificarea celor buni si merituosi, a celor valorosi, a geniilor si a excelentei romanesti profesionale, civice si etice. EXCELENTA ROMANEASCA ESTE CONDAMNATA LA MOARTE. REPREZENTANTII EI SUNT DECREDIBILIZATI CU BUNA STIINTA. In loc sa fie promovati, sunt vanati si exclusi. In loc sa fie asezati la locul cuvenit, sunt indepartati. In loc sa fie lasati sa gireze, prin competenta, ei (IARA NU NON-VALORILE NUMITE POLITIC SI INCOMPETENTE), circulatia valorilor si sa salveze Romania de la dezastru, tocmai ei sunt cei primii eliminati de catre patura politruca, anomica si lipsita de scrupule.

Din cauza acestui climat, Romania a decazut enorm in ultimii douazeci de ani, cand, la ravagiile lasate in urma de comunism si de post-comunism, s-au adaugat lipsa de educatie si de deontologie, distrugerea respectului pentru munca, geniu si valoare, pe fondul proliferarii exclusiviste a lumii clientelare si a oligarhiilor transpartinice.

DEVIS GREBU este un autentic geniu romanesc, recunoscut si onorat in toata lumea internationala buna, dar destinul sau il condamna sa apartina acestui spatiu romanesc ce nu cultiva nici respectul pentru eroi, nici cultul valorilor. Printr-o opera personala unica si complexa a adus lauri si numelui sau (laudat fie el) si tarii sale, fiindu-i un inalt ambasador si un prestigios reprezentant provenit din elita romaneasca majora. Atitudinea autoritatilor fata de domnia sa ramane, insa, tacerea ingrata, o tipica omerta prin care mafiile puterilor romanesti, intotdeauna politizate si deprofesionalizate, au ucis de-a lungul timpului mintile stralucite si continua sa o mai faca, in dauna idealurilor de progres.

Omul de cultura si cineastul Sorin Iliesiu isi lanseaza in aceste zile proiectul construirii unui lung-metraj despre DEVIS  GREBU. Remarc faptul ca prin astfel de proiecte tintite si duse la capat cu tenacitate, societatea romaneasca ii poate salva macar pe unii dintre cei ce sunt predestinati, prin opera si valoarea iesita din comun, sa vorbeasca si generatiilor urmatoare. Il sustinem din toata inima pe Sorin Iliesiu cu proiectul sau si lansam la randul nostru acest Apel la luciditate, omagiu si atentie fata de inca un geniu romanesc condamnat la ignorare: DEVIS  GREBU.

Angela Furtuna
19 iulie 2010
……………………………………………………………………………………………………

– Institutul Cultural Roman a editat un album Devis Grebu, pe care filosoful Mihai Sora il considera recent o carte de referinta a culturii nationale. A fost lansat la Paris, dar nu inca si in Romania.

Ignorat si marginalizat, Devis Grebu se pregateste sa emigreze din nou in Franta, la o varsta de peste 70 de ani, iar astfel Romania va pierde cu prea multa usurinta inca un  maestru genial.
…
Angela FURTUNA
(Conferinta sustinuta la Suceava, 15 septembrie 2010, la lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, coperta Devis Grebu, ed. Biblioteca Bucovinei, 2009). ………………………………………………………………………
* Putina lume cunoaste textele politice eminesciene din 1878 si respectiv 1881, dar si din anii de dupa, texte in care tanarul jurnalist si scriitor denunta pericolul importat mai ales dinspre Rasarit odata cu  socialismul si liberal-socialismul ce se propagau accelerat si in Romania. El nu ezita sa descrie fanatismul si teroarea aferente, logica asasinatelor politice, de care nihilistii rusi si socialistii germani din epoca erau entuziasmati, desi reprezentau la vremea aceea doar o secta.

In Timpul, din 6 august 1878, in articolul Din Petersburg ne soseste stirea… tanarul de 28 de ani avertiza cu gravitate: „O serioasa tulburare socialista ameninta Europa. Cetatenii liberi, independenti si infratiti ai republicii universale, care la noi sunt reprezentati prin partidul rosu, incearca a rasturna toate formatiunile pozitive de stat, si daca n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totusi vor incerca s-o faca pe calea lor obisnuita a atentatelor, scenelor de ulite, tulburarilor etc., iar acele incercari incep a-si arunca umbrele de pe acum. Noi, care suntem siguri ca victoria principiilor liberale-socialiste insemneaza moartea oricarei culturi si recaderea in vechea barbarie, vom combate tendintele lor, ori in ce punct s-ar fi ivind“. (a se vedea integral pe blogul  http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/27/despre-recaderea-in-barbarie-prin-comunism-pana-si-eminescu-june-stia/)

……………………………………………………………………..

II.
– Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, a fost insotita de auditii muzicale prilejuite de celebrarea, pe 16 septembrie, la Besançon, a implinirii a 60 de ani de la ultimul concert public sustinut de marele pianist roman Dinu Lipatti.

Auditii muzicale :

In Memoriam
DINU  LIPATTI
(19 martie 1917, Bucure?ti – 2 decembrie 1950, Geneva)
Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”

AUDITII
DINU  LIPATTI in original:
CD. 1. Track Nr. 3,
(Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”)

CD. 4. Track Nr. 5 , Concertul pentru pian si orchestra, Op. 16 ,  de Eduard Grieg.
………………………………………………………………………………………………

Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei, 15 septembrie, ora 17

III.

– Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte  a marcat celebrarea unui eveniment important pentru Romania :

15 septembrie
ZIUA  INTERNATIONALA A DEMOCRATIEI
Romania este membra fondatoare a acestei sarbatori internationale.

Decizia privind sarbatorirea acestei zile a fost luata de Adunarea Generala a ONU, la 8 noiembrie 2007, ca rezultat al unei propuneri avansate initial de Qatar si de un grup de 8 state, printre care si Romania. DEMOCRATII  RECENTE

Contributia Romaniei la promovarea conceptelor si practicilor democratice in plan international a inclus:

– Gazduirea celei de a treia Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate – Bucuresti, 2 – 4 septembrie 1997.

– Asigurarea Presedintiei miscarii Democratiilor Noi sau Restaurate in perioada 1997-2000.

– Initierea si promovarea, in perioada 2000 – 2005, in cadrul Adunarii Generale a ONU si al Comisiei Drepturilor Omului, a unei serii de rezolutii privind democratia, statul de drept si drepturile omului.

– Organizarea unei conferinte sub-regionale, in cadrul procesului Comunitatea Democratiilor, cu tema Parteneriatul dintre guverne, societatea civila si organizatiile internationale pentru intarirea democratiei – Bucuresti, 14-15 noiembrie 2003.

– Coordonarea, in perioada 14 -16 februarie 2005, sub auspiciile Comunitatii Democratiilor, a unei Misiuni internationale de experti pentru schimb de experienta si asistenta democratica in Georgia.

– Asigurarea, in 2007, a presedintiei Grupului de lucru nr. 3 (GL 3) privind cooperarea regionala si inter-regionala pentru guvernare democratica, al Comunitatii Democratiilor.

– Contributii voluntare la Fondul ONU pentru Democratie si la Fondul ONU pentru Asistenta Electorala.

– Reprezentarea Grupului est-european la ONU in Consiliul Consultativ al celei de-a sasea Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate si in Consiliul Consultativ al Fondului Natiunilor Unite pentru Democratie.

Angela FURTUNA
Scriitoare, publicista
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Master in Comunicare si PR
Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate
Doctorand in  literatura exilului romanesc
Specialist in biblioteconomie si bibliografie,
PR, Marketing cultural si informare UE
BIBLIOTECA  BUCOVINEI

LUPTA CREDINTEI de Vasile Bel

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, Family, History, Inspirational, Ministry, Romania, Theology4 Comments

O prezentare a aparitiei primilor crestini  baptisti în zona orasului Târgu Lapus (Maramures)

PREFATA

Paginile prezentei lucrari se constituie a fi o adevarata „mina de aur” pentru credinciosii baptisti din zona Maramuresului si, în general, pentru baptistii din România. Motivele care stau la baza unei asemenea afirmatii îndraznete sunt multiple. In primul rând, continutul lucrarii este inestimabil. Cititorul va descoperi file din istoria miscarii baptiste din zona orasului Târgu Lapus si a satelor din împrejurimi, de la origini si pâna în prezent, marturii ale unor oameni care au fost parte activa în desfasurarea evenimentelor descrise, date statistice, detalii de „culise”, puncte de cotitura, interviuri etc. Mai apoi, stilul în care este scrisa lucrarea este unul captivant si dinamic. Atmosfera care se creeaza atunci când citesti paginile ei este una de curiozitate, interes si angajament personal.

Autorul, pastorul Vasile Bel, se distanteaza de stilul clasic, rece si adesea plictisitor de relatare a unor date istorice (motiv pentru care multi oameni au o reticienta fata de istorie) si recurge la un stil vioi, dinamic si atractiv presarat uneori cu interventii si lamuriri care au scopul de a clarifica cele spuse. Este clar ca autorul nu a intentionat sa scrie o lucrare stiintifica în sensul strict al cuvântului (desi tezaurul informatiilor oferite de autor este deosebit de valoros si vrednic de crezare), ci mai degraba o cronica a istoriei credintei baptiste care a înmugurit si a înflorit pe meleaguri maramuresene, cu bune si rele, dar marcata în mod pregnant de providenta desavârsita a lui Dumnezeu.Valoarea lucrarii reiese si din importanta acesteia pentru contemporaneitate. Da, baptistii români din zona Maramuresului si, de fapt, din întreaga tara, au la dispozitie un instrument în plus prin care îsi pot cunoaste originile si istoria. Datorita harului lui Dumnezeu si efortului impresionant al pastorului Vasile Bel, cititorul contemporan are acces la informatii care nu mai apar în nici o alta carte de istorie baptista româneasca. Chiar daca exista aspecte care se regasesc si în alte lucrari, autorul amintit mai sus aduce contributii unice. Prin acestea, credinciosul de astazi gaseste un sprijin real atât în demersul apologetic de aparare si dovedire a credintei crestine cât si în demersul de crestere spirituala individuala si comunitara.

In sfârsit, desi ar mai putea fi spuse multe alte lucruri, mentionam doar câteva cuvinte sarace cu privire la autor, numite astfel pentru ca ele nu pot descrie cu suficienta acuratete profilul uman pilduitor al pastorului Bel. Astfel, evidentiem ca autorul acestei lucrari este un personaj cunoscut în zona Maramuresului si foarte apreciat de comunitatea credinciosilor din aceasta zona si nu numai. Slujirea pastorala desfasurata cu lepadare de sine pe parcursul zecilor de ani, iubirea de semeni si bonomia prin care s-a facut remarcat dovedesc ca pastorul Vasile Bel merita sa fie ascultat atunci când are ceva de spus. Mai mult decât atât, se impune a fi metionat si faptul ca paginile acestei lucrari au fost scrise dupa cercetari minutioase facute la fata locului si dupa discutii si interviuri realizate cu oameni care au fost într-o relatie strânsa si directa cu evenimentele descrise. Pentru toate acestea îl slavim pe Dumnezeu si îi multumim autorului ca nu a uitat de noi, generatia mai tânara. Da, avem nevoie ca înaintasii nostri sa ne spuna de unde venim pentru ca, poate asa, vom sti si noi mai bine încotro sa mergem.

by Prep. Drd. Costel Ghioanca,

Institutul Teologic Baptist din Bucuresti

Autorul are deosebita placere sa ofere cartea gratuit tuturor cititorilor nostri:

Citeste aici

Descarca aici:

VREMURI DE COSMAR!

On By nelursIn History, News, RomaniaLeave a comment

Vremurile astea de cosmar sunt un cosmar pentru toata lumea truditoare. Cineva, (din pacate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare si personalitate) spunea, cu cativa ani in urma, ca nu conteaza azi munca, ci capitalul, intrucat, daca nu ai capital, nu poti genera locuri de munca. Avea dreptate, desigur. Dar rationamentul sau era si este valabil pentru o societate dintr-o epoca neasezata, partajata, in care capitalul si munca erau, ca in „Capitalul” lui Marx, rupte si neinfratite, una dintre parti creand plusvaloarea iar cealalta insusindu-si-o, toata lumea fiind asa cum a fost. Numai ca sistemul se dovedeste a fi vulnerabil si haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodata si doar cocotat in varful lumii, are evolutii haotice, deci imprevizibile si greu de controlat si de gestionat, intrucat este extrem de sensibil la variatia conditiilor. De aceea, el genereaza cutremure financiare uriase, care zguduie din temelii economia, distruge tari, firme si vieti, produce uriase conflicte si chiar razboaie.

Putin le pasa insa politicienilor romani de  asta. Si ei sunt cocotati, la randul lor, cu ajutorul celor care-i voteaza, tot acolo, in piscul tarii pe care o pastoresc si, bineinteles, nu le pasa daca oile sunt mancate de lupi. De aceea exista lupi si de aceea exista oi. Lupii nu mananca pastorii, ci doar oile.

Cam asa ceva cred, dupa cum se vede, politicienii din tara noastra. Dumnezeu stie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poti sa ajungi decat daca faci scoala, ai talent, stii si poti sa „repari” cu bisturiul, cu inteligenta si cu responsabilitatea viata unui om. Profesor universitar nu ajungi decat daca treci prin toate treptele ierarhiei si esti capabil sa-i inveti ceva pe studenti. General nu ajungi – si n-ar trebui sa ajungi – decat daca treci prin toata ierarhia militara pana la treapta acestui grad de demnitar militar si daca ai cunostinte, deprinderi, priceperi, abilitati si competente strategice. Asa ar trebui sa fie, desigur… Dar una este ar trebui si cu totul altceva ceea ce se intampla in realitate…

1. Realitate iesita din logica realului

Realitatea Romaniei de azi n-are nicio legatura cu cea la care au visat oamenii politici si romanii atunci, demult, in 1877, in 1917, in 1940, in 1989, si pentru care Armata Romaniei a facut sacrificiul suprem pe toate campurile de bataie ale razboaielor mondiale, ale razboaielor pacii, dictaturilor si democratiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte imprumutate de pe la altii, in partile convenabile pentru protipendada. Realitatea de azi este o corcitura intre dictatura incompetentei, incompetenta dictaturii, cinismul pungasilor de averi, de voturi si de iluzii, credulilor, indiferentilor, prostilor fuduli, fudulilor prosti si restului. Adica fricosilor, oportunistilor, egoistilor, molustelor bipede, tantarilor omniferi si insipizilor.

Cei mai multi dintre militarii romani n-au nicio legatura cu cocina asta murdara de facut averi, de furat natiunea si de inrobire a tarii. La treaba asta se pricep totdeauna, in si prin toate timpurile, doar marii smecheri ai natiei, intelighentia perversa, profitorii, camatarii si impostorii. Ceilalti, grosul, doar suporta. Si trac. Dumnezeu cu mila… Toti potentatii natiei au nevoie de o masa amorfa pe care s-o manevreze, de o multime buna de indurat mizeria si umilinta, de o prostime proasta sau prostita indeajuns ca sa fie proasta-proasta si de o mare masa care se multumeste cu cinci lei, cu un ciur de malai, un kil de vin si un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru ca, oricum, oamenii, chiar si cei cat de cat instruiti, habar n-au care politician este bun si care nu-i bun, cine poate scoate tara din rahat si cine o poate baga la loc, cati potentati si cati politicieni de treaba sau de vocatie trebuie sa fie in Parlamentul Romaniei, cate camere sa aiba Parlamentul si cu ce se ocupa o astfel de institutie care, in opinia lor de oameni care nu stiu mai nimic nici despre lumea in care traiesc nici despre cea in care nu traiesc, ar putea, foarte bine sa si lipseasca. Masa asta uriasa de romani ramasi in Evul Mediu are nevoie de un tatuc, la care sa intinda mana si la care sa se inchine. Pentru ca, probabil, cred ei, pana la Dumnezeu, ai nevoie de sfinti pamanteni… Nu de tara! Tara este o notiune fara acoperire. Iar mai noii nostri dascali politici, care au invatat pe unde au invatat toti cei de teapa lor, ii considera pe cei care se gandesc la tara niste nostalgici, invechiti, depasiti, nationalisti, inactuali si barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masa, cui ii mai pasa de tara cand n-are omul un colt de paine sa-l puna pe masa la copii!?

Cam acesta ar fi tabloul general construit in doua decenii de democratie post-comunista, incropita mai ales din potentati frustrati si complexati si din foarte putini politicieni de vocatia si de caracter (pentru ca sunt si dintre acestia in Romania!) care cu greu pot avea un cuvant care sa fie ascultat.

Evident, militarii romani n-au ce sa caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elita simandicoasa, aroganta, parvenita, bogata cat cuprinde si pusa pe jaf cat nu cuprinde. Umbla si ei, militarii, prin strainatate, dar in teatrele de operatii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu si din Asia, acolo unde se moare, unde glontul sau DEI-urile te pandesc la fiecare pas, unde se genereaza mereu conflicte si tensiuni care pot aprinde cu destula usurinta fitilul unei uriase bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astazi, este de-ajuns o singura scanteie, pentru ca lumea sa ia foc, iar incendiul sa nu mai poate fi stins. Pentru ca ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…

Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douasprezece de mii de capete nucleare active asteapta doar o apasare pe butonul rosu… Prea multe interese se bat si se zbat in zavoarele lumii! Si prea multi profitori folosesc incertitudinile pentru a-si umple buzunarele! Dar asa este lumea asta facuta! Unii sa nu mai poata de bine, altii de rau!

Armatele au primit misiunea sa vegheze ca o astfel de scanteie sa nu se produca… Si nu le este deloc usor… Pentru ca, in afara de o astfel de misiune care devine universala si le scoate cumva din rostul lor traditional (acela de a apara si proteja, prin mijloace militare, natiunea, inteleasa ca totalitate coerenta a indivizilor si comunitatilor care formeaza o tara),  ele trebuie sa aiba in vedere si razboiul clasic, acela de armata contra armata, precum si razboaiele disimetrice, bazate pe disproportie si pe legea fortei, si cele asimetrice care n-au nicio lege. In misiunile de gestionare a conflictualitatii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, in anumite conditii, unele dintre ele sa devina chiar inamice nu poate fi exclusa cu desavarsire.

Militarii romani gandesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confrunta si nu la jocurile murdare si periculoase din batalia pentru puterea politica, la jocurile de culise, la santajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicatii strategice etc. Poate or fi si unii dintre militari care s-au gandit ca le sta bine cu un grad de general pe umar sau cu o stea de general in plus, si, drept raspuns de multumire, au plecat capul si s-au facut ca nu vad, ca nu inteleg, ca nu e treaba lor, ca asa vor altii sa fie tara aceasta – distrusa, umilita, adusa in sapa de lemn – si ca vointa noastra, a romanilor, este prea mica si prea nesustinuta pentru a indrazni sa ridicam privirea din pamantul in care zac oasele inaintasilor… Or fi, eu nu-i stiu si nu vreau sa-i stiu. Daca sunt, ar trebui sa le fie rusine! Chestiune de caracter.

Militarii romani nu apartin politicienilor Romaniei, ci Armatei Romaniei, iar Armata Romaniei apartine poporului roman. Comandantul armatei este Presedintele Romaniei, „tutorele” ei legal si legitim este Parlamentul Romaniei, iar seful ei direct este Guvernul Romaniei. Acesti sefi supremi si, in numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei Romaniei ar trebui sa aiba grija de aceasta institutie de risc extrem, de viata si de moarte, sa-i asigure toate conditiile necesare si, desigur, posibile pentru a se instrui si pentru a-si indeplini misiunile. Armata este, deopotriva, ultima creasta, adica ultima rezistenta in cazul unei agresiuni (prima si cea mai consistenta rezistenta fiind Cultura, adica sistemele de valori ale natiunii, educatia si pregatirea oamenilor pentru a trai in Romania, potentialul economic, social, stiintific si informational) si varful de lance in punerea in opera a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice roman – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe strada la Presedintele tarii – stie acest lucru si crede ca o astfel de regula care functioneaza de mii de ani este si respectata.

Ce fac insa capii politici de azi (ca si cei de ieri, de alaltaieri si chiar de totdeauna) ai institutiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adica nimic. Sau, dimpotriva, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio forma si cu nici un pret sa faca. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul ca, intr-o forma sau alta, politizeaza si aceasta institutie dupa interesul lor foarte marunt si lipsit complet de orice conexiune cu interesul tarii. Pentru simplul motiv ca un astfel de interes al tarii este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.

Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofa. A mai fost, candva, asa ceva. O stim cu totii. Ar trebui doar sa o si oficializeze. Mai mult, in Armata Germana, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi alesi in Parlament, pot candida pentru functia de parlamentar, de primar si pentru alte functii politice publice. Bineinteles, dincolo de incinta unitatii. Noua ne este frica de asa ceva. Nu vrem sa implicam armata – institutie de caracter si de onoare – in mizeria politicii romanesti! Nemtii nu se tem insa de armata lor si nici nu vor sa faca din ea o mare muta si surda, s-o tina departe de viata politica a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru ca armata, ca institutie, nu este partizana din punct de vedere politic, si nu-si fac probleme in legatura cu rolul acestei institutii. Ei nu acuza armata pentru greselile sau deciziile politicienilor, ci au grija de institutia militara ca de ochii din cap.

Toate tarile civilizate au foarte mare grija de aceasta institutie, fara sa o trateze vreodata ca pe o institutie periculoasa sau inutila, ca pe o entitate de rang inferior sau ca facand parte dintr-o alta epoca istorica si nici ca pe un atu in batalia pentru puterea politica. In Franta, armata este o institutie de elita, in Statele Unite, bugetul apararii reprezinta peste 4 % din PIB, in Elvetia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci si de un concept strategic caruia i se acorda o importanta uriasa, desi tara aceasta n-a mai avut razboaie de cinci secole si este protejata de toata lumea…
Ce se intampla insa in Romania?

In Romania, in ceea ce priveste institutia militara, functioneaza, din toate timpurile, o condamnabila lege nescrisa a nepasarii politice, a indiferentei politice si a oportunismului politic mizerabil, a indiferentei si dispretului politic si, deopotriva, a oportunitatilor perverse. Un jurnalist roman, de varsta respectabila, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, facea o remarca prin care arata cam ce gandesc capetele inguste, dar arogante si cu pretentii geniale ale unor politicieni din Romania. Jurnalistul respectiv spunea ca, de fapt, n-ar trebui sa se acorde prea mare importanta militarilor acestei institutii, mai ales generalilor, nici in ceea ce priveste salariile, nici pensiile, intrucat nu sunt relevante meritele lor, pentru ca nu au mai fost de multa vreme razboaie. Asa ca, in viziunea jurnalistului respectiv si a unora dintre cei care se rusineaza cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun si util sa se acorde acestei institutii un interes special. E o institutie ca oricare alta si atat. Si brusc politichia romaneasca a coborat bugetul apararii la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sambetei toate programele de inzestrate si de modernizare. Pentru ca, reducerea efectivelor, fara o inzestrare corespunzatoare, nu inseamna abslout nimic, in afara de distrugerea institutiei respective. Putem face apel si la clasicul silogism al Stagiritului, asa cum probabil, au facut din toate timpurile si fac si astazi unele dintre capetele politice ale acestei natii. Premisa majora: Rostul armatelor este sa faca razboaie.

Premisa minora: Razboaiele sunt din ce in ce mai putine si chiar e posibil sa dispara. Concluzia: Deci, armatele trebuie sa fie din ce in ce mai reduse si chiar sa dispara.

Intregul rationament este insa fals. Pentru ca premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majora: Lumea este conflictuala. Starea ei permanenta este conflictul, inclusiv razboiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura in permanenta securitatea militara a tarii, adica de a proteja natiunea (statul) prin mijloace militare, in caz de razboi sau in situatii limita si de risc extrem care necesita o astfel de protectie si aparare. Premisa minora: O astfel de protectie militara o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregatite si bine inzestrate. Concluzia: Un stat trebuie sa aiba in permanenta o armata bine organizata, bine pregatita si bine inzestrata.

Din aceste rationamente pot fi deduse si altele, cu conditia ca si celelalte principii ale logicii sa fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este si adevarat. Dar daca premisele sunt adevarate, concluzia nu poate fi falsa. Omul de rand poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, in discursul lor, de cea mai perfecta entimema si de cea mai profunda epicherema sau de cel mai convingator rationament inductiv din lume. Daca nu sunt razboaie si tara are probleme de securitate economica si financiara – pentru ca ei, politicienii, au distrus, instrainat sau neglijat toate intreprinderile Romaniei, toata agricultura si toata viata noastra economica, cu gandul ca se vor ocupa altii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun sa ne permitem luxul intretinerii unei armate, pe deasupra, si profesioniste!? Ne apara NATO si UE, daca e ceva, au ei grija de noi – cum au avut altii mereu in istorie –, ca doar nu suntem singuri si neajutorati sub soare… Noi, romanii de rand, nu trebuie sa facem altceva decat sa-i votam pe ei, pe genialii politicieni ai Romaniei Prosterne, sa ascultam orbeste de ei, sa facem ce ni se spune si sa gandim cum vor ei, acesti potentati galagiosi si tupeisti, care sunt deja umblati prin lume, altfel decat cei ce se duc la cules de capsuni in Spania sau la munci necalificate in Italia. Ei, foarte umblatii politicieni imbuibati ai unei Romanii aduse in sapa de lemn, invata nu doar „la gat cravata cum se leaga nodul”, ci si cum trebuie sa aiuresti mintile oamenilor cu jucarele care sa-i tina in robie si sa le dea iluzia ca sunt liberi, democrati si stapani ai lumii. Sa le dai iluzia ca, in tara lor, ei sunt adevaratii decidenti. Pentru simplul fapt ca au libertatea sa injure cum vor ei, cand vor ei si pe cine vor ei – generali, magistrati, cercetatori, profesorii etc. –, sa le dea in cap pe strada si sa-i considere, precum o sugereaza tocmai primul ministru al Romaniei, ca privilegiati si nesimtiti care trebuie adusi in rand, adica in sapa de lemn, cu toata lumea muritoare de foame, precum a  fost adusa tara sarmanilor. Si pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odata, pentru a scapa guvernul si toata lumea asta noua de ei… Nimeni nu mai tine seama de faptul ca toti pensionarii – chiar si cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – si-au construit pensia in timpul unor decenii de munca grea, incordata, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui sa faca altceva decat sa se comporte macar ca o banca unde acesti oameni si-au depus economiile pentru ca sa le aiba la batranete, dar nu dupa voia lor, ci dupa cum a stabilit statul. Si militarii – care dispun de o pensie ocupationala, adica de serviciu – au contribuit cu varf si indesat la pensia pe care trebuie sa o primeasca dupa patru-cinci decenii de slujire neintrerupta, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, la ostire, in niste conditii in care nici cainii n-ar trebui sa traiasca. Solda lor mizerabila – cam de 2-3 ori mai mica decat solda primita de militarii altor armate – continea in ea si dreptul la pensie. Adica era diminuata ab initio cu cuantumul contributiei la pensia de serviciu, chiar daca nu se intocmeau hartii in acest sens. Mai mult, inca din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite sa achite si o contributie pentru asa-zisa pensie suplimentara, care se adauga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca sa nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea carora armata a contribuit in modul cel mai substantial, fara ca militarii sa fi fost vreodata remunerati si pentru munca prestata in folosul economiei…

…Nu ma gandeam, atunci, in decembrie 1989, cand eram in strada impreuna cu toti acei oameni entuziasti care nu doreau altceva decat libertatea fiintei, a cuvantului, a vietii, a economiei, a informatiei, ca, in numai doua decenii, o noua casta aroganta de noi imbuibati din avutia tarii va pune stapanire pe tot ce s-a cladit in tara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile si, la greu, adica in situatii de criza, il va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-si numara maruntisul pentru a-si cumpara o bucata paine, sa plateasca incompetenta, jigodismul, nepriceperea, hotia, lacomia celor care au jefuit toate unitatile economice ale tarii, tot ce s-a durat prin zeci de ani si cu eforturi uriase. Oamenii acestia clameaza astazi sloganuri impotriva Armatei Romaniei, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii si, ce-i mai rau si mai rau, infiltreaza in toate structurile statului pe care vor sa-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasa speta, dar de cea mai teribila aroganta.

2. Adevaratul inamic al Armatei Romaniei, azi

De cand exista tara aceasta, oamenii au fost nevoiti sa se organizeze si din punct de vedere militar, pentru a-si apara fiinta. Niciodata n-a fost altfel. Si nici acum nu este. S-au modificat doar imprejurarile. Problema este aceeasi. Numai ca, acum, spre deosebite de ieri, tara nu se mai apara construind fortificatii la frontiera, ci participand activ si efectiv la procesul de gestionare a crizelor si conflictelor, intrucat, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mica amploare si de joasa intensitate ar putea genera, in anumite conditii, un razboi de mare intensitate si chiar de mare amploare…

Armata Romaniei nu se confrunta, la ora actuala, cu un inamic bine inarmat, feroce, care ameninta tara dinspre toate orizonturile, ca in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, desi, la modul cum se deruleaza azi conflictualitatea lumii, probabil, ca nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea grava a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenta unor numeroase provocari, sfidari, pericole si amenintari de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informationale, la adresa lumii intregi, deci si a Romaniei, ca entitate, a ordinii si securitatii publice, sociale si societale au vulnerabilizat la maximum tara si pot genera si o astfel de escaladare.

Din pacate, Armata Romaniei este agresata chiar de proprii ei conducatori politici, ca si cum acestia ar dori sa se razbune pe aceasta institutie, s-o umileasca, s-o degradeze si s-o distruga. Ca si cum ar fi inamicii ei cei mai feroce si, in acelasi timp, cei mai parsivi. Ca si cum armata n-ar fi instrumentul lor de forta, puterea lor armata, singura institutie care poate si trebuie sa asigure apararea tarii prin mijloace militare, in cadrul Aliantei Nord-Atlantice si in cel deschis de politica europeana de securitate si aparare. Sau inafara acestora, in situatia in care aceste organisme nu vor mai exista, pentru ca nicio Alianta nu dureaza o vesnicie, pe cand o tara dureaza cat va dura aceasta lume, daca vrea sa fie o tara si sa conteze ca tara in aceasta lume…

Din 1990 incoace, impotriva Armatei Romaniei s-au desfasurat un numar foarte marte de agresiuni, dintre care as aminti doar cateva:

– desfasurarea, din 21 decembrie 1989 pana la impuscarea lui Ceausescu, a unei diversiuni radioelectronice de proportii uriase (este vorba de mii de tinte aeriene), prin care se simula o operatie aeriana de mari proportii si se sugera ca ar fi fost in derulare o agresiune cu baze interne si extreme, urmarindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate sa deschida focul impotriva altei unitati etc.);

• culpabilizarea ulterioara a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, cand, de fapt, armata nu a facut altceva decat sa protejeze obiectivele strategice si sa creeze conditii pentru a se intra in normalitatea politica si strategica, fiind singura institutie care, in acele conditii grele, a ramas verticala, lucida si de caracter;

• acordarea, incepand cu 1990, fara nici un fel de discernamant si de justificare, a gradului de general unui numar mult prea mare de ofiteri care nu numai ca nu aveau nici un fel de pregatire militara si de competenta strategica, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care sa justifice astfel de avansari;

• introducerea masiva, pe functii importante, a unor politicieni sau clienti politici, fara nici un fel de legatura cu institutia militara, care au afectat grav verticalitatea si onoarea armatei.

Transformarea gradului de general intr-o halvita politica acordata unor oameni loiali sau oricaror altora propusi pentru o astfel de avansare constituie, fara indoiala, cea mai grava agresiune care poate fi exercitata asupra unei armate, intrucat afecteaza nivelul strategic. Gradul de general este valoarea suprema a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie sa protejeze si sa respecte acest grad. In Armata Franceza, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar daca este un drept al Presedintelui Romaniei, ar trebui sa urmeze un proces riguros si destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenta strategica. Si chiar daca, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un esalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de lupta –, modul ei de angajare, competenta de management si rolul ei in razboi ca si in operatiile de gestionare a crizelor si conflictelor (mentinere a pacii, impunere a pacii etc.) necesita competenta strategica din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigada, este un grad care presupune pregatire strategica si competenta strategica.

Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui sa se acorde numai militarilor in activitate, in urma unor rezultate stralucite si dobandirii, prin sistemul de pregatire profesionala, prin experienta si calitati manageriale remarcabile, prin cultura strategica si inteligenta creativa probata si evaluata, a competen?ei strategice.

Fel de fel de oameni – veterani de razboi, politicieni care aveau un grad militar in rezerva sau in retragere, subofiteri si chiar oameni care nu au absolut nicio legatura cu armata si cu nivelul ei strategic – au fost propusi pe liste si avansati fara nici un fel de problema la gradul de general. Ne pronuntam categoric impotriva unei astfel de practici care distruge pur si simplu nivelul strategic si introduce in sistem oameni care nu au nicio legatura cu acest nivel, cu onoarea si demnitatea armatei si, mai ales, cu uriasa responsabilitate a nivelului strategic.

Astfel de avansati corup nivelul strategic, il aservesc si, in cele din urma, il distrug. Desigur, s-ar putea obiecta ca avansarile la gradul de general nu vizeaza direct armata activa, ci se acorda unor oamenii care, la vremea respectiva, ar fi meritat sa fie avansati la acest grad, dar nu au fost. Dimpotriva, functiile de general din armata au fost reduse la minim (exista, spre exemplu, o singura functie de general cu patru stele!), iar in alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar sa nu ne uitam in ograda vecinului…

Ce au administratorii politicieni alesi prin vot de poporul roman cu Armata Tarii? Cine a facut, a dezbatut, a votat si a promulgat legile de reforma, de salarizare, de pensionare si de angajare a militarilor si pensionarilor Armatei Romaniei? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor si salariilor? Pe ce lume si in ce tara au trait, in toti acesti ani de legiuiri si nelegiuiri, cei care sunt astazi la putere si arunca vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit si slujesc in mod stralucit Armata Romaniei? Desigur, pot sa spuna ca ei au fost in opozitie, n-au fost de acord cu aceste legi si, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi asa cum ai tu cheful sau interesul… In numele unor idealuri care nu exista. Ce va urma?

In momentul in care, in Bucuresti, in plin centru, s-a tras primul glont de razboi – chiar daca el s-a tras in sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat si una dintre cele mai grave crize din istoria Romaniei s-a declansat. Iar vina nu apartine armatei, ci decidentului politic. Dimpotriva, Armata Romana s-a comportat eroic atunci, in decembrie 1989, intr-o situatie de maxima incertitudine pentru care nu a fost niciodata pregatita sa o gestioneze. La vremea potrivita, adica dupa ce a asigurat toate conditiile posibile pentru ca noua putere politica, legitimata de Revolutie sa-si faca treaba, s-a intors in cazarmi, si-a intensificat eforturile pentru indeplinirea conditiilor necesare integrarii in NATO si s-a supus fara cracnire tuturor reformelor si transformarilor prin care, cu sau fara voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastica a efectivelor, cu efectuarea restructurarilor succesive si cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia sa beneficieze de punerea in aplicare a unor programe de inzestrare corespunzatoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate initiativele, toate programele si toate strategiile de inzestrare. Desigur, pe motiv ca nu sunt bani, iar razboiul nu bate la usa… Intre timp, bancile romanesti au fost distruse, economia romaneasca – asa cum era si cat era – a fost spulberata sau vanduta pe nimic, conturile din tara si, mai ales din strainatate ale unor profitori ai momentului au crescut, tara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor si altor personalitati care se cred de anvergura europeana si mondiala, tiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor sa fie mai usor conexat si asociat cu cel al tarii care poarta numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu sabii si cu pistoale in centrele unora din orasele Romaniei, de parca tara ar fi un sat fara caini si fara oameni, invatamantul este bulversat, cercetarea stiintifica facuta varza, productia de petrol a scazut de la 14 milioane de tone, cat era in 1976, la 5 milioane de tone, marile intreprinderi romanesti au disparut, agricultura s-a intors la conditia de subzistenta marunta sau a facut pamanturile parloaga, satele s-au prapadit, sufletele s-au inveninat, crimele s-au inmultit, retelele de traficanti de droguri au proliferat, oamenii s-au scarbit sau s-au inrait… Nu se mai suporta, sar unii la gatul altora sau se ascund speriati pe unde pot, de regula pe sub propria lor piele, devenita imuna la toate. Si imunda…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinte imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, sa nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui sa fie. Dar cum sa nu fie, cand, de ani de zile, inafara unor campanii electorale interminabile, unor balacareli ca la usa cortului, unor minciuni fara rusine si a unei impotente economice si manageriale strigatoare la cer, nu vezi nimic si nu intelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni isi dau cu parerea, Puterii arogante nu-i pasa, iar intre timp totul se prabuseste. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plateste!

Eu sunt doar un soldat care se supune legilor si regulamentelor armatei si nu cer nimic in afara de ceea ce mi se ofera prin lege, prin cutuma, prin ordinele si dispozitiunile ierarhice. Daca onor Presedintele Romaniei, onor Parlamentul tarii, onor Guvernul considera ca solda mea este prea mare, n-are decat s-o reduca la cat cred ei de cuviinta. Niciodata, niciunul dintre guvernele Romaniei nu a negociat solda cu mine. El a scris si eu am semnat. Daca pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat intocmai legea, n-are decat sa faca ajustarile si corecturile necesare, asa cum se procedeaza in intreaga lume civilizata. Dar sa nu-mi ridice, mie, soldatului pregatit sa invinga sau sa moara pentru viata natiunii, toata tara in cap ca am o solda prea mare sau o pensie nesimtita, cand el, Statul, a hotarat si a scris prin lege, fara sa ma intrebe pe mine, fara sa ma consulte, fara sa negocieze niciodata cu mine, cat sa fie aceasta solda si cat sa fie aceasta pensie. Tine de competenta acestor onorabile institutii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci cand le convine unora sau unde le convine altora.

Cand am venit in Armata, statul a facut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligandu-se sa-mi dea echipament, solda, medicamente si o pensie (cand va veni vremea), asistenta medicala gratuita, iar eu sa pun in slujba tarii viata mea, sa fiu in orice moment gata sa pun in aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil si imediat, o decizie politica legala si legitima cu privire la apararea tarii. Eu am fost pregatit si instruit sa fiu invingator intr-un razboi sau sa-mi dau viata pentru tara, dar sa nu fac niciodata un pas inapoi in fata inamicului. Si asa am trait toata viata. Apoi, onor Statul s-a debarasat incet, incet de angajamentul sau, a uitat ca in Legea 80 scrie asistenta si medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia si, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru cazut din Luna, m-a facut si posesor al unei pensii nesimtite, deci nesimtit. Stie ca n-o sa-l dau in judecata, ca n-o sa fac nimic, iar el, impreuna cu toti cei care au conditionat dezastrul economic al tarii, abia asteapta sa trec pe lumea cealalta, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul caruia ii apartin si ale carui ordine le execut intocmai si la timp a devenit inamicul meu numarul unu, cu care  nu ma pot lupta pentru ca este seful meu…

Din pacate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uita la armata ca la o sperietoare sau la o institutie parvenita si nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, ca n-o sa le fie lor bine in tara aceasta pana nu mor toti cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, in orasul in care exista unul dintre cele mai bune licee din tara, liceul meu, „Fratii Buzesti”, un tanar de 21 de ani loveste cu pumnii un batran de varsta bunicului sau si il lasa acolo mort. Pe motiv ca nu a traversat mai repede pe zebra. Batranul tinea de mana o fetita, nepotica lui… Nimeni nu a sesizat faptul ca un tanar a lovit un batran, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul ca l-a omorat. La fel de grava este si mentalitatea celor care au scris pe blog ca nu va fi bine in tara aceasta pana nu mor batranii, pe motiv ca astia ar fi fost comunisti… Dar tot cam asa se gandeste si prin alte parti, pe unde se hotaraste soarta Romaniei Neputincioase, a Romaniei Distruse, a Romaniei Sarmane. Sau cel putin asa gandim noi ca s-ar gandi prin acele cancelarii. Da, Doamne, sa gresesc! Dar nu gresesc in legatura cu modul in care primul ministru al tarii trateaza generalii si pensionarii militari. Daca avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia sa ne ceara cinstit sa acceptam ca, pe o durata limitata, sa cedam jumatate din solda sau din pensie pentru a sprijini iesirea din criza. Si cei mai multi dintre noi ar fi facut-o fara nici un fel de obiectie, chiar daca unii ar fi murit de foame! Sau sa fi procedat macar asa cum a procedat Stalin, dupa 1945, cu invalizii de razboi care cereau mancare si drepturi. I-a trimis pe toti in Extremul Orient sa-si ingrijeasca ranile si sa primeasca acolo un blid de mancare. Jumatate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai multi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu ii astepta nimic, nu s-au mai intors niciodata… Bravos Natiune! Halal sa-ti fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, in alte vremuri fandosite.

Romanii au fost si sunt oameni ca toti ceilalti. Nu mai stiu precis daca mai sunt si astazi. Sunt prea dezamagit de injuraturile lor si de inconstienta multora dintre ei, pentru a-mi permite sa mai emit judeca?i explicative sau justificative despre mul?i dintre cona?ionalii mei. Dar sa presupunem ca sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai rai, nici mai rabdatori, nici mai nerabdatori ca altii. Romanii sunt un popor sedentar. Si ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au castigat, asa cum afirma Gerard Chaliand in monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare razboinice, suferind insa si ei, ca toti sedentarii, influenta acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au invatat insa de la acestia disciplina si respectul fata de semenul lor, ci, in parte, si-au pastrat doar ura si invidia fata de celalalt, care are ograda alaturi… Si, pe vremea copilariri mele, tatele din satul meu se certau peste gard cat era ziulica de mare. Isi strigau tot ce le venea la gura, iar a doua zi se impacau sau o luau de la capat. Unele nu mai vorbeau intre ele ani buni sau chiar toata viata…

Militarii romani fac parte din poporul roman si, la randul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai rai ca parintii, fratii, rudele si vecinii lor, ca mediul politic, social, economic si informational in care isi duc viata. Singurul lucru care-i deosebeste de acestia este ca aproape toti au invatat si stiu sa fie buni camarazi, ca sunt in stare sa isi dea viata unii pentru altii si, impreuna, formeaza o entitate de mare forta si de o moralitate ireprosabila, probata, de-a lungul istoriei, in toate razboaiele la care a participat Armata Romanie si confirmata si azi in teatrele de operatii ale lumii. Militarii romani, si azi, in teatrele de opera?ii ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.

Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compara intre ele, pentru ca nu se substituie intre ele, pentru ca profesiile sunt doar complementare si nu concurente. Nu se face un tabel cu calitatile si competentele medicului si un altul cu calitatile si competentele ofiterului pentru a le compara intre ele si a spune care dintre cele doua profesii este mai cu mo?, mai importanta sau mai valoroasa. Ar fi absurd. Nicaieri in lume nu se face asa ceva. Pentru ca fiecare profesie este unica in felul ei, iar arealul ei, in ansamblul vietii si securitatii oamenilor si comunitatilor, isi are un rol absolut necesar si foarte distinct, de neinlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar si cea de medic este una la fel de riscanta, mai ales cand este vorba de salvarea oamenilor in timpul unor razboaie, calamitati si dezastre.

Ce au facut insa unii dintre politicienii Romaniei, aflati, in timp ce noi scriem aceste randuri, la guvernare, impreuna cu primul lor ministru? Au calificat, intr-o forma sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai putin chibzuite, militarii romani, indeosebi generalii si pensionarii militari, ca si alte categorii de bugetari si pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux si ai unor pensii nesimtite, in timp ce majoritatea salariatilor si pensionarilor traiesc din pensii si salarii foarte mici. In conceptia primului ministru al Romaniei, acesta este un dezmat caruia trebuie sa i se puna capat. In acest timp, numarul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca si cel al secretarilor de stat si consilierilor de tot felul. Ma rog, acestea sunt chestiuni de bucatarie guvernamentala, si nu e bine sa le discutam decat punctual.

Revoltator este ca, prin astfel de afirmatii nejustificate, fara un suport real, fara calcule si evaluari precise, primul ministru al tarii a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria Romaniei, ridicand populatia necajita a tarii impotriva generalilor Armatei Romaniei si a pensionarilor militari care, in opinia acestui demnitar inconstient, beneficiaza de privilegii pe care nu le merita. Legile de recalculare a salariilor si pensiilor si legea inva?amantului sunt deja in Parlament, iar guvernul urmeaza sa-si asume raspunderea…

Cand situa?ia a fost analizata la bani marun?i, s-a dovedit ca onor prim ministru nu prea stia ce spune, dar raul fusese deja facut.  Este ca si cum eu m-as supara pe mana dreapta si as acuza-o in vazul lumii, ca are o manusa mai calduroasa decat mana stanga, afirmand sus si tare ca mana dreapta este nesim?ita, in timp ce mana stanga este o victima a nerusinarii mainii drepte, ca si cum nu amandoua mainile ar fi ale mele si comandate de creierul meu…

In timp ce onor Guvernul hotaraste sa reduca salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crima! – si pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datoreaza guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe si impozite neplatite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe astia nu-i trage nimeni la raspundere si nu-i executa nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribu?ia lor la iesirea din criza este absolut nula, intrucat ei s-au imboga?it din tranzac?ii imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul si nu din productia de bunuri materiale necesare acestei na?ii.

Concluzie sinistra

Acesti domni, ajunsi, asa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioara au fost Carol I, Ferdinand, Bratianu si alte mari personalitati care au facut Romania de astazi, inclusiv cu jertfa militarilor romani care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare si de demnitate pe campurile de bataie ale neamului, ar trebui sa stie si sa nu uite un adevar pe care orice politician cu scaun la cap il stie: Istoria oamenilor a dovedit ca, pentru a trai in siguranta si in securitate, un stat trebuie sa-si pregateasca sute de ani o armata pe care, atunci cand vine vremea, o foloseste un an, o saptamana, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, daca, in acel moment, n-o are, sa dispara pentru totdeauna ca neam si ca tara de pe fata pamantului.
General de brigada (r) dr. Gheorghe VADUVA
http://vadgeo.wordpress.com/2010/05/

Obiective turistice argesene. Manastirea Curtea de Arges

On By nelursIn Art, Christian Perspective, Europe, History, Romania3 Comments

Biserica Domneasca Sfantul Nicolae din Curtea de Arges, avand planul arhitectonic in modelul clasic bizantin al bisericilor de tip „Cruce greaca inscrisa”, datand din vremea imparatilor Comneni, este ctitoria lui Basarab I Intemeietorul (1310-1352) si este inclusa in Lista Indicativa UNESCO.

Ctitoria Basarabilor de la Curtea de Arges este un edificiu de dimensiuni mari, format din trei incaperi: un pronaos ingust (2,80 m), un naos spatios (11,80 x 12,40 m) si altarul compus dintr-o absida mare, centrala, flancata de doua absidiole.

Naosul, incaperea principala si, totodata, cea mai reprezentativa a bisericii, are in mijloc patru stalpi de sectiune patrata, care impart spatiul in trei compartimente lungi – trei nave: una mediana, larga, si doua laterale, mai inguste, prelungite, fiecare din cele trei, spre rasarit, cu cate o absida.

Aspectul exterior al cladirii este impunator si de o cromatica rafinata, data de combinatia dintre caramida si piatra de rau. Din materiale nepretentioase, arhitectul a reusit sa realizeze cu iscusinta o imbinare de linii si volume de o eleganta deosebita.

Forma si ingustimea ferestrelor se datoreaza adaptarii la circumstantele vremii, cladirea oferind, in trecutele vremuri, si un loc de refugiu in caz de primejdie.

… Patrund in interiorul bisericii si am senzatia ca tin in maini o carte de istorie. Incep sa-i rasfoiesc paginile impregnate cu parfumul timpului…

Pictura bisericii

Pe peretii Bisericii Domnesti se pastreaza picturi datand din trei momente ale evolutiei artei noastre religioase: frescele din secolul al XIV-lea, cele din secolul al XVIII-lea, realizate de Radul Zugravul si cele de la inceputul secolului al XIX-lea, datorate zugravului Pantelimon.

Exista unele diferente intre pictura din altar si cea din naos. Intre picturile murale din altar, sunt bine conservate: pe latura estica – Pilda celor zece fecioare, Petru si Ioan in fata mormantului gol si Iisus in muntii Galileii, Cortul Marturisirii si Impartasania apostolilor, Mormantul si Iisus infasurat in giulgiu (in proscomidie); pe peretele nordic – Izgonirea negustorilor din templu si Inmultirea painilor; pe cel sudic – Recensamantul lui Quirinus, Sarutul lui Iuda si Drumul crucii; catre sud-est – Spalarea picioarelor si Rugaciunea de pe munte; peretele de vest – Adormirea Fecioarei – una dintre cele mai ample din intreaga pictura medievala romaneasca.

Marturii ale vremii

In timp, au fost descoperite aici 14 – marturii ale unei lumi feudale romanesti prea putin cunoscute pana atunci. Inventarul acestora a procurat informatii pretioase in special  despre vestimentatia de moda occidentala a boierimii din statele feudale romanesti – imbracaminte fastuoasa, vorbind despre posibilitatile materiale ale clasei dominante, beneficiara a unor mari venituri de pe urma intinselor mosii pe care le poseda.

In aceste morminte s-au gasit diverse podoabe: inele de aur inscriptionate in latina sau slavona, diademe de margaritare sau din lame de aur, aplice din aur, o egreta de argint, un fragment de brau si multe altele. Cand a fost deschis al zecelea mormant, presupus a fi al lui Vladislav Vlaicu (atribuit, multa vreme, lui Radu I, legendarul Negru Voda), aflat intre cei doi stalpi de pe latura sudica a pronaosului, s-a constatat ca mormantul scapase intact timp de sase veacuri, iar cand piatra funerara a fost ridicata de pe sarcofag, a aparut cadavrul nealterat al cavalerului din secolul al XIV-lea. ,,Pe cap purta o diadema de margaritare, incheiata cu un lant de aur peste pletele lungi, lasate pe spate. La gat, peste tunica din matase purpurie, venetiana, se rasfrangea un guler de dantela lucrata in matase si aur. Un sir de circa 30 de nasturi de aur incheiau [sic] tunica, impodobita la gat, la piept si la manseta cu siruri de margaritare. Colturile pulpanelor erau impodobite in fata cu doua rozete de margaritare. Nasturi de aur erau si la maneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste solduri avea petrecuta o centura brodata cu fir de aur si margaritare, care se incheia cu o magnifica pafta de aur. […] Paftaua reprezinta o cetate gotica cu doua turnuri poligonale la colturi. In partea centrala, pe un fond de smalt albastru, este lucrata in relief o lebada cu cap de femeie, a carei semnificatie n-a fost descifrata nici pana acum. Lateral, in doua balcoane, stau parca de vorba un cavaler si o doamna. In contact cu aerul, stofa s-a pulverizat. S-au pastrat numai cateva fragmente ici- colo. Din vesta au mai ramas margaritarele ce o impodobeau. Imaginea unei lumi feudale, de moda europeana, pe care istoricii nu indraznisera sa si-o inchipuie, era demonstrata cu probe elocvente, rasarite de sub podeaua Bisericii Domnesti”. (http://bisericadomneasca.ro/descoperiri.html).

Astazi, mormantul este expus sub sticla, conservandu-se si resturi din vesmantul feudal ornamentat cu aur si pietre pretioase.

Domnitorul celor 20 de razboaie

Fiul lui Radu al IV-lea cel Mare si al doamnei Catalina – Radu de la Afumati, domnitor al Tarii Romanesti in ianuarie-aprilie, iunie-august, octombrie 1521 – aprilie 1529 – este inmormantat in Biserica Domneasca din Curtea de Arges. El si-a inceput glorios domnia – cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, roman turcit, aspirant la tronul Tarii Romanesti. Spre finele anului 1525, decedeaza sotia lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, iar in anul urmator, 1526, in luna ianuarie, se recasatoreste, cununandu-se, de data aceasta, cu Ruxandra, fiica cea mai mica a lui Neagoe Basarab. Prin aceasta casatorie, Radu a intrat in puternica familie a Craiovestilor, beneficiind de sprijinul acestora, dar atragandu-si, in acelasi timp, ura Draculestilor, care l-au socotit tradator. Acest mariaj a declansat si dusmania lui Stefanita, domnul Moldovei, care considera ca Ruxandra ar fi trebuit sa-i devina lui sotie, ca urmare a unei vechi fagaduieli a lui Neagoe. Pe deasupra, Radu a domnit in vremuri tulburi, cand Imperiul Otoman dorea transformarea tarii in pasalac. El, insa, a izbutit sa impiedice planurile sultanului Soliman Magnificul, purtand lupte crancene cu turcii si cu alti pretendenti la tron.

I s-a dat supranumele nobiliar „de la Afumati” dupa denumirea unei mosii pe care o avea in satul Afumati din Judetul Ilfov. Pentru a putea fi deosebit de alti voievozi pe care i-a chemat Radu, i s-au dat si alte nume: in timpul vietii i s-a zis Radu Voievod cel Nou si Radu-Voda cel Tanar, in documente se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui si preabunului Radu Voievod”, iar dupa moarte i s-a mai spus si Radu cel Viteaz. Inscriptia de pe mormant consemneaza toate razboaiele pe care le-a purtat. La primul razboi nu este mentionata localitatea. Urmatoarele sunt: „la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la satul Rucar; la Didrih.” (http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:TLO6yIHqFX4J:www.descopera.ro/maratoanele-descopera/descopera-istoria-romanilor/5117364-radu-de-la-afumati-domnitorul-celor-20-de-razboaie+%22la+Alimanesti,+pe+Teleorman%3B+cel+mai+iute+%C5%9Fi+cel+mai+vartos+din+toate+razboaiele+la+Grumazi%22&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro)

Sprijinit de Craiovesti, recunoscut de turci, Radu ar fi putut domni mult timp, daca nu ar fi fost victima unui complot.

Nemultumiti de puternica familie a Craiovestilor, la sfarsitul anului 1528, vornicul Neagoe si postelnicul Dragan se ridica impotriva domnului care, neavand la indemana oastea spre a li se opune, fuge inspre partea de apus a tarii, sperand sa primeasca sprijinul Craiovestilor. Dar la Ramnicu Valcea, in biserica de pe dealul Cetatuii, nerespectandu-se sfantul locas, in data de 2 ianuarie 1529, sub privirile ingrozite ale preotului, Radu de la Afumati este ucis. Radu, care iesise victorios din 20 de mari lupte, cadea sub sabia unor boieri manati de interese meschine. In aceeasi zi este ucis si Vlad, fiul sau.

INSTINCTUL COLECTIV DE APARARE

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, RomaniaLeave a comment

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.

Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.

Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.

Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.

De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.

Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?

PREFATA LA O CARTE: MAXIMINIAN MENUT: „RADACINI ÎMPRUMUTATE”

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

CAND VOR DORI SA NE IA CU JAPCA SI NUMELE?

On By nelursIn Europe, History, RomaniaLeave a comment

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Repet vorba unui indian american batrân, care le-a replicat albilor: „Când ati venit aici la noi, pe continent, voi aveati sub brat Biblia, iar noi, pamântul de sub picioare. Ne-ati rugat sa închidem ochii si sa ne rugam împreuna. Când am deschis ochii, noi aveam în brate Biblia, iar voi erati stapâni pe pamânturile noastre”.

Razboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat si au venit „eliberatorii”, sa ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile si sfaturile „de tip nou”. Noua ne fusese scârba de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economica cu care altii… Dar ne-au spus: „Închideti ochii si haideti sa învatam lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii… aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriase. Celelalte au fost desfiintate, sa nu-i concureze. Le trebuiau doar pietele si forta de munca. Noua, stând cu ochii închisi, ne sopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi”, bau-bau, hau-hau… Asa ne-au ramas lozincile si zâmbetul lor batjocoritor.

Dar oare am deschis ochii sau suntem înca hipnotizati de gargare imbecile? Iar ei s-au saturat deja sau ochii hulpavi înca vad…, vad… si poftesc, ascunsi ca animalele de prada? Zilele trecute am auzit cu stupefactie ca un parlamentar PD-L, fost si, probabil, actual rege al pubelelor Bucurestiului, deszapezirii etc., domnul Prigoana, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea cladirii, impropriu numita în continuare, Casa Poporului!

Este cea mai mare cladire administrativa din lume, este cea mai mare cladire de pe continentul european si, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de tara si, mai ales, brand de Bucuresti, un oras extrem de sarac în simboluri. Toti strainii care vin în Bucuresti vor sa o vada si, spre contrarietatea si stupefactia bucurestenilor intoxicati politic, o admira. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative cladiri ale Europei. Dincolo de costurile uriase ale construirii ei, cladirea are în sine o valoare arhitectonica deosebita si da prin maretie, plus frumusete, ceva din acestea si institutiilor pe care le gazduieste. Exact ceea ce visa si Ceausescu, ceva care sa permita guvernantilor tarii sa poata primi pe oricine, din orice tara, cu fruntea sus. Exact ca un particular, daca ai o vila frumoasa, ai dreptul de a-ti primi musafirii de pe o anumita pozitie si cu o anumita demnitate, iar daca ai o cocioaba coscovita…

Nu despre guvernanti este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Strainii stiu doar ca acolo stau reprezentantii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi acesti reprezentanti. Câti oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casa” pâna la pierderea?

Popoarele sunt ca oamenii si formate din oameni. Va aduceti aminte ca prima propunere postdecembrista a fost „aruncarea în aer”, apoi „distrugerea prin implozie”… iar astazi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care si-au pus ochii pe cladire sa se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumparate pe care sa le scoata în fata cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceausescu era vie, se invoca „sa nu mai vedem”, „sa nu ramâna urma”… Apoi… Azi se invoca… pretul de întretinere… Dar cel care va cumpara cladirea cu ce bani o va întretine? Iar dupa ce o va cumpara va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpara decât o persoana sau un concern strain, daca ar fi vânduta la pretul ei. Ce le va pasa acestora de munca si foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, daca vor întelege ca la mijloc este si vorba despre un brand si o sursa de demnitate nationala vor invoca… exact întretinerea si valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumparând-o si recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câtiva ani.

Va mai aduceti aminte de unde veneau cei care propuneau imediat dupa decembrie ’89 distrugerea ei? Faptul ca administratia cladirii nu este în stare sa valorifice si prin alte masuri – conferinte, spectacole, vizitare cu taxa de intrare etc. – nu vizeaza cladirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii sa înghita o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trai si vom vedea. Dar nu îi priveste doar pe parlamentari, ci priveste demnitatea poporului român. Uitati-va la altii ce au, ce întretin si de ce o fac. Pentru ca acolo gunoierii nu au curajul sa faca pipi pe brandul de tara.

BAIA MARE 680 DE ANI DE ISTORIE – ROTARY 80 DE ANI DE ISTORIE

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, RomaniaLeave a comment

by Marina GLODICI
Baia Mare

Arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat albumul aniversar: ,,Baia Mare – 680 de ani de istorie. Rotary – 80 de ani de istorie’’

Într-o atmosfera cordiala si plina de entuziasm, în prezenta unui public select si numeros, arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat recent albumul monografic de fotografie: ,,Baia Mare-680 de ani de istorie. Rotary-80 de ani de istorie’’.

Evenimentul s-a desfasurat vineri, 15 ianuarie 2010 la Biblioteca Judeteana ,,Petre Dulfu’’ din Baia Mare, organizat de Clubul Rotary, Arhivele Nationale Maramures si Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, el marcheaza 7 secole de atestare documentara a Baii Mari si 8 decenii de activitate a Clubului Rotary la noi în tara.

Asadar sute de baimareni, oameni de cultura, profesori universitari, muzeografi, bibliotecari, iubitori de istorie reprezentanti ai institutiilor publice si mass-media au avut parte de o veritabila lectie de istorie ,,predata’’ interactiv.

Printre cei care au luat cuvântul au fost si: Victor Gorduza, directorul Muzeului de Mineralogie Maramures, Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures, Viorel Rusu, directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, Lucia Pop, seful Sectiei de Istorie a Muzeului, dr. Teodor Ardelean, directorul institutiei gazda si mediatorul acestei manifestari mondene si inedite.

Albumul prezinta pagini de istorie în imagini

Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures a facut o incursiune în istoricul albumului care cuprinde fotografii dupa documentele din tezaurul arhivistic maramuresean dar si dupa anumite obiecte din colectia Muzeului de Istorie baimarean.

Aceste imagini ilustreaza momente de la evenimentele majore din istoria Baii Mari de-a lungul celo 7 secole de ,,existenta’’, începând cu anul 1329, când regele Carol Robert de Anjou a emis diploma privilegiala a orasului pe atunci, Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor). Fiecare fotografie din album este însotita de o explicatie atât în limba româna, cât si în engleza. Lucrarea nu este o monografie a orasului. Actualmente, Baia
Mare are o monografie tiparita în 1972 si se opreste ca data istorica în anul 1848. De aceea se impune întocmirea unei noi monografii complete.

Ea ar putea constitui un principal izvor de cunoastere a istoriei locale de catre noile generatii, factor esential în pastrarea identitatii nationale si de educatie, a subliniat Klara Guseth.

Ideea a fost sustinuta de toti oratorii care au apreciat efortul tuturor celor implicati în redactarea albumului de fotografii.

Victor Gorduza a facut o scurta prezentare a istoricului Clubului Rotary, fiind membru fondator si primul presedinte (1996) al sau de dupa revolutie.

Clubul Rotary este de origine din SUA si a fost înfiintat în România în 1829, functionând pâna în 1940 când toate cluburile au fost desfiintate de regimul totalitarist. În 1992 si-au reluat activitatea prima data în Bucuresti, si în 1996 în Baia Mare. Astfel ca la ora actuala sunt 91 de Cluburi Rotary în România si Republica Moldova.

Albumul înfatiseaza imagini de la anumite actiuni de sprijinire si promovare a stiintei, artei si educatiei organizate de Clubul Rotary Baia Mare, în ultimii 13 ani în Judetul Maramures.

Cei care vor rasfoi acest album vor gasi, cu siguranta, lucruri extrem de interesante nu numai din istoria Baii Mari, ci si despre aceasta organizatie care are ca moto: ,,A servi mai presus de sine’’.

Lucrarea aniversara a aparut la Editura ,,Boema’’ din Baia Mare si este prefatata de Klara Guseth. Ea se refera la toti cetatenii indiferent de vârsta si educatie. Colectivul de redactie a fost format din: Iuliu Chiorean, Klara Guseth, Mircea Manescu, Viorel Mociran, Lucia Pop, Viorel Rusu.

Fotografiile au fost executate de Valentin Ganta. Coperta a fost conceputa de Ioan Veliciu si Anca Manescu.

Traducerea în limba engleza a fost realizata de Gabriela Florea si Raul Dan Onoriu.
Albumul se gaseste în librarii.

PERIPETII DE ANUL NOU

On By nelursIn History, literature, RomaniaLeave a comment

by Elena Buica

Canada
Cu câteva saptamâni în urma, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat usor firul prieteniei si repede am trecut la subiectele de conversatie specifica celor aflati pe tarâmul înstrainarii. Am început apoi sa ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei. ?i deodata, am auzit pe creier un “clic!” si s-a aprins un beculet care a facut sa sara broasca de la închizatoarea cutiei cu amintiri, ca atinsa de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinara! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiutei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, ma miram si eu cu gura mare de o asa nedreapta scufundare în uitare.
În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era si o draga prietena, doamna Irina Moldovan, caci doamna era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasa, o doamna despre care am mai scris, pentru ca a intervenit crucial în drumul meu de viata.
Domna Irina iesise la pensie, era singura si cineva i-a recomandat un tovaras de viata cu care sa îsi împartaseasca zilele ce i le mai harazise Domnul si astfel, a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie si i-am promis ca în vacanta de iarna voi merge la ei sa petrecem împreuna Anul Nou si ziua mea de nastere, împreuna cu Paul, sotul meu. Eu m-am dus cu doua zile înainte si în seara revelionului a venit si Paul, încarcat cu bunatati si bauturi scumpe, raritati pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriza: doamna Irina, cu fata congestionata si cu ochii siroind de lacrimi, a iesit din dormitorul lor, spunându-ne ca sotul ei a facut o criza nervoasa, ca nu accepta sa ramânem acolo si deci, trebuie sa plecam. Am plecat, linistind-o pe doamna Irina, spunându-i ca ne vom duce la un restaurant. Era noapte si noi nu cunosteam Deva – cunosteam doar drumul spre gara – si pe acela am plecat. În gara, am stat câteva ore în sala de asteptare, am mâncat si ne-am veselit ca de ceva inedit – petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscutii nostri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai sa-ti tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gara. La clasa I-a compartimentul era încalzit, luminat, cu un plus rosu, ca de sarbatoare. Ne-am instalat comod, am desfacut pachetele cu mâncaruri si bauturi si ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am bagat de seama când a plecat trenul. A venit conductorul sa ne controleze biletele, dar s-a lasat pagubas în fata bunatatilor. Trebuia sa schimbam trenul la Teius, cu cel care venea de la Bucuresti spre Cluj. Controlorul ne-a spus ca avem legatura tot cu un personal la care se va atasa si acest vagon, dupa o pauza de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispozitie, ne-am permis sa tragem si un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina si pâna sa adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.
Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijorati ca poate am trecut de Cluj. Era ziua, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care sa ne dea vreo informatie. Când ajungeam în statii, nu puteam citi numele garilor, din cauza ninsorii si a distantei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am bagat de seama ca se însereaza si noi ar fi trebuit sa fim demult în Cluj. Când am deslusit numele unei gari, am tresarit. Era un nume cunoscut, fiindca nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de rasunet si ne-am dat seama ca eram aproape de Brasov, adica, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gara, frig, întuneric si pustiu. Paul îsi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispozitie, râdeam ca de ceva nastrusnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastra si ne-a spus ca urmatorul tren este spre ziua, ca pe el îl chema Vasalie si la el acasa este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare si ca s-ar înteti si mai mult petrecerea, daca ne-am duce si noi sa petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie si veselia la veselie trage, ne-am dus la Vasalie acasa. Acolo, lume în petrecere, bunatati, bautura, caldurica îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomina. Le-am pus si noi bunatatile noastre pe masa. N-au avut trecere. “Nu dam noi palinca noastra, nici vinul nost’ cel bun pe bautura americanilor. Sa si-o beie ei, daca n-au ca noi ceva ase de bun.” Am petrecut toata noaptea, pâna ne-a toropit somnul si acolo ne-am culcat, asa îmbracati cum ne aflam. Dupa-amiaza, n-am apucat bine sa deschidem ochii si sa ne amintim pe unde ne aflam, ca s-a deschis usa larg si a aparut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu caciula pusa pe-o ureche, c-o mâna tinând nevasta dupa umeri si cu alta tinuta în sus, trosnind din degete, topaind si cântând, au venit sa ne duca la ei la petrecere, sa nu le facem rusinea sa-i refuzam, ca vor râde oamenii din sat de ei. ?i, cum era sa-i suparam noi pe niste oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebita ospetie?!
Ca sa încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gara cu sania cu clopotei, ca pe niste oaspeti importanti. Cei care n-au mai încaput în sanie, au mers pe jos la gara, caci sania mai avea de facut o plimbare cu noi, ca sa le vedem localitatea. Când am sosit în gara, peronul era plin cu cei care venisera sa-si ia ramas bun de la noi. În mijlocul lor era seful statiei de gara, bucuros ca în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de bautura si mâncare pentru drum. “Cum sa plecati de la oameni de seama, ca de la nimeni pe lume!”
De multe ori, când ma gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc ca ardelenii – si Paul era ardelean, get-beget – au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special si îti ramân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?
Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul carora am petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii mele – 22 de ani – nu-s putini la numar. Asa ca, întâlnind familia din Deva, pe care am alaturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refacut si aici microclimatul din tinerete, în care îmi regasesc câte ceva din veselia si farmecul de atunci.

MARI EMOTII

On By nelursIn History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Elena Buica Canada Cu câteva zile în urma, am sarbatorit ziua Unirii si mi-am amintit de cea mai emotionanta sarbatorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci, tara noastra era dominata de marea “prietena”, URSS. Dupa 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestarile patriotice. Dragostea pentru tara noastra era considerata nationalism sovin. Erau cu desavârsire interzise cântecele patriotice: ”Tricolorul”, “Pe-al nostru steag”, “Desteapta-te române”, “Hora Unirii”, “Imnul Eroilor”, “Ardealul” si multe altele, sa nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, caci acestea însemnau închisoarea pe viata sau chiar moartea. Era vremea când URSS era “mai presus” în toate. Mi-amintesc ca se ajungea de multe ori, la aberatii. Cadrele didactice trebuia sa faca “actualizarea” la lectii cu orice prilej, chiar fortând nota. Daca, spre exemplu, se vorbea despre morcov si le aratai elevilor un desen, trebuia neaparat sa adaugi: ”Sa stiti, copii, ca în URSS morcovii sunt cei mai mari din lume.” Circula o gluma din gura în gura :“În URSS, totul este mai mare si piticii sunt cei mai mari din lume”. “Tatuca” Stalin pusese mare stapânire pe tara noastra. O dorea integrata tarii lui, cam asa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia si nordul Bucovinei. Stalin murise de cativa ani, dar strânsoarea comunismului înca o simteam la fel de dureros. În aceasta zi de 24 Ianuarie a anului 1959 eram la Cluj si stateam în casa cu copilul meu, nou-nascut. Locuiam lânga aeroportul Someseni, sotul fiind pilot. Am simtit ca pe afara este un fel de forfota si dupa fetele si gesticulatiile oamenilor simteam ca se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut sa deslusesc ce-i. Traiam un sentiment straniu, ca atunci când simti ca umbla cineva strain prin casa si nu-l poti vedea prin întunericul noptii. Aveam prea putini vecini, iar sotul era plecat la parintii lui în Oradea, asa ca nu aveam pe cine sa întreb despre ce se întâmpla. Pe la amiaza, a venit o vecina. “ ?titi ce se întâmpla în centrul Clujului? Minune mare!” “Ce-i?”, am întrebat-o eu cu inima cât un purice, dar si cu gândul la acel mult asteptat “vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni în centrul Clujului si de dimineata cânta si joaca Hora Unirii!” Nu ma puteam dezmetici. Simteam ca ma sugruma emotia. Cum adica, vine asta? Nu cu mult înainte, un bun prieten, îmi povestise în mare taina, patimirile lui prin beciurile securitatii, pentru ca a cântat cu prietenii la un pahar de vin, “Tricolorul” si “Hora Unirii”. Eram înca zguduita de relatarile lui si acum sa aud ca oamenii cânta si joaca Hora Unirii!? Era un amestec nedeslusit de puternice emotii. Era o explozie de bucurie si speranta, dar era si mare îngrijorarea pentru posibile represiuni. Nu am putut sa merg sa vad si sa traiesc la fata locului, aceasta zi de neuitat. Nu aveam cu cine lasa copilul. M-am framântat toata ziua, ca leul în cusca. La radio nu se transmitea nimic despre aceasta sarbatoare. Probabil ca autoritatile nu voiau sa îi irite pe rusi si faceau neobservata aceasta explozie de sentiment patriotic, izbucnit din piepturile miilor de români. Apoi, tot mai des ajungeau la mine vesti din centrul orasului. Vecinii si prietenii veneau la mine ca sa îmi împartaseasca marea bucurie. Ei îmi povesteau despre marea masa de oameni, despre veselia cu care cântau si jucau. Oamenii se mai duceau pe rând pe acasa, mâncau, se mai încalzeau, de bucurie mai luau câte o palincuta si, ca trasi de ata, se întorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici, de pe margine. Au cântat si au jucat neîntrerupt toata ziua, pâna seara târziu. Nu era doar ziua Unirii ce sarbatoreau oamenii acolo, în piata, ci eliberarea de o za din lantul ce ne sugruma. Nu voiau sa plece acasa, voiau sa se convinga de aceasta realitate si sa se bucure, sperând si la altele. Se întrezarea acel drept legitim de a fi noi însine, de a fi români si de a avea istoria noastra. Era un crâmpei de libertate asemenea unei ferestre prin care sa mai patrunda putin aer, pentru a supravietui. Asa cum descriau cei care au fost la fata locului, entuziasmul era ca o explozie revarsata pâna în departari. Cum intrau în casa, cântau “Hora unirii”, ma luau de mâna si ma învârteau si pe mine în hora, bateau din palme sau le frecau, ca dupa un lucru bine facut, azvârleau cu caciula în tavan, chiuiau, râdeau în hohote si scoteau fel de fel de exclamatii si chiuituri, asa cum stiu sa o faca ardelenii, din tot sufletul. Acum, privind prin sita vremii, mi se pare ca entuziasmul de atunci, parca a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Pastrând proportiile, pot spune ca era aceeasi suflare în noi, aceeasi teama de ce s-ar putea întâmpla si aceeasi nadejde care sta ca un puternic stâlp sa nu se darâme fiinta umana. De atunci, au trecut mai bine de 50 de ani si vremurile acelea întunecate si prapastioase poate ca ar trebui lasate sa stea în întunericul care le-a zamislit. Ma gândesc totusi, ca relatarea lor ar putea sa prinda bine celor care nu le-au trait si sa reflecteze asupra posibilelor orori, prin înscaunarea altor valuri de teroare în lume.

CRAIOVA, PREZENT SI TRECUT: UNIREA PRINCIPATELOR

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, RomaniaLeave a comment

by Carmen BARBU
Craiova

Trecut

Acum 153 de ani, înca din primavara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul caruia se remarcau fostii luptatori de la 1848: Petrache Cernatescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chitu, s.a. Miscarea unionista luase avânt în ambele Principate datorita apropierii alegerilor pentru adunarile ad-hoc. Adunarile ad-hoc au purtat discutii în perioada octombrie-noiembrie 1857, cea mai importanta rezolutie fiind unirea Moldovei cu Tara Româneasca într-un stat numit România.

Astfel la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Tarii Românesti a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor.

A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societatii se adunasera la flacara tortelor si ovationau. Participând la aceasta istorica manifestatie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul sau tablou.

Peste doi ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electiva din Bucuresti, desi era alcatuita în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul Partidei Nationale si datorita interventiei directe a maselor adunate pe Dealul Mitropoliei, în jurul cladirii unde aveau loc dezbaterile si manifestând pentru Unire, l-a ales în unanimitate, domn al Tarii Românesti pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza.

Unirea fusese înfaptuita! Poporul român a pus puterile garante în fata unui fapt împlinit – care va deveni de altfel, în anii urmatori, politica de stat („politica faptului împlinit”).

Astfel ca în iunie 1859 primul domn al Principatelor Române poposea si la Craiova. Toata suflarea locala, barbati de toate vârstele, femei, copii, tarani de la sate l-au primit la locul numit „Cântarul de Piatra” (cântarul public al orasului). Momentul nu putea fi trecut cu vederea de presa vremii: „Ca din pamânt au iesit în câmpie toate cetele de lautari si toate tarafurile de cântarete, cu tot felul de instrumente românesti, care placeau mult Domnitorului. Erau o învalmaseala si o larma de valuri omenesti ca nu mai vedeai si nu mai auzeai în laturi. În zadar cautau unii sa aseze lumea pe rânduri, ca sa poata trece Voda, ca nimic nu se mai putea face. Când a venit Domnitorul… au început sa cânte lautarii si tobele sa bata. Lumea striga cât o lua gura, de credeai ca tot pamântul se salta în sus! Cuza a umblat în dreapta si în stânga prin lume, apoi s-a încheiat o hora mare”.

În preajma Unirii, Craiova numara circa 25 de mii e locuitori, situându-se din acest punct de vedere imediat dupa capitala Tarii Românesti, Bucurestiul.

Prezent

În fata Primariei Craiova sunt strânsi aproximativ 200 de oameni… Câtiva s-au prins în Hora Unirii! E frig! Muzica populara le încalzeste putin inimile, trecând pentru o clipa peste amaraciunea traiului sugrumat de criza.

De asta data, Cuza priveste solemn, de pe postamentul sau, micuta hora si dragul oltenilor care, înca nu l-au uitat.

Din negura vremii razbat mai trainice ca oricând cuvintele lui Kogalniceanu: „… Alegându-te pre tine Domn în tara noastra, noi am voit sa aratam lumii aceea ce toata tara doreste: la legi noua, om noua, om nou. O, doamne! Mare si frumoasa-ti este misiunea! Constitutia din 7/19 august ne înseamneaza o epoca noua; si Maria Ta esti chemat sa o deschizi. Fii dar omul epocei; fa ca legea sa înlocuiasca arbitrariul, fa ca legea sa fie tare; iar Tu, Maria ta, ca Domn, fii bun si blând, fii bun, mai ales pentru aceia pentru care mai toti Domnii trecuti au fost nepasatori sau rai. (…) Fa, dar, ca domnia ta sa fie cu totul de pace si de dreptate; împaca patimile si urile dintre noi si reintrodu în mijlocul nostru stramoseasca fratie”.

Astazi, Craiova numara peste 300 de mii de locuitori, situându-se undeva în Europa…

Despre Crestinismul arab, între traditie si teritorialitate

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Eseu teologic elaborat si redactat de Drd. Stelian Gombos

Încercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini încadrati în lumea musulmana începând cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru îndepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au însemnat arabii în istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice si continuând cu înfaptuiri deosebite în matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura româneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se întinde din Orientul Apropiat pâna în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingând si filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se împarte în trei confesiuni:
– cea melkita, atasata hotarârilor de la Calcedon din anul 451 si învataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hristos cu cele doua firi. În cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, în calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini “romani”.
– iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera “monofiziti”.
– nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este îmbratisata de asirieni.
În forma ei eclesiala traditia araba îsi gaseste cea mai buna expresie în Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana îsi are centrul în Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate în Siria, iar cea maronita in Liban.
Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atât mai evidenta cu cât ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, în limbile greaca, araba si siriaca. Prin învatamântul practicat pe lânga.Biserica, scrierea va ajunge pâna în Bahrein sau în regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, în sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul “arabicitatii” câtorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamica. Examinând bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. În sfârsit marele numar de crestini arabi, mostenitori în secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care îsi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: “trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. În pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi – araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice în Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de întelegere a termenilor teologici, diferiti în fiecare comunitate.
Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va câstiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfânta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia si întregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între crestinii, care au înteles ca nu trebuie sa ramâna izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.
Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin în chip partial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului si jocul marilor puteri în regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi încerca sa vorbesc în acest material.
Am vazut ca în momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, între ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite în urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populatii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se întindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.
Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei în perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. În cazul ortodocsilor ei erau în marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zona, în lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta îi proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind în mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri patrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii îsi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabila cursa de “misiuni” printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor însemnate zacaminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau în zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi între puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza în Mesopotamia.
În aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalitatile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau într-o relativ buna întelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decât particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi în orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va îndrepta în aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.
Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa însa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspânditi în Siria Otomana. Acestia au cunoscut în vremea primului razboi mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducându-le spre un nationalism arab radical.
Monofizitii copti s-au separat de Bizant în secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si înseamna pur si simplu “egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportând destul de greu conditia inferioara de dhimma, într-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, coptii opunându-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea. Concentrati, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei tari îi va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspândirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zona, nu vor face altceva decat sa împiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie îi va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. În confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianta cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau în Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului în Egipt nu face decât sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul crestinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.
Din partea lor, maronitii traiau în Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce în momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii – Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei în Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi. Aceasta va produce în Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara în Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; în acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului în afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai îndepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea în sânul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care împreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant în acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.
Pentru a întelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca în anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si împotriva arabilor crestini, în special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia sa se gaseasca în zona de influenta a francezilor. În acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care împartea competentele politice între cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit în cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.
Între independenta obtinuta în anul 1945 si începutul razboiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% în timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta în tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia încercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani. În noile conditii strategia maronitilor a alternat între mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci când, în urma razboiului civil, tara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pâna atunci au trait în buna întelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. În afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit “cantonizarea Libanului”; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducându-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfârsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfârsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie în istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamânt islamic.
Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, în încercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. În contextul acestei “compartimentari” o transformare importanta se producea în planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate în functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.
Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Între cele doua razboaie mondiale, coptii au militat în mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial în Egipt.
O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pâna în Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împartit în doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau îi reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. În secolul al XIX-lea ei traiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, în regiunea Massoul printre arabi si kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani. Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei rusesti în Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia în Rusia si în Persia ocupata de armata rusa.
Caderea Imperiului ?arist în anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa încetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramâne la turci.
Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a înabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii îsi vor aminti de acest rol represiv si în momentul obtinerii independentei în anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. în timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica în Orientul Mijlociu si în Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati în razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea natiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca în fata unor acte “de zel”, cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decât prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, în schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. în raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta “natiune” crestina a fost complet lipsita de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe în istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, în lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific între revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin întâlnit în Europa, ocupa un rol de frunte în desfasurarea negocierilor de pace. În acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.
Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi în secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a împiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si în diaspora din ce în ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramâne de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.
La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltându-si însa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, în fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei în fata Islamului, poate ajuta la o reînnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente în lumea araba. Daca vor ramâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine în Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta în aceasta zona a lumii o noua perioada de întelegere, dreptate si pace.