Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui  si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI