Category: History

ANALFABETUL SI …”BRAVADA NERUSINATA”

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de prof. dr. Adrian Botez

 

…Bine. Un analfabet, lipsit complet de cultura, a fost ales, de un popor naucit, DAR ÎN VAZUL SI CU ACORDUL TACIT AL “ÎNTREGII EUROPE/LUMI CIVILIZATE”, cum suna finalul Declaratiei reprezentantului oficial al Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, A. Lucasevici, adresata statelor U.E. (traducem noi, termenul de “civilizate”: “MASONIZATE”!) – …a fost ales, ziceam, ca presedinte, în noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009. Acest analfabet face o declaratie idioata (toata lumea se întreaba: “De ce n-a tacut?” – pai, n-avea voie sa taca!!!), în seara zilei de miercuri, 22 iunie 2011 (“la 70 de ani de la declansarea Razboiului Sfânt pentru reîntregirea patriei”… – dar, implicit, si la 70 de ani de la invazia germano-româna, în fosta URSS, careia Federatia Rusa îi mosteneste ranile si umorile si aroganta brutala…!), pe B1 TV. Un post TV eminamente basist – de la a carui “propaganda nerusinata” se trage si impresia, pentru fraieri si pentru “linsii pe creier”, ca escrocul de Basescu ar fi un soi de Napoleon I Bonaparte (si ala, democrat de… “mama huciului”!)-REFORMATORUL SI RENASCATORUL/MÂNTUITORUL LUMII, altoit pe trunchiul “renascentistilor” italieni (un soi de “urmas”, mult mai energic si eficient, al lui Girolamo Savonarola si Leonardo da Vinci…!) – …caruia, “peste 20 de ani, îi vom sfinti icoane de recunostinta”…cum se exprima, plastic, azi, unii… “deliranti” si debili mintal, dintre cei infectati de “baseala”!

…Aici, la B1 TV, “presedintele Traian Basescu l-a acuzat pe regele Mihai de tradare, afirmând ca maresalul Ion Antonescu nu avea cum sa fie mai vinovat, ca prim-ministru, de <<pacatele” din razboi>>, <<deportarile evreilor si tiganilor în Transnistria… nu stiu ce>>, decât seful statului (n.n.: regele Mihai I). <<Unora le dam averile, iar pe altii îi consideram criminali de razboi – seful de stat si prim-ministru. Doar pentru ca unul a fost sluga la rusi si a lasat tara prin abdicare, îl iertam de toate pacatele?>>” – cf. ziaristi.online, 22 iunie 2011.

…Ma rog, întâmplator si prin manevrele si informatiile manipulatorii ale unor consilieri straini, de la Cotroceniul “vrajilor lui Manolea” (despre care consilieri straini avem stiinta de mult!), afirmatiile lui Basescu nu sunt total neadevarate, ci gresite, pentru ca degeaba te muncesti sa-l instruiesti pe un nerod incult, ore si zile-n sir…incultura lui crasa tot îi “va face figura”, tot o va “sfecli” pe undeva, “prin partile esentiale” (…regele Mihai I a tradat România, dar nu în 1947, ci în noaptea de 23 spre 24 august 1944, pentru ca Ion Antonescu tocmai negocia o iesire onorabila din razboi, iar nu “în genunchi” si cu invazie sovietica… iar cu Ion Antonescu lucrurile ar trebui sa fie lamurite, daca toti evreii ar fi (DAR NU SUNT!) macar ca Wilhelm Filderman, presedintele Uniunii Evreilor din România – cel ce declara perfid, aruncând toata mizeria vremurilor dictaturii regelui Carol al II-lea în spinarea legionarilor, pasamite…”fascisti”, încurcând toata istoria româneasca si europeana – …dar, printre sminteli si falsuri istorice, strecurându-se si adevarul nevinovatei lui Ion Antonescu, fata de problema evreilor si tiganilor, legata de lagarele din Transnistria: „A fost mult acuzat regimul Maresalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului si Maresalul însusi a fost executat de agentii Moscovei ca fascist. Adevarul este ca Maresalul Antonescu este cel care a pus capat miscarii fasciste în România, oprind activitatile teroriste ale Garzii de Fier din 1941 si suprimând toate activitatile politice ale acestei organizatii. Eu însumi, raspunzând unei întrebari a lui Antonescu la procesul sau – montat de comunisti – am confirmat ca teroarea fascista de strada a fost oprita în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Maresalul a luat masuri draconice pentru a face sa înceteze anarhia fascista provocata de aceasta organizatie si restabilirea ordinii în tara. În timpul perioadei de dominatie hitlerista în Europa, eu am fost în contact permanent cu Maresalul Ion Antonescu, care a facut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expusi persecutiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emotionante de solidaritate si de ajutor între români si evrei în momente de grele încercari din timpurile imperiului nazist din Europa. Maresalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau masuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat pasapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazista a evreilor din Ungaria a caror viata era în pericol! Datorita politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administratie tranzitorie care, facându-le sa para pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am mentionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul ca poporul român, chiar când a avut într-o masura limitata controlul tarii, a demonstrat sentimente umanitare si de moderatie politica” – cf. ziaristi. online, 22 iunie 2011).

…Ei, dar ce importanta vor fi având afirmatiile unui analfabeto-incult complet amoral, fata de o Federatie Rusa care nu este DELOC straina de “mânariile” Washingtonului, pentru înscaunarea, în noaptea de 6 decembrie 2009, a acestei slugi perfecte, Traian Basescu? De avut, ai – caci joi, pe 30 iunie 2011 (deci nu imediat, ci LA O SAPTAMÂNA de la, aparent, ineptele declaratii basesciene!…la timp pentru a acoperi …tipetele de moarte ale exasperatilor greci, care simt, ca si noi, românii, acum un an, jungherul, înfipt în spate, al FMI-ului asasin!!! – România a fost “poligonul de testare abatoriala”!!!), iata si Declaratia reprezentantului oficial al Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, A. Lucasevici:

“Rusia este nemultumita de declaratiile recente ale presedintelui Traian Basescu despre faptul ca: “In locul maresalului I. Antonescu, în 1941, si eu (n. red.: Basescu) as fi trimis soldatii români peste Prut”, pentru participarea la agresiunea Germaniei hitleriste împotriva URSS. Astfel de declaratii, facute mai ales în contextul zilei de doliu a comemorarii a 70 de ani de la începutul celui de-al doilea Razboi Mondial ( n. red., în limba rusa: Marele Razboi pentru Apararea Patriei), în timpul caruia poporul nostru a pierdut 27 de milioane de vieti omenssti, declaratii pe care nu poti sa le explici prin situatia politica interna, nici prin întrebarile provocatoare ale jurnalistilor.

Este evident ca aceasta BRAVADA NERUSINATA, care justifica agresiunea fascista si profaneaza memoria milioanelor de victime ale nazismului, sunt inacceptabile si trebuie sa primeasca o reactie adecvata DIN PARTEA EUROPEI CIVILIZATE (n.n.: unde o fi fost “EUROPA asta CIVILIZATA”, când Estul ei gemea, de decenii, sub cizma sovietico-ruseasca/a Armatei Rosii, drept consecinta a…”tradarii civilizate”, a lui Winston Churchill si Franklin Delano Roosevelt, de la Ialta…???!!!).

30 iunie 2011“.

…De fapt, ce anume masca tot bâlciul asta international…cu “fascism” si cu “victime ale nazismului” de acum 70 de ani, si cu cereri de…” reactie adecvata din partea EUROPEI CIVILIZATE”… – …da-da, de ce nu si a S.U.A., ca tot au fost, “civilizatii” astia, “colegi de macelarie”, când, la Ialta, ne-au vândut zalhanalei sovietice?

…Mda. Ia sa vedem ce “bâzâia” prin Europa…”civilizata”, PE DEDESUBTUL gesturilor hiperbolic-retorice, de “soldat laudaros” din commedia dell ‘arte (sa zicem, Scarica Bombardoni…) – ale acestui “teatru chinezesc” al…”civilizatilor”…favorizate de tâmpenia (doar atât?!) khazarului Basescu:

a-“Peste 2.000 de protestatari din Barcelona au încercat, azi, sa blocheze dezbaterile din Parlamentul catalan, într-o manifestare de nemultumire fata de reducerile bugetare, relateaza BBC”– cf. evz.ro, 15 iunie 2011.

 

b-“Parlamentul Greciei voteaza miercuri pentru masurile de austeritate cerute pentru ca tara sa primeasca împrumuturile (n.n.: obligatorii si asasine!), necesare evitarii falimentului (n.n.: ba, tocmai: catalizatoare de FALIMENT!).

Intre timp, mii de oameni au iesit pe strazile capitalei Atena, în a doua zi de greva generala, pentru a protesta fata de aceste masuri si privatizarile (n.n.: jaful externo-masonizat!), anuntate de guvern, iar confruntarile cu politia au devenit violente.

Premierul elen Giorgios Papandreou, care are o majoritate de doar cinci voturi, dintre care doua nesigure, în Parlament (nesiguranta Parlamentelor este “mama” reusitelor “strecurarii” masonice, pâna în sânul natiunilor, pentru a împlânta, acolo, pumnalul lor asasin!), spera sa treaca masurile de austeritate necesare pentru a primi de la FMI si statele zonei euro o transa de 12 miliarde de euro, dintr-un total de 110, necesare pentru ca tara sa nu intre în faliment chiar din luna iulie, scrie BBC News.

Chiar daca tara se va prabusi economic în scurt timp fara acest împrumut, care nu se va acorda fara masurile de austeritate, în Grecia au izbucnit înca de marti proteste masive si, pe alocuri, violente, oamenii fiind nemultumiti de planul Guvernului. Sindicatele au cerut o greva generala de doua zile, iar grupuri de tineri de extrema stânga au atacat fortele de ordine atât marti, cât si miercuri.

Cel putin 46 de oameni, dintre care 37 de politisti, au fost raniti în luptele de marti, dupa ce un mars la care se protesta fata de taierile bugetare a devenit violent.

Acelasi scenariu s-a repetat si miercuri, când au existat, pe de o parte, proteste pasnice, iar pe de alta parte unele violente. 400 de tineri au atacat fortele de ordine cu bâte si bucati de pavaj, în fata hotelului Hilton, încercând sa ajunga în fata Parlamentului. Politia i-a dispersat cu ajutorul gazelor lacrimogene

Autoritatile au baricadat un perimetru din fata Legislativului si au trimis 4.000 de politisti, astfel încât protestatarii sa nu poata ajunge acolo, temându-se chiar ca ar putea sa încerce sa intre.

Sindicatele au anuntat si ele ca vor provoca o pana de curent, pentru a protesta în fata privatizarii unei parti a companiei nationale de electricitate.

Greva din Grecia a dus la închiderea majoritatii serviciilor publice, a bancilor, iar mai multe spitale s-au ocupat numai de urgente. Mai multe avioane, trenuri, autobuze si feriboturi au fost anulate.

Protestatarii au blocat si portul Piraeus, din apropiere de Atena, pe unde trec vasele ce leaga insulele elene de continent” – cf. ziare.com, 29 iunie 2011.

 

…Ce ziceti domniile voastre, cititori cinstiti: parca “Europa civilizata” (n.n.: MASONIZATA!) are niste probleme REALE, nu-i asa?!…si cu niste oameni VII…iar nu sclifoseli “istoricizante” si “comemorante” si teorii tembele, scoase din maseaua dreapta, de catre un analfabet balcanico-khazar…?!

…Ia sa vedem, mai departe, ce se zice despre – …Federatia Rusa, de data asta:

„Romania a fost ocolita de investitorii mari din Rusia, iar de acum incolo varianta unor noi intrari este cu atat mai improbabila, crede analistul. “Ei (investitorii – n. red.) primesc aprobare pentru a veni in Romania, nimic nu misca fara politic. (…) In principiu, nu vor mai fi intrari de investitii rusesti in Romania”, afirma Blanculescu.

In privinta companiilor mari deja prezente pe piata locala, controlul statului rus asupra lor este total, atat ca strategie, cat si ca tactica economica. In Romania, rusii controleaza mari companii din domenii-cheie, precum metalurgia – Mechel, Vimetco, energia – Lukoil, WIEE, si pietele de capital – banca de investitii Renaissance.

• Compania petroliera Lukoil este prezenta pe piata romaneasca din 1998, atunci cand a cumparat rafinaria Petrotel din Ploiesti. Lukoil activeaza pe piata distributiei de carburanti, printr-o retea de 310 benzinarii, precum si pe cea de furnizare de electricitate, printr-un grup energetic inaugurat pe platforma Petrotel, acolo unde lucreaza 2.500 de salariati. Compania controleaza 19% din productia Rusiei de titei.

• Grupul siderurgic Mechel a intrat pe piata romaneasca in 2002 si are circa 7.000 de angajati in combinatele Mechel Campia Turzii, Mechel Targoviste, Ductil Steel Otelu Rosu, Ductil Steel Buzau, Laminorul Braila si Mechel Reparatii Targoviste.

• Vimetco, intrata pe piata locala in 2002, detine grupul Alro, producator de aluminiu, care are peste 2.500 de angajati. Compania mai controleaza si Conef Gaz, intermediar pentru importul de gaze rusesti.

• WIEE, controlata de rusii de la Gazprom si nemtii de la Wintershall, este cel mai mare intermediar de gaze de pe plan local. Romania nu mai importa direct gaze din Rusia din anii ’90, ceea ce a dus la cresterea tarifelor catre consumatorii finali.

• O intrare mai recenta pe piata romaneasca este cea a bancii de investitii RenaissanceCapital, controlata de neozeelandezul Steven Jennings si rusul Mihail Prohorov. Renaissance va intermedia oferta publica secundara de la Petrom, programata sa aiba loc in aceasta vara. Consortiul alcatuit din Renaissance, BT Securities, Romcapital si EFG Eurobank Securities a castigat licitatia organizata de statul roman pentru intermedierea ofertei, evaluata la 500 milioane de euro.

Valentin Ionescu, fost ministru in perioada mandatului presedintelui Emil Constantinescu, actualmente consultant in management, afirma ca declaratia Rusiei este inadecvata si disproportionala in raport cu afirmatiile presedintelui, care se referea la istorie. “Este vorba despre o reactie calculata (a rusilor – n. red.), dar cred ca ea depaseste limbajul diplomatic”, spune Ionescu, accentuand ca, oricum, relatiile dintre cele doua tari au fost reci in ultimii zece ani.

Analistul explica faptul ca Rusia a fost deranjata de o “oarecare lipsa de cooperare politica” din parte Romaniei, in contextul in care Moscova nu si-a modificat politica externa din anii ’80 incoace. “Rusia incearca sa exercite si o anumita influenta politica in statele unde investeste. (…) Rusia nu separa cooperarea politica de cea economica”, puncteaza Ionescu.

Pe termen scurt, declaratiile presedintelui Basescu ar putea duce la majorarea preturilor la gazele de import, mai exact a celor din Rusia, care acopera circa 30% din consumul la nivel national. Oficialii Autoritatii Nationale de Reglementare in domeniul Energiei (ANRE) au anuntat deja ca tarifele gazelor importate din Rusia ar putea sa se majoreze cu 15% in cel de-al treilea trimestru, de la 400 de dolari/mia de metri cubi, la 460 de dolari/mia de metri cubi, potrivit Mediafax.

Rusia detine cele mai mari rezerve dovedite de gaze naturale din lume, mai exact 25% din total ori 45,47 trilioane de metri cubi. Statul rus este cel mai mare exportator de gaze naturale din lume – 179,1 miliarde de metri cubi” – cf.Wall-Street, 2 iulie 2011.

…Noi nu credem ca vreun lucru, CÂT DE MIC, în “sahul” politic, extrem de atent si periculos si lacom, al lumii masonizate de azi, este/ar putea fi facut întâmplator, “la plesneala”. Oricât ar fi de analfabeto-incult, Basescu are niste stapâni, acolo, departe…si acei stapâni din Vest dezvolta, pe linie globalista, deci PUR NEGUSTOREASCA (în politica si în afaceri, nu încap emotiile, deci sufletul…”pleaca la plimbare”!!!), relatii ENERGETICE tot mai prospere, cu Federatia Rusa! Aliatii din Europa, ai “Marelui Licurici”, au nevoie de gazul Federatiei Ruse…SI, DECI, NU I-AR REFUZA NIMIC ACESTEIA (…cum nu i-au refuzat Federatiei Ruso-Putiniene, în luptele invazioniste din Georgia – nici Osetia de Sud si Abhazia, în august 2008!!!) – …nici macar o invazie (militara sau financiara sau, pur si simplu, de jaf al industriei si al …wolframului si aluminei – …de care rusii au absoluta nevoie, pentru programele lor militare, de supraveghere terestra si de investigatie cosmica…la fel ca americanii, dar care ne jefuiesc de alte… “substante”!) – în România, care sta, într-una, ca mielul la taiere, în fata oricarui monstru terestru, cu nume de “om de afaceri”, adica, bandit de DRUMUL MARE!!!

Cum spuneam si într-un articol trecut, noi nu credem în vreun “rezon” al existentei N.A.T.O.…decât ca scuza pentru “trocurile globaliste”, dintre SUA si Rusia…: “Vladimir Putin – …nationalist el, în felul lui…dar care, în ultima vreme, se întelege îngrijorator de bine, cu S.U.A.” – cf. art. România curata, publicat pe 21 iunie 2011, în revistele online Singur, respectiv „StarPress-Vâlcea Turism” – si pe 1 iulie 2011, în Jurnalul de Vrancea online.

…Bref: “mâncatul de scovergi” al lui Basescu, din seara de miercuri, 22 iunie 2011, a fost “avizat” si de S.U.A., si de Federatia Rusa (la modul labirintico-masonic, fireste!) – si avut (cel putin! – …nu mai punem la socoteala rafuiala inter-evreiasca, dintre Mihai I si “printul” Paul…!) câteva tinte precise:

1-sa “justifice” urmatoarele “jafuri de stat” sau “asalturi” economic-jefuitoare violente rusesti (realizate cu criminalii nostri autohtoni, dimpreuna, “la toarta” si pe comisioane tradatoare colosale!) …tip ALRO SLATINA (“Alro Slatina este cea mai mare companie producatoare de aluminiu din Europa Centrala si de Est – si singurul producator de aluminiu si aliaje de baza din România. Capacitatea de productie a companiei este de peste 260.000 tone anual.

Compania este detinuta în prezent (2007) în proportie de 87% de Vimetco (fosta Marco Group), detinut de miliardarul rus Vitali Matsitski[1][2]. Fondul Proprietatea mai detine aproape 10% din actiuni”) – …si sa ne tina, astfel, “capul sub perna”, ca vinovati de “blasfemii antirusesti”, pe când ei, rusii, “în hora” cu americanii… si “cu altii” (…”alesi”!), ne fura de ne-ndoaie…;

2-sa acopere ochii celor care vad cum se reactioneaza, de catre popoare ne-anesteziate spiritual, tip Grecia si Catalunia (“dizidenta”, în raport cu Spania, cica…!), fata de mârsaviile si crimele financiare (cu grave consecinte în moralul/psihicul “de masa”!) ale masoneriei globalizante. Nu vedeti ca nimeni nu face puscarie, pentru falimentele oneroase din S.U.A. (“Lehman Brothers”!!!), care au dat semnalul “crizei” artificiale mondialiste, care se va sfârsi cu catastrofa ireversibila a populatiei terestre sarace, deci cu…ADEVARATUL HOLOCAUST, CEL AL SARMANILOR OAMENI, CINSTITI SI MUNCITORI, AI PLANETEI?! Si aici, reiteram (în speranta, irationala, ca “domnii” creduli si fraierii se vor trezi, TOTUSI!) o tema “draga si prioritara”, de pe agenda permanenta a francmasonicilor “de frunte” ai lumii – … tip, sa zicem, Bill Gates: “Lumea de azi are 6, 8 miliarde de oameni … numar ce va ajunge pâna la aproximativ 9 miliarde. ACUM, DACA FACEM O TREABA FOARTE BUNA CU NOILE VACCINURI, CU SERVICIILE MEDICALE, CU SERVICIILE DE SANATATE REPRODUCTIVA, AM PUTEA, CEL MAI PROBABIL, SA REDUCEM ACEST NUMAR CU 10 SAU 15% (…) Vaccinurile sunt utilizate in scopul reducerii populatiei si sunt trei moduri reale în care acestea pot fi “eficiente”, din punctul de vedere al celor care doresc sa reduca populatia globului:

A) Ar putea ucide oamenii incet, intr-un mod care trece neobservat, efectele aparand poate peste 10 – 30 de ani, prin accelerarea unor boli degenerative.

B) S-ar putea reduce fertilitatea si, prin urmare, rata natalitatii in intreaga lume ar scadea, reducand astfel populatia lumii pentru mai multe generatii succesive. Aceasta metoda prin care e provocata ”moartea lenta” ar putea parea mai acceptabila pentru oamenii de stiinta care doresc sa vada populatia mondiala in scadere, dar nu au destul curaj sa ucida oamenii direct, prin medicina conventionala. Exista deja dovezi ca vaccinurile pot provoca avorturi spontane http://www.truthistreason.net/bill-gates-says-vaccines-can-help-reduce-world-population

C) Vaccinurile ar putea creste rata de deces in cazul unei viitoare pandemii. Teoretic, eforturile de vaccinare pe scara larga ar putea fi urmate de o eliberare deliberata a unei tulpini de gripa extrem de virulenta, cu o rata de mortalitate ridicata. Aceasta abordare a vaccinurilor ca “arme biologice”ar putea duce la uciderea a milioane de oameni al caror sistem imunitar a slabit ca urmare a vaccinarilor anterioare – cf. FUNDATIA BILL SI MELINDA GATES” “- cf. http://www.naturalnews.com/029911_vaccines_Bill_Gates.html

3-sa creeze, pentru români, o diversiune fals-nationalista, pentru ca urmeaza o noua transa de taieri de salarii…tocmai pentru ceea ce spunea Bill Gates: lumea trebuie saracita, TERORIZATA, îmbolnavita grav si…strasnic RARITA!!! (…iar S.U.A. si globalistii sunt UNICII TERORISTI AI PLANETEI TERRA!!!);

4-Rusia/Federatia Rusa, mostenitoarea “tezaurului” de ticalosie criminala al U.R.S.S. – “sa se scoata”, fie si partial, din punct de vedere istorico-moral, “dându-se lovita”, adica autovictimizându-se: Rusia/Federatia Rusa (ne referim, fireste, NU la poporul rus, atât de cumplit încercat si atât de incredibil îndurator, DESI GENIAL, ÎN DUH, cât si cel român! – ci la politicienii, militaristii/kaghebistii si la toate hienele lor, care, ca si ale noastre, se dau drept “oameni de afaceri” – …majoritatea zdrobitoare apartinând…”poporului ales”!!!), cu, mereu, aceleasi fumuri imperialiste si, mereu, cu acelasi sustinator “din umbra”, S.U.A. (ca si în al doilea razboi mondial!!!) – GLOBALISTII TREBUIE SA SE LEGITIMEZE ÎNTRE EI, PENTRU CA, ÎN FAPT, ÎNCALCA ABSOLUT ORICE LEGISLATIE INTERNATIONALA ACTUALA!!!

“Amendarea” (calculat-mârlaneasca!), de catre rusi, a mârlanului-sluga, Basescu – este, de fapt, înca un pumn urias, “altoit” peste capul, si asa, VINOVAT PLECAT, al României, careia evreimea internationala i-a creat, deja, “complexul criminal” (prin minciuna scârboasa si aratând impotenta sentimentului de recunostinta, la majoritatea evreilor, mai ales la plutocrati…minciuna vis-à-vis de asa-zisul “holocaust românesc asupra evreilor”!). Un pumn dat României si NEVOII EI DE MODELE MORALE/EROI (si, prin ea, tuturor antiglobalistilor europeni ori “de aiurea”!) de catre o Moscova care, aparent, ar avea dreptate si “legitimitate”, în “revolta” ei (desi Basarabia, Bucovina, Tinutul Hertei etc. etc. erau ale noastre, iar nu ale lui Stalin si ale… “gloriosului popor sovietic”!), pentru ca a pierdut, zice ea (o zice “cu ocazia împlinirii a 70 de ani, de la Declansarea Marelui Razboi pentru Apararea Patriei“!), între 1941 si 1945, cca 27 de MILIOANE de oameni : atâta ca ei, neo-sovieticii, pun la numaratoare, se pare, în aceasta suma enorma, si zecile de milioane de tarani rusi si ucrainieni, ucisi la “colectivizarea/colhoznicizarea cu tunul“, facuta de Stalin, si pun si asasinatele oribile (adevarate maceluri!) produse de komisarii politici stalinisti, din Armata Rosie…Uitând, fireste, de lagarele siberiene, de “vorkutele” unde, nici azi, nu se stie câte milioane de români au fost rastigniti…

NU-I PREA CORECTA “NUMARATOAREA RUSA”, NU-I ASA???!!!

…DAR ASTA E GLOBALISMUL!… O, VOI, POPOARELOR TERESTRE: SE FACE CU COMPLICITATI MONDIALE, CU PRESEDINTI TÂMPITI SI AMORALI SI CU POLITICIENI-SCLAVI, TÂMPITI, TRADATORI SI AMORALI – DAR SI CU POPOARE NAIVE SI ANESTEZIATE, DIN PUNCT DE VEDERE MORAL-SPIRITUAL!!!

…“BRAVADA NERUSINATA”, DECI, PARE A FI, MAI CURÂND, O AGRESIUNE (PENTRU PREZENT, DAR, MAI ALES, PENTRU PLANURI VIITOARE!), DIN PARTEA GLOBALISTILOR, MAI MULT DECÂT DIN PARTEA TÂMPITILOR NOSTRI “DE FRUNTE”…care, fireste, nu sunt straini de “toata daravera” asta!

CONTRABANDISTUL EMINESCU

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

VLADIMIR F. WERTSMAN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

VLADIMIR F. WERTSMAN: OMAGIU EVREILOR DIN AMERICA SI CANADA (1850-2010)


de Lia LUNGU

 

 

[pullquote]

„Sa ne apropiem, nu judecându-ne unii pe altii ci iubindu-ne si traind împreuna bucuria umanitatii fiecaruia dintre noi” (V.F. Wertsman)

[/pullquote]

 

 

 

 

Cu câteva luni în urma, Xlibris Corporation – Bloomington, Indiana, a publicat cartea „Salute to the Jews în America and Canada” (Omagiu Evreilor din America si Canada) a scriitorului româno-american de origine evreiasca, Vladimir F Wertsman. Autorul, un excelent carturar care a lucrat vreme îndelungata ca bibliotecar principal la Mid Manahattan Library din NewYork, este un produs al scolii romanesti, fiind licentiat în Drept la Universitatea din Iasi.

Personalitate distincta si distinsa, Vladimir Werstman, este un erudit cercetator, care iubeste lumea multiculturala a New York-ului, pe care a cunoscut–o îndeaproape în raport cultural, prin meseria practicata. Nobletea omului, dublata de intelectualul desavârsit în scoala româneasca, s-a exprimat printr-o prima carte dedicata emigratiei romanesti, apruta în anul 1975 sub titlul „The Romanians în America”. Cartea, este o veritabila istorie a românilor stabiliti în America începând cu anul 1748 pâna în anul 1974.

Recent aparutul volum „Salute to the Jews în America si Canada”, vine ca o prelungire a celorlalte carti, vorbind de aceasta data despre istoria emigratiei evreiesti, provenita din zonele românesti. Cartea începe prin a exprima cronologic, asezarea evreilor în zonele carpato-dunarene, înca din perioada dacica, motivând conflictul istoric care le-a marcat trashumanta. De peste doua mii de ani poporul evreu a trait împreuna cu neamul românesc, pastrându-si cultura si limba, înmultindu-se, si-au gasit loc în negustorie, politica, cultura, influentând lumea româneasca.

Cel de al doilea capitol, vorbeste despre emigrantii evrei de origine româna, stabiliti în America începând cu anul 1850. Gasim lumea evreilor care, stramutati din Carpati în America, si-au pastrat datinile, cultura, limba si au prosperat, prin munca si inteligenta asa cum o facusera începând cu anul 70 î.e.n. si în teritoriile daco-valahe.

Cea de a doua parte a cartii, este o encilopedie: „Who’s Who Among Romanian Jews în America and Canada”. Regasim personalitati precum: artisti, scriitori, istorici, muzicieni, politicieni, rabini, care au influentat si au marcat lumea americana. Între acestia enumar (pentru a va trezi pe deplin curiozitatea) pe – Nina Casian, Norman Manea, Vladimir Tismaneanu, Valery Oisteanu, dintr-o lista lunga si foarte variata.

Aceasta este cea mai recenta carte a lui Vladimir F. Wertsman, un gentilom si un carturar care a însemnat prin scris vietile oamenilor pe care i-a cunoscut, dar si istoria si vietile unor oameni trecuti în eternitate. Pe toti, evrei si români deopotriva, i-a imortalizat în paginile cartilor care îi vor însemna destinul pamântean, distinsul scriitor fiind un atent istoric în acelas timp.

————————————————

Cei interesati pot gasi cartea pe: Xlibris Author Information

http://www2.xlibris.com/books/webimages/wd/81254/

 

Lia LUNGU

New York, SUA

15 iunie 2011

 

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

„În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „UMBRITA DE VEACURI”

On By nelursIn HistoryLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


Corina-Georgiana BALABAN – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

(eleva in clasa a XI-a)

 

 

[pullquote]

MOTTO:

Desteapta-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adâncira barbarii de tirani!

………………………………………………..

Acum ori niciodata sa dam dovezi la lume

Ca-n aste mâini mai curge un sânge de roman!

[/pullquote]

 

 

 

 

Astazi am varsat o lacrima, justificat consider eu, dovada ca în mine înca mai salaslueste o farâma de sentiment, de pasiune si de afinitate neconditionata fata de România.

Nationalista din mine a fost sensibilizata pentru ca am realizat ca doar aici mai pot visa la povesti cu printi si castele fermecate. Doar aici, soarele straluceste româneste… în fiecare zi mai frumos, doar aici frunzele vorbesc româneste despre înaintasi, despre dragostea asta nemasurata de patrie, doar aici îmi place sa traiesc liber colindând muntii udati de lacrimile mamelor îndurerate, doar aici e tara mea când cu tristete sau cu bucurie ne amintim de clipele în care s-a scris istorie, o istorie a unui neam plin de glorie si de dârzenie.

De aceea sunt mândra de tara, o tara cum nu e alta pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri sunt izvorâte din rai. Codrii seculari, dealurile line si râurile cu ape curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie si bucurie pentru acest neam care a cunoscut în vatra strabuna supunere doar în fata lui Dumnezeu, în rest au stiut sa plece capul ca palosul sa nu-l taie, însa cu umilinta lantul l-au încovoiat.

Îmi amintesc ca acum unsprezece primaveri, când intram cu pasi timizi în clasa întâi, am fost întâmpinata de trei lucruri care s-au scrijelit în inima spre nefiinta, spre neuitare: drapelul, stema si icoana. Mai târziu am învatat ca s-a scris o poveste si am început sa o iubesc, am început sa îndragesc personajele si sa urasc spânii ce le provocau o suferinta pe care puteam doar sa mi-o imaginez.

De atunci a trecut ceva timp, anii copilariei s-au pierdut într-o ceata densa, însa povestea a ramas. Mi-am dat seama ca istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisa în carti si ca faptele istorice pot fi si denaturate uneori. Dar ceea ce stiu e ca undeva în România, într-un anumit moment, au fost niste oameni destul de nebuni încât sa creada ca poporul nostru poate sa fie liber.

Chiar daca nu e ceva spectaculos în ziua de astazi, au existat cavaleri care au murit cu libertatea pe buze, cu iubirea de mama în ochi, cu lacrimile unei împliniri, pentru ca tu azi sa scrii o noua poveste, de aceasta data una mai trista, în care decorul s-a schimbat sub întunecata zare, iar timpul nu se mai defineste ca odinioara.

Desi nu mi-am ales nationalitatea, cred ca aceasta ma defineste. Una plina de contraste, plina de rau dar si de bine, îmbibata de un gri ce daca ai rabdare, putere si perseverenta, e strapuns ucigator de un curcubeu datator de speranta, dragoste, adevar si victorie, virtuti fara de care nu ne-am defini ca popor. Sigur ca nu am pleca niciodata din fruntea ierarhiei, dar stiu ca asta m-a ajutat si ne-a ajutat. Stiu ca de aceea a trebuit sa muncim mai mult, sa ne dorim mai mult, sa luptam, sa gustam si sa reusim pentru ca sa fim mai buni decât noi, mai buni decât altii.

Noua poveste se scrie într-o Românie cutremurata, ametita, în care traim ceea ce reusim sa întelegem, o Românie în care indiferent de culoarea pielii se fura, e România în care se asculta manele indiferent de culoarea pielii, în care lasitatea si aruncarea pisicii moarte în gradina vecinului sunt ridicate la nivel de arta.

Stau pe o banca în trecut si meditez… Stiu ca România de azi e un pahar mai mult gol decât plin. Suntem invadati de nesimtire, mitocanie si lipsa de bun simt. Aud mereu zicându-se ca „ binele o duce rau în România”… Oare cum este acel bine? Am impresia ca în jurul meu totul e în continua degradare. Vad din ce în ce mai multa lume bolnava, apasata de griji si datorii, care se rastogolesc si se amplifica la nesfârsit asemenea unui bulgare de zapada; omul simplu conteaza prea putin . Esti sus – contezi, esti jos – hai pa!. Nu conteaza ca este vorba despre electoratul român, doar mai e pâna la alegeri.

Dar, probabil ca noi, romanii, ne-am cam obisnuit cu asa ceva; parca ar face parte din specificul national. Obisnuinta cu raul mi se pare unul dintre cele mai mari pacate romanesti. Probabil ca ne-am obisnuit cu umilinta, adica sa fim umiliti de cei care se prefac a conduce precum Papura Voda.

Doamne fereste sa te îmbolnavesti în tara asta „scumpa”! Viata e pretioasa; pleci acasa sanatos tun numai daca ai pile sau relatii la „Doamne–Doamne”. Medicii, care au mai ramas si înca nu au ascultat de povata distinsului nostru prezident de a pleca spre alte zari, le spun verde în fata pacientilor sa vina „cu catel, cu purcel”. Finantarea spitalelor de la buget se face din joi în Paste pe criterii colorate; acum cica se poarta portocaliul de parca în tara mea cu ape line si bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!

Despre cultura si educatie nu amintesc pentru ca nu e bine sa vorbesti de funie(riu) în casa spânzuratului; bine ca am apucat sa scriu si sa citesc, restul detalii tehnice. Parca totusi as încerca sa merg într-o excursie prin tara pe plaiul mioritic, dar abia daca am strâns vreo 300 de km de autostrada, în rest drumurile parca sunt de la mama natura, cu gropi mari si dese ca dupa razboaiele de demult, fara locuri de parcare, cu semne rutiere de pe timpul lui Pazvante Chiorul. Ca sa nu mai zic de gari care parca sunt muzee în aer liber, lasate în paragina, uitate de lume si de vremuri, prin care trenurile trec doar când îsi aduc aminte. Asa da evolutie! Hai sa traiesti natiune! Mai bine hai sa luam „Peujoul”, e mai sanatos, sau mai bine tancul sa ne ducem de tot în Irak, lasând o familie îndurerata. Asta pentru ce?! Pentru a fi prieteni cu americanii?!

Cel mai trist este un alt fapt ce cutremura România. Mama si tatal plecati în cele patru zari pentru un trai mai bun, copii lasati în izbeliste, care se închid în lumea lor pâna ce intervine ala, micu” cu codita si pune gheara pe ei. Asta nu e atitudine, e fapt real, nu e joaca ci cutremurare, e realitatea ce se împleteste printre noi. Lista cu lipsurile patriei poate continua! E trist, e foarte trist. În tara noastra dreptatea nu este aceeasi pentru toti, la fel cum daca ai buzunarele încarcate traiesti. Totusi ar putea exista o Românie cu sanse egale, o Românie unde toti putem trai bine fara sa ne sapam unul groapa altuia, doar ca este nevoie sa reamintim romanilor ca avem identitatea noastra, traditiile patrimoniul nostru cultural pe care numeni nu ni-l poate face sa dispara.

Poti spune ca iubesc România pentru ca îmi place mirosul de placinte „poale-n-brâu” tocmai scoase din cuptorul bunicii în ajunul Craciunului petrecut în sânul familiei cu vin fiert si scortisoara. Când ies afara în toiul iernii si miroase a frig, a crivat, când abia astept sa intru în casa si sa simt aroma familiei, când merg pe crestele Carpatilor si stau alaturi de prieteni în jurul focului care ne lumineaza ochii ametiti de aburii betiei.

Atunci când vom constientiza ca avem tot ce ne trebuie sa fim fericiti, vom realiza ca România este tara care ne poate oferi tot ceea ce este necesar pentru a duce o viata frumoasa. Este nevoie sa alungam pânza indiferentei si sa tesem noi o plasa prin schimbarea fiecaruia dintre noi. Nu trebuie sa avem bogatia celorlalte tari ca sa fim fericiti, este nevoie sa fim fericiti cu ce avem în România. Cred ca daca am spune mai ales ca suntem mândri sa fim români am gasi fiecare motivele lui personale pentru care merita sa iubim aceasta tara binecuvântata.

Consider ca ar fi timpul sa spun stop autoumilirii si sa ridicam capul, sa traim cu mândrie viata adevarata de roman. Momentan România este tara care alunga geniile si persoanele cu potential în bratele tarilor care duc lipsa de oameni talentati, viata pe care în tara natala nu au putut-o avea. Ne-am saturat pâna peste cap sa fim priviti ca fiind din lumea a treia.

Sa fim mândri de istoria României, de tatal si de mama mea si de radacinile pe care le-au insuflat în mine si rând pe rând în oamenii din jurul lor. Sunt mândra pentru ca România nu a fost întotdeauna a cincea roata de la caruta, chiar daca cum asa pare. Miscarea aceasta de rezistenta nu poate clinti muntii decât prin optimism, prin mesaje pozitive si prin atentie acordata doar lucrurilor care merita.

Am fost crescuta de mica sa-mi iubesc tara, sa-i apreciez pe cei valorosi si pot spune despre mine ca sunt patrioata pentru ca ma ghidez dupa rosu, galben si albastru. Sustin acest lucru în ideea ca imnul ma fascineaza, istoria noastra glorioasa ma fascineaza si obiceiurile noastre ma includ în povestea de mult uitata. Îmi plac sarmalele noastre unicate, îmi place mamaliguta cu tochitura si îmi place cum se distreaza românul… cum nimeni altul nu o mai face.

Suntem sute, mii, care chiar putem schimba aceasta conceptie gresita. Nu trebuie sa ne punem capul la contributie, deoarece noi ar trebui sa oferim consultatii strainilor pe zeci de milioane de euro si nu invers! Am inventat stiloul si motorul cu reactie de unde concluzionez ca avem potential. ?ara noastra ar trebui sa fie punctul de atractie pentru români în primul rând, pentru ca noi suferim de amnezie, noi nu ne cunoastem îndeajuns adevarata identitate.

Hai sa strigam „Roo-mâ–niaaa”! Hai sa ne iubim tara sa o promovam, sa o respectam si sa ne iubim ca în povesti… pentru a încheia povestea mea cu final fericit si poate asa vom reînvia maretia sângelui stramosesc din toate timpurile si din toate locurile. Sunt mândra ca sunt românca pâna în maduva oaselor; sunt mândra ca pot purta pe buze numele sfânt al României si pot spune ACASA, în patria-mi muma!

 

 

 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

„Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

„Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

„Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

 

CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

 

 

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

 

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca,  poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii,  sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

 

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai  important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

 

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor,  alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

 

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei,  a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai  multi copii, cu mai multi barbati iar  legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe  tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus)  drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma,  ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

 

Prietenii dragi mie…

 

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi  si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa  ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

 

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

 

(va urma)

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

 

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

 

Troodos, Kykkos, Polis

 

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

 

 

STATUIA LUI MATEI CORVIN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

COMUNICAT DE PRESA – REFERITOR LA STATUIA LUI MATEI CORVIN DIN CLUJ

 

a Asociatiei „NOI ROMÂNII”

 

Asociatia „Noi Românii” a transmis o scrisoare de multumire si felicitare domnului Sorin Apostu, primarul municipiului Cluj-Napoca, pentru modul cum a rezolvat, în scurt timp, afirmarea adevarului istoric cu privire la statuia regelui Matei Corvin. În aceeasi scrisoare, l-am rugat pe domnul Sorin Apostu sa nu tina seama de comunicatul Ministerului Culturii si Patrimoniului National în care, conform presei, se scrie: „Grupul statuar Matei Corvin, o creatie a sculptorului Fadrusz Janos, este un monument istoric de categorie A si prin recenta restaurare s-a dorit readucerea sa la forma care a fost initial proiectata de artist. Ministrul Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor, cere Primariei Cluj-Napoca si domnului primar Sorin Apostu, sa îndeparteze neîntârziat acea inscriptie, care se afla în zona de protectie a monumentului si care nu face decât sa provoace artificial tensiuni între comunitatile româna si maghiara”.

 

Sa explicam de ce am adus aceasta rugaminte domnului primar al municipiului Cluj-Napoca.

 

Pentru ca domnul Hunor Kelemen, presedinte UDMR si vremelnic ministru în Guvernul României, face uz de o stratagema deja stiuta si inacceptabila într-un stat de drept. Când ceva nu-i convine lui ori acolitilor lui, ameninta cu tensiuni interetnice societatea româneasca, autoritatile locale sau centrale. Dumnealui nu-si respecta statutul de ministru al Ministerului Culturii si Patrimoniului National din România, ducând o activitate de marginalizare a istoriei românilor, de promovare a ideilor iredentist-sovine potrivit carora Ardealul nu ar fi al României. Nu am citit niciun comunicat al domniei sale cu privire la manifestarile ce au avut loc, recent, în municipiul Sfântu-Gheorghe, autorizate de udemeristii ce îi conduce si care au jignit profund toti membrii comunitatii si au fost vadit anticonstitutionale.

 

Fiind un comunicat de presa si nu un rechizitoriu, nu continuam cu activitatile antiromânesti ale presedintelui UDMR, actualmente ministru al Culturii si Patrimoniului National, care, la timpul lor, au fost relevate de mass-media si de multe organizatii civice din România.

 

Pentru atitudinea obstructionista cu privire la afirmarea adevarului istoric al românilor, facând uz de calitatea de membru al Guvernului României pentru a impune, de fapt, dorintele unor cercuri iredentiste cu care domnia sa, probabil, simpatizeaza, Asociatia „Noi Românii” îi solicita demisia.

 

Totodata, daca aceasta demisie nu se produce în maxim 7 (sapte) zile, noi, ca reprezentanti ai societatii civile românesti, cerem domnului prim-ministru Emil Boc demiterea acestuia la pachet cu viceprim-ministrul Bela Marko, care a afirmat recent ca: „Nu se prabuseste lumea daca limba maghiara sta deasupra limbii române”. Prin similitudine cu afirmatiile apreciatului Bela Marko, va garantam, stimate domnule prim-ministru Emil Boc si stimate domnule presedinte Traian Basescu, ca lumea nu se prabuseste daca aceste doua personalitati nu mai sunt în Guvernul României.

 

Pentru spalarea pacatelor lor, daca domnii Boc si Basescu nu ne vor asculta, atunci cerem cu toata responsabilitatea si fermitatea noastra, ca acesti udemeristi sa fie pusi la treaba si sa întreprinda, în tandem, toate demersurile necesare pentru:

– Obtinerea aprobarilor necesare pentru amplasarea la Gyula, pe terenul din apropierea Catedralei Eparhiale, aflat în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, a unei Troite de lemn, dupa modelul celor din Maramures

 

– Obtinerea aprobarilor necesare pentru amplasarea la Gyula, pe acelasi teren, a statuii Mitropolitului Andrei ?aguna al Ardealului, alaturi de Sfânta Troita fiind simboluri importante pentru afirmarea identitatii nationale românesti si a spiritualitatii ortodoxe,

pâna la sfârsitul semestrului I al anului 2011, deoarece autoritatile statului Ungaria si partidul Jobikk se opun constant si fara motive acceptabile.

 

Domnilor, ati primit aceste functii pentru a face bine României! Dupa cum se vede, nu faceti altceva decât sa o sabotati. Din acest motiv, solicitam, imperios, sa demisionati, ori sa fiti demisi.

 

Asociatia „NOI ROMÂNII”

Autorizatie nr. 13/25.11.2003;40-2/22848

Adresa de corespondenta: Str. Unirii, nr. 3, bl.9, sc.G,  ap.10, oras Covasna, 525200,

Jud. Covasna, tel.0743150500,

e-mail: office@noiromanii.ro

 

Director executiv, 25 mai 2011

Ioan Mugur Topolnitchi

 

Asociatia Civic Media s-a alaturat “neintarziat” acestui demers si a comunicat oficial:

 

“Asteptam reactia premierului si presedintelui Romaniei”

“Nu credem ca Hunor isi va da vreo demisie. Mai mult, ca sef al UDMR se bazeaza pe santajarea necontenita a PDL in complicitate cu PSD, al carui tartor, Ion Iliescu, este, de altfel, creatorul organizatiei etnice cu valente extremiste si anticonstitutionale. In schimb, insa, asteptam cu incredere reactia motului Emil Boc de “indepartare neintarziata” a ministrului culturii maghiare din Romania prin demitere irevocabila. Ca doar n-o fi gluga la cocenii UDMR!?

 

Totodata, solicitarea noastra se indreapta si catre seful statului, Traian Basescu, tinand cont de faptul ca presedintele UDMR, Kelemen Hunor, profitand de pozitia sa de ministru al Culturii starneste potentiale conflicte interetnice si adanceste clivajul existent in societate intre romani si unguri. Ne intemeiem aceasta cerere pe faptul ca Presedintele României reprezinta statul român si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. Conform rolului sau, Presedintele României vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. În acest scop, Presedintele exercita functia de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate. (Articolul 80 – Constitutia României).

Asteptam reactia premierului si presedintelui Romaniei.”

 

Conform informatilor Ziaristi Online, se preconizeaza alaturarea fireasca si a altor organizatii ale societatii civile romanesti.

 

Va asteptam mesajele pe aceasta tema la rubrica de comentarii sau la:

ziaristi@ziaristionline.ro

http://www.ziaristionline.ro/2011/05/26/asociatiile-noi-romanii-si-civic-media-ii-cer-presedintelui-traian-basescu-si-premierului-emil-boc-indepartarea-neintarziata-a-lui-kelemen-hunor-ministrul-culturii-maghiare-din-romania-prin-demi/

 

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR

On By nelursIn HistoryLeave a comment

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR- “AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU

Recenzie : prof. dr. Adrian Botez

 

 

Aparuta la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacau, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefatatoare uluit-strategic asteptatoare, a lui Calistrat Costin) stârneste, ca mai toate cartile sale, probleme si, deci, exercitii de inteligenta, de constiinta – si problematizari deosebit de grave. [pullquote] Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu. [/pullquote] Motto-ul, extras din Oana Orlea (cea care „a învatat meseria de detinuta”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinta, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Ma îngrozeste uitarea colectiva. A tine minte nu înseamna a te da cu capul de pereti în fiecare dimineata. A tine minte înseamna a-ti trai viata firesc, fara a pierde vreo farâma din marile si micile bucurii pe care ti le ofera ea, dar si a sti, în sinea ta, ca stii si a transmite mai departe. A poseda trecutul e o forma de bogatie care ne împiedica sa pierdem sau sa ne stricam viitorul”. Capcana: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalitatilor. Viitorul osmozeaza, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmica a Samsarei indice. Numai un ignorant si un om lipsit complet de spirit de observatie, nu-si da seama ca volumul „Amintiri din Samsara” se aseamana, într-un anume sens, cu…”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizatii terestre (cu obârsia în extraterestricitate, probabil…), aparent, disparute – dar cu elemente reiterate, partial, în civilizatia asa-zis „modern-contemporana”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnaleaza, cu o subtilitate amara, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizatii” pe care doar fraierii o mai considera ca fiind „definitiv revoluta”…

…Definitia pentru Samsara sau sam sara : “ciclul de reîncarnari sau renasteri din hinduism, budism, jainism, sikhism si alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de notiunile de „avidya” si „karman”. Samsara desemneaza circuitul existentei în lume pe baza formulei nastere-moarte-renastere. Potrivit faptelor din viata anterioara, omul se reîncarneaza, urmând ca si dupa aceasta viata sa urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade, Alchimie asiatica (Alchimia chineza si indiana, Cosmologie si alchimie babiloniana), Humanitas, 1991.

…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) contine versuri original-pregatitoare, pentru o parte a doua, care da impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembrista…

De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate româneasca, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestra contemporana, care se întoarce tot mai indiferenta si iresponsabila, sa deschida si sa accepte noi temnite, noi posibilitati de univers concentrationar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizari” fiind forte uluitor de lucide si îmbinând fatarnicia cu o strategie cinico-sadica, distructiv-apocaliptica de Duh, inversând, cu voluptate infernala, toate preceptele crestine, primul si cel mai important fiind însusi conceptul de “mântuire a omului”, dupa care urmeaza cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclama “Lumea Noua”! – a se vedea si porecla Americii/SUA…) : “Din scolile elementare/din licee si/ facultati/trebuie înlaturati profesorii/de valoare/care se bucura de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiti de noi,/având un nivel de pregatore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultati/sa ajunga cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesati/sa se perfectioneze//la nivel înalt,/ci doar sa obtina/o diploma” (cf. Facerea lumii, p. 43) – adica, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE si “anastasele”, “talmacenii” si “botisii”, “ialomitenii” si “tineii” (toti având, în spate, pe “baciul isaresc”, pe Cel cu Ochi de Sticla!) . Da, noi, subsemnatul, dam marturie ca ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamna desfasurarea, cu deplin succes (nici initiatorii lui nu sperau la asa “hal” de success…la constiinte atât de obediente si handicapate/lipsite grav, de orice rest de morala!) – la toate nivelurile învatamântului actual, a actiunii “Impostura nationala si globalista”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutala a valorilor autentice, si promovarea nulitatilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii si calaii, cinici si sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii nationale si mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!

…Pentru ca, dincolo de scoala, sa se obtina lipsa totala de profesionalism, care înlesneste si întretine, perfect, santajul si coruptia si haosul social-moral, întru Gloria…PAPUSARILOR (României si Lumii: sa ne detasam, încât sa privim catre “competenta distructiva” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenta” si moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! – …si a atâtor altora, iesiti “din aceeasi fabrica” de obraznicie si agresivitate impostural-infernala!

…Întru triumful hartuirii, supravegherii draconice si, în cele din urma, al arestarii Duhului (din carti, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de nauceala spirituala terestra!, din mass media etc. – pâna la “mântuirea” prin mancurtizare si îndobitocire perfecta): “E necesar sa fie puse/sub observatie tipografiile/bisericesti,/arhivele,/continutul predicilor,/cântecelor,/al educatiei religioase,/dar si cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Si, evident, nu sunt sub supraveghere continua doar “predicile bisericesti”, ci sunt urmarite, cu înversunare necrutatoare, si cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee si universitati…Orice institutie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimitatii, a nevoilor libertatii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European – prin globalism – devine “Politia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUSIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagarele si temnitele României Crucificate), pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii sa aiba curajul de a iesi…întru aplicarea terestra a celor învatate, testate si “reusite”, în special în “poligonul românesc”.

…Fireste, zona spirituala cel mai greu de învins este aceea religioasa ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzau, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, si continutul agresiv mai mare, în ce-i priveste pe “activistii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul ca lupta este nu izolata, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociatii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenta religiei/atragea masele largi ale taranimii/muncitoare pe calea bisericii/si abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa ca sintagma “abonamente religioase” nu caracterizeaza limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pilda, la bisericile scientologice si umaniste, se intra pe baza de…ABONAMENT!!!

…De la înaltimea “Portii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” – metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalitatii sacrale, de dincolo de “tusea muscaleasca” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” – pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITATII!), precum si a “plamânilor”, sufocati de istorie si de interdictiile adevarului istoric – se “scuipa adevaruri” (“alte versuri negre si parsive/îsi trimit plamânii/la plimbare/scuipa adevaruri”). Pe lânga si complementar cu cele care tin de asfixia “dascaliei” oneste, terorizarea si desfiintarea Misiunii de Ravvi (“…la anu’ poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfânta Tristete, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: si “augusta”, Imperiala si Demiurgica Misiune a Învatatorului Hristic – dar, pe cealalta fata a simbolului, fiind înscrisa “mangusta”, cea care ucide Sarpele Întelepciunii: “Sa fiti întelepti precum serpii si blânzi precum porumbeii”, se adreseaza Hristos, catre Sfintii Apostoli, trimisi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuitatii generatiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizatiilor de partid/sindicate si a conducerilor de întreprinderi, institutii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin si poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slavi Unicul Partid, dimpreuna si în frunte cu, neînvins…Cârmaciul sau “traian” (a carui “gândire transcende Galaxia”… – declara tuterul Traian Ungureanu…: ”are mama trei catei,/cine-i pupa-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).

…Si, pentru a linisti spiritele nelinistite ori cârtitoare, vom zice ca, si stalinismul dejist (si, partial, ceausist), si americanismul globalist, au “glorioase realizari” : “glorioasa Armata Rosie/dupa lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (ca-i trebuia!, ca si bazele americane de azi, ca-s de la Deveselu ori de la M. Kogalniceanu, ce importanta mai are?!), sau: “nu poti fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevarat/nu poti îndeplini sarcini bune/de raspundere/-fara a învata (n.n.: azi, dupa manualele alternative, care-ti distrug discernamântul si identitatea multimilenara!)/-fara a studia (n.n.: ieri, cât de intangibila era Armata Sovietica, binecuvântata de “Tarii Kremlinului” – azi, cât de destept si invincibil e americanul, binecuvântat sa crape, din ordinul Casei Albe si a…petrolistilor si negustorilor de armament!)… – cf. Tov (1), p. 10.

…Si, pentru ca nu e nicio diferenta esentiala, între o ocupatie si…urmatoarea, poporul român, dupa ce si-a rupt palmele ovationând tot ce i-a stat în fata ochilor, adoarme, ostenit de atâta…parada! … – uitând ca ar mai fi o a treia solutie: sa-si construiasca si rezolve SINGUR destinul, nici dupa indicatii de la Kremlin, nici de la Casa Alba, ci din…mintea si bunul-simt si din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educatie/ne-am saturat de stiinta/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de sefi si/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Rasarit, p. 83). …Si asta, TOTDEAUNA!

…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici buna, nici rea (la modul absolut si incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru ca nu i-a placut duhoarea ei…Va mai reusi, oare – din nou si din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mamaliga sa explodeze”, si sa devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenta terestra nu doar remarcabila (deci, buna de furat si de sclavaj…”modern”!), ci si respectabila, daca nu chiar temuta…?!

…Tot istoria, ca fiind “urmele pasilor Lui Dumnezeu pe Pamânt”, îsi va spune ultimul cuvânt, si în ce priveste România, si în ce priveste avertismentele, extrem de grave si intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru ramâne, însa, cert: daca, din nou, scriitori de o remarcabila inteligenta si rafinata intuitie, precum este si DAN SANDU – simt nevoia, din nou, iar si iar, sa încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cartile în cel mai groaznic cos “cenzurativ” (“cosul” imperturbabil al UITARII/IGNORARII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!…si, azi, stim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc. – cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viata”!) – înseamna ca aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins si lucreaza (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiintei si fibrei personalitatii noastre! “Desteapta-te, omule!” – …sau, daca istoria ramâne un dat implacabil, “samsaric-renascator” – “NASTERE-MOARTE-RENASTERE” (de fapt, stimulat de forte occult-infernale terestre, sa re-nasca si sa prolifereze si sa se fortifice – aparent… întru vesnicie!) care trebuie judecat în toata complexitatea lui si “la rece”: “Sculati, voi, oropsiti ai vietii” …si ai destinului impus de altii, mereu de altii…si nu mai…“vegetati blandianic”!

…Altfel…ia ascultati ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICA): “…valahul trebuie atâta batut, pâna îi curge sânge din ciolan…”. Mda. Chiar asa! De AICI încolo (daca nu vom fi atenti) va începe, prin Tragedia Uitarii – TRAGEDIA NEAMULUI SI A OMENIRII – …CALAII LUMII (MEREU…”RE-NASCUTI”!) ABIA ASTEAPTA!!!.

Note de  subsol: 1- -Dan Sandu, Amintiri din Samsara, Editura Ateneului Scriitorilor, Bacau, 2011. 2- „Oana Orlea, nascuta Maria-Ioana (Oana) Cantacuzino (nascuta la 21 aprilie 1936, România), este scriitoare si fosta detinuta politica, aflata în exil în Franta, unde locuieste din anii 1980. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara. În 1952, la numai 16 ani, ca eleva in clasa a X-a, este arestata si condamnata la patru ani de închisoare, sub acuzatia de complot si actiune subversiva împotriva statului, pentru ca a distribuit manifeste anticomuniste si executa pedeapsa de închisoare pâna în 1954. În aceasta perioada fost detinuta la Vacaresti, la Jilava, într-un lagar de munca la Pipera, în croitoria puscariei Târgsor, în puscaria de la Mislea, la Malmaison etc. În timp ce Oana se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza sa sustina un concert la Bucuresti. Enescu respinge aceasta invitatie atâta vreme cât Oana nu va fi eliberata de acest regim. Dupa ce a iesit din închisoare, nu i s-a permis sa-si continue studiile si a trebuit sa-si câstige existenta ca sudor pe santier, ca taxator de autobuz, sa spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheata de Securitate si, în 1960, a fost arestata din nou pentru câteva luni în procesul atacarii furgonului de bani al BNR. În perioada de relativa deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reusit sa publice sapte carti – proze scurte si romane – sub pseudonimul Oana Orlea. În anul 1980 se stabileste în Franta. Cele îndurate în închisoare au ajutat-o sa scrie o carte autobiografica despre tineretea sa furata publicata la Editions Seuil, din Paris. Ea îsi semneaza cartile cu numele sau de casatorie, Oana Orlea” – cf. Orlea, Oana, “Ia-ti boarfele si misca!!” – interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti si cf. wikipedia.

RÂSU-PLÂNSU

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Corneliu LEU

 

Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care  editeaza cea mai veche publicatie în limba româna din Statele Unite ale Americii – „Clipa.com – revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii”  îsi însoteste revista cu o rubrica personala intitulata „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adica nu mai este vorba de Lumea Noua, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a facut deliciul filmului mut. Expresie insensibila chiar si atunci când este traversata de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibila în care traim si în care, chiar daca plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigas pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Asa cum Presedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Ha, ha, sa traiti bine!” când ne diminueaza criminal nivelul de trai.

O rubrica interesanta ajunsa la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extragând urmatorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenta nu este admisa (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune ca în civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Acest articol, al 987-lea din serial, aparea tocmai saptamâna trecuta, potrivindu-se de minune nu numai realitatilor politice americane la care facea referinta, ci si principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanti la Conventia PDL, eveniment caruia comediantul nostru de frunte îi daruia secretiile glandelor sale lacrimale.

Care secretii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri si, la a zecea editie (dupa altii a unsprezecea) fiind acum, au adus din siroiul lor sters cu dosul palmei prezidentiale: Marele succes/ Cu Boc reales!…

E o metoda politica de succes, care tine la români: Le împusti conducatorii barbateste, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereste.

Pentru ca explicatia asta cu „…e baiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, tine doar la fraieri. Românul mai cult stie ca accesele acute de veselie cu „Ha-ha” alternate de tristete cu lacrimi sunt simptomul clar al labilitatii psihice, boala grava demonstrând incapacitati rationale, deci incompetenta de a conduce si a lua hotarâri logice. Dar si pentru cel mai putin cult, adevarul s-a fixat în acest dispret: „plângi muiereste” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaica-pusa-pe harta-si-pe-istericale”). Sau în convingerea ca „s-a-mbatat pâna si-a pierdut mintile si a început sa plânga”; lucru pe care îl pot confirma si eu, care beau de-o viata cu tot felul de cheflii, dar am oroare de betivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.

Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideti frati români sa meditam putin la personajul nostru prezidential care, fie face scandal public luându-se cu toti la harta, fie varsa lacrimi de durere incontrolata si, mai ales, total nejustificata, demonstrându-si clar apartenenta la categoria labilitatilor pshice care-i confirma incompetenta pe postul pe care-l ocupa si care, conform legii, trebuie sa aiba în primul si în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical si psihiatric.

Pentru ca, de trei zile de când i-am vazut lacrima ce-i tâsnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-ma: Oare ce motiv a avut sa plânga: Amintirea ca a fost ales, dorul dupa Petre Roman, faptul ca acela i-a întors spatele?… ?i tot ma chinui si tot nu gasesc vreo explicatie fiindca nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul ca partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-as; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reactia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „da-l în ma-sa!”. În nici un caz, însa, vreo explicatie logica pentru ca un om normal sa izbucneasca în plâns.

Asadar, frati români, treaba se înrautateste cu tatucul nostru de la Cotroceni! Daca atunci când a avut Stolojan caderea istorica, am putea spune ca i-a plâns de mila, daca la Olimpiada din China l-a putut emotiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca si cum s-ar fi scapat pe el. Nu-l mai tin sfincterele de la canalele lacrimale si, asa cum altii se scapa-n pantaloni, el se scapa pe obraz.

Da: se scapa pe obraz; si nu-i e jena ca face de rusine obrazul tarii, care ar avea nevoie sa fie reprezentata cu mai multa demnitate!… Pai, daca-i asa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept ca l-a palmuit pe baiatul din Ploiesti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zau ca ma chinui si nu gasesc nici o explicatie logica sau, macar, psihologica. Decât, doar, daca ar fi vrut sa spuna: „iarta-ma nea Petrica pentru ce magarie ti-am facut atunci; iarta-ma ca, uite nu mai am liniste si ma mustra constiinta!”

E unica justificare ce s-ar putea gasi. Altfel, ramânem doar la explicatia fiziologica a celor care mai scapa un pârt, sau o picatura ce le uda pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevarat semn de ramolisment.

De pe urma unui asemenea betesug, eu mai cunosc un om politic care a câstigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; si el scriitor mai marunt, dar diplomat de cariera, care si-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg pâna în America Latina. Ultima însarcinare diplomatica a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea razboi mondial când, noi fiind aliatii Germaniei iar Argentina fiind apropiata de Hitler, în ierarhia sefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Asa se face ca, la un banchet, având scaunele alaturate, Al.  Duiliu s-a ridicat sa-si tina discursul dar, fiind chinuit de regurgitari de la cheful trecut, nu s-a mai putut tine si a vomat pe fireturile si decoratiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat si demis din diplomatie… Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienta la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamna ministru, va rog sa tineti seama ca eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog sa mi se dea o pensie de merit!”…

Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune ca-l acuz pe Presedinte a-si folosi slabiciunile în scop politic. Exemplul de a sti sa profiti politic de asemenea slabiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însa rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.

Titlul „Râsu – plânsu” se potriveste doar prin faptul ca ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidential. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru ca e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului sau spontan cu explicatie freuidiana spre istericale, dar si de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere national, ca am ajuns sa ne plângem de mila.

 

http://www.cartesiarte.ro

Bucuresti

17 mai 2011

BERLIN BERLIN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

„Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

„Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010


 

MATHILDE BONAPARTE SI ANATOL DEMIDOV – O casatorie sub semnul diamantelor

On By nelursIn HistoryLeave a comment

 

PAGINI DE ISTORIE

de Corina Diamanta LUPU


Pe 7 decembrie 1840, ramasitele pamântesti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franta, de pe insula Sf. Elena. În aceeasi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Frantei, îi acorda lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împaratului, permisiunea de a reveni în aceasta tara. Decizia este luata ca urmare a casatoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Print de San Donato. Acesta intervine el însusi direct la Louis Philippe, pentru a pune capat exilului de douazeci de ani al familiei Bonaparte.

 

Pe urmele printului de San Donato

Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul print de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) si al Elisavetei Alexandrovna, nascuta baroana Stroganov (1779-1818), apartinea unei bogate si influente familii ruse. De la stramosii sai, acesta mosteneste o fabuloasa avere: Demidovii detin mine de fier, dar si bogate mine de pietre pretioase si semi-pretioase în Urali si Siberia de Sud. Anatol a crescut si a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndata ce tatal sau moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide sa nu mai revina niciodata pe pamântul natal, stabilindu-se în capitala Frantei. Acest lucru îi atrage antipatia tarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate ca nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colectionar de arta si filantrop, cheltuieste sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-si patria. De exemplu, în 1837, printul de San Donato organizeaza si sustine financiar o expeditie stiintifica în Crimeea si sudul Rusiei. Aceasta initiativa îi displace tarului, care este deranjat de faptul ca toti membrii grupului (22 de artisti, ziaristi, oameni de stiinta si arheologi) sunt francezi.

În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinatia lui Anatol Nikolaevici Demidov fata de Napoleon, dusmanul tarii sale si al tarului, dar si diverse articole aparute în presa din Franta, cu privire la sistemul feudal rus si la stilul de viata extravagant de la Curte. Firesc, tarul Nicolae I si Curtea nu puteau raspunde decât cu nemultumire si mânie la continutul acestor informari.

 

Mathilde Bonaparte, o printesa în alb si trandafiriu

În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numerosi prieteni, printre care se numara si Jules Janin, scriitor, jurnalist si participant la expeditia din sudul Rusiei. Acesta aranjeaza ca împreuna, el si Demidov, sa fie invitati la resedinta lui Jérôme Bonaparte, Print de Montfort si fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care traieste în exil la Villa di Quarto din Florenta. Anatol, a carui admiratie pentru Napoleon era bine cunoscuta, se simte coplesit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunostinta nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci si cu fiica acestuia si a lui Catherine de Wurtemberg, fosta regina a Westfaliei, printesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârsta de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune ca era îmbracata “în alb si trandafiriu, o fiinta fermecatoare, inofensiva, frumoasa si gratioasa, care i-a primit ca o tânara parizianca. Dupa ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italianca din popor, fiind naiva si fermecatoare în acelasi timp”. Prin urmare, Jules si Anatol ajung la concluzia ca Mathilde nu este doar o printesa atragatoare, ci si o fiinta inocenta, nevinovata si timida. Din pacate, perceptia lor se dovedeste incompleta si doar în parte corecta, pentru ca în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânara doamna “emancipata” si independenta, care stie foarte bine ce îsi doreste de la viata.

Din acest moment, Janin îi vorbeste tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reusind sa îl convinga sa se gândeasca serios la casatoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însusi este constient ca o asemenea alianta i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese sotul printesei de Würtemberg, verisoara a tarului Nicolae I. În acelasi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totusi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importanta era aceea de a obtine permisiunea tarului.

Toti cei implicati direct, Anatole, Mathilde si tatal ei, erau foarte interesati de aranjarea logodnei si a casatoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât maritisul însemna sansa de a scapa de viata plictisitoare si frustranta în exil, alaturi de numeroasele amante ale tatalui ei. În ceea ce îl priveste pe Jérôme, acesta spera sa îsi “vânda” fiica la un pret bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, faceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.

 

Jérôme Bonaparte

Cel mai mic dintre cei patru frati Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor si întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânar decât Napoleon, el a fost singurul dintre fratii Bonaparte care nu a stiut niciodata ce înseamna vremurile grele. În copilarie, Jérôme se bucura de toate avantajele ce rezulta de pe urma ascensiunii fratelui sau, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineste cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspat absolvent de colegiu, vine sa locuiasca la Tuileries, alaturi de Napoleon si de împarateasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat si nemultumit de datoriile uriase pe care mezinul familiei reusise sa le acumuleze imediat dupa ce îl luase sub aripa sa protectoare.

În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se marita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intentiona ca sub pretextul apropiatei casatorii a fiicei sale, sa strânga bani pentru el însusi si nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisa. Cu alte cuvinte, Jérôme era constient ca orice lucru are un pret, de aceea, daca un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea sa intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia sa scoata bani din buzunar, si înca nu putini.

 

Proprietarul de diamante

Dupa negocieri lungi si complicate, contractul prenuptial a fost semnat. În el se convenea ca Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personala si instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia sa-i fie platit în numerar viitorului ei sot. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viata înaintea lui Mathilde, mostenitorul/mostenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – moneda de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce facea ca zestrea lui Mathilde sa ajunga la o suma colosala.

 

Mai mult, pentru ca aranjamentul sa fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor detinute de viitoarea sa sotie. Desi Jérôme fusese de acord sa îi ofere fiicei sale zestrea cuvenita, acesta a sustinut fata de Anatol ca momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-si putea onora promisiunea. Deci, dorind sa se asigure ca viitorul sau socru se va tine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord sa îi plateasca acestuia datoriile, achizitionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Asa se face ca Anatol cumpara o statuie a împaratului la pretul de 11.000 de franci francezi si statui ale lui Jérôme Bonaparte si Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urma, Jérôme recurge la înca un siretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, desi acestea faceau parte din zestrea lui Mathilde, ca mostenire de la mama sa.

 

La Sankt Petersburg si Paris

Casatoria lui Anatol cu Mathilde se oficiaza pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxa, cât si la cea catolica. În mijlocul invitatilor sai, Mathilde este stralucitoare, în rochia de matase alba, cumparata de la Londra, purtând perlele mamei sale si bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. Dupa nunta, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicatii asupra aranjamentelor neclare facute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul sau cu Mathilde.

 

Printul de San Donato si Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, orasul natal al lui Anatol, în martie 1841. ?arul, care se opusese din rasputeri casatoriei lor, la fel ca si Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrama. Inteligent, el se declara “încântat” de verisoara sa Mathilde, în timp ce sotul ei este umilit în public. Tânara Mathilde cade imediat în capcana întinsa de tar. Prezenta la mai toate receptiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune si se bucura de atentia suveranului. Suparat, neputincios si gelos, Demidov nu are de ales. El asista din umbra la succesul sotiei sale si cauta consolare în bratele altor femei.

 

Pe 17 august 1841, Mathilde si Anatol intra în Paris, iar a doua zi, viziteaza împreuna, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea tarului de a parasi Rusia, casatoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat sa pastreze aparentele în public, însa dupa un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât si Anatol erau vinovati de adulter.

 

Diamantele furate

Lucrurile iau o întorsatura dramatica în septembrie 1846, când Mathilde îl paraseste pe Anatol, fugind împreuna cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte sa plece însa, printesa ia si bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse sotului ei, inclusiv diamantele al caror proprietar, conform contractului prenuptial, era tot acesta. Constienta ca trece printr-un moment de criza, Mathilde îi scrie tarului Nicolae I si îi explica motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fara întoarcere, cerându-i totodata, ajutorul. ?arul îi raspunde lui Mathilde, spunându-i ca este încântat sa intervina pentru verisoara sa.

În ceea ce îl priveste pe Anatol, acesta face si el tot posibilul sa îsi aduca sotia înapoi. Demidov declara în corespondenta cu Mathilde, ca instructiunile tarului “sunt cea mai ridicola combinatie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteste printesei ca are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lasase lumii o mostenire viabila, dupa pierderea tronului”. El mai adauga ca daca Mathilde va ramâne “ferm legata de destinul sotului ei … îsi va câstiga astfel, cea mai mare stima si onoare ca sotie.”

În acelasi timp, tarul stabileste termenii separarii celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar printesei Mathilde îi este acordata o pensie foarte substantiala, ce îi permite acesteia sa se stabileasca la Paris, cu iubitul ei.

 

Bonaparte revine la putere datorita lui Mathilde

Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plaseaza diamantele lui Anatol ca garantie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i da varului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Frantei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamna în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul sau, Anatol nu va mai vedea niciodata diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitatie în 1904, si nici zestrea promisa de socrul sau.

 

Povestea printesei Mathilde Bonaparte si a printului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat ca în scrisorile ei, Mathilde marturiseste ca “s-a casatorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri si pasionati de arta si de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-si onora obligatia de plata a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. Dupa separarea de Mathilde, acesta începe o actiune în justitie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale si a zestrei. Mathilde, sustinuta de cercul sau de prieteni literari, îi raspunde fostului sot cu o serie de atacuri crude si personale în mass-media. Consecvent crezului sau, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, print de San Donato, ramâne pâna la sfârsitul vietii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.

 

Bucuresti

10 mai 2011


 

 

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

… O izbânda a neputintei…

…e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi… de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011