PREZENT LA INTALNIRE

By Mihaela Arbid-Stoica , Beirut, Lebanon
Mi-a luat destul timp pana m-am hotarat sa scriu. Motivele sunt simple: mai mult de teama ca nu am sa reusesc, dupa 16 ani, sa redau toate senzatiile, sentimentele, starea de spirit si mai ales sa conving ca totul a fost real. Cand vorbim despre Dumnezeu, nu este de glumit si mai ales de fabulat.
In vara lui 1993, intr-una din zile, m-am trezit cu bratul stang umflat si de culoare galbena. Cum imi schimbasem ceasul, am pus totul pe seama metalului, crezand ca e o banala alergie, la care eram predispusa mai ales primavara. Dupa un tratament usor, bratul mi-a revenit la normal, in schimb am inceput sa am o durere suspecta intr-un singur loc in brat – intre cot si omoplat. Aveam senzatia ca „o pasare” ma ciugulea in acel loc. Dupa o luna, perioada in care asa-zisul „ciugulit” crestea in intensitate, m-am hotarat sa merg sa ma vada un doctor ortoped. Mi-a prescris analizele de rigoare si am facut o radiografie in care se vedea ca osul avea o umflatura, cam de dimensiunea unei nuci. Doctorul mi-a spus ca am o infectie a mucoasei osului, mi-a dat un antibiotic si un antiinflamator, pentru o perioada de 3 luni. Am plecat linistita acasa, considerand ca era ceva lipsit de importanta. La cateva zile, o prietena m-a sunat si mi-a spus ca mi-a facut o programare la unul dintre cei mai buni doctori din Beirut. Foarte linistita, mai mult ca sa-i fac placere, am acceptat interventia ei in problema mea de sanatate. Imediat ce doctorul s-a uitat la analize si la radiografie, m-a intrebat ce varsta am, cati copii si altele, pe care nici nu le-am luat in seama. Dupa ce i-am raspuns, ce-i drept, putin amuzata de indiscretia lui cu privire la situatia mea familiala, si-a ridicat privirea de pe hartii si mi-a spus cu un calm convingator:
– S-ar putea sa mor inaintea ta, calcat de o masina.
Am zambit.
– Ai cancer la oase, 99%. Ce-ai facut pana acum, de ce nu ti-ai facut biopsie si pierzi timpul cu medicamente banale?

Intr-o fractiune de secunda, am simtit ca ma aflu intr-o centrifuga sau ca traiesc un cosmar. Am inceput sa plang si gandul mi s-a dus la fata mea care nu implinise inca 12 ani. Inainte de a pune o intrebare doctorului sau de a-l asculta, planul era facut. Pe fata trebuia sa o duc la mama, in Romania, iar eu sa ma sinucid. Doctorul – poate Dumnezeu l-a inspirat – inainte de a fi inceput sa-mi faca trimiterea pentru spitalul american, m-a privit si, ca sa-mi mai dea cateva zile de speranta, mi-a propus sa repet radiografia si analizele, la un anumit spital, unde-l cunostea foarte bine pe radiolog. Am acceptat fara nicio sovaiala. Imi ramaneau cateva zile, in care aveam sa mai traiesc cu o bruma de speranta. Imi trebuia si timp sa ma obisnuiesc cu gandul.

Am plecat de la doctor ametita. Mergeam pe strada naucita dar, simteam in suflet o usurare, era mai mult o stare nervoasa. Se intampla, cand ai o problema, sa-ti simti inima, sufletul, grele, inecate in amaraciune, o stare foarte greu de explicat. Eu nu am avut acest sentiment si, astazi, cand imi amintesc, nu-mi pot explica, dar era ca si cum acceptasem diagnosticul si imi faceam un plan pentru calatorie. Sau poate socul este prea mare, incat pierdusem contactul cu realitatea.
Peste doua zile, eram in sala de asteptare a spitalului. Radiologul stia ca vin, era deja anuntat de doctorul meu.
M-a primit zambind si, dupa cea mi-a facut mai multe radiografii, m-a lasat sa astept poate 5 sau 10 minute, dupa care a aparut si m-a sarutat pe obraz spunandu-mi fericit:
– Nu ai cancer. Nu ai nimic, poate o malformatie a osului, dar este curat. Du-te acasa si uita totul.
Am plecat plangand, de data aceasta de emotie. A doua zi m-am prezentat la doctorul meu cu aerul unei invingatoare. Analizele erau perfecte. Am pus totul pe o greseala tampita, pe fatalitate, pe o farsa a sortii… nu avea importanta ce se intamplase, principalul era ca nu aveam cancer. Am oprit tratamentul si am incercat sa uit si sa ma bucur de viata, numai ca, dupa doua saptamani, m-am trezit din nou cu dureri ca la inceput, dar de o intensitate mai mare. L-am sunat pe doctor si mi-a spus ca este o cauza psihica. Iar am uitat. Ma trezeam noaptea cu dureri pana la umar. M-am intors la radiolog. Am refacut radiografiile, nimic. La doua luni de la primele investigatii, nu mai puteam sa-mi misc gatul, aveam dureri in brat si in bazin. Nu am lasat un doctor in oras, am facut toate analizele posibile de reumatism, artroza, disc cervical, dorsal, lombar… etc. Absolut normal. Toti ma luau de nebuna, iar eu plangeam in fiecare dimineata de durere. La radiologie, doctorul m-a gonit si mi-a spus ca nu am decat sa merg la tratamente in Romania. In primavara lui 1994, aveam impresia ca bazinul si articulatiile devenisera niste fiare vechi care scartaiau cand ma miscam. Intr-un fel, ma consolasem, credeam ca din cauza umiditatii din Beirut am artroza. Aveam senzatia ca osul ma arde si, inconstient, incepeam sa ma scarpin, sa-mi infig unghiile in articulatie. Intr-una din zile, am mers la o librarie sa cumpar o carte pentru fata mea, pentru ca incepeau examenele de sfarsit de an. Inainte de a plati, mi-am aruncat privirea pe standul de carti religioase. Mi-a atras atentia o carte, „Isus a facut din mine martorul Sau”, scrisa de un preot misionar, Tardif. Am cumparat-o imediat si, pana seara tarziu, era deja citita. Nu pot sa redau ce am simtit cand citeam. Era cea mai mare revelatie pentru mine, Dumnezeu este mereu prezent, chiar si atunci cand nu ne gandim la el. Preotul misionar lucrase intr-una din cele mai sarace tari din America de Sud. La un moment dat, s-a imbolnavit de cancer la plamani. Intors in Canada, isi astepta sfarsitul intr-un spital, zilele fiindu-i numarate.
Intr-una din zile a intrat la el in camera un grup de tineri care i-au spus ca vor sa se roage pentru el. Jenat pentru ca usa era deschisa si toata lumea care trecea prin hol privea inauntru, i-a rugat pe tineri sa o inchida. Numai ca, din fericire, Isus „era deja intrat”. Preotul se hranea artificial de mai mult timp si noua „problema” care a survenit dupa plecarea tinerilor a fost senzatia de foame. A cerut de mancare, spre surprinderea corpului medical, iar la cateva zile, cand i-au refacut analizele, nu mica le-a fost mirarea ca rezultatul a fost bun.
Dupa ce s-a insanatosit, si-a reluat munca de purtator al cuvantului lui Dumnezeu, cu si mai multa forta si convingere.
Intr-o zi, in timpul predicii, a auzit in cap o voce care i-a spus: „Vor fi vindecati cei care nu vad”…
De atunci, miracolele au curs in fiecare duminica, iar taranii din satele invecinate si chiar si cei de la distante mari, au inceput sa vina sa asculte predica preotului misionar. Intr-una din zile, a simtit nevoia sa-l acompanieze pe Isus, in misiunea lui prin mai multe tari din lume, de la Canada si USA, pana la cele mai indepartate din Africa. Stadioane intregi asistau la minunile facute de Isus care veghea asupra lui, il scotea din incurcaturi, primejdii si ii soptea ce trebuie sa vorbeasca. Tot El se ocupa de cheltuielile de transport si ii aducea mereu in drumul sau oameni care il sprijineau, dispusi sa-i faca mici donatii.

Odata ajunsa la ultima pagina, am luat cititul de la inceput si de fiecare data imi imaginam ce minunat, sublim, divin trebuia sa fie la prelegerile lui, stiind ca Domnul este sus si-l priveste pe fiecare in parte.

Nu am lasat un rand sa nu-l citesc si nu mica mi-a fost mirarea cand am citit pe coperta ca pe data de 4 septembrie „Père Tradif “ avea sa fie in Beirut. Deci si Libanul facea parte din programul sau si al lui Isus. Toata vara am asteptat nerabdatoare. Niciodata nu m-am gandit ca era o posibilitate sa scap de aceasta boala, care nu era diagnosticata de niciun doctor din Beirut. Ma gandeam ce fantastic, ce noroc pe mine, sa ajung intr-o adunare in care Isus avea sa fie prezent. El, Dumnezeul nostru, El, care a murit si pentru mine, El, care ne-a intors copii Tatalui, El, pe care, de cand eram mica il consideram Prietenul si Protectorul meu. La data fixata, am plecat impreuna cu o prietena. Ea venea la mine in fiecare dimineata si imi facea masaj cu toate cremele posibile, sa ma pot misca. Pe drum i-am spus fara niciun regret: „Daca nu mor pana vara viitoare, un lucru este cert – voi ajunge intr-un scaun, imobilizata pentru restul vietii”.
Am ajuns devreme si am avut norocul sa stau in al treilea rand. Pe primele erau copiii handicapati din cauza razboiului civil. M-am cutremurat, nici nu m-am gandit la mine, pe langa copiii paralizati de schije, eu nu vedeam ca as fi avut vreo problema. Dupa ce ne-a povestit cum s-a schimbat viata lui si toate aventurile avute in cele mai obscure si periculoase tari in care Isus l-a indrumat si mai ales despre increderea si credinta lasate in urma lui, ne-a spus: „Eu sunt magarul care l-a purtat pe Isus in ziua de Florii spre Ierusalim, sa nu credeti ca daca puneti mana pe mine, as fi vreun sfant”. Au inceput minunile; zeci de oameni s-au ridicat de pe scaunele unde erau fixati, altii au aruncat carjele si au inceput sa faca primii pasi. La un moment dat, a spus: „Sunt doua femei care au cancer la oase, ele nu stiu si din acest moment incep sa se vindece”. In tot acest timp, cu lacrimi de bucurie, pentru prima data in viata mi-L imaginasem pe Domnul nostru deasupra noastra, cu purpura pe care a purtat-o in drumul spre Cruce, zambindu-ne fiecaruia. Plangeam si ma rugam: „Doamne, nu vreau nimic, decat sa ma privesti si sa nu ma uiti cand Te intorci la tronul Tau, langa Tatal nostru. A fost un extaz pentru tot Libanul.
Sotul meu, ca de altfel mii de libanezi, a urmarit intalnirea cu Isus, in fata micului ecran. Au fost persoane care au fost atinse de miracol in fata sticlei televizorului.
Daca am venit la intalnire cu pasi marunti si cu durere, am plecat grabita, inainte de a se fi pus in miscare sutele de masini. Plangeam si eram emotionata. Aveam senzatia ca traiesc ceva unic si sfant. A doua zi m-am trezit si, fara sa ma gandesc la altceva in afara de minunea vazuta si traita cu o zi inainte, m-am apucat de treburile menajere. Spre pranz, am realizat ca nu mai aveam nicio durere, nici la bazin, nici la coloana, nici in zona cervicala. In sfarsit, eram ca la 20 de ani. Ma culcam pe pat de zeci de ori, ma sculam brusc si ma aplecam, faceam toate miscarile posibile. Nici cea mai mica durere. Timp de o saptamana, ma trezeam dimineata cu teama. Imi miscam un picior, nicio durere, il miscam si pe celalalt, si nimic. Ma ridicam brusc si saream de pe scaun de mai multe ori pe zi, mi-am reincaltat pana si pantofii cu toc, adica faceam tot ce nu mai facusem de un an. Nu puteam sa cred ca Isus m-a privit cu adevarat si m-a vindecat cu harul si bunatatea Lui sfanta, ma vedeam nedemna de dragostea Lui.
La sfarsitul saptamanii, l-am intrebat pe sotul meu daca a observat vreo schimbare la mine. Mi-a raspuns: „Da, dar asteptam sa-mi spui tu ca este adevarat”.
Multa vreme de-atunci, de fiecare data cand imi aminteam, plangeam de bucurie. A fost pentru prima data, de altfel si ultima, cand am stiut ce inseamna lacrimi de bucurie. Au fost si altele, dar cele pentru Isus sunt lacrimi speciale.
Cu timpul, m-am obisnuit cu ideea ca si „umila pacatoasa” care sunt a fost privita si atinsa de harul lui Isus. Am invatat sa-I vorbesc. Stiu ca in orice imprejurare ne priveste. Dumnezeu mi-a ascuns faptul ca eram bolnava, mi-a dat o sansa sa-mi dovedesc iubirea dezinteresata pentru El. Mama m-a invatat de mica sa ma rog si mi-a insuflat credinta si convingerea ca Dumnezeu este mereu prezent.

La inceput, imi propusesem sa incerc sa descriu exuberanta pe care am trait-o in prezenta Lui, sa retraiesc toata emotia de atunci, dar nu am reusit. I-am spus, cand am inceput sa scriu: „Doamne, da-mi inspiratie, ajuta-ma sa scriu si sa fiu crezuta”, iar la sfarsit am descoperit ca eram calma, ingrozitor de calma, iar in linistea interioara, imi soptea: „Nu-ti face griji. Cei care cred in Mine nu au nevoie de argumente. Eu sunt mereu prezent, chiar si atunci cand ei se indoiesc”…
www.orizontcrestin.org

Zbor cazut intre aripi, Slavomir Almajan

Se pare ca, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incita mase tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creeaza acel fluid propice ganditorilor, duce la un spatiu ?i timp prin care personalitatile cele mai diverse ale Planetei se intorc cu mintea si  cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar esantion de percepte insusite in numele unei religii anume, nu  se zbate , la polul opus, sa cucereasca ceea ce a mai ramas intreg din natura. Omul de azi isi cauta latura sa pierduta, spirituala, si interactioneaza cu semenii sai,- nu mai ramane singur in fata intrebarilor esentiale.
Dincolo de dogme religioase si granite istorice aparent ca fara de trecut, tot mai multi scriitori cauta esenta translatarii umanitatii prin segmentul temporar, revin la ideea  de Zbor.
,,Zbor cazut intre aripi,, se numeste si noua  carte semnata de Slavomir Almajan, un roman stabilit prin voia Domnului, in umbra frunzei de artar canadian, dar care este inca bantuit de dorul cel mare al Mesterului Manole, dor ancestral.
,,Vom incerca sa patrundem impreun? prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt
cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context mare, pe care suntem datori sa-l citim.”
Iata un citat din cartea despre care vorbim si care ne avertizeaza, cititori fiind, ca aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept tinta tagma intelectulilor, spita celor care indiferent de  ideea care ii anima,- vin in agora cetatii universale pentru a-si marturisi  starea de conflict, in care se afla laolalta cu toata specia  noastra umana.
Slavomir Almajan este un  intelectual crestin indiscutabil si nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-si arata pozitia pe care o are aici, pe Pamant.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflectia in fata unei oglinzi unde, cerul si pamantul devin, prin filosofie, Act cultural si… drept la Credinta.
Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertatii,, nu exista in spatiul actual decat, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesanta, desi defel noua, ideea  prin care scriitorul crestin se opreste intr-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheica, nu mai tine de gravitatia lutului din care, ca oameni, am fost plamaditi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asigua ca…,,Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii…
Frumos spus si pentru ca autorul acestui volum de reflectii este un poet înnascut.
Poezia cuvintelor de care se foloseste autorul in cartea de fata, este o poezie a Vietii si a Mortii care nu pune punct creatiei divine.
,, Prima privire in sus a Creatorului a creat  aripile(….),, iata un gand de care omul Slavomir Almajan indrazneste, as zice, prometeic, sa se apropie  ca de soarele dumnezeirii.
Acesta lucrare, cartea, este ca un poem in proza, are puterea de-a despica frumos apele nelinistii noastre generale, sa ne faca partasi la aventura prin care Stiinta si Lucrarea Divinitatii sunt Alfa si Omega,-Dumnezeul Intreg spre care privim punand intrebari, cautand raspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, puncteaza fara sa-si aroge paternitate ideii :
,,Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor cazut intre aripi,, este o carte care potriveste in acelasi puzzle al paginilor idei crestine si idei profane. O Carte in care limitele umane sunt ridicate, prin cunoasterea de sine, la apoteoza Inaltarii, a drumului in Lumina.
,,Da, omul este un zbor cazut intre aripi dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar mai ales el este un revoltat impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii.,,
In viziunea  autorului, omul , frumosul-razvratit, tine mereu sa aiba ultimul cuvant chiar si in relatia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, constientizeaza ca… face parte, fara doar si poate,  din procesul creatiei, al continuitatii.
Mi se pare a fi de bun augur modul analitic in care autorul face disectia mentala a omului modern, reuseste sa vada din unghiuri aparent diferite, aceeasi imagine,- Divinul, – un intreg din care monada umanitatii se desprinde firesc, natural, – inchizand cerul  Zborului, al prefectiunii si  aventurii umane, in contextul spiritual.
Slavomir Almajan este un intelectual care nu leneveste in turnul sau de fildes, el isi foloseste capacitatea, tot mai  rara, de-a sintetiza stari si percepte , pentru a-si stabili propria-i dimensiune umana, creativa.
Cu incursiuni in incunabile apstolice  si in altele din lirica profana, autorul se situeaza intr-un univers special, particular, din care  priveste sfera ridicarii prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveste spre Cer. Cerul sau, – spatiu al zburatorilor cu aripi adevarate si nu de hartie.
Dupa peste doua sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabila, tiparita, Salvomir conchide, descoperind ca…ZBORUL este doar … un cantec fara inceput si fara sfarsit. Superb.
Inrezator in steaua sa, aici, scriitorul isi desavarseste misiunea pentru care  este constient, ca a fost trimis pe Pamant.
;;Zbor cazut intre aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetator care se convinge ca … Zborul  are un nume si Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o  carte care se citeste in strana, dar si pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagina, si prin spatiul dintre cuvinte . Este un motiv bun sa ne oprim , sa citim, sa meditam la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine sa-l asezam intre paginile cartii vietii personale.
Zborul omenirii nu a cazut intre aripi !  Titlul cartii este un avertisment, o metafora din care, odata intelegand-o, suntem mai intelepti, mai demni de aventura cunoasterii si credem cu tarie ca , da, avem deja arpi.
Felicitari, Slavomir Almajan!
Melania Cuc

Cu drag

Ti-s palmele mai calde decat ai primaverii muguri,
In soapta mistuirii parfumului din crin.
Ti-s ochii blanzi ca unduirea lebedei…
Pe lacuri tulburate de oglindirea chipului plans.

Prin Tine ne aflam suflarea potecilor cu cantece de nunta,
Cand moartea sau rapirea ne va iubi-n beteala,
Luceferi ridicandu-ne pe-o raza-n candidul Paradis,
Ascunsi de buciumul gheenei.

Cu drag in cinstea adorarii Tale,
Noi nu ne temem de racnetul leului cu gust de amagire,
Ci mai degrab vestim pledoaria Cartii Sfinte…
Rascumpararea tanguirii cu pieptul suspinat
De plansul lui Ioan.

Praful nescuturat de pe picioare,
Ti-a incununat jertfirea.
In boltile margaritarelor din cupa ascultarii,
Sa bei ca gustul sa-l simtim si noi…
Cand ceilalti toti or adormi pe piatra nevegherii.

Marcel Vasilache

Magdalena ALBU: “Lumea – Floarea de Lotus a creatiei lui Dumnezeu” By George ROCA

(In amintirea bunicii mele, a carei zi de nastere ar fi fost azi, 29 septembrie…)
Omul poarta lumea cu el. Lumea
devine atunci ceea ce devine el insusi.
Se umple de frumusete pornind de
la atitudinea spirituala a omului.
Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.”
Parintele Dumitru Staniloaie
„V-ati imaginat, vreodata, cum ar arata o poarta nezavorata catre Paradis?! Catre taramul acela unde razele diminetii se afunda cu o placere nebuna in clipocitul linistit al apei pe care se dezmiarda necuvantatoare divina floare de lotus si unde totul respira aievea a intelepciune si a mister nedeslusit inca?! V-ati putut inchipui, macar, atingand, la intamplare, un verset din Vede, ca, din patria tuturor contrastelor evidente, devine posibil sa pasesti cu repeziciune fatisa dincolo de limitele absurde ale unui „a fi” bogat de putred in prejudecati si bolnav de inchipuirea grotesca a contrafacerii sale?! A-ti dorit sa stergeti dintr-o data, cu hotarare, in vreo secunda a existentei voastre, definitiv urmele fantasmagoriei de a trai altfel decat s-ar cuveni in cadrul perimetral al propriului vostru locas existential?!”
Ei bine, asa ceva scriam cu ani in urma despre India, o tara ce pare ca „…nu exista in realitate. Si asta pentru ca izvorul Gangelui, locul unde lumina se confunda cu intunericul si totul se metamorfozeaza in poveste, poate fi definit ca un adevarat certificat de nastere a intregii omeniri. Obarsia lui trimite inspre sufletele celui care se apleaca sa-i soarba din tamaduire, vesnicia insasi. Pentru inzi, Gangele este aidoma Iordanului pentru crestini. Apele sale purificatoare sunt o simbolica torana (poarta de intrare) inspre lumea unei alte existente.” Nu, nu vreau sa ofer aici o continuare fireasca, poate, pentru unii a gandurilor mele admirative fata de patria Upanisadelor si a lui Rabindranath Tagore, ci vreau sa plec in argumentatia mea succinta despre lume ca act creationist divin de la estetica superioara a vechiului spirit indic pentru a ajunge, de fapt, la profunditatea si la splendoarea duhului crestin, fundamentul complet dezgradit al sinidisis-ului lumesc universal.
In sens conotativ, am putea spune ca lumea nu reprezinta altceva decat invitatia la pace a dumnezeirii si nicidecum oferta Sa de razboi, nuntiul acela auroral, daca e sa il parafrazam pe Edgar Papu, care a fost izvorat din tacerea molcoma a Luminii celeste direct intre iridescenta luminii intregului univers teluric mirabil. Umanitatea poate fi socotita, de ce nu, drept Gemeinschaft-ul acela extins si singular in care coexista, vorba Maicii Tereza, atata iubire, dar si atata singuratate clocotinda din plin si cumplit de multa ura. Ultimele doua nejustificabile din niciun punct de vedere, de altfel. Da, am spus Gemeinschaft si nu Gesellschaft, asa precum ar fi tentati sa ne corecteze foarte multi dintre noi imediat, fiindca nu vreau absolut deloc sa inchid organismul viu si complex al omenirii in matca unor conceptualizari sociologice remarcabile, la randul lor, bineinteles, precum sunt cele ale lui Ferdinand Tönnies, ci sa il amplasez voluntar in cadrul teritoriului nonformal si logic al inteligentei supreme – Dumnezeu, un „spatiu” lipsit de granite precizate fizic, unde nenumaratii ingeri suavi ai Luminii tes fara-ncetare si cu o rabdare infinita panza aceea nevazuta vreodata decat de ei insisi si de Creatorul lor absolut, impletitura statornica a pacii si a iubirii eterne, care transcende cu vadita emotie superioara umanul si se aseaza incet si cu blandete pe aripa sacra si delicata a unui fluture alb de o zi.
Iata ce frumos raspundea parintele Dumitru Staniloaie in dialogul sau cu preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard la intrebarea acestuia din urma despre Om si despre Lume: „Omul poarta lumea cu el. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumusete pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.” Da, Omul, Omul cu majuscula, asa precum scria profesorul Mihai Dinu, El si numai El este si va fi intotdeauna eternul punct initial al nesfarsitului plan lumesc urzit cu anterioritate de gandul cel bun al dumnezeirii creatoare…

„Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16), glasuieste Sfanta Scriptura, caci “iubirea lui Hristos fata de oameni si a oamenilor fata de Hristos este insasi viata Bisericii” (Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane). Si tot Patriarhul Daniel continua: “Pentru Sfintii Apostoli si pentru Sfintii Parinti ai Bisericii contemplarea tainei Intruparii sau inomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul intregii teologii, al intregii vieti spirituale si al misiunii Bisericii in lume. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cu adevarat mare este taina dreptei credinte: Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava” (I Tim. 3, 16).”
Nu cred in povestile stiintifice ale cosmologului englez Stephen Hawking, tocmai pentru simplul fapt ca nimeni in afara de Dumnezeu nu poate cunoaste miezul adevarului absolut prim si nici pe cel al adevarului ultim. Omenirea nu mai are nevoie, pur si simplu, in secolul al XXI-lea de dupa Hristos de acele coordonate absurd de fixe ale unei gandiri relative – apartinatoare unui om de stiinta remarcabil, de altfel, dar cu pretentii exagerate de semizeu intangibil – si contestabile oricand de orice alta paradigma „universal valabila” din punct de vedere stiintific a viitorimii imediate. Poate tocmai de aceea edificiul de smerenie construit de cuvintele mult induhovnicitului teolog-martir de la Manastirea Techirghiol, parintele Arsenie Papacioc, devine mai graitor ca oricand: “…fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie.” „Ca atare, intrucat Dumnezeu este iubire, fiecare fiinta umana iubita de Dumnezeu este un loc sacru al prezentei lui Hristos.” (Patriarhul BOR – Daniel)
Ca un inger alb care isi canta cu blajinatate desavarsita dramatismul sau interior printre fiarele cernite si reci ale erei postindustriale de acum, un fel de Jennifer Larmore cantand dumnezeeste „Largo-ul” magnific haendelian din „Xerxes”, lumea se desprinde incet, incet de tina nevaloroasa a decaderii sale si incearca, e-adevarat, timid si cu neincredere, parca, propensiunea sa legitima inspre comuniunea cu Zamislitorul sau unic. “Cu alte cuvinte, fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu, omul poarta, chiar si in biologicul sau, aspira?ia de a trai vesnic, adica dorul dupa nemurire, iubire si fericire vesnica.”, ne cuvanta acelasi Daniel, Patriarhul actual al Bisericii Ortodoxe Romane. “Dumnezeu S-a smerit datorita milostivirii Sale fata de noi…, patimind tainic prin iubire pana la sfarsitul veacurilor, dupa masura suferintei fiecaruia.”, rosteste din negura veacurilor si Sfantul Maxim Marturisitorul. Scara la cer a omenirii din timpul prabusit al prezentului in cel imbunatatit al omului spiritual e pregatita de mult. Singur, urcusul acestei lumi din hala neincapatoare a destinului ei contrafacut a mai ramas sa fie parcurs cu judecata adanca si cu smerenie totala cat de curand.
„Nu poti fugi de tine insuti nici macar cand o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.”, scria nu de mult Octavian Paler. Ei bine, umanitatea azi paseste cu teama catre o alta fateta a traiectului universal caracteristic, dar se si indeparteaza in acelasi timp de propriul ei trecut ca de o umbra personala nefireasca, neintelegand inca in ce mod sa priveasca mai bine intr-acolo spre a nu se mai poticni continuu de multele si cumplitele erori obstaculare semanate din ignoranta sau din rea-vointa de-a lungul vremii pe intreg palierul istoriei sale indelungate. A fugi insa nu semnifica altceva decit renuntarea irevocabila la dialogul constant cu Dumnezeu. Iar fara aceasta forma singulara de comunicare speciala a omului cu Creatorul lui absolut necesitatea de crestere exponentiala a omenirii in sanul domei sacre a dumnezeirii sale parentale si iesirea ei din moarte definitiva nu este posibila cu niciun chip. Caci, spunea parintele Staniloaie, marele stalp al crestinatatii contemporane noua: „Fara prezenta lui Dumnezeu, fara o iradiere a puterii lui Dumnezeu in om, el nu poate deveni duhovnicesc.” Omul e necesar, prin urmare, „…sa devina un dumnezeu prin participare. Doar astfel el devine pe deplin uman… El are sentimentul de a trai in profunzimile misterelor existentei, de a imbratisa infinitul; sentimentul de a trai in infinitul personal, sentimentul intimitatii cu Dumnezeu si cu oamenii.” Altfel, viata nu ar mai avea niciun sens precis sau, mai bine zis, sensurile sale ar fi cautate nu in interiorul fiintei umane, asa cum ar fi normal, ci in exteriorul ei material cu diverse alte acceleratoare de particule mai mult ori mai putin semnificative si relevante la nivel de macroexperiment fizic comandat.
„Mantuitorul Iisus Hristos ne arata prin cuvintele Sale si prin viata Sa ca in lumea noastra, robita de pacat, de patimi egoiste, de duhuri rele si de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confrunta Iisus in pustie (cf. Matei 4, 4) si anume lacomia materiala sau problema economica, obsesia afirmarii de sine egoiste sau problema slavei desarte, patima de a stapani lumea materiala sau problema politica, aceste ispite numite de Sfantul Maxim Marturisitorul «ispitele placerii» sunt o constanta a luptei spirituale a crestinului cu duhul acestei lumi pamantesti, care tinde mereu sa se substituie Creatorului si sa devina idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordata in mod egoist, posesiv si patimas lumea materiala in loc sa fie pentru om scara catre cer, devine prapastie a decaderii, sau in loc sa fie fereastra catre Dumnezeu, devine zid de despartire intre om si Dumnezeu.” „Dorinta nesfarsita de putere, de-a stapani lumea materiala ca si cand lumea materiala limitata si trecatoare ar fi ultima si suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorintei omului dupa iubirea infinita a lui Dumnezeu. Aceasta deturnare este – asa cum spunea Maurice Blondel – cautarea patimasa a infinitului in lucrurile finite. Numai folosita in stare comuniune spirituala cu Dumnezeu – Creatorul, lumea creata de El devine limbaj multiplu sau dialog existential al omului cu Dumnezeu si al oamenilor intreolalta, devine prilej de bucurie duhovniceasca.” Edificatoare, credem noi, sunt aceste cuvinte ale Parintelui Patriarh Daniel in sensul amplu al comuniunii Om-Dumnezeu si revenirea celui dintai aproape de patria Duhului Sfant al Ziditorului sau nemijlocit.
„Secularizarea nu este neaparat ateism sau negare a existentei lui Dumnezeu, ci dificultate de a simti prezenta lui Dumnezeu in viata proprie si a societatii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituala insotita de o fuga dupa imagine exterioara. Iar inlocuirea pagubitoare a imbogatirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creeaza omului un vid al insingurarii si o lipsa acuta de bucurie si de pace interioara. Civilizatia actuala a stresului constant si a luptei pentru profitul material imediat inlocuieste din ce in ce mai mult cultura si civilizatia rugaciunii si a ospitalitatii, a pacii interioare si a comuniunii constante intre oameni. De aceea, este necesar sa redescoperim puterea rugaciunii ca izvor de pace si sanatate, de bucurie si speranta.”, ne glasuieste acelasi Inalt Slujitor al Bisericii Ortodoxe Romane, Daniel, la ceas de mare cumpana existentiala a omenirii in genere. Da, rugaciune neincetata sa facem continuu ca o litanie sacra a propriului nostru suflet cu mintea si cu inima trezite brusc din taramul somnului mortii spirituale. Rugaciune vazuta ca o traiectorie bine definita si ampla a ”nemiscarii” mintii „fixate in constiinta prezentei lui Dumnezeu”, dar si ca forma de trezvie a umanitatii din chingile pacatului neincetat si de „descoperire de sine in intrepatrunderea cu Dumnezeu”.
Lumea, spuneam la inceput, reprezinta acea invitatie la pace si la viata a divinitatii, suportul unde bunul Dumnezeu si-a criptat intru dimensiunea precisa a unui timp dat propria Sa vrere. Lumina pe care trebuie sa o vada de acum incolo omenirea in dialogul ei continuu cu Creatorul ei nu este nicidecum, vorba parintelui Dumitru Staniloaie, una de tip impersonal. Nu. Sub nicio forma. Pentru ca armonia sufletului, curgerea lui lina catre nespatiul si in netimpul dumnezeirii are un fundament de o unicitate previzibila. Iar Georg Friedrich Haendel l-a prins cum nu se poate mai bine, de altfel, in Oratoriul sau intitulat sugestiv „Mesia”. Constientizarea omului insusi de esenta divinului prezenta intr-un mod cat se poate de evident in intrinsecul lui non-abstract inseamna a atinge acel grad de intelepciune marcanta, care diferentiaza exemplar „omul-animal” propus de Sigmund Freud ori de Madonna Louise Veronica Ciccone de omul-fiinta, omul induhovnicit cu suflul Tatalui divin, constructul acela sacral cu majuscula fara de care omenirea ar fi pierduta in curand definitiv. Pentru ca „Noi traim intr-o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate.” (Parintele Arsenie Papacioc), iar unitatea aceasta bine inchegata are la baza ei primordiala Omul, extraordinara epura geometric a Duhului divin.
Cred ca numai singur potopul de ingeri albi ai Luminii aceleia cu totul si cu totul impersonale la care facea referire marele teolog crestin Dumitru Staniloaie poate sa recreeze, prin forta puritatii lui firesti, intregul acela indivizibil al unei umanitati care, pe langa atatia monstri cumpliti si, in general, homicizi, a nascut de-a lungul vremurilor sale istorice si un numar asa de mare de sfinti. Avand drept referential comparativ aceasta temelie spirituala solida a lumii, putem afirma faptul ca ceea ce se denumeste conceptual azi „Noua Ordine Mondiala” – un impromptu irelevant al unor creiere omenesti vanitoase si-nguste – are toate sansele ca sa dispara in curand din Universul unui Dumnezeu, caruia nu numai ca nu vrea cu niciun chip ca sa ii recunoasca meritele, dar, mai mult de-atat, doreste chiar sa ii anuleze pana si identitatea circulara de Sine cu ajutorul mormanului de fiare contorsionate si sinistre ale unui accelarator superfluu de particule divine complet imaginare.
Un Dumnezeu al pacii si al armoniei interioare, al fluxului si al refluxului sacramental, al dialogului viu cu propria Sa Creatie magica, care nu vrea sa faca altceva decat sa-i intinda lumii mana aceea de ajutor hotarata si sigura in orice punct al spatiului teluric s-ar afla aceasta la un anumit moment dat al trecerii ei efemere prin timp. Fiindca Dumnezeu este si va fi pretutindeni si intotdeauna pentru omenirea intreaga totul. Nimic mai simplu si de o estetica superioara a Gandului divin nedecriptabil si fascinant, care strabate cu o iubire infinita torana (poarta de intrare) inimilor noastre spre a intalni acolo ascunsa floarea tainica si alba de lotus a propriei Lui Zamisliri magnifice.
Magdalena ALBU
29 septembrie 2010

Veni, vidi, vici

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.

In cautarea raspunsului la intrebarile fundamentale ale existentei

„Alege viata”, de Iosif Ton, Editura Cartea crestina, 2007, Oradea, 154 p.

Motto: „Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare.”

„Alege viata” reprezinta o provocare de a gandi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem si ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflecta in fiecare lucru din ceea ce numim atat de usor, ca fiind „viata noastra”.  A alege viata reprezinta prin urmare, un act fundamental de a merge in directia cea buna, de a renunta la orice carare ce duce in moarte, de a cauta sa iesim din labirintul situatiilor ce ne arunca in vartejuri care in final, ne distrug cu desavarsire.

Iosif Ton si scrierile sale

Iosif Ton s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia sa Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ton este autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

„Alege viata” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ton – „Alege viata” este un strigat, un apel, o adresare plina de caldura si sensibilitate catre orice om, pentru a merge in directia cea buna, a-L alege pe Hristos si a urma destinul celor ce vor fi mantuiti. De fapt, „Alege viata” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se cauta explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Desi aceste cuvinte au fost gandite la inceput pentru a fi auzite, totusi punerea lor ]n forma scrisa nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reusit sa o aseze in cuvintele pe care le-a adresat la acea data. In general, trecerea de la cuvantul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de intelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, in cazul de fata putem spune ca exprimarea orala a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomanda de la sine cititorului prin intermediul unei abordari facil de urmarit, in fraze si expresii ce se retin cu usurinta, prin ilustratii care confera plasticitate mesajului scris si nu in ultimul rand, printr-un apel emotional care nu poate sa ramana fara ecou.

„Cine esti tu…?”

„Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare. Tu trebuie sa afli cine esti, sa stii de unde vii, unde te duci si de ce esti aici, in lumea aceasta. Acestea sunt intrebarile fundamentale ale existentei umane. Cine nu si le pune si cine nu gaseste raspunsul bun la ele isi iroseste viata si isi rateaza destinul.”

Intr-o astfel de atmosfera a cautarii, a regasirii, a cizelarii unei identitati in Isus Hristos, Iosif Ton ne poarta pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mantuire si astfel citim despre: originea raului in univers, pacatul si consecintele lui, cine este Isus Hristos, ce inseamna credinta, ce este pocainta, la ce se refera viata cu Isus Hristos, cum poti deveni un om dupa inima lui Dumnezeu si ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ton ne conduce in stilul sau caracteristic, adica sistematic si pas cu pas, catre o intelegere suficienta a drumului spiritual pe care trebuie sa il urmam in viata, cu alte cuvinte, ne indruma sa ajungem sa alegem viata.

„Sa avem certitudinea ca El exista”

„Mesajul acesta este dedicat cautatorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Il cunosc pe Dumnezeu, si acestora voi cauta sa le explic cat se poate mai limpede de ce este atat de greu sa Il cunoastem pe Dumnezeu, ce ne separa de El, cum putem totusi sa-L gasim si mai mult, sa fim siguri ca L-am gasit, sa avem certitudinea ca El exista si ca El este in fiecare dintre cei care L-au cautat din toata inima.”

Intr-un discurs ce evolueaza cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleaca de la izvoare, Iosif Ton ne conduce sa intelegem originea alienarii umane in raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul sau, chemandu-ne sa ne intoarcem la Cel care ne este Dumnezeu si Tatal, sa primim oferta Sa de mantuire si sa devenim oameni adevarati, oameni noi, oameni drepti, oameni dupa voia Sa.

Lumea si teoriile ei

Avand la baza o christologie foarte bine pusa la punct dogmatic si avand si talentul de a comunica in cuvinte simple si usor de inteles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu in Fiul Sau, scriitorul reuseste sa imprime in mintea cititorului o amprenta de nesters asupra intentiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Intr-o diatriba nemiloasa cu necredinta, intr-o polemica ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ton, cu un talent pastoral de exceptie, unit si cu vocatia de predicator, cauta sa il smulga pe cititor din adormirea pe care teoriile seducatoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care inainte de a-si da seama, ajung sa fie cuprinsi de o nestiinta condamnabila asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a invatat sa gandesti ca ai aparut la intamplare si ca nu esti mai mult decat un animal. Esti mai mult doar prin faptul ca gandesti. Atata esti. Dar in esenta, esti o fiinta nascuta la intamplare, fara rost si fara viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din aceasta conditie amorfa, din aceasta nebuloasa a pierii, Dumnezeu cauta sa ne scape si acesta este mesajul central al cartii „Alege viata” – fapt care o recomanda oricui, crestin sau ateu, oferindu-ne invatatura, calauzire, putere si o iubire mistuitoare fata de Cel care Si-a dat viata pentru noi, adica fata de Isus Hristos. Am putea spune ca nu este o carte pur si simplu religioasa, ca nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimarilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, usor de inteles si puternic in a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa in care hotarasti ce va fi atunci cand Hristos va reveni. Pentru ca acum vei hotari daca vei sta la dreapta sau la stanga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se afla alegerea vietii.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

Sfaturi biblice privind viata de cuplu si relatiile parinti-copii, in „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” de Cristian Barbosu

S-au scris multe carti despre viata de familie si ne-am putea intreba daca ar mai fi ceva de spus sau de adaugat in aceasta privinta. Multe carti care trateaza acest subiect merg pe o abordare foarte specializata, ce restrictioneaza numarul potentialului auditoriu. Nu acesta este cazul cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie. Sot, sotie, parinti, copii. Intrebari si discutii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Imbinand in mod armonios o abordare dinamica cu un continut plin de valoare, autorul reuseste sa ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalina, a gandurilor pe care ni le impataseste.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). S-a nascut la Arad, dar a copilarit la Curtici. Dupa o perioada in care a muncit ca vames in vama Nadlac, Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea sa studieze intr-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat aceasta chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat sa urmeze trei scoli teologice in acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta. Impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani) care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de carti si de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

„Nicio casnicie nu se zideste usor”

In mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” este o carte ce are la baza un studiu intens pe tema vietii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistenta a acestei carti. Dar dincolo de studiu, cartea exprima o experienta de valoare acumulata in propria viata de familie a autorului. Acest al doilea aspect ofera o valoare deosebita sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o maniera directa, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexa a vietii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care tii la casnicia ta sau la copiii tai, dar care cauti implinire intr-un mod realist si sincer, recunoscand dificultatile si problemele existente, fiind insa constient ca Dumnezeu are un plan si solutii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte usoara, fiindca nicio casnicie nu se zideste usor si nicio cale parentala nu are un sablon anume, dar in randurile ei vei gasi principii biblice, practice si simple, aplicabile universal, indiferent de anii tai de casnicie sau de experienta ta de parinte.”

„Legamantul face diferenta”

Structura cartii contureaza doua arii mari ale vietii de familie: relatia dintre sot si sotie, respectiv relatia dintre parinti si copii. In ce priveste relatia dintre soti, autorul ne expune intr-o maniera didactica si usor de inteles, principiile bibice cu privire la actul casatoriei, scopul ei si nevoile ce se cer implinite. Nu este ocolita nici problema spinoasa a conflictelor din familie si a modului in care ele trebuie sa fie solutionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realista a complexitatiii problemelor cu care se confrunta orice familie, insa prezentandu-se metode si cai practice de rezolvare, pornindu-se de la invataturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Casatoria este un legamant incheiat intre sot si sotie inaintea lui Dumnezeu. Aceasta inseamna mult si este baza de la care pornim in orice discutie sau studiu pe tema casatoriei crestine, fiindca legamantul face diferenta. Cand Scriptura vorbeste despre legamant, ea face referinta la ceva unic, un concept de o importanta si o valoare sacra inaintea lui Dumnezeu. De aceea, casatoria a fost vazuta de biserica crestina de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legamant incheiat nu numai o data in viata, ci si pe viata.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Intr-o lume supusa relativismului in privinta valorilor si schimbarilor de abordare privind casatoria, cu greu am putea sa credem ca sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotriva ratiunea si experienta demonstreaza ca nimic nu s-a schimbat in perioada moderna. Cartea „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” se constituie ca o chemare de intoarcere la ceea ce este autentic si adevarat, adica la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp si circumstante. Ideea familiei nu i-a apartinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes in aceasta directie, trebuie sa urmam sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta. De aceea, eu nu voi incuraja niciodata divortul, ci voi cauta, atat cat tine de mine, sa ii ajut pe soti sa-si reabiliteze casnicia, pentru ca regula Scripturii este impacarea, pocainta, mentinerea unitatii, si nu despartirea.”

„Combustibilul necesar casatoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniaza autorul este cel legat de „combustibilul necesar casatoriei”. „Exista oare vreun combustibil necesar relatiilor, fie ele conjugale, parentale, prietenesti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special in relatiile noastre? Avem. Care este acela? Raspunsul este dragostea. „Daca dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viata. Dragostea ne tine vii amintirile, ea face parte din fiinta noastra. Ea este pusa acolo de Creatorul nostru si de aceea, dragostea este combustibilul relatiilor.”

Conflictele in familie si solutionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se refera la explorarea cauzelor conflictelor din viata de familie. „Dumnezeu cauta pacea, intelegerea, atat in societate cat si in familie. Oare de ce? Fiindca El stie, asa cum stim si noi, ca in general, conflictele sunt inevitabile, ca pacea vine de la sine, ca trebuie sa ne luptam pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reactie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturandu-se de fiecare data metode specifice de abordare si contracarare a problemelor aparute. „Comunicarea dintre soti este extrem de importanta. Aveti grija, cei care urmeaza sa va casatoriti, sa discutati deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci si despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul ca el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia dupa ce s-au casatorit, si durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar cand nici nu te astepti, in locuri si in legatura cu lucruri la care nici nu te gandeai ca ar putea sa creeze astfel de complicatii.”

Ce trebuie sa schimbi

Am putea afirma ca aceasta carte este mai mult decat un manual ce trateaza relatiile de familie. Mai precis, la finalul fiecarui capitol, autorul ne ofera ocazia de a exersa „teoria” prezentata. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al intrebarilor suntem provocati sa aplicam ceea ce am studiat, sa exersam principiile biblice ce privesc viata de familie. Acest gen de structurare si alcatuire a unei carti mareste valoarea invataturilor prezentate si ne provocaca sa experimentam si sa ne imbunatatim propria viata de familie. De fapt, aceasta carte se constituie ca o provocare adresata fiecaruia, avand ca principal obiectiv implinirea planului lui Dumnezeu in viata noastra.

„Daca citesti aceasta carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tau, in mod sigur iti vei irosi timpul. Aceasta carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citesti aici, tie si nu altuia i se adreseaza. De aceea, nu arata cu degetul spre altcineva, ci cauta sa vezi ce trebuie sa schimbi ca Dumnezeu sa poata lucra si in familia ta.”

Parinti si copii

Dar viata de familie nu se rezuma la relatiile dintre soti, ci se refera si la relatiile ce se stabilesc intre parinti si copii. „Un studiu pe tema relatiilor de familie este incomplet fara o abordare a relatiilor dintre parinti si copii. Acesta este si modelul biblic, pe care-l gasim in multe dintre cartile Noului Testament.”

Prin urmare, este esential sa intelegem modul in care armonia dintre sot si sotie se transfera asupra relatiilor dintre ei si copii. „Un ingredient vital al cresterii sanatoase a copiilor nostri este linistea din familie. Am intalnit zeci de persoane adulte care inca mai sufera si astazi din cauza tulburarii care a existat in casa in perioada cand erau copii.”

Despre disciplina si disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu intelepciune a autoritatii de parinte. Nu este simplu si nici nu se poate da o reteta generala, insa Biblia  ne ajuta si in aceasta privinta, oferindu-ne invataturi de valoare si solutii de urmat. „Regulile, limitele si consecintele incalcarii acelor reguli sau limite aduc siguranta in viata unui copil. Familiile care sunt disciplinate, in care viata este ordonata, ii ofera acea speranta copilului, acel mediu ce este propice atat dezvoltarii emotionale cat si celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu in care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina si disciplinarea ofera acele granite intre care copilul isi gaseste siguranta.”

„Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, o carte sintetica

Aceasta scurta trecere in revista a cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” contureaza fara a epuiza in vreun fel, bogatia si valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat si le-a prezentat intr-o maniera sintetica, usor de inteles si aplicabila fiecaruia. Acest lucru nu este intamplator, pentru ca nu in ultimul rand, a pastori oameni inseamna a-i calauzi la principiile dreptatii si adevarului, asa cum au fost ele prevazute de catre Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” i se adreseaza oricarui cititor, indiferent de varsta. „Dragul meu, ajunsi la finalul acesti carti, nu te intreb ce te-a impresionat, dar sper insa, ca ceva s-a schimbat sau macar s-a miscat in tine, nu datorita autorului acestei carti, ci datorita cuvintelor Autorului Cartii Sfinte, cuvinte care au fost presarate indeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

La margine de cer deschis

„Semnul Isar”, Theodor Damian, Pitesti, Editura Paralela 45, 2006, 108 p.

 Sa scrii poezie nu este un lucru simplu, chiar daca ai la dispozitie cele mai de seama resurse, cel mai bun timp si cea mai potrivita dispozitie sufleteasca. Nu este simplu sa transmiti in armonia versurilor gandurile pe care le ai, impresiile ce vin asupra ta si simtamintele care te mistuie. Nu este simplu nici in zilele bune, nici in cele obisnuite, dar cu atat mai putin in cele cand viata iti sta in cumpana, cand neantul se deschide inaintea ta, nesatios sa te inghita si cand chiar dorinta de a trai, cu greu isi mai gaseste sensul.

 Theodor Damian, scriitor crestin ortodox

 Theodor Damian, scriitor roman din SUA, este poet, teolog, eseist de factura crestin-ortodoxa, important promotor cultural, editor al revistei „Lumina Lina“. Printre cartile sale reprezentative se numara „Liturghia Cuvantului“ – poeme, „Implicatiile spirituale ale teologiei icoanei“, „Dimineata Invierii“ – poeme.

 Un taram crepuscular

Spre deosebire de alte volume de poezie pe care le-a scris de-a lungul timpului, in volumul „Semnul Isar”, Theodor Damian ni se prezinta intr-o ipostaza complet diferita. Este acea stare elementara in care expresia „a fi sau a nu fi” capata un contur dramatic si nespus de dureros, atat fizic, cat si sufletesc. Intrand in acest taram crepuscular, aflat sub semnul Isar, in cazul sau, Theodor Damian incearca sa-si descifreze simtamintele, sa le comunice intr-o maniera cat mai directa si mai plastica, fara sa stie daca vreodata va avea satisfactia de a vedea un volum de versuri aparand din durerile facerii si refacerii la care a fost supus.

 „Jocul nostru de-a patrunsul cel de nepatruns”

 Volumul „Semnul Isar” este scris in mare parte pe un pat de spital, undeva in Munchen, orasul aflat pe malurile raului Isar, o apa curgatoare ce vine din Alpi si se revarsa in Dunare. O apa de munte, cu un nume celtic, ce reda ideea torentului, a repeziciunii, un simbol al vietii ce trece foarte repede, al vietii ce se stinge intr-o clipa si care nu lasa timp de ragaz.

 Avem de-a face cu o revizuire a gandurilor in fata unei posibile treceri „dincolo”, in fata necrutatorului sfarsit de existenta terestra, expresia capatand un ton elegiac, o cadenta rara, dincolo de care se simte apropierea granitei dintre viata si moarte, inaintea confluentei simbolice dintre Isar si Dunare.

 Asa suna intrebarile de pe Isar/ stiu ca nu stiu nimic/ pare ca-i adevaratul raspuns/ in jocul nostru de-a patrunsul cel de nepatruns.”

„Astazi ploua invers”

Taramul Isar, situat la granita dintre fiinta si nefiinta, percepe zgomotele din ambele parti, semnale care vin dinspre viata sau moarte: „Clopotele suna ca o chemare ce vine/ din vesnicii/ te duci sau nu te duci la Cine/ o sa fii sau n-o sa mai fii.” Si de asemenea: „Cerul e inca deschis/ fiecare clopot face o gaura in cer/ cu sunetul lui/ pe-acolo se poate intra.”

Semnificatia lucrurilor se schimba atunci cand te afli sub semnul Isar. Lucrurile simple capata dimensiuni cosmice, lucrurile obisnuite se dilata, spatiul este perceput diferit, timpul curge altfel, uneori, fenomenele se inverseaza: „Astazi ploua invers/ dinspre pamant inspre cer/ nori grosi umbla manati de dor/ pe trotuare.”

 „Depinde din ce parte vii”

Pe taramul aflat sub semnul Isar, in acest crepuscul, se reintalnesc simboluri dragi poetului, cum ar fi cel al stanjenelului, care asemenea unui talisman sacru, apare personificat sub forma unui prieten caruia autorul ii vorbeste: „Ii spun stanjenelului meu/ liebes/ e ceva in aerul tau care-mi place/ dar nu ma intreba/ ca n-am sa iti pot spune/ de ce schiopatez/ si unde zace boala mea.”

In ce priveste frontierele acestui taram crepuscular, Theodor Damian ne spune: „Iata ca aici am atins/ o mare problema/ ce este sensul/ depinde din ce parte vii.” Semnificatia arhetipala a raului Isar devine pentru poet similara Stixului, ce separa cele doua taramuri, al vietii si al mortii. Ca intotdeauna, nu stii daca esti pregatit sa treci pe celalalt mal si ai dori sa ramai cat mai mult pe partea cunoscuta a vietii, fiind constient ca intr-o zi, va trebui sa te intorci si sa treci de voie sau de nevoie acel rau.

 „Isihia, Isihia”

In fata unei posibile mari treceri, chiar si flacara religiei si a credintei devine mai mica si nu e de condamnat, fiindca pana si Domnul, in astfel de imprejurari a strigat cu durere, ca a fost parasit. Nimeni nu poate fi condamnat cand tremura in fata posibilului final, fiindca aici nu mai exista eroi si nici cununi. Dar exista o diferenta pentru cel care stie ca ambele taramuri, sub o forma sau alta, apartin vesniciei.

Astfel, cuvantul ce se repeta ca o incantatie, ba chiar ca o mantra in poeziile finale ale volumului sunt „Isihia, Isihia”. Un apel facut acelei taceri meditative, acelei experiente de separare interioara si exterioara fata de lume, pentru a lasa loc reculegerii si umplerii cu Dumnezeu. Este un lucru extraordinar ca autorul trecand printr-o experienta a crepusculului, a penumbrei dintre viata si moarte, totusi ajunge la final sa exprime acea credinta care transcede in cuvinte simple, orice experienta a vietii sau a mortii.

„Isihia, Isihia/ din tine se naste cu adevarat poezia/ trebuie sa arzi mult pe rugul tacerii/ sa duci carbune incins/ apoi sa te asezi credincios in cuvant/ si sa stii sa astepti … asa se scrie poemul/ cand fiecare cuvant/ a devenit rugaciune.”

 Inapoi, in experienta vietii

Experienta care a nascut acest volum a fost din punct de vedere poetic, productiva si in acelasi timp, a avut darul de a-l conduce pe autor intr-o noua dimensiune a vietii. Practic, taramul aflat sub semnul Isar i-a permis alegerea unui drum care ducea pe un alt taram, numit Isihia, care in cele din urma, l-a adus inapoi, in experienta vietii. Privind astfel lucrurile, avem de-a face cu un drum initiatic prin intermediul caruia autorul descopera noi valente ale vietii, ale realitatii, fapt ce recomanda din plin lectura acestui volum de versuri.

De fapt, fiecare expresie, fiecare cuvant striga, este plin de viata, sufera, vorbeste, plange, se roaga, crede si in cele din urma, se preda pe sine in actul final, al deplinei dependente de Cel care stapaneste peste viata si moarte, inclusiv peste taramul aflat sub semnul Isar.  

 Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

LUPTA CREDINTEI de Vasile Bel

O prezentare a aparitiei primilor crestini  baptisti în zona orasului Târgu Lapus (Maramures)

PREFATA

Paginile prezentei lucrari se constituie a fi o adevarata „mina de aur” pentru credinciosii baptisti din zona Maramuresului si, în general, pentru baptistii din România. Motivele care stau la baza unei asemenea afirmatii îndraznete sunt multiple. In primul rând, continutul lucrarii este inestimabil. Cititorul va descoperi file din istoria miscarii baptiste din zona orasului Târgu Lapus si a satelor din împrejurimi, de la origini si pâna în prezent, marturii ale unor oameni care au fost parte activa în desfasurarea evenimentelor descrise, date statistice, detalii de „culise”, puncte de cotitura, interviuri etc. Mai apoi, stilul în care este scrisa lucrarea este unul captivant si dinamic. Atmosfera care se creeaza atunci când citesti paginile ei este una de curiozitate, interes si angajament personal.

Autorul, pastorul Vasile Bel, se distanteaza de stilul clasic, rece si adesea plictisitor de relatare a unor date istorice (motiv pentru care multi oameni au o reticienta fata de istorie) si recurge la un stil vioi, dinamic si atractiv presarat uneori cu interventii si lamuriri care au scopul de a clarifica cele spuse. Este clar ca autorul nu a intentionat sa scrie o lucrare stiintifica în sensul strict al cuvântului (desi tezaurul informatiilor oferite de autor este deosebit de valoros si vrednic de crezare), ci mai degraba o cronica a istoriei credintei baptiste care a înmugurit si a înflorit pe meleaguri maramuresene, cu bune si rele, dar marcata în mod pregnant de providenta desavârsita a lui Dumnezeu.Valoarea lucrarii reiese si din importanta acesteia pentru contemporaneitate. Da, baptistii români din zona Maramuresului si, de fapt, din întreaga tara, au la dispozitie un instrument în plus prin care îsi pot cunoaste originile si istoria. Datorita harului lui Dumnezeu si efortului impresionant al pastorului Vasile Bel, cititorul contemporan are acces la informatii care nu mai apar în nici o alta carte de istorie baptista româneasca. Chiar daca exista aspecte care se regasesc si în alte lucrari, autorul amintit mai sus aduce contributii unice. Prin acestea, credinciosul de astazi gaseste un sprijin real atât în demersul apologetic de aparare si dovedire a credintei crestine cât si în demersul de crestere spirituala individuala si comunitara.

In sfârsit, desi ar mai putea fi spuse multe alte lucruri, mentionam doar câteva cuvinte sarace cu privire la autor, numite astfel pentru ca ele nu pot descrie cu suficienta acuratete profilul uman pilduitor al pastorului Bel. Astfel, evidentiem ca autorul acestei lucrari este un personaj cunoscut în zona Maramuresului si foarte apreciat de comunitatea credinciosilor din aceasta zona si nu numai. Slujirea pastorala desfasurata cu lepadare de sine pe parcursul zecilor de ani, iubirea de semeni si bonomia prin care s-a facut remarcat dovedesc ca pastorul Vasile Bel merita sa fie ascultat atunci când are ceva de spus. Mai mult decât atât, se impune a fi metionat si faptul ca paginile acestei lucrari au fost scrise dupa cercetari minutioase facute la fata locului si dupa discutii si interviuri realizate cu oameni care au fost într-o relatie strânsa si directa cu evenimentele descrise. Pentru toate acestea îl slavim pe Dumnezeu si îi multumim autorului ca nu a uitat de noi, generatia mai tânara. Da, avem nevoie ca înaintasii nostri sa ne spuna de unde venim pentru ca, poate asa, vom sti si noi mai bine încotro sa mergem.

by Prep. Drd. Costel Ghioanca,

Institutul Teologic Baptist din Bucuresti

Autorul are deosebita placere sa ofere cartea gratuit tuturor cititorilor nostri:

Citeste aici

Descarca aici:

REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NATIONALA BUCURESTI AMADEUS

By Mihaela Dordea
Mozart si Salieri…Inocenta si pacat. Ispasire…
De secole, milenii chiar, crestinismul isi sustine teoria despre pacat, cea cu oaia ratacita si rascumpararea prin penitenta. Cu siguranta, este o metoda evoluata fata de modul pagan de a simti, a practica si mai ales a sanctiona pacatul. Ma intreb daca nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenta crestina gen matanii, rugaciuni, post, nu ofera acestei operatiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de targ , de aranjament formal. Sigur, exista si aici remuscare si parere de rau, altfel ele nu ar avea nici loc si nici rost. 
Totusi, penitenta reala, cea care se naste din constiinta ca ai gresit, ca ai savarsit un pacat fata de lume, fata de tine insuti, este chinul tantalic de a rabda. Astfel de „plati” nu sunt nici catalogate, nici tarifate in coduri. Rascumparam suferind. Noi, in noi, cu noi, pentru noi insine.
Suferinta rascumpararii nu are limite prestabilite. Sorocul ispasirii nu este ca in canoanele crestine, implinirea unui anume stoc de actiuni, catehisme legiferate si tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispasire launtrica poate fi de o zi, o luna, un an sau o viata. Pentru ca niciodata nu putem sti cand vine acel moment in care cel ce stie care e vina si cata,  iarta.
In lista martiriurilor posibile, acest tip de ispasire este cel mai dramatic si da, cel mai nobil.
Iata cu ce ne intalnim in spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Nationala Bucuresti, in colaborare cu Fundatia Ileana Mustatza, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, in regia unui tanar artist care a impresionat prin viziunea patrunzatoare in sufletul si mintea umana, atat de intortocheate, Marcel Top.
Se vorbeste despre un destin necrutator al lui Mozart. Despre o viata franta prea devreme in conditii pe care nu le vom elucida poate niciodata.
Drama  insa nu se consuma aici si acum, la moartea compozitorului. Drama incepe odata cu primele sale compozitii ascultate de Salieri, compozitor care poate, desi ii este greu, sa recunoasca valoarea tanarului sau confrate, dar se lupta cu tentatia de a-l distruge. Si o face treptat, treptat. Cel putin asa spun gurile rele ale vremii. Drama insa va ajunge la apogeu dupa ce Mozart nu va mai fi. Pura geometrie emotionala, generatoare de sensuri morale.
Moartea e prin natura ei ceva senzational, in comparatie cu cotidianul vietii obisnuite. Salieri reuseste o inversare categorica de situatii. Ceea ce se intampla cu el dupa ce se consuma moartea lui Mozart devine cu adevarat senzational. Efortul de a trece, de a supravietui, macinat de spaime si rataciri , de lupta launtrica, cu tine insuti pentru o ispasire numai de tine stiuta, devine un efort moral de fiecare clipa, un efort dramatic, senzational. Si Marius Bodochi, exprima toate aceste stari, intr-o evolutie de exceptie, facand un Salieri dramatic, ironic, inspaimantat, pierdut uneori in cautarea unui raspuns…Oare il va gasi vreodata?
In Amadeus avem de-aface cu un Salieri hartuit de indoieli, de disperare, in anumite momente, dar dureros de constient de neputinta sa ca individ in fata evidentei, si chiar, gandeste el, ca artist.
Marius ne dezvaluie noua, spectatorii sai, un Salieri care pune in discutie anumite indoieli, anumite spaime, dar si o luciditate speciala, si mai ales, face ca noi sa vedem nu doar o constiinta impovarata cat si, sau mai ales, o anume maretie.
Marius Bodochi este unul dintre putinii, rarii actori care au forta sa exprime cu atata eleganta un astfel de personaj. El reuseste sa evoce plastic si dramatic epoca, eroul si destinul sau in pofida unei opere care incearca sa prinda intr-o frantura de timp vasta structura simfonica a unei vieti, a unui suflet. As spune despre Marius Bodochi ca este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, pana la identificare fizica, prin puterea de expresie, prin nuantele subtile pe care numai un mare artist le sesizeaza la un personaj de factura lui Salieri.
Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, in Amadeus avem muzica. Muzica de calitate. Mozart si da, Salieri.
Solistii Operei Nationale Simonida Lutescu, Mihaela Ispan, Vasile Chisiu, Marius Bolos acompaniati de un grup de muzicieni din orchestra operei, avand ca dirijor pe Ciprian Teodorascu, unul dintre cei mai distinsi dirijori ai ONB, in regia muzicala a lui Dan Ardelean, creeaza o atmosfera cu efecte lirice de mare calibru in cadrul acestui spectacol complet si complex.
Si, da, Marius Bodochi are veleitati lirice si el, cantand o arie.
Mozart. Un personaj care schimba putin atmosfera, aducand o pata de culoare,  as spune, o anume relaxare tensiunii din scena, in ciuda finalului necrutator, Mozart este interpretat de un tanar actor, care se straduieste sa sustina partitura alaturi de titan, Marius Bodochi, si , lauda lui, reuseste sa ne convinga ca este un actor plin de pasiune, cu talent, si mai ales cu pofta de joc, si da, de ce nu, de joaca, Razvan Oprea.
Atmosfera de epoca, cu usoare aluzii la burlesc, este creata de costumele create de Anca Cernea si realizate de Romanita Iovan.
Decorul simplu, dar cuprinzator, un decor care nu incarca scena si nu incurca povestea, este semnat de Daniel Divrician.
Spectacolul este unul dintre cele pe care le tii minte, cu care pleci acasa, si despre care ai tendinta sa vorbesti multa vreme dupa ce l-ai vazut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus incepe in foaierul Operei , loc cu adanci semnificatii lirice, apoi Salieri ne invita sus, ca sa nu ramana singur , prada temerilor de o viata, epuizat de intrebarea la care nu va afla niciodata raspunsul: oare are vreun amestec in moartea lui Mozart?
Chiar asa: are?….

Cântece despre lumina din vis

Calatoria gândului de Ilinca Nathanael, Bucuresti, Editura Anamarol, 11 p.

In volumul de versuri « Calatoria gândului », publicat in antologia “Spiralele vietii”,  Victorita Dutu, semnand cu pseudonimul Ilinca Nathanael, picteaza folosind cuvinte. Aici, Victorita Dutu nu este doar poeta, ci si artist plastic, astfel ca versurile carora le da viata devin cantece ale atmosferei, culorii si luminii. Expresia este concentrata si concisa si totul sta sub semnul metaforei si al epitetului cromatic evocator: « Cu mainile muiate in apele cerului/ Ca in florile lacului meu,/ Daca as putea sa cant/ Cu privirile-n soare… » (“Daca m-ai lasa”)

Victorita Dutu – matematician, filosof, poet si artist plastic

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

Ce faci lumina in visul meu

In „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducand cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaseaza printr-o prezenta puternica a eului liric in peisaj, precum si prin sublimarea elementelor acestuia in stari de suflet bazate pe ambiguitate si sugestie: “Ce faci lumina in visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Sa-ti privesc mainile/ Picioarele sarutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Esti la fel de singura/ Ca atunci cand te caut.”

Zgomotul ce striveste ninsori

Rememorarea afectiva, spatiul amintirii unei trecute iubiri se concretizeaza la Victorita Dutu intr-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigureaza poetic printr-o imagistica bogata. Poeta descrie senzatii si simboluri ale solaritatii, redate sugestiv prin filtrarea luminii in clipe nesfarsite de liniste. Forta cosmica a energiilor vitale este evocata prin elementul acvatic, fie ca este vorba de lacrima, apa sau ninsoare. Starii de liniste de la inceput ii ia locul, in final, zgomotul care ucide. “Intr-un cantec sublim/ Izvoarele saltau/ La visul tau albastru/ Si florile plangeau/ Odata cu tine./ De dupa zari ma priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Si canta inima mea/ Impreuna cu lacrima ta nebuna/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfarsit aceasta iubire/ Apa nu exista decat la un pret foarte/ Scump/ Si e mereu cãlcata in surdina/ De zgomotul ce striveste ninsori.” (“Cantec”)

Zãpezile…ah, zãpezile

In “Asfintit”, poeta creeaza un tablou de o cromatica intensa, textul cumuland cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfintit/ Valea suna a pustiu/ Desi era primavara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atata fum de aburi/ Se-naltã din florile/ Ce urmau sã infloreascã/ Dar unde infloriserã,/ Unde era adancul nestiut/ Nevãzut incã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinatatea luminii, fecunditatea cosmica revarsata in plan terestru vor transforma toate elementele in principii vegetale, redate prin florile ce urmeaza sa se deschida. Poeta conserva in aceste versuri o lume fixata intr-o aura de eternitate, intr-un orizont al sevelor reunite, cosmice si telurice.

Secunde

In “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectiva a unei povesti de dragoste schimba perspectiva poetica. Versul penduleaza intre un plan al prezentului si unul al trecutului, intre “secunda aceasta,/ Si secunda aceea”.  Atmosfera erotica este tipic romantica, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiti. Sentimentul de reverie  rezulta si din cele doua secvente temporale, trecutul si prezentul, ce se intalnesc intr-o simetrie perfecta. “Mã voi intoarce din drum candva”, afirma poeta, amplificand astfel atmosfera de melancolie in care se inscrie intreaga poezie.

Trebuie sã fie si altceva!!!!

In “Masca”, reflectia asupra trecerii timpului, usor mirata, sta sub semnul cugetarii filosofice: “Aceeasi masã pe care scriu,/ Aceeasi copaci care-si leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã intre ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleasi masini , cu acelasi zgomot,/ Trec prin fata blocului meu./ Privesc in gol/ Si totul dispare in trecut/ Intr-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie si altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie si altceva” reflecta starea de neliniste nedefinita a eului liric, asa cum se regaseste si in afirmatia poetei din “Puterea de a intelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma?” Cu alte cuvinte, ce se afla dincolo de evident, ce altceva mai exista in spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne da raspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut in manã./ Era galbenã, cu raze de soare in ea.” Adevarata valoare, mireasma de floare si lumina solara, acest altceva in cautarea caruia poeta a pornit intr-o calatorie a gandului, este poezia. Pe care Victorita Dutu o plamadeste si acum, ca de fiecare data, cu daruire, pasiune si suflet.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

DOAR LUMINA RAMANE!

By Dumitru Buhai

Uita de zilele reci, cu ploaie si cu vant,
De noptile lungi, cu ger mare si furtuna
Cu zapada-n troienele albe de pe pamant,
Ci lasa-n tine doar Lumina sa mai ramana!

Nu lasa sa se tulbure apa limpede de la izvor,
Din care-ar putea sa bea un insetat calator,
Ci las-o sa curga mereu curata si linistita la vale,
Ca sa se bucure de ea si florile-ntalnite pe cale!

Apa curata si sfanta din silabele cantecului meu
As vrea sa-ti racoreasca seceta pacii-n sufletul tau!
Cuvintele din cupa versului de-argint fie-ti o alinare,
Un elixir al unei vieti noi, in Isus Cristos, pe carare!

Fiecare cuvant, as dori, sa-ti aduca in gand bucuria
Sa poti trai clipe de Cer, cand citesti atent poezia,
Iar cantecul subteran al versului meu din izvorul divin
Sa sune de bucurie in sufletul tau captat de susurul lin!

Habacuc sau metafora disperarii ce sfarseste in credinta

Cristian Barbosu, „Habacuc”, Arad, editura Carmel Print, 2009, 127 p.

Nu este simplu sa vorbesti despre profetul Habacuc. Mai intai, fiindca modul in care este scrisa aceasta carte a profetului Habacuc nu este nici pe departe atractiv. Iar pe de alta parte, fiindca subiectul si intrebarile pe care le ridica profetul Habacuc nu se lasa decodificate cu usurinta. Pentru a avea o elementara intelegere a acestei carti, este necesara o anumita experienta spirituala in studiul Bibliei, dar deopotriva si o inclinare pastorala din partea celui doritor sa cunoasca mesajul lui Dumnezeu din cartea profetului Habacuc.

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia din Arad si autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie?”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.

„Habacuc  si Dumnezeu iti vor deveni prieteni”

In „Habacuc”, Cristian Barbosu reuseste sa imbine talentul de pastor cu cel de carturar aplecat asupra sulurilor sfinte. Si nu intamplator, Cristian Barbosu chiar reuseste sa extraga un mesaj viu, sensibil si aplicabil fiecarui cititor. Chiar de la inceput, suntem intampinati cu urmatoarele cuvinte: „Dincolo de un studiu exegetic, aspectul aplicativ, practic si personal prevaleaza, iar Habacuc  si Dumnezeu iti vor deveni prieteni, identificandu-se cu tine si problemele tale si ajutandu-te sa treci cu bine prin ele. Este o carte pentru minte, pentru inima, mai ales pentru inimi zdrobite si framantate, dar si pentru credinta zbuciumata a multora dintre noi.”

„Doamne, unde sunt dragostea si dreptatea Ta?”

De fapt, aceasta carte reuneste mai multe mesaje predicate de catre autor, fapt pentru care putem spune ca atunci cand o citim, nu facem altceva decat sa il ascultam pe Cristian Barbosu predicandu-ne adevarul din Sfintele Scripturi. Ca formula de prezentare, volumul este structurat in patru capitole, fiecare conturand o anumita problematica. Astfel, primul capitol are un titlu tulburator prin semnificatia sa: „Doamne, unde sunt dragostea si dreptatea Ta?”

Mai departe, urmatorul titlu de capitol este la fel de provocator: „Lasa Dumnezeu pacatul nepedepsit?” Iar dupa aceea, se pune intrebarea: „Doamne, mai am sanse de scapare?”, finalul fiind „Habacuc – credinta”. Cu alte cuvinte, avem un parcurs spiritual, un itinerariu in urma caruia suntem condusi de la indoiala si disperare la o credinta ferma si neclintita in Dumnezeu.

„O relatie cu Divinul”

Ca de fiecare data, Cristian Barbosu nu se limiteaza doar la citirea si interpretarea directa a Bibliei, ci adauga o bibliografie consistenta, ce i-a fost de folos in intelegerea mesajului cartii profetului Habacuc. Acest lucru este deosebit de important atunci cand studiem Sfanta Scriptura, pentru ca putem sa aprofundam mai bine mesajul sfant, dintr-o perspectiva mai larga, ce presupune obligatoriu, contributia unor lucrari de referinta.

In ceea ce priveste maniera de prezentare, putem remarca modul in care autorul stie sa faca de fiecare data cate o introducere atractiva, care capteaza atentia si ne da incredere asupra tratarii ulterioare a subiectului. „Umblarea omului cu Dumnezeu implica mai mult decat un simplu crez sau o traditie, implica o relatie cu Divinul, si nu una platonica, nominala, nici macar rituala, ci implica o relatie vie, activa cu Isus, dincolo de religie, dincolo de rutina.”

„Dumnezeu are o perspectiva diferita de a noastra”

De asemenea, pe parcursul prezentarilor pe care le face, autorul trimite la propria sa experienta, ceea ce da o nota de autenticitate studiului teologic. Suntem astfel, familiarizati cu evenimente cheie din viata sa, care l-au determinat intr-un fel sau altul sa inteleaga la modul practic mesajul cartii profetului Habacuc.

„Este extraordinar modul in care lucreaza Dumnezeu. Cand nici nu ma asteptam, in cele mai bizare si contrare locuri, prin oamenii cei mai ciudati, El a actionat cu ani inainte de a reusi eu sa inteleg ceva. De ce? Fiindca Dumnezeu are o perspectiva diferita de a noastra.”

„Un Dumnezeu drept, sfant si iubitor”

Drama profetului Habacuc este de fapt, si drama noastra, atunci cand nu intelegem ce vrea Dumnezeu sa realizeze cu noi si cu viata noastra: „Habacuc era debusolat, socat si coplesit. Nu putea impaca atributele lui Dumnezeu, drept, sfant si iubitor, cu realitatile pe care le vedea in jurul sau. Ceea ce vedea nu se potrivea cu ceea ce credea, cu ceea ce stia despre Dumnezeu.”

„Dumnezeu este prezent oriunde si oricand”

Dar trecand dincolo de aceasta disperare, profetul Habacuc ajunge in urma unei experiente revelatoare, sa inteleaga relatia cu Dumnezeu dintr-o perspectiva diferita, facand tranzitia de la tristete la bucurie. „Bucuria in incercare pare un concept anormal pentru omul firesc, omul care nu poate intelege cum de un credincios adevarat poate sa stea linistit in mijlocul furtunii. Aici nu este vorba despre fanatism, ci despre credinta ca Dumnezeu este prezent oriunde si oricand. El vede totul, stie totul si este interesat de fiecare dintre noi, fiindca ne iubeste.”

Marea diferenta este conferita de trecerea la o relatie vie cu Dumnezeu, care se concretizeaza intr-o experienta plina de viata, de bucurie si implinire, indiferent de incercare.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona