PREZENT LA INTALNIRE

By Mihaela Arbid-Stoica , Beirut, Lebanon
Mi-a luat destul timp pana m-am hotarat sa scriu. Motivele sunt simple: mai mult de teama ca nu am sa reusesc, dupa 16 ani, sa redau toate senzatiile, sentimentele, starea de spirit si mai ales sa conving ca totul a fost real. Cand vorbim despre Dumnezeu, nu este de glumit si mai ales de fabulat.
In vara lui 1993, intr-una din zile, m-am trezit cu bratul stang umflat si de culoare galbena. Cum imi schimbasem ceasul, am pus totul pe seama metalului, crezand ca e o banala alergie, la care eram predispusa mai ales primavara. Dupa un tratament usor, bratul mi-a revenit la normal, in schimb am inceput sa am o durere suspecta intr-un singur loc in brat – intre cot si omoplat. Aveam senzatia ca „o pasare” ma ciugulea in acel loc. Dupa o luna, perioada in care asa-zisul „ciugulit” crestea in intensitate, m-am hotarat sa merg sa ma vada un doctor ortoped. Mi-a prescris analizele de rigoare si am facut o radiografie in care se vedea ca osul avea o umflatura, cam de dimensiunea unei nuci. Doctorul mi-a spus ca am o infectie a mucoasei osului, mi-a dat un antibiotic si un antiinflamator, pentru o perioada de 3 luni. Am plecat linistita acasa, considerand ca era ceva lipsit de importanta. La cateva zile, o prietena m-a sunat si mi-a spus ca mi-a facut o programare la unul dintre cei mai buni doctori din Beirut. Foarte linistita, mai mult ca sa-i fac placere, am acceptat interventia ei in problema mea de sanatate. Imediat ce doctorul s-a uitat la analize si la radiografie, m-a intrebat ce varsta am, cati copii si altele, pe care nici nu le-am luat in seama. Dupa ce i-am raspuns, ce-i drept, putin amuzata de indiscretia lui cu privire la situatia mea familiala, si-a ridicat privirea de pe hartii si mi-a spus cu un calm convingator:
– S-ar putea sa mor inaintea ta, calcat de o masina.
Am zambit.
– Ai cancer la oase, 99%. Ce-ai facut pana acum, de ce nu ti-ai facut biopsie si pierzi timpul cu medicamente banale?

Intr-o fractiune de secunda, am simtit ca ma aflu intr-o centrifuga sau ca traiesc un cosmar. Am inceput sa plang si gandul mi s-a dus la fata mea care nu implinise inca 12 ani. Inainte de a pune o intrebare doctorului sau de a-l asculta, planul era facut. Pe fata trebuia sa o duc la mama, in Romania, iar eu sa ma sinucid. Doctorul – poate Dumnezeu l-a inspirat – inainte de a fi inceput sa-mi faca trimiterea pentru spitalul american, m-a privit si, ca sa-mi mai dea cateva zile de speranta, mi-a propus sa repet radiografia si analizele, la un anumit spital, unde-l cunostea foarte bine pe radiolog. Am acceptat fara nicio sovaiala. Imi ramaneau cateva zile, in care aveam sa mai traiesc cu o bruma de speranta. Imi trebuia si timp sa ma obisnuiesc cu gandul.

Am plecat de la doctor ametita. Mergeam pe strada naucita dar, simteam in suflet o usurare, era mai mult o stare nervoasa. Se intampla, cand ai o problema, sa-ti simti inima, sufletul, grele, inecate in amaraciune, o stare foarte greu de explicat. Eu nu am avut acest sentiment si, astazi, cand imi amintesc, nu-mi pot explica, dar era ca si cum acceptasem diagnosticul si imi faceam un plan pentru calatorie. Sau poate socul este prea mare, incat pierdusem contactul cu realitatea.
Peste doua zile, eram in sala de asteptare a spitalului. Radiologul stia ca vin, era deja anuntat de doctorul meu.
M-a primit zambind si, dupa cea mi-a facut mai multe radiografii, m-a lasat sa astept poate 5 sau 10 minute, dupa care a aparut si m-a sarutat pe obraz spunandu-mi fericit:
– Nu ai cancer. Nu ai nimic, poate o malformatie a osului, dar este curat. Du-te acasa si uita totul.
Am plecat plangand, de data aceasta de emotie. A doua zi m-am prezentat la doctorul meu cu aerul unei invingatoare. Analizele erau perfecte. Am pus totul pe o greseala tampita, pe fatalitate, pe o farsa a sortii… nu avea importanta ce se intamplase, principalul era ca nu aveam cancer. Am oprit tratamentul si am incercat sa uit si sa ma bucur de viata, numai ca, dupa doua saptamani, m-am trezit din nou cu dureri ca la inceput, dar de o intensitate mai mare. L-am sunat pe doctor si mi-a spus ca este o cauza psihica. Iar am uitat. Ma trezeam noaptea cu dureri pana la umar. M-am intors la radiolog. Am refacut radiografiile, nimic. La doua luni de la primele investigatii, nu mai puteam sa-mi misc gatul, aveam dureri in brat si in bazin. Nu am lasat un doctor in oras, am facut toate analizele posibile de reumatism, artroza, disc cervical, dorsal, lombar… etc. Absolut normal. Toti ma luau de nebuna, iar eu plangeam in fiecare dimineata de durere. La radiologie, doctorul m-a gonit si mi-a spus ca nu am decat sa merg la tratamente in Romania. In primavara lui 1994, aveam impresia ca bazinul si articulatiile devenisera niste fiare vechi care scartaiau cand ma miscam. Intr-un fel, ma consolasem, credeam ca din cauza umiditatii din Beirut am artroza. Aveam senzatia ca osul ma arde si, inconstient, incepeam sa ma scarpin, sa-mi infig unghiile in articulatie. Intr-una din zile, am mers la o librarie sa cumpar o carte pentru fata mea, pentru ca incepeau examenele de sfarsit de an. Inainte de a plati, mi-am aruncat privirea pe standul de carti religioase. Mi-a atras atentia o carte, „Isus a facut din mine martorul Sau”, scrisa de un preot misionar, Tardif. Am cumparat-o imediat si, pana seara tarziu, era deja citita. Nu pot sa redau ce am simtit cand citeam. Era cea mai mare revelatie pentru mine, Dumnezeu este mereu prezent, chiar si atunci cand nu ne gandim la el. Preotul misionar lucrase intr-una din cele mai sarace tari din America de Sud. La un moment dat, s-a imbolnavit de cancer la plamani. Intors in Canada, isi astepta sfarsitul intr-un spital, zilele fiindu-i numarate.
Intr-una din zile a intrat la el in camera un grup de tineri care i-au spus ca vor sa se roage pentru el. Jenat pentru ca usa era deschisa si toata lumea care trecea prin hol privea inauntru, i-a rugat pe tineri sa o inchida. Numai ca, din fericire, Isus „era deja intrat”. Preotul se hranea artificial de mai mult timp si noua „problema” care a survenit dupa plecarea tinerilor a fost senzatia de foame. A cerut de mancare, spre surprinderea corpului medical, iar la cateva zile, cand i-au refacut analizele, nu mica le-a fost mirarea ca rezultatul a fost bun.
Dupa ce s-a insanatosit, si-a reluat munca de purtator al cuvantului lui Dumnezeu, cu si mai multa forta si convingere.
Intr-o zi, in timpul predicii, a auzit in cap o voce care i-a spus: „Vor fi vindecati cei care nu vad”…
De atunci, miracolele au curs in fiecare duminica, iar taranii din satele invecinate si chiar si cei de la distante mari, au inceput sa vina sa asculte predica preotului misionar. Intr-una din zile, a simtit nevoia sa-l acompanieze pe Isus, in misiunea lui prin mai multe tari din lume, de la Canada si USA, pana la cele mai indepartate din Africa. Stadioane intregi asistau la minunile facute de Isus care veghea asupra lui, il scotea din incurcaturi, primejdii si ii soptea ce trebuie sa vorbeasca. Tot El se ocupa de cheltuielile de transport si ii aducea mereu in drumul sau oameni care il sprijineau, dispusi sa-i faca mici donatii.

Odata ajunsa la ultima pagina, am luat cititul de la inceput si de fiecare data imi imaginam ce minunat, sublim, divin trebuia sa fie la prelegerile lui, stiind ca Domnul este sus si-l priveste pe fiecare in parte.

Nu am lasat un rand sa nu-l citesc si nu mica mi-a fost mirarea cand am citit pe coperta ca pe data de 4 septembrie „Père Tradif “ avea sa fie in Beirut. Deci si Libanul facea parte din programul sau si al lui Isus. Toata vara am asteptat nerabdatoare. Niciodata nu m-am gandit ca era o posibilitate sa scap de aceasta boala, care nu era diagnosticata de niciun doctor din Beirut. Ma gandeam ce fantastic, ce noroc pe mine, sa ajung intr-o adunare in care Isus avea sa fie prezent. El, Dumnezeul nostru, El, care a murit si pentru mine, El, care ne-a intors copii Tatalui, El, pe care, de cand eram mica il consideram Prietenul si Protectorul meu. La data fixata, am plecat impreuna cu o prietena. Ea venea la mine in fiecare dimineata si imi facea masaj cu toate cremele posibile, sa ma pot misca. Pe drum i-am spus fara niciun regret: „Daca nu mor pana vara viitoare, un lucru este cert – voi ajunge intr-un scaun, imobilizata pentru restul vietii”.
Am ajuns devreme si am avut norocul sa stau in al treilea rand. Pe primele erau copiii handicapati din cauza razboiului civil. M-am cutremurat, nici nu m-am gandit la mine, pe langa copiii paralizati de schije, eu nu vedeam ca as fi avut vreo problema. Dupa ce ne-a povestit cum s-a schimbat viata lui si toate aventurile avute in cele mai obscure si periculoase tari in care Isus l-a indrumat si mai ales despre increderea si credinta lasate in urma lui, ne-a spus: „Eu sunt magarul care l-a purtat pe Isus in ziua de Florii spre Ierusalim, sa nu credeti ca daca puneti mana pe mine, as fi vreun sfant”. Au inceput minunile; zeci de oameni s-au ridicat de pe scaunele unde erau fixati, altii au aruncat carjele si au inceput sa faca primii pasi. La un moment dat, a spus: „Sunt doua femei care au cancer la oase, ele nu stiu si din acest moment incep sa se vindece”. In tot acest timp, cu lacrimi de bucurie, pentru prima data in viata mi-L imaginasem pe Domnul nostru deasupra noastra, cu purpura pe care a purtat-o in drumul spre Cruce, zambindu-ne fiecaruia. Plangeam si ma rugam: „Doamne, nu vreau nimic, decat sa ma privesti si sa nu ma uiti cand Te intorci la tronul Tau, langa Tatal nostru. A fost un extaz pentru tot Libanul.
Sotul meu, ca de altfel mii de libanezi, a urmarit intalnirea cu Isus, in fata micului ecran. Au fost persoane care au fost atinse de miracol in fata sticlei televizorului.
Daca am venit la intalnire cu pasi marunti si cu durere, am plecat grabita, inainte de a se fi pus in miscare sutele de masini. Plangeam si eram emotionata. Aveam senzatia ca traiesc ceva unic si sfant. A doua zi m-am trezit si, fara sa ma gandesc la altceva in afara de minunea vazuta si traita cu o zi inainte, m-am apucat de treburile menajere. Spre pranz, am realizat ca nu mai aveam nicio durere, nici la bazin, nici la coloana, nici in zona cervicala. In sfarsit, eram ca la 20 de ani. Ma culcam pe pat de zeci de ori, ma sculam brusc si ma aplecam, faceam toate miscarile posibile. Nici cea mai mica durere. Timp de o saptamana, ma trezeam dimineata cu teama. Imi miscam un picior, nicio durere, il miscam si pe celalalt, si nimic. Ma ridicam brusc si saream de pe scaun de mai multe ori pe zi, mi-am reincaltat pana si pantofii cu toc, adica faceam tot ce nu mai facusem de un an. Nu puteam sa cred ca Isus m-a privit cu adevarat si m-a vindecat cu harul si bunatatea Lui sfanta, ma vedeam nedemna de dragostea Lui.
La sfarsitul saptamanii, l-am intrebat pe sotul meu daca a observat vreo schimbare la mine. Mi-a raspuns: „Da, dar asteptam sa-mi spui tu ca este adevarat”.
Multa vreme de-atunci, de fiecare data cand imi aminteam, plangeam de bucurie. A fost pentru prima data, de altfel si ultima, cand am stiut ce inseamna lacrimi de bucurie. Au fost si altele, dar cele pentru Isus sunt lacrimi speciale.
Cu timpul, m-am obisnuit cu ideea ca si „umila pacatoasa” care sunt a fost privita si atinsa de harul lui Isus. Am invatat sa-I vorbesc. Stiu ca in orice imprejurare ne priveste. Dumnezeu mi-a ascuns faptul ca eram bolnava, mi-a dat o sansa sa-mi dovedesc iubirea dezinteresata pentru El. Mama m-a invatat de mica sa ma rog si mi-a insuflat credinta si convingerea ca Dumnezeu este mereu prezent.

La inceput, imi propusesem sa incerc sa descriu exuberanta pe care am trait-o in prezenta Lui, sa retraiesc toata emotia de atunci, dar nu am reusit. I-am spus, cand am inceput sa scriu: „Doamne, da-mi inspiratie, ajuta-ma sa scriu si sa fiu crezuta”, iar la sfarsit am descoperit ca eram calma, ingrozitor de calma, iar in linistea interioara, imi soptea: „Nu-ti face griji. Cei care cred in Mine nu au nevoie de argumente. Eu sunt mereu prezent, chiar si atunci cand ei se indoiesc”…
www.orizontcrestin.org

One thought on “PREZENT LA INTALNIRE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.