ROMÂNIA, AI NEVOIE DE DUMNEZEU!

Ce  parere avem de fapt despre ceea ce tot auzim de câteva luni? Despre  plagiat si “judecata” Parlamentului sau a Curtii Constitutionale. Sau despre atitudinea Presedintelui care judeca, practic, cum il taie capul?

Câti dintre cei care ar vota intr-un fel sau altul, ar face-o in cunostinta de cauza?  Dar avem acces la  cântarul care sa cântareasca si sa nuanteze divergentele celor mari? Pe undeva, e o chestiune de orgoliu, de departajare intre  oameni, ca valoare, ori, pentru cei multi chestiunea este lipsita de-un interes major, fiind neproductiva, mai ales in conjunctura politico-economica de azi. Cei mai  multi si-au stabilit apriori un punct de vedere, general, un atasament fata de un om,  sau o grupare de oameni sau  de-un partid, o simpatie fata de ceva sau cineva, si, pe de alta parte, o ura apriga fata de partea opusa celei pe care o sustin aproape neconditionat.

Din frageda lor copilarie, copiii  incep sa invete sa imite si sa plagieze. Nici nu s-ar putea altfel, pentru majoritatea dintre oameni e greu de presupus ca s-ar incadra cumva la  exceptii de la aceasta regula nescrisa. Insa, cu cât crestem mai mult, imitarea si plagierea  nu dispare din viata noastra, dimpotriva, se adânceste tot mai mult, se diversifica si capata nu doar nuante noi ci trebuie sa fii inspirat sau foarte documentat sa observi a cine aduce acum artistul nostru, supus analizei sau oprobiului public.  Putem lua orice domeniu al culturii, al artei, si vom constata ca aceste deziderate se regasesc pe toate treptele societatii.  Si, contrar la ce ne-am astepta, cu cât ajungem la vârful  exponentilor de breasla, cu atât suntem pusi in fata unor asa zise surprize, de proportii, pe masura!

De la pictura naiva si aceea  contemplativa a naturii, lasate de Dumnezeu sau a realizarilor omenesti,  spre cele mai sofistificate sau mai abstracte, artistul trece printr-un proces de imitare si prelucrare personala.  Sau, daca am vorbi de sculptura, incepând cu modelarea plastelinei, pâna la cioplirea anevoie in masive de piatra, si l-am descoperi pe David al lui Michelangelo, nu e vorba de altceva, decât de ceea ce e valabil pentru toti artistii.

Cu actorii se intâmpla la fel, ei observa comportamentul altora, pe care il imita sau il persifleaza, sau, pur si simplu isi imagineaza un comportament adecvat pentru personajul caruia doresc sa-i dea viata.

Ce sa mai vorbim despre cei care scriu, despre ziaristi si scriitori? Inceputurile fiecaruia dintre ei  sunt inspirate (mai mult sau mai putin) de scrierile si invataturile unuia sau ale altuia. Nimeni nu a scapat de a fi influentat si de altii. Asta ne aminteste de cuvântul “epigon” (imita mijloacele specifice de expresie ale unui scriitor).

Când il citisem pe Lucian Blaga, in poezie, de la un capat la altul, aprofundat, aveam o gândire epigonica a la Blaga, iar când un viitor poet, aflat la inceputurile sale  poetice,  a citit o poezie personala, imediat am simtit ca universul poetului de la Lancram l-a inspirat nepermis de mult. Iar in pauza de masa i-am spus-o fara echivoc: “Poezia citita de tine mi-a amintit de poemul   “Dati-mi un trup, voi muntilor”.  Inchipuindu-si ca sunt “cineva” mi-a raspuns surâzând, docil: “As vrea sa mai vorbim”, insa nu l-am mai intâlnit niciodata. Cu timpul, a devenit un poet autentic, seva inspirarii devenind mai greu de aflat (sporind mult originalitatea sa), cel putin pentru mine (poetul de care vorbesc are un nume comun, Ion Muresan,  si este  de prin zona Clujului sau, mai probabil, Bistrita).

Imi trece prin cap o mica intrebare-concluzie: Ce e de fapt “doctoratul”?  Sa zicem in drept. Va intreb, ce credeti? Candidatul la doctorat va scrie o lucrare care sa aduca o noutate in interpretare sau o “licenta” personala in intelegerea dezideratelor de “drept” care sa duca cu un pas mai mic sau mai mare inspre realizarea mai usoara a ceea ce inseamna si cuprinde  conceptul de “drept”.

Se  presupune (gresit) ca un candidat la “doctorat” cunoaste “tot” ce s-a scris despre subiectu lpentru  care el doreste sa obtina titlul de doctor.  Intelegem, nu-i asa, ca e o mare exagerare sa ne inchipuim ca e o treaba la indemâna multor oameni din breasla respectiva sa ridice pretentii de doctorat! Intr-un timp normal nu aveau dreptul sa candideze decât absolventii de facultate exceptionali, cu note maxime in toti anii, cunoscatori a cel putin unei limbi straine. Ca sa nu mai vorbim ca implica si o cultura generala solida.

Din motive de a incerca elucidarea, in parte, a contrverselor la aparitia doctoratelor ca si ciupercile dupa ploaie, aduc in discutie lucrarile de doctorat ale Elenei Udrea sau Ion Olteanu (vicepresedinte a Camerei Deputatilor, mâna drapta a Robertei Anastase, ca presedinte a Camerei Deputatilor, care a introdus ca regula neadevarul cras la numaratoarea voturilor). Elena Udrea s-a scos repede (crede ea) de sub incidenta plagiatului scriind pe blog ca la lucrarea ei au scris mai multi colegi (doctorat de “experta in Armata” -, asa  cum sunt si cei care  primisera grade  militare ca recompensa  a inregimentarii lor  in oastea lui Basescu, ca si colonelul Robert Turceascu,  platit regeste,  ca si  confratele sau,  apaticul, Ion Cristoiu, de  catre patron,  mogulul George Paunescu).
Sau Emil Boc, ori Victor Ponta. Primul, un exponent exceptional al limbajului de lemn – ceea ce evident nu prea da bine cu “dreptul”, dar pentru dânsul e ok.  Al doilea, inteleg ca s-a atasat de o lucrare mai ampla, careia i-a adus un spor de lumina, prin intelepciunea si inteligenta personala, o mica lumina  si  un mic  pas inainte, lumina pe care denigratorii sai politici o improasca cu noroi din toate partile si din toate tarile, de pe unde apuca fiecare a da.

Marele filozof si editor Gabriel Liiceanu,  nu e nici domnia sa scutit de suspiciuni (indreptatite) de plagiat. A luat din Constantin Noica cum iei o bucata dintr-o pâine, o bucata maricica, si a mâncat pe saturate. Noica,  mare filozof si gânditor, consacrat de timpuriu, renegat de regimul comunist si marginalizat, nepublicat, pus la index, din deportarea apriga in care se gasea  isi vede ideile sale  geniale ca apar sub numele conspirativ “Liiceanu”. Cum este normal pentru oamenii mari, nu s-a simtit ofensat, dimpotriva, s-a simtit onorat ca opera-i este publicata, chiar si  partial, sub pseudonimul “Gabriel Liiceanu”. Insa   Liiceanu si-a luat doctoratul, dupa cum aflam din Cotidianul online (coincidenta?!), luînd o licenta de tratare a unei chestiuni filozofice care îi apartine maestrului Noica (Alt “dottore” pro-Basescu are probleme cu teza de doctorat: Liiceanu l-a plagiat pe Noica sau i-a furat textul despre “Nostos”).

La noi e adevarat proverbul “Hotul striga hotul!”  si unul mai nou: “Plagiatorii, striga: Plagiat!”

Nu vorbim doar de oamenii  de rând (dar care au titlu de doctori intr-un domeniu sau in altul), ci vedem ca aceasta stare e discutabila si la cei mai mari dintre cei foarte mari. Cum e cazul lui  Liiceanu,  un profund gânditor,  un om de mare calibru, dar care e orbit  acum   de idei preconcepute, stare in care se afla multi oameni. Dar, practic, sunt de parere ca nu-i scade cu nimic valoarea intrinsec? a omului de cultur?  prin mutarea in curtea sa a unor concepte filozofice care nu-i apartin, ca licente personale. Pe ce ma bazez? Ce e omul se stie mai de demult. Nu e nimic nou sub soare!

*

Judecarea generala a unor controverse, a lamurit-o pentru intreaga omenire, Isus Hristos, care ne-a invatat cum trebuie sa gândim si sa judecam faptele.

Isus a spus sa dea cu piatra doar acela care este fara pacat. Toti acuzatorii  au plecat, nimeni nu a aruncat cu piatra in femeia prinsa in preacurvie (nemai vorbind ca ei, judecatorii, nici nu au mai pus problema ‘lor”, a barbatilor, prinsi alaturi de vinovata, vinovati).
Isus Hristos, modest, si smerit cu inima, a zis “Invatati de la Mine!” El a mai zis ca face tot ce a vazut pe Tatal facând. El nu a facut nimic de la El, personal. A indeplinit mandatul primit de la Tatal, a facut ce L-a vazut pe Tatal ca face. Isus nu s-a mândrit ca e original, fiind. El a zis ca  toata slava si gloria cu care trebuia sa fie onorat, sa se  indrepte spre Tatal.

Creatorul ne-a creat pe toti, in mod desavârsit, dupa placerea si voia Sa atotputernica. Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. (Romani, 11.36)

Dumnezeu spune omului: Ce ai tu ca sa nu fi primit? Tot ce este si are el, omul,  l-a primit la crearea sa de catre Dumnezeu (la nastere). Toate abilitatile cu care adesea incercam si ne laudam, nu sunt altceva decât talantii primiti de la Dumnezeul nostru. Noua nu ne ramâne decât sa-i punem in negot, lucrând pentru binele aproapelui nostru, nu pentru a-l denigra si a-l injosi si a-i reprosa câte si mai câte.

Cu totii plagiem,  intr-un fel sau altul, Creatia si Creatorul, sau pe semenii nostri. Ne inchipuim ca Dumnezeu nu se supara atunci când  folosim expresii din Sfânta Scriptura si adeseori nici nu mai folosim ghilimelele, caci sunt  invataturi din scrierile Tatalui nostru. Vina noastra e  imensa insa atunci cînd citam trunchiat sau îi punem în cont ceea ce nu e in concordanta cu ceea ce  a spus,  a gândit sau este de fapt  El.

Toata slava si multumirea, sa-I fie aduse Lui, din gura si condeiele noastre, Marelui nostru Dumnezeu si Mântuitor! Amin.

*

Doua modele sau idei ale unor oameni celebri

Nicolae Iorga, cel care a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat poporul român, a scris el insusi peste 25.000 de titluri de articole si lucrari, a strâns numeroase proverbe (peste 2.000) dintre care câteva sute  îi apartin.

O cugetare a savantului, zice asa: Daca ai inteles bine o carte pe care ai citit-o, mai ca meritai s-o scrii tu insuti!

Imparatul Solomon, fiul nu mai putin legendarului imparat David, a avut el insusi  peste 3.000 de proverbe despre intelepciune si care duc la intelepciune.  Tatal sau, David, om viteaz si iscusit, i-a lasat ca mostenire tara Israel, prospera, si cu cele necesare (planul si parte importanta din materialele necesare) construirii unui Templu de inchinare lui Dumnezeu, Creatorul.
Ce a facut Solomon? Cum a procedat când a judecat  poporul? Inca de la inceputul domniei sale, Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis si i-a spus sa ceara, ce ar dori sa-i dea Dumnezeu? Solomon, constient de marea raspundere pe care o are in fruntea poporului, a cerut de la Dumnezeu Intelepciune. Si, cererea a fost placuta Domnului, si i-a dat intelepciune, cum nu mai primise nici un alt om. Apoi, aflam ca Solomon il iubea pe Dumnezeu. El si-a iubit si tatal, pe David, i-a continuat munca si testamentul, a construit un Templu in care sa se inchine oamenii lui Dumnezeu. El a fost in fruntea poporului la inchinare. Solomon se temea de Dumnezeu (asta e inceputul intelepciunii, ferica de Domnul). Ori azi, oamenii, nu mai au frica de Domnul. Vor sa placa oamenilor, nu lui Dumnezeu. Solomon a ascultat de Dumnezeu, s-a increzut in El, in intelepciunea lui Dumnezeu si a judecat dupa dreptate si adevar.

*

Câteva concluzii care se impun
1) Cine raspunde si cine are competenta academica  de acordare a dreptului legitim de infiintare a unor Comisii, abilitate, de a  cerceta, a analiza si a acorda doctoratele (titlul de “doctor in ….” )?
2)Examenul de admitere la doctorate trebuie sa se constituie in filtre eficiente, de cultura generala si de specialitate, obstacol  necesar  in drumul candidatilor la doctorate.
3) Candidatii trebuie sa posede mare probitate profesionala, etica si morala.
4) Raspunderea pentru un titlu de “doctor” revine, intr-un demers obiectiv, Comisiei care a  analizat   si l-a acordat (nu titularului).

ROMANIA AI NEVOIE DE DUMNEZEU!