Motto:
„Noi, cred ca ne-am nascut din dor. De aceea acest nobil sentiment, ne urmareste pretutindeni, toata viata. M-am nascut la sat, unde s-a nascut si vesnicia. De aceea nu regret si nici nu ma rusinez de acest lucru.”
                                               Aurel I. Borgovan – „Dor de satul natal”

   63 de ani petrecuti în exil n-au reusit sa stearga din memoria lui  Dumitru Sinu, amintirea Sebesului de Sus, din tinutul Marginimii Sibiului, satul în care-si are radacinile. A colindat lumea de la un capat la altul si a cunoscut o multime de oameni, de toate felurile, dar când vine vorba de sebeseni, usor poti sa-i citesti pe fata bucuria. A plecat de-acasa în toamna lui 1948, apucând calea  pribegiei, dar toate amintirile din vremurile acelea sunt asezate, cuminti, în zecile de caiete scrise de mâna lui sau spuse prin viu grai, ori de câte ori are ocazia s-o faca. 
                 Satul de ieri, în amintiri de azi
   Despre Sebesul de Sus am vorbit mult cu nea Mitica. De fiecare data când venea vorba de sat, îsi mai amintea câte ceva, uimindu-ma cât de amanuntit îmi relata fapte petrecute cu mai bine de jumatate de veac în urma. Mitica Sinu si-a lasat consatenii sa culeaga în tihna roadele acelei toamne frumoase, a anului 1948, când a parasit definitiv România, dar îsi aminteste perfect de ei si luând pe rând neamurile, familiile de vaza sau pe cele obisnuite, mi-a povestit despre fiecare. E multumit ca fiica lui, care locuieste în Franta, s-a atasat de sat: “Sunt fericit ca Sandra a rascumparat casa parinteasca, a renovat-o complet si merge cu familia în fiecare an la Sebesul de Sus. Pentru ei e mult mai simplu, sunt mai aproape”.
   În Sebesul de Sus n-au fost nici sasi, nici unguri; viata la poalele muntilor era dura si aici n-au fost colonizati nici unii, nici altii. Dar în arhitectura caselor, este lesne de observat influenta saseasca. La Talmaciu, nu departe de Sebesul de Sus, erau multi sasi, si nea Mitica îmi spusese ca tatal sau a ridicat case pentru ei. Tatal lui nea Mitica împreuna cu fratele sau, Ion Sinu, au construit caminul cutural din sat, iar tigla, care se afla înca pe acoperisul acestuia, este facuta în fabricuta bunicului din partea mamei,  Ion Stanila, poreclit tiglaru’.
   Nea Niculita, bunicul din partea tatalui însa, era total opus lui tiglaru’: întelept, cu un suflet de aur, el respecta pe toata lumea si-i ajuta pe nevoiasi. „Pâna si sasii scoteau palaria în fata lui”. Sotia lui nea Niculita era din Talmaciu, Ritivoi o chema de fata. Se tragea din acelasi neam cu Ion Ritivoi, despre care nea Mitica mi-a spus ca este cel mai harnic om din câti întâlnise. si el statuse ani buni în strainatate ca sa agoniseasca ceva pentru familie, apoi revenise acasa. Socrii lui nea Niculita aveau o casa mare, în Talmaciu,  în care mai târziu, probabil dupa nationalizare, functionase scoala din sat.
   Pe vremea aceea, Sebesul de Sus avea statut de comuna, iar la conducere era primarul, numit birau; ajutorul primarului era pristavul, omologul viceprimarului de astazi. Paza, era asigurata pe timp de noapte de-un boactar, iar cel care pazea câmpul era cunoscut sub numele de vornic.  Pârgarul era sateanul care batea toba si anunta toate activitatile obstei. De nasterea copiilor, scosul maselelor sau descântatul de deochi, se ocupa vestita moasa a satului. Aveau satenii si purcar, care îngrijea porcii, iar caprarul le pasuna caprele!
   Primarul era primul gospodar al satului. Îmi spune nea Mitica Sinu despre Ioan Manduc, ca a fost primar în Sebesul de Sus vreo 30 de ani. Fusese unul dintre cei mai apreciati primari din împrejurimi. Gospodar desavârsit, primarul învatase multe de la sasi si stia sa-si îndrume si sa-si organizeze bine consatenii. “Lui Ioan Manduc nu-i era rusine sa spuna ca a învatat gospodarie de la sasi” – spune domnul Marius Traian Dumitru din Sibiu, nepotul lui Manduc, astazi în vârsta de 56 de ani.
Obstea sateasca  era organizata cu pricepere si oamenii îsi stiau fiecare îndatoririle de cetateni. Traiau în buna întelegere si cultivau pamântul, chiar daca zona nu era avantajata din punct de vedere climateric, caci satul era la poalele muntilor. Cresteau animale, dar erau si buni mestesugari. Aveau varnita care producea varul necesar constructiilor, o fabrica de tigla – proprietate a bunicului lui Dumitru Sinu, piua pentru seminte, cu care storceau uleiul, teascul de ceara, roata de piatra cu care faceau otet si suc de mere. Nimic din cele necesare nu lipsea acelei comunitati linistite din Marginime!
   Dupa venirea comunistilor la putere, Sebesul de Sus n-a mai beneficiat de statutul de comuna, redevenind  un simplu sat, apartinator comunei Racovita. Sebesenii nu mai aveau primarul lor si rezolvarea oricarei probleme ce tinea de administratia locala necesita deplasarea la Racovita, la primarie.
   Între locuitorii celor doua sate,  relatiile nu erau tocmai bune; se instaurase cu mult timp în urma o oarecare tensiune generata de fapte ale racovicenilor, despre care nea Mitica spune: „Racovicenii erau pentru noi, sebesenii, ca rusii pentru români! Veneau, taiau lemnele din padure, luau pietrele de pe râu si plecau!”
Mai este o poveste veche, de care îsi aduce aminte nea Mitica. Bunicul Niculita îi povestise cum o femeie, care gaurise urechile fetei sale pentru a-i pune cercei, trasese în urechi fir de matase de care atârnase o bucatica de mamaliga, în loc de ceara, iar racovicenii ticluisera niste versuri, considerate a fi defaimatoare pentru sebeseni: Iese Buha din coliba / Cu cercei de mamaliga… Spiritul taranului român a fost întotdeauna neîntrecut. Indiferent ca avea parte de bucurii sau de necazuri, stia sa le aseze în nemuritoare versuri populare, autentice. Umorul niciodata nu i-a lipsit!
   De câte ori mi-a povestit despre Sebesul de Sus, nea Mitica n-a uitat sa presare în conversatie zicale din lumea satului. Nici obiceiurile si traditiile nu le-a neglijat. Acestea sunt pastratoarele valorilor spirituale autentice ale noastre, drept pentru care, niciodata un bun român nu le va uita.
 Sarbatori si traditii populare la Sebesul de Sus
   Mari iubitori ai obiceiurilor populare din acest colt de Românie, locuitorii Sebesului de Sus n-au uitat nimic din mostenirea dobândita de-a lungul vremii, de la înaintasii lor. Poate ca si datorita amplasarii geografice si izolarii acestor locuri de la poalele muntelui Suru, perenitatea si conservarea lor au fost atât de evidente, în România primei jumatati a secolului al XX-lea.
 Astazi, chiar daca se mai pastreaza, cu certitudine ele nu mai au autenticitatea si frumusetea celor din anii copilariei lui Mitica Sinu. Îsi aduce aminte de farmecul sarbatorilor si de traditiile sebesenilor cu mare bucurie, si acum, la ce 85 de ani. Îmi povesteste despre fiecare obicei în parte, de parca le citeste dintr-o carte, si toate sunt în mintea si inima lui, mai vii decât as fi putut crede.
   Floriile
   „De Florii, mergeam în afara satului, toti copiii de la scoala, împreuna cu parintele Tatu, cu doamna preoteasa si cu învatatorul Stoia, fiecare având în mâini ramuri crude de salcie. Cu parintele si domnul Stoia în fruntea noastra si cu doamna preoteasa în urma, intram în sat, iar cei mai mari cântau: Iata zile încalzitoare / Dupa aspre vijelii / Vin Floriile cu soare / si soarele cu Florii // Ceru-i plin de ciocârlii / Vin Floriile cu soare / si soarele cu Florii // Isus vine cu blândete / Ca pe popor sa-l învete / Cu ucenicii pe cale / Asternând hainele sale”. În dimneata Floriilor, parintele Tatu era la biserica de la ora 6 si facea o rugaciune speciala catre Fecioara Maria, spre iertarea pacatelor satenilor. Dupa slujba din Duminica Floriilor, fiecare pleca acasa cu ramuri de salcie sfintite. Masa specifica din acea zi, trebuia sa contina, obligatoriu, peste!
   Postul Pastelui avea particularitatile lui: când mergeau la spovedanie, cei în vârsta, dar mai ales batrânele, duceau parintelui doua sau patru oua, asa era obiceiul. Îsi aminteste cum tot satul, în saptamâna dintre Florii si Pasti, mergea la biserica, la spovedanie si fiecare primea cuminecatura. Tot acea saptamâna, cunoscuta sub numele de saptamâna patimilor, era si saptamâna curateniilor: biserica era ca o femeie frumoasa, împodobita si curata si fiecare îsi curata casa, pentru a astepta Sfintele Pasti. În Joia Mare se tinea slujba celor 12 evanghelii, iar postul din Vinerea Mare era foarte dur. Astfel, în curatime sufleteasca si curatenie trupeasca, sebesenii întâmpinau Sarbatoarea Învierii.
   Sfintele Pasti
   De te aflai în Noaptea Învierii la Sebesul de Sus, nu o puteai uita: se auzea dangatul clopotelor si se batea toaca, si de la întrarea în sat, puteai auzi vocea autoritara a parintelui Tatu, rostind: Deschideti, voi, boieri, portile Raiului, sa intre Împaratul Maririi! si-apoi, Veniti de luati Lumina! –, iar când ajungea în fata Altarului, se întorcea cu fata la enoriasi si le spunea: Bucurati-va, si cei ce-ati postit, si cei n-ati postit! si lumea, având în mîini canile acoperite cu prosoape tesute cu frumoase motive populare, se îndrepta spre locul unde se distribuia prescura stropita cu vin…
În tot acest timp, corul si enoriasii cântau Hristos a înviat! Ne Mitica îsi aminteste de doua voci superbe din satul sau, care se remarcau întotdeauna: vocea lui nenea Vasile Nicula si a lui nenea Vasile Badila.
   Primavara venea întotdeauna si cu sarbatoarea Sfântului Gheorghe! Atunci, feciorii din sat, aduceau cetina de brad si împleteau coroane, pe care le asezau la portile fetelor iesite de pe bancile scolii. Cele care-si gaseau coroana la poarta, se puteau astepta ca feciorii sa vina la ele si sa le stropeasca cu apa, dupa cum era obiceiul.
   Veneau apoi Rusaliile. De Rusalii, slujba de la biserica, pe lânga liturghia obisnuita continea o rugaciune speciala pentru întoarcerea cu bine a oilor de la munte. Între Pasti si Rusalii se tinea Sarbatoarea masurisului , când oile erau duse la pasunat, sus, în munte, dupa ce fiecare proprietar masura cât lapte dadeau oile sale. si ce mese si hore se încingeau la acele sarbatori, de rasunau muntii si vaile de veselia sebesenilor. „Cum ai putea uita asa ceva?”, ma-ntreaba nea Mitica, zâmbindu-mi.   
     Craciunul
   „De Craciun, noi copiii si tinerii eram cei mai bucurosi dintre toti – spune Dumitru Sinu -. În dimineata de Ajun, ne strângeam la capul satului, sa ne organizam si sa mergem la colindat. Cei din josul satului, dormeau la Gheorghe, sau la Dumitru. Cei din mijloc, la Vasile sau la Aurel, iar cei din capatul satului de sus, dormeau la Bucurenciu – cam 10-15 copii se adunau la o casa. La patru dimineata ne luam traista si bâta si plecam la colindat, rostind, cum ne priceam noi mai bine, Nasterea ta, Hristoase, Fecioara sau alte colinde, si n-o faceam pe degeaba: primeam mere, pere sau nuci, 2-3 bucatele de zahar cubic, prune uscate – roscove, asa se numeau – , iar câte-o familie înstarita, ne mai dadea si 2-3 creitari. stiam însa ca nu-s de colindat, nici Toma Tomitii, care ne-ar fi dat carbuni în loc de roscove, si nici Manioc, ca asta avea tot timpul poarta încuiata. Când terminam colinda, unul dintre noi intra în casa pentru a face urarile de cuviinta, gazdei. Sa vezi bucurie pe capul nostru când ajungeam acasa, si numaram darurile primite! Îmi amintesc si-acum ce fericiti eram, iar cei din casa, se bucurau si ei, de bucuria noastra.”
   Ca în multe alte zone ale Transilvaniei, si la Sebesul de Sus, în seara de Ajun colindau feciorii, intrând la fiecare casa, daca erau primiti. Gazdele îi asteptau cu câte-un colac împletit, cârnati si costita de porc si uneori, le dadeau si bani.  În casa în care erau fete, muzicantii ce-i însoteau le cântau si de joc, si-aici se zabovea mai mult. Colindele traditionale erau Viflaimul si Irodul.
   Ceata de tineri se aduna în zilele Craciunului la o casa mai mare si împreuna cu fetele, mâncau si  beau ce capatasera din sat, la colindat, si încingeau hore de neuitat, pâna dimineata în zori. Feciorii care faceau parte din ceata erau condusi de un birau si un pristav, care se ocupau de toata partea de organizare. Vinu-l aduceau de pe Târnave si mâncarea o adunau din sat, iar fetele o gateau. Atunci vedeau feciorii, care si la ce se pricepe fiecare dintre fetele prezente. Fiecare fecior avea numele scris pe trei tarusi: pe unul scria tuica, pe altul, vin si pe al treilea, bere. Cei trei tarusi reprezentau nota de plata pentru fiecare flacau, acolo însemna ce si cât a baut, iar plata se facea de Sfântul Ion, când se terminau sarbatorile…
   „Spiritul Craciunului, atmosfera aceea de sarbatoare de la Sebesul de Sus, cu obiceiurile si traditiile sale,  mirosul îmbietor de sarmale, cârnati afumati si cartabos, aroma cozonacului facut în casa, toate acestea sunt lucruri pe care eu nu le pot uita niciodata” – zice nea Mitica.
   Multe am mai povestit cu el despre sat, si înca multe au ramas necunoscute mie. Dar m-a interesat si Sebesul de Sus, de astazi, fiind curios sa cunosc cât mai mult despre satul românesc la începutul mileniului trei, comparativ cu cel de care-mi auzisem atâtea lucruri, de la neobositul meu prieten-povestitor, Dumitru Sinu.
   La  Sebesul de Sus – în mijlocul verii lui 2011
   N-am rezistat tentatiei de a afla cum este astazi Sebesul de Sus. Calatoria facuta în satul lui Mitica Sinu, n-a fost imaginara ci absolut autentica, pentru ca tot ce am aflat, mi-a parvenit chiar  de la un reporter care s-a deplasat la fata locului, în Sebesul de Sus, la mijlocul verii lui 2011…
   Sebesul de Sus este pe cât de linistit, pe-atât de primitor ; un sat pur românesc, de la începuturile lui, fara colonizari sasesti sau unguresti, fara infiltratiile altor culturi, înafara uneia singure, apartinând poporului român, ce-a dainuit aici peste veacuri.
   Dupa marele exod de emigrari, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când mai bine de un sfert din populatia localitatii a luat drumul strainatatii, cei ramasi în sat au continuat sa existe si sa mentina frumusetea si valorile naturale si spirituale ale locurilor si oamenilor de la poalele masivului Suru, cu toate furtunile economice, sociale si politice care-au lovit România, de atunci si pâna astazi. Au trecut prin colectivizare, tovarasie si acum, în ultimii 21 de ani trec printr-o forma de capitalism autentic, românesc, pe care Iustina Cercel, o simpatica consateanca a lui nea Mitica, îl numeste hurdu-burdu asta de capitalism…
   De la cimitir, care se afla la intrarea în sat, si pâna în capatul opus al lui, locuiesc 312 familii, înca alte 38 la padure, si în jur de 20-25 de familii de tigani. Acestia din urma au cumparat locuri de la sebeseni si si-au ridicat case. Nu fac probleme nimanui, îsi vad de treaba lor: aduna fructe de padure, ciuperci sau fac comert cu lemne. În capatul satului, spre valea Moasei, lânga padure, s-au construit o gramada de vile moderne. Multi sibieni cu dare de mâna, avocati, medici si oameni de afaceri au gasit aici o oaza de liniste, într-un peisaj mirific, la poalele muntilor Fagaras.
   Satul are canalizare, gaz metan,  conducte de apa trase la fiecare casa, dar se mai pot vedea pe ici-colo si fântâni, prin curtile oamenilor. Sebesul de Sus este un loc ideal pentru dezvoltarea agroturismului.
   Prin accesare de proiecte finantate de Uniunea Europeana, s-au obtinut bani cu care s-a refacut o parte din soseaua care duce la Sebesul de Sus, si care, la ora actuala, este la nivel european. Probabil procesul de refacere a infrastructurii va continua, tot pe bani europeni. Proiectele însa sunt foarte costisitoare si de durata.
   sapte magazine private deservesc cetatenii satului, un han rustic, cu terasa, restaurant, si chiar un bar de noapte, pentru distractia tinerilor.
   Caminul cultural, proaspat renovat, înca mai poarta urmele lui Ion tiglaru’, bunicul lui nea Mitica Sinu, deoarece acoperisul este din tigla fabricata în manufactura lui.
   Majoritatea sebesenilor de astazi sunt meseriasi, zidari, constructori, mostenind de la înaintasii lor dragostea si respectul fata de munca si de semeni. Multi sunt crescatori de animale, în curtile lor gasesti oi, capre, cai, vaci. În trecut existau fabricutele de tigla, ulei, caramida si moara comunala, de care stim de la Mitica Sinu. Acum, din pacate, nu mai  exista locuri de munca de acest gen.
   Tinerii muncesc în strainatate dar se întorc, si-au construit case frumoase sau le-au renovat pe cele vechi. Doar cei plecati dupa al Doilea Razboi Mondial n-au mai revenit în sat, decât în vizita. Era si normal, cum sa se întoarca în timpul comunismului?!
   La anul, locuitorii Sebesului de Sus, în cooperare cu cei plecati definitiv sau periodic din sat, intentioneaza sa organizeze o mare sarbatoare: întâlnirea fiilor satului. Sandra, fiica lui nea Mitica, va fi prezenta, cu siguranta ! Ea merge în fiecare an la casa bunicilor sai si copiii ei sunt îndragostiti de locurile acestea si de oamenii din sat, desi sunt francezi suta la suta; mama lor, fiica lui nea Mitica, le-a insuflat aceasta apropiere si dragoste fata de locul si neamul din care se trage, prin filiatie paterna.
   De la începutul anului 2011 si pâna de Sfântul Ilie, zece perechi de tineri si-au unit destinele în Sebesul de Sus. Cu zece nunti în jumatate de an, putem spune ca satul este înca tânar, cu viitor optimist. Are gradinita si scoala generala, la care învata copiii din clasele I-IV, iar pentru cei din clasele V-VIII, primaria din Racovita trimite zilnic un microbuz, care duce si aduce copiii de la scoala generala din Racovita.
   Biserica ortodoxa, în care încap aproximativ 1000 de persoane, a fost renovata nu de mult timp. Preotul satului detine un registru, pe care sebesenii îl numesc Cartea deAur a satului. În el se gasesc listele donatorilor ce au contribuit la renovarea si dotarea acestui lacas de cult. Nea Mitica Sinu este unul dintre cei care au donat cei mai multi bani. El a finantat realizarea picturilor din biserica din sat.
   Exista si o monografie a Sebesului de Sus, facuta de catre Dumitru Stanila, tatal doamnei profesor Luciana Stanila, o fiica a satului cu înalte performante academice. Este doctor în stiinte medicale, profesor la Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu , din Cluj Napoca. Locuise în copilarie peste drum de casa lui nea Mitica si asemeni lui, este o mare iubitoare a satului natal si o prietena  de suflet a familiei Sinu. Dupa pierderea celor dragi din familia sa, doamna Stanila a vândut casa parinteasca unei familii nevoiase.
   De familia Sinu îsi aduc aminte, majoritatea satenilor, dar mai ales cei care au o vârsta apropiata de-a lui nea Mitica. Nu mai este niciunul dintre frati în sat : Iosif Sinu (Sâvu, cum îi zic satenii) locuieste la Sibiu, nea Mitica, în Statele Unite iar Ion si Nicolae, ceilalti frati, nu mai sunt printre cei vii. Doar câteva rude prin alianta si câteva mai îndepartate mai vietuiesc în Sebesul de Sus.
  Dar daca vrei sa afli mai multe despre familia lui nea Mitica, ideal este sa vorbesti cu nenea Vasile Ionascu, fostul crâsnic al bisericii din sat, cel mai vârstnic sebesean. Are 96 de ani si traieste împreuna cu sotia, ceva mai tânara, în vârsta de numai 86 de ani. si-au amintit de tinerete cei doi, si de familia Sinu, de nea Niculita si de tetea tiglaru’, de nea Mitica si fratii sai si spera, ca la anul, la întâlnirea fiilor satului sa-l vada si pe Dumitru si pe Sâvu (Iosif) Sinu în sat ! Nenea Vasile are pensie si de la biserica si de veteran de razboi. Zice ca a fost bine si pe vremea comunistilor si e bine si acum. E un om împacat cu viata, linistit si întelept. A fost în razboi, a ajuns în Rusia si-si aminteste ce bogata era Ucraina pe vremea aceea, când au primit ajutoare de la americani.  Batalioanele românesti mergeau în urma nemtilor,  sa-i alunge, asa a ajuns nea Vasile în Cehoslovacia, a trecut muntii Tatra. Când s-a terminat razboiul, din Cehoslovacia a venit pe jos acasa…Te minunezi când auzi câte a îndurat bietul om, si uite, totusi, a ajuns la 96 de ani.
   O sebeseanca interesanta si foarte isteata este domnisoara Iustina Cercel. A fost contabila la Cooperativa de consum din Avrig si acum, la 76 de ani, are o pensioara bunicica. Dar se ocupa si de gospodarie: doua capre si-un cal are în ograda, munceste înca pamântul si tare-i place vara sa faca fân si otava ! Locuieste cu fratele sau, Rusalim, care-si aminteste bine de nea Mitica. Casa lor este construita în stil sasesc, prin 1935, si pe vremuri, au avut brutarie în ea.
   În Sebesul de Sus mai sunt înca casele celor plecati prin strainatate: unele sunt goale, închise cu toate amintirile în ele, asteptându-si stapânii, odata la nu stiu cât timp, sa vina în vizita, acasa…În altele a mai ramas câte-un parinte care n-a vrut sa se dezradacineze si sa-si urmeze copiii prin tari straine. Asa este mama lui Ioan Radu, unul dintre sebesenii (destul de multi) care locuiesc în Detroit, Michigan. De curând au fost în sat Ligia Podorean care locuieste acum în Spania si Dumitru Capatâna, din Statele Unite si au promis consatenilor lor ca se vor implica în organizarea sarbatorii satului din 2012.
   În general, gospodariile sunt mari în Sebesul de Sus. Ele sunt alcatuite din doua case, unite printr-o poarta mare, boltita, în mijloc cu o curte mare, sa poti întoarce carul cu boi, iar în spate au anexele (grajduri, cotete etc).
   Nu departe de localitate, se afla cascada Chiisoara, unde cred ca si nea Mitica a ajuns sa se scalde, macar o data, în copilaria sa. La vreo 2 kilometri de la iesirea din sat, de vrei sa iei o cursa CFR, locala, te întâmpina halta Sebesul de Sus. Dincolo de calea ferata e Oltul, iar la vreo 500 de metri în amonte, o noua si moderna hidrocentrala, care de-abia a fost inaugurata. Cam asa se poate descrie ceea ce poti vedea la Sebesul de Sus, la mijloc de vara 2011…
  De multe ori, când îmi  vorbeste despre satul lui natal, Mitica Sinu îl aminteste pe Iosif, singurul dintre fratii sai ramas în viata. 
   Zidind biserici, înalti cetati de suflet – Iosif Sinu
   Iosif Sinu s-a nascut la 4 iunie 1923, în Sebesul de Sus. Este al treilea copil dintre cei cinci nascuti în familia Sinu, mai mare cu trei ani decât nea Mitica si singurul dintre frati, care mai este în viata. Traieste la Sibiu, unde se bucura de o viata linistita, presarata de amintirile celor dragi.
   A avut o viata plina de realizari de care este mândru, amintindu-si cu mare drag de fiecare edificiu ridicat cu munca si priceperea sa.
 Înca din tinerete a deprins meseria de zidar. Este cunoscut faptul ca în satul sau natal, zidaria era o meserie traditionala. Tatal sau a fost un renumit constructor de case în toata Marginimea, nu numai în Sebesul de Sus, a fost unul dintre cei mai iubiti si respectati meseriasi ai locurilor acelora. Pâna si sasii, recunoscuti prin conservatorismul si nationalismul lor, l-au agreat si respectat. Pacat ca s-a stins din viata într-un accident stupid,  la doar 75 de ani – îmi spune Iosif Sinu în recenta noastra convorbire telefonica  – ar mai fi putut trai. Venea de la târg, de la Avrig, cu caruta. La impactul cu un obstacol aparut în  fata carutei, tatal meu, Ion Sinu, a cazut si roata carutei i-a trecut peste gât. În zadar a stat Arthemiza, sotia mea, lânga el încercând sa-l ajute, a plecat sus, la cer…
    Putem spune ca zidaria a mostenit-o de la tatal sau. Învata bine meseria aceasta si o face cu daruire si pricepere. Studiaza, devine un constructor renumit si ajunge sef de lucrari al mai multor proiecte de amploare din Sibiu si zonele adiacente. Câteva din capodoperele sale, pentru ca ceea ce a construit Iosif Sinu se bucura din plin de acest rang, sunt manastirea de la Sâmbata de Sus, una dintre cele mai frumoase edificii de acest fel din tara Fagarasului, apoi doua biserici la Cisnadie, biserica din comuna Slimnic, catedrala de pe strada Gheorghe Dima din Sibiu – toate adevarate opere de arta înaltate în prezenta si sub conducerea si priceperea sa de netagaduit. E multumit de ce a realizat în viata si îsi traieste batrânetea frumos, mângâindu-si sufletul cu amintirile celor dragi.
   S-a casatorit cu Arthemiza, fiica avocatului Vasile Chivu, o fata educata si sufletista, crescuta într-o familie de întelectuali (mama ei era profesoara). Au avut o viata de cuplu frumoasa, iar bucuria le-a fost sporita de nasterea celor doi copii: Gabriel si Corina.
   Sotia s-a a încetat din viata la 13 octombrie 1995. Arthemiza mai avea o sora, pe Daniela, care a fost medic în sud, la Turnu Magurele.
   Copiii nu-i sunt în tara, amândoi sunt medici si locuiesc la Frankfurt, în Germania.
Gabriel, este medic anestezist – îmi spune Iosif Sinu –  este casatorit, iar sotia lui are aceeasi specializare. Corina, fiica mea, este stomatolog. Sotul ei e inginer, el este sas, au fost colegi la Liceul Brukenthal de-aici, din Sibiu. Aflu de la Iosif Sinu ca nea Mitica locuia la Paris când nepotii sai au emigrat. Pentru început, s-au dus la el, în Franta. Au întâmpinat însa greutati cu echivalarea studiilor liceale, si asa ca au decis sa plece în Germania. Acolo au urmat cursurile facultatiii de medicina. Daca astazi Corina este stomatolog, asta se datoreaza lui fratele meu, Mitica – îmi spune Iosif Sinu -. El a avut grija s-o îndrume spre stomatologie.
   Am trecut împreuna cu Iosif Sinu, cateva minute prin istoria familiei… Am gasit aceeasi consideratie pentru parinti si bunici, ca din partea lui nea Mitica. Imaginea tatalui, exemplu de omenie, pricepere si daruire, pe care copiii sai l-au urmat. Apoi amintirea bunicilor, cei doi, atât de cunoscuti oamenilor si vremurilor acelora de demult, amintire care-a ramas un talisman de pret în sufletul nepotilor. Stând de vorba cu nenea Iosif am aflat si cum a deprins tiglaru’, bunicul Ion Stanila, din partea mamei, mestesugul fabricarii tiglei si caramizilor: facuse razboiul si statuse o perioada în Rusia Ion Stanila, zis tiglaru’. Acolo, la rusi a învatat el meserie si când s-a întors acasa si-a facut propria-i fabrica. Era un om înstarit, dar cam dur, încheie Iosif Sinu, scurta relatare despre familia sa.
   Stând de vorba cu Dumitru Sinu, am rasfoit împreuna zeci de pagini cu însemnari despre sat si despre sebeseni. A scris de toti si de toate câte si-a amintit. Ma întrebam, când a avut timp  sa scrie maldarele de hârtii si de caiete legate frumos, pe categorii, pentru ca stiu ca a muncit din greu o viata-ntreaga, pentru a se realiza. Parca intuindu-mi întrebarea, mi-a povestit despre insomniile sale…
   „De când eram copil, eu nu am avut somn!”
   „Nu puteam sa dorm decât foarte putin, în fiecare noapte, meteahna pe care am avut-o toata viata. Cred ca este o boala, cu toate ca eu n-am fost bolnav niciodata. Nici râia de la internatul scolii nu s-a prins de mine! Vederea, auzul, dantura, astea au îmbatrânit odata cu mine… Mi-amintesc ca vara, pe când aveam vreo patru ani, ma culcam cu fratii mei mai mari în sopru, pe otava. Eu le faceam culcusul. Ei vorbeau o vreme, mai oftau, gândindu-se la mama noastra care murise, nu demult, dar adormeau mai repede. Eu nu puteam…  Voiam sa fie mama cu noi. Îmi lipsea mult, cu toate ca nici n-am cunoscut-o prea bine. Ma sculam din culcusul meu si mergeam pe afara. Daca era senin, numaram stelele de pe cer. Când ajungeam la 20, fiindca nu stiam sa numar mai departe, ziceam si înca una si înca una… Ma uitam la stele si îmi închipuiam ca acolo este mama, care se uita la mine din cer, de sus.” 
   Întelept si iubitor, îngrijorat de nesomnul micutului sau, tatal lui nea Mitica îi spunea sa faca o cruce pe perna, înainte de a se culca… Copilul, ascultator, facea crucea si zicea: „cruce-n cer, cruce-n pamânt, cruce-n locu-n cari’ ma culc”, în loc sa zica rugaciunea… Ma, roaga-te lui Dumnezeu! – îl îndruma tatal, pe micutul nepriceput care stia însa, de la bunicul Niculita, rugaciunea, si, în final, apuca s-o spuna: „Sa ierte Dumnezeu pacatele lui mama Eva, ale mumii Ana, ale sorei mele”… Din nou tatal intervenea: Da-ne, Doamne, sanatate! iar Mitica continua: „la boi, la cal, la bivolita, la porci, la gaini, la pisici”, pâna tatal se satura de nepriceperea-i copilareasca si-l expedia la culcare: Culca-te, ma, si dormi! Nici macar rugaciunea nu poti s-o zici ca lumea!
   Mai târziu, ducând cu el în lume aceasta mostenire, Dumitru Sinu i-a gasit leacul, refugiindu-se în lumea fascinanta a cartilor, citind enorm sau adunându-si amintirile în sutele de file scrise de mâna. Doamna Nicole, sotia sa, marturisea ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Asa a reusit sa adune o multime impresionanta de note si notite, caiete întregi pline cu gândurile si amintirile sale. 
    „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!”
   Fratii lui mai mari îl luau întotdeauna peste picior si-i spuneau ala mic, stângaciu, iute ca piperu’, asta care n-are somn sau, mai rau, ma, tu nu faci nici cât o ceapa degerata,  tu n-ai sa stii sa mâi boii si nici sa calaresti, si alte apelative care dezarmau, fireste, copilul din el.
   Pe masura ce a crescut, devenind barbat în toata firea, Dumitru Sinu a vrut sa-si demonstreze, lui însusi în primul rând, si-apoi celor care-l considerau atât de stângaci, ca va ajunge acolo unde a dorit: un om împlinit si multumit de viata si realizarile sale, infirmându-le supozitiile.
   N-a facut scoli înalte, pentru ca au fost vremurile de-asa natura, posibilitatile erau limitate. A absolvit doar liceul, la Sibiu, însa scoala vietii i-a folosit mult în tot ce-a întreprins, fiind un autodidact, stiind sa învete din experientele celorlalti, înconjurându-se cu prieteni inteligenti si valorosi si tinând pasul cu acestia, printr-o continua modelare a caracterului sau, prin acumulari substantiale în sfera cunoasterii, pentru ca nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om.
   A daruit celor care erau în nevoi fara sa astepte recompense, generozitatea lui fiind recunoscuta peste tot, inclusiv în rândul rudelor sau consatenilor sai. Iar recompensa a primit-o de la Dumnezeu!
   Dupa ce a muncit din greu, ani multi la rând, prin Franta, Canada si Statele Unite ale Americii, si sansa i-a mai si surâs, iata ca visul american i se împlineste si detine, pe rând, trei hoteluri proprietate privata: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada si în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urma poarta numele CORONADO, care citit arabeste, de la coada la cap, nu înseamna altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitica Sinu recunoaste ca a avut noroc cu carul, si-mi spune zâmbind: „Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib!” Mereu foloseste butade din lumea aceea patriarhala, a satului ce-l poarta în suflet…
    De când n-ati fost la Sebesul de Sus? – l-am întrebat pe nea Mitica. “Sunt zece ani de-atunci, am fost în sat în anul 2001”, mi-a raspuns dumnealui. Am vrut apoi sa aflu, din curiozitate, ce sentiment l-a încercat când a intrat în sat, dupa atâtia ani…”Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata”…

Octavian Curpas

Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele  ticalosului regim instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 ajunge dupa gratii si petrece zece ani din viata în temnitele comuniste, în timp ce famila sa suporta consecintele. Informatiile despre dosarul preotului Gheorghe Tatu sunt lapidare iar motivele arestarii sale, de-a dreptul hilare: Preotul Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus, Sibiu a fost arestat si condamnat pentru ca a spovedit persoane urmarite de securitate! – scrie în dreptul numelui sau, în listele cuprinzând preotii arestati în acea perioada. Lipsa de dovezi, desi atitudinea si actiunile preotului fusesera, fara îndoiala, anticomuniste, au condus, probabil, la fabricarea de acuzatii.
Drama familiei Tatu din Sebesul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (casatorita Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilaria si tineretea sa, la Sebesul de Sus, si nu numai. Ea a fost recent în vizita la Dumitru Sinu la Phoenix, Arizona. Nici cei 63 de ani de când nea Mitica a plecat din tara si nici miile de kilometri care-i despart, n-au umbrit prietenia care s-a sudat cu multi ani în urma, în satul copilariei lor. Doar patina timpului si-a lasat amprenta asupra celor doi, aflati astazi la vârsta senectutii, lasându-le însa la fel de vii, amintirile.
Drama preotului Gheorghe Tatu – detinut politic!
Gheorghe Tatu este ultimul dintre cei sapte copii ai lui Ion Tatu, multi ani primar în Sebesul de Sus, la începutul secolului XX. Vede lumina zilei în satul de la poalele masivului Suru, din muntii Fagaras, la data de 1 aprilie 1909. Scoala primara o face în satul natal, iar apoi urmeaza cursurile Scolii Pedagogice din Sibiu. Îsi continua studiile tot la Sibiu, si în anul 1932 absolva cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din orasul de pe malul Cibinului.
Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu este cea mai veche institutie de acest gen din tara. Înfiintata în 1786, ca Scoala Teologica, reorganizata sub conducerea lui Gheorghe Lazar, în 1811, functioneaza neîntrerupt pâna astazi. În perioada 1948-1990, sub numele de Institut Teologic de Grad Universitar, a fost una dintre cele doua scoli teologice ortodoxe de rang universitar din România, care au pregatit slujitorii Bisericii Ortodoxe. Din 1990 devine parte componenta a Universitatii din Sibiu.
În anul 1933, Gheorghe Tatu se casatoreste cu Eudochia Spârlea, din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Nascuta în Avrig, la 30 ianuarie 1906, Eudochia face clasele primare în satul natal, dupa care urmeaza cursurile Scolii Normale din Cluj. Dupa casatorie, îsi urmeaza sotul care slujeste ca preot în Sebesul de Sus si lucreaza aici ca învatatoare.
Era o moda a vremii ca tinerii preoti sa se însoteasca cu învatatoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în traditia satului românesc: o combinatie fericita, scoala si biserica facusera dintotdeauna casa buna împreuna! Nea Mitica Sinu si-a adus aminte, la un moment dat, de sarbatoarea Floriilor. Mi-a povestit atunci, cum toti copiii de la scoala, în frunte cu învatatorul Stoia, parintele Tatu si doamna preoteasa, mergeau în dimineata Floriilor în afara satului, ca apoi sa revina pe ulitele lui, frumos încolonati, cu cei doi barbati în fata si doamna Eudochia în urma lor, într-o procesiune emotionanta, purtând ramuri de salcie în mâini, si cântând pricesne specifice Floriilor.
La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fetite dragalase, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeste în 1937 când se naste primul baiat, Septimiu Bujor Tatu si mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poarta numele tatalui, Gheorghe, si este rasfatatul familiei. Îmi povestea Doina Tatu ca celui mic, toata familia îi spunea Puiu!
În ciuda greutatilor inerente aparute pe vreme de razboi, familia preotului Tatu era fericita si privea cu încredere spre timpuri mai bune.
Regimul comunist proaspat instaurat era în plina ascensiune. Însa încet, încet a început sa-si arate dintii de fiara, manifestându-si influenta nefasta în toate mediile sociale. Se produsese o adevarata rasturnare a valorilor si începuse prigoana împotriva slujitorilor bisericii si a celor care nu rezonau cu ideologia comunista. Nemultumirile se înmulteau vizibil si lupta rezistentei anticomuniste se intensificase.
Injustitiile practicate de un sistem ticalosit, aflat în distonanta cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea  comunismului ateist, îl determina pe Gheorghe Tatu sa se ralieze miscarii anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenta preotului si totodata, precautia, îl ajuta sa se strecoare prin filtrul securitatii, care nu-i gaseste motive plauzibile de arestare. Dar cum de ghearele temutei securitatii nu aveai cum sa scapi, motivele arestarii sale din 1953 sunt, probabil, fabricate: este arestat si condamnat pentru spovedirea persoanelor urmarite de securitate! Ce hilar!
Comunismul instaurat în Europa primei jumatati a secolului XX s-a napustit ca o fiara asupra oricaror forme de credinta care nu urmau doctrina comunista, în tarile care i-au cazut victima, printre care si în România. Conflictele între laicii orbiti de comunism si biserica, pe fondul permanentelor framântari generate de actiunile rezistentei anticomuniste în diferitele ei forme, ofereau reprezentantilor bisericii doua posibilitati: fie mentinerea si sustinerea ideilor lor, purtând manifestul rosu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunisti cu crucea de gât… Gheorghe Tatu însa si-a purtat crucea în spiritul acelorasi idei, razbatând prin jungla comunista si ramânând fidel convingerilor sale.
Un complet de judecata de la Tribunalul Brasov îl judeca si-l condamna la zece ani de închisoare. Ceea ce a îndurat în anii de detentie Gheorghe Tatu, numai el si Dumnezeu au stiut! Conditiile din închisori si ororile unui regim draconic din interiorul lor au facut multe victime. Scapa cine poate sau cine rezista! Dupa aproape zece ani de perindare prin temnitele comuniste de la Sibiu, Codlea, Aiud, Gherla, Salcia si  Periprava, este eliberat în toamna anului 1962. 
Arestarea preotului Tatu a avut o puternica rezonanta în rândurile enoriasilor sai. Fusese un om de omenie, un preot dedicat meseriei sale si în primul rând un om cu suflet mare.
“Nu pot decât de bine sa-mi amintesc de popa Tatu –  spune nea Mitica – nimeni nu avea o vorba rea de spus de el si de doamna Eudochia. Nu exista satean care sa fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul sau, sa nu-l primeasca! Era trup si suflet pentru obstea sateasca, doar era fiu de primar! Îmi aduc aminte cum doamna preoteasa le învata pe fete lucru manual, gospodarie si multe lucruri folositoare în viata. Era o femeie de exceptie, care punea mult suflet în profesia ei. A adus razboiul de tesut la scoala ca sa le învete pe fete sa teasa. Ieseau din mâna fetelor, sub îndrumarea doamnei Eudochia, niste lucrusoare minunate, de la prosoape cu motive nationale, la tot felul de covorase si perdele, pe care le vindeau, iar cu banutii adunati erau cumparate diverse materiale si lucruri trebuincioase scolii”.
Imediat dupa arestarea preotului, sotia sa este data afara din învatamânt, constituind un pericol si în acelasi timp, un exemplu negativ pentru elevii sai, însa doar în conceptia comunistilor. Eudochia Tatu era o femeie foarte apreciata si o dascalita desavârsita pentru comunitatea din Sebesul de Sus.
Ramasa fara loc de munca, cu trei copii de crescut, preoteasa Eudochia Tatu îsi ia copiii si se muta la Avrig, în satul sau natal.
Dupa ce iese din închisoare, în 1962, preotul lucreaza pe unde poate pentru a-si câstiga existenta si a-si întretine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început si-a gasit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârsa, pâna când a reusit sa obtina reabilitarea si revenirea în rândurile preotimii. A fost un proces anevoios dar fiind un om perseverent si demn, a reusit sa obtina o parohie, de data aceasta în localitatea Bradu.
Doamna preoteasa s-a angajat ca si contabila la o fabrica de sticla, unde a lucrat pâna la vârsta de pensionare.
Parintele Gheorghe Tatu s-a stins din viata la data de 15 iulie 1975 si a fost înmormântat la Avrig. Eudochia Tatu si-a urmat sotul dupa multi ani. A trecut în eternitate la 29 martie 1999, fiind înmormântata alaturi de sotul ei si lasând în urma imaginea unei femei admirabile.
Dar copiii preotului au suportat consecintele convingerilor si actiunilor anticomuniste ale tatalui lor. Rând pe rând, toti trei s-au confruntat cu tot felul de piedici în procesul de formare profesionala.
“Greselile” parintilor… necazurile copiilor!
Când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studenta în anul I la matematica, la Cluj, iar baietii erau minori. Dosarul penal al tatalui îi aduce mari necazuri tinerei studente. Era pe punctul de a fi exmatriculata din facultate însa, printr-un noroc fantastic, reuseste sa ajunga la rectorul Universitatii clujene, care, pe vremea aceea, era Raluca Ripan, un nume stralucit al chimiei românesti. Doina Tatu a gasit întelegere si sprijin din partea Ralucai Ripan, reusind sa-si termine studiile începute la Facultatea de Matematica clujeana. Era o studenta buna si nu era responsabila de convingerile politice ale parintelui sau.
Academicianul Raluca Ripan a fost o proeminenta personalitate a scolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria institutiilor de învatamânt superior din România, ctitor, si primul director al Institutului de Chimie din Cluj, care începând cu anul 1994 îi poarta numele.
Nici baietii familiei Tatu n-au fost scutiti de repercursiunile actiunilor tatalui lor, resimtindu-le mai ales, dupa terminarea liceului.
S-au înscris amândoi la facultatea de medicina umana, de unde au fost ulterior exmatriculati, datorita originii nesanatoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tata anticomunist, dusman al partidului…
Dar au perseverat, nu s-au dat batuti si s-au înscris la Facultatea de Medicina Veterinara, pe care au absolvit-o.
Cel mare, Bujor, a fost repartizat mai întâi la Ceala, în judetul Arad, iar ulterior s-a transferat la Avrig, unde locuieste si astazi, în casa parinteasca.
Mezinul familiei Tatu, Puiu (Gheorghe), a lucrat si a locuit multi ani la Sfântu Gheorghe, în judetul Covasna.  Acum însa, la pensie, s-a mutat si el la Avrig, în casa bunicilor sai, care este lânga casa lui Bujor.
 “Doar eu nu sunt acasa, la Avrig – îmi spune Doina Nicula – eu mi-am urmat ursitul, dar nu sunt departe de fratii mei, locuiesc la Sibiu”.
Matematica e ca o fata frumoasa…
          “Îmi amintesc cu drag de parintele Tatu, de doamna învatatoare  Eudochia, de copiii lor, dar mai ales de fata popii (Doina) care s-a maritat cu cel mai bun prieten al meu”, mi-a spus odata nea Mitica.
Asa am aflat si eu, tocmai de la fata popii! Gratie sprijinului acordat de rectorul  Raluca Ripan, Doina Tatu termina facultatea si se casatoreste cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenti la Cluj. Unindu-si destinele, cei doi erau hotarâti sa-si întemeieze o familie si sa se bucure împreuna de viata.
De profesie inginer chimist, sotul Doinei obtine un loc de munca la Combinatul Chimic din Fagaras si în 1956, cei doi tineri se muta aici. Doina va lucra ca profesor de matematica  în cadrul Liceului Radu Negru.
Acest liceu, astazi cunoscut sub numele de Colegiul National “Radu Negru”, este cea mai veche institutie de învatamânt secundar din Tara Fagarasului, fondata la 13 septembrie 1869, de catre carturarul transilvanean Ion Codru Dragusanu, care îi da si numele  “Radu Negru”. Demni de numele si prestigiul colegiului sunt si cei care au deslusit tainele cunoasterii pe bancile sale. Este suficient sa-i amintim aici pe ilustrul scriitor, poet si eseist Octavian Paler, sau pe Paul Goma precum si alte nume stralucite ale culturii si stiintei românesti, ca sa evidentiem valoarea educativa a institutiei.
 “Matematica e ca o fata frumoasa – spune Doina Nicula, cu nostalgie în glas -, daca esti atent cu ea, atunci te place. Daca doua zile o neglijezi, îti întoarce spatele. Totodata, matematica formeaza caractere!”
Accentuând faptul ca fagarasenii erau oameni isteti si ambitiosi, carora le placea cartea, Doina Nicula mi-a spus ca este mândra de generatiile care i-au trecut prin mâna. Unii dintre elevii sai au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre acestia se numara si Laurentiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.
Sotii Nicula au fost apreciati în colectivele în care au lucrat si multumiti de rezultatele muncii lor, fiecare facându-si meseria cu pasiune si daruire. Doina, un priceput profesor de matematica, Emilian un inginer chimist specializat si în operatiunile de export – ceea ce i-a deschis portile spre lume. A fost în multe tari ale lumii, l-a fascinat Egiptul, a ajuns si în El Salvador, America de Sud, a calatorit foarte mult în interes de serviciu.
S-au bucurat de viata, si-au petrecut concediile departe de casa, la mare sau la munte. Preferau însa muntele!
Doina Nicula s-a pensionat în 1989, la doi ani dupa ce Emilian se pensionase de boala (1987). Din pacate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viata. Sotii Nicula au avut o casnicie fericita, s-au respectat si s-au iubit timp de 47 de ani, si-au fost aproape si la bucurie si la necaz. Vorbindu-mi de sotul ei, Doina Nicula nu are decât cuvinte de lauda la adresa lui: ”A fost un bun inginer, un tata desavârsit, un sot iubitor, un om cult, corect, vesel si în plus stia sa cânte foarte frumos”.
Produsul dragostei lor este un baiat, Horea, de profesie inginer, care din 1990 s-a stabilit în Belgia, în orasul Spa. Este casatorit cu o fosta colega, tot  Doina o cheama, ca pe mama lui. I-au daruit Doinei si lui Emilian Nicula o nepoata, pe Alexandra, absolventa de  facultate la Bruxelles, în prezent masteranda, tot în capitala europeana.
Chiar daca s-au stabilit în Belgia, Horea si Doina Nicula viziteaza destul de des România. Si mama lui a ajuns de mai multe ori în Belgia. Am întrebat-o pe doamna Nicula ce parere are despre Belgia. “Este ca o gradina civilizata – raspunde fata preotului Tatu – cu oameni politicosi, prietenosi, civilizati. Ma simt foarte bine când merg acolo”.
Doina Nicula a învatat engleza si franceza la nivel de conversatie. Poliglotul familiei era însa sotul ei: “Emilian vorbea cursiv germana, italiana si spaniola, dar nu vorbea engleza. Fiul meu l-a  mostenit – zice Doina -, el are o pasiune exacerbata pentru limbile straine. Vorbeste perfect franceza, neerlandeza (limba care se vorbeste în Flandra si zona Bruxelles),  engleza si italiana”.
Cu toata drama petrecuta în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebesul de Sus în vremurile tulburi de dupa venirea regimului comunist la conducerea României, iata ca urmasii lui, au reusit sa depaseasca stavilele ridicate în calea lor si nu si-au facut parintele de râs: au devenit buni profesionisti si au ramas, precum parintii lor, oameni de omenie.

Octavian Curpas